Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





MIRCEA IVA,NESCU SI INSCENAREA POEMULUI despre Mircea IVANESCU



Putini sunt poetii atat de consecventi cu formula lor lirica si de o constanta valorica atat de marcata cum este Mircea Ivanescu. De la debutul tarziu, cu volumul Versuri din 1968, pana la cartile cele mai recente, creatia sa nu e, in fond, decat o suita de variatiuni pe aceeasi terna; fiecare nou poem este, de fapt, un fragment dintr-o lunga rostire ironic-elegiaca, avand ca obiect insasi poezia. Dupa Versuri urmeaza Poeme, Poesii, Poem, iar acestora cum s-a prevazut de la inceput le-au succedat Alte versuri, Alte poesii, Poeme noua; si se mai poate crede ca, pana la epuizarea discursului sau, autorul va continua sa-si numeasca volumele (cu titluri adaugind abia cate un nou adjectiv seriei deja constituite in perimetrul acestei sinonimii aproximand unicul spatiu al creatiei.



Primii comentatori ai operei au si citit intr-o atare procedare semnificatia unei fundamentale modestii a autorului neiubitor de cuvinte mari, dar si expresia unei atitudini ironice (si autoironicE) implicate in aceasta afisata modestie. Mod al detasarii de eul propriu cum s-a spus -, dar si sugestie a inevitabilului, definitivului prizonierat intr-o lume imaginara, in miscarea nesigura, mereu reluata, a limbajului: oricat s-ar stradui, poetul nu poate face altceva decat versuri, poeme, poesii; nu poate, deci, construi decat un univers mai mult sau mai putin conventional. Ceea ce transpare chiar de la un prim contact cu o astfel de lume este fundamentala tristetea literaturii, solidara cum se poate vedea mai apoi cu un mai general sentiment al lumii, descifrabil tocmai prin prisma extrem reductiva sau extrem amplificatoare a unui om ce se stie doar rostitor de cuvinte, constructor de fragile obiecte menite sa alcatuiasca totusi singura sa realitate".

Miezul poeticii lui Mircea Ivanescu se afla tocmai aici: toata poezia lui se propune ca joc sui genens, instaurand o figura posibila a realului. Mai exact, ea reconstituie preliminariile poemului si retraseaza totodata actul constructiei sale ca real imaginar sau imaginar primind statutul realitatii. E o poezie, aceasta, care-si contine propria lectura", implicand meditatia asupra capacitatilor de expresie ale verbului raportat la trairea" autentica, si nu mai putin o punere sub semnul intrebarii a insesi calitatii trairii, de vreme ce chiar experienta vitala, actul existential nu se pot transmite decat prin intermediul unor cuvinte rareori (sau niciodata) coincidente cu starea launtrica a subiectului. Pe de alta parte, in sintagma act existential, trebuie inclusa, la Mircea Ivanescu, si o esentiala experienta a literaturii, ce detine o pondere egala, daca nu superioara celei a datului imediat de unde, insemnatele consecinte asupra modelarii universului liric: realul" sugerat prin notatia aparenta e citit, adeseori, prin lentila livrescului, iar acesta poate servi tot atat de frecvent drept punct de plecare pentru rememorari ale unor evenimente si stari traite". Carte si viata, fictiune si realitate, expresie conventionala si inefabil sentiment al lumii se afla intr-o perpetua conjugare si interferenta, iar miscarea lor relationala trimite spre aceeasi concluzie; in masura in care, in ultima instanta, totul devine text, contrariile se impaca intr-o constiinta a caracterului esentialmente, fictiv al rezultatului la care e in stare sa ajunga poetul.




Singura, ultima realitate este, asadar, textul, in concretul caruia faptul trait si cel imaginat (dar a imagina nu este, oare, o forma a trairii?) se contopesc. in poemul Cum se scrie in si despre singuratate (Poem, 1973) se pune, bunaoara, aceasta semnificativa intrebare, care-si contine si raspunsul: Dar daca realitatea se creeaza in momentul cunoasterii, nu / s-ar putea constitui si in clipa unei imaginari / despre ce nici nu stim si despre care asezam doar / ce ne inchipuim?" Si, tot acolo, vorbindu-se despre scrierea unui tratat despre absenta": Si in tratatul acesta / nu se spune nimic numai ca de la un loc la acela / care, urmeaza, sunt vorbele albe / lasate aici si dupa care urmeaza alte indiferente, / si alte vorbe. Si pana la urma se face un text / pe care, atindu-l, ai putea sa4 si crezi / adevarat Si in textul acela se spune / ca, si asa, lipsind, este adevarata acea / prezenta undeva in vremea de afara" (s.n.). Problema adevarului sau aceea a minciunii tind sa se confunde, intrucat nuanta definitorie o da doar unghiul privirii asupra evenimentului, perspectiva deschisa catre acum si atuna, prezent si trecut, trairea imediata sau amintirea unor fapte abia evocate. De aici, afirmatiile contradictorii, punand, totusi, in cele din urma, semnul egalitatii intre real si imaginar, traire si literatura: Si nimic / aici sau totul, deopotriva, real"; sau: Eu, undeva, intr-o lume care nu e / reala caci nu o stiu. Sau care este, din contra, cam prea / adevarata" (ibideM).

Pe un astfel de fundal ideatic se contureaza ceea ce are mai specific viziunea lui Mircea Ivanescu. Relativizand diferentele dintre real si fictiv, poezia sa isi gaseste substanta in miscarea, complexa si subtil sugerata, dintre diversele planuri ale trairii. E o permanenta alunecare, un du-te-vino de la imaginea prezenta spre o fantasma a trecutului resuscitata in memorie, si de la aceasta din nou in prezent ori intr-un timp pur proiectiv, in care totul nu e decat simpla intentie. Prezent trait sau imaginat, trecut retrait in prezentul capabil sa reinvie doar franturi de imagini decolorate de trecerea timpului, viitor banuit in fragile constructii ale fanteziei - sunt nivele ce se conjuga mereu, configurand un spatiu si un timp de extrema mobilitate, in care totul e la fel de posibil si egal de irealizabil. Caci, in clipa cand subiectul pare sigur de calitatea experientei sale, se iveste si constiinta critica", relativizauta, sentimentul funciarei precaritati a fiintei si a universului intreg. Gestul de implicare in fluxul realului este mereu dublat de unul retractil, apropierea isi are, mai intotdeauna, reversul in distanta fata de orice dat al realului sau de orice proiectie a inchipuirii. Poetul nu intarzie niciodata prea mult in spatiile pe care si le contureaza, iar timpul este, pentru el, cand reversibil, cand definitiv consumat, in functie de calitatea momentului sufletesc. intotdeauna, insa, sentimentul ultim este al unei mari singuratati; caci, descoperindu-se mereu ca punct de plecare si de intoarcere al imaginilor lumii externe sau launtrice, orice comunicare reala este pusa cel putin sub semnul indoielii. in real, subiectul liric traieste ca intr-o fictiune imaginea imediata este repede absorbita in planul amintirii: de fapt / eu imi amintesc acuma de ceea ce vad aici. Sunt departe" citim in O vizita, dimineata (PoemE). in ansamblul sau, universul lui Mircea Ivanescu apare, deci (tinand seama de miscarea aleatorie a imaginaruluI), ca o lume esentialmente ipotetica: fiecare poem nu e altceva decat diagrama acestei dinamici a aproximarii realului si, odata cu el, a propriei substante a eului. O lume in care unica libertate a subiectului este aceea de a presupune, de a construi in marginea datului existential figuri si fatete posibil corespondente, dar de a caror validitate nu poate fi niciodata sigur. Textele sale concretizeaza, de fapt, o strategie a apropierii de universul din afara sau de cel launtric, la fel de incetosate amandoua, la fel de inconsistente si pandite de moarte.

Aici trebuie, poate, descifrat sensul fundamental al jocului, sub semnul caruia se inscrie, in cvasitotalitatea sa, demersul creator. E un joc care, desi pare a atesta forta constructiva a subiectului, se intemeiaza, de fapt, tocmai pe constiinta relativitatii si instabilitatii a tot ce exista. Nu e, asadar, un joc demiur-gic, menit sa satisfaca, exprimandu-le, apetentele creatoare ale unui eu omnipotent, ci unul obligat, destinat sa compenseze o absenta, sa se substituie incapacitatii de a surprinde esenta realului si de a o comunica. Trairea plenara si autentica este inlocuita, astfel, cu niste similitrairi, spatiul vid e populat cu umbre si fantasme, universul devine o lume a lui ca si cum.

N-a scapat, astfel, observatiei comentatorilor regimul prezumtiv al multora dintre poemele lui Mircea Ivanescu. Ver-suriAe de debut atrageau deja atentia asupra marii si semnificativei frecvente a subjonctivului si optativului in chiar punctele de plecare ale textelor: S-ar putea face o poveste sentimentala, spunand cum", Sau se poate face un colind sentimentul acesta mereu miscator", si pot face acuma, cu amintirile despre ea, / un joc de cuvinte hieratice, / ca si piesele intr-un joc oriental", Putem face un scherzo, sa spunem cum intr-o seara" etc, etc. Sunt, evident, moduri de a sugera caracterul de proiect, de constructie imaginara, al poemului. Jocul apare, deci, in prima instanta, ca un joc de-a literatura, si, in aceasta calitate, implica si un accentuat grad de constiinta critica, exersata in chiar interiorul poemului, in continuitatea unor atitudini reprezentative pentru lirica moderna. in acest sens, poetul isi modeleaza uneori scenele" pornind de la formule literare consacrate, pe care nu uita, de altfel, sa le si demaste drept capcane ale conventiei, in romanul pe care tot vreau eu sa-1 scriu, / are sa fie o scena de tip frantuzesc" debuteaza o poezie, iar in altele putem citi (aici cu o nuanta autoironica): Era o vreme ca in nuvelele mele", Acum foarte multi ani am scris o nuvela in care e vorba / de o fata cu miscari linistite"; si iarasi: ca si cum am citi o nuvela in care el spune cum este / impreuna cu zenda" etc. Livrescul, ca termen de referinta (si s-ar putea cita mai multe poeme avand ca punct de plecare titluri de opere, motive, scene si gesturi consacrate de traditia literara) subliniaza, desigur, relativa detasare a poetului fata de propriul univers, distanta intelectuala, ironica adesea, pe care si-o impune. Si nu o data discursul liric se intrerupe pentru a lasa loc cate unei interventii ce atrage atentia asupra alunecarii in conventional, in literatura.

Parcurgerea intregii opere a lui Mircea Ivanescu arata insa ca trimiterile livresti constituie doar cateva din modurile prin care poetul sugereaza caracterul de inscenare al actului creator. Treptat, textele cele mai semnificative se reveleaza a fi, intr-un mod mai profund, niste puneri in scena ale poeziei insesi, spatii unde confesiunea apare mediata de un anume cadru teatral", de un decor in care se misca, intr-o calculata dispunere, un numar de personaje". Dramatis personae (in Poesii, 1970) vorbeste, de exemplu, in mod direct, despre o atare tea-tralitate, despre rolul de regizor al poetului: Sau, sa scriem acum indicatiile de scena / dintr-o piesa de teatru [] sa spunem cum stateau / toti in jurul luminii scunde a aparatului de radio [] Scena vazuta de sus / ea, intai, fata cu parul inalt si ochi reci / si cu mainile in poala [] Mai incolo, povestitorul" Dar nenumarate alte poezii traseaza un spatiu specific, cu coordonate relativ constante si o atmosfera ce se mentine practic neschimbata. Un aer crepuscular, bacovian", in datele sale fundamentale, cu lumina posomorita, ingusta", patrunzand prin ferestrele inghetate, cu soare iernatic" sau palid", cu ploi monotone ori ninsori murdare, invaluie acest univers redus la cateva elemente sugerand, mai intotdeauna, stagnarea si recluziunea: odaia cu obiecte vechi, peste care cade lumina lipsita de viata de afara ori se rasfrange tremurul flacarilor din camin (si camera devine atunci un fel de pestera, in mic, platoniciana, spunand ceva despre inconsistenta tuturor lucruriloR), zidul vechi din fundul gradinii destramate de toamna, raspunzand lentelor destramari launtrice si unui obsedant sentiment al limitei etc.





Gesticulatia personajelor, redusa la minimum, constituie un soi de pantomima simplificata al carei centru de gravitatie este o stranie, glaciala prezenta feminina, traind ca intr-o prelungita convalescenta; vagi siluete incremenite in fascinatie, acesti actori" muti par coborati din lumea manechinelor lui De Chirico. "intamplarile", scenele" povestite sau imaginate sunt, aproape exclusiv, legate de acest cadru restrans din care nu se evadeaza decat pentru solitare rataciri fara tinta precisa, printre zidurile cu miros de putreziciuni si aer vechi", ca si cum incaperea crepusculara s-ar gasi remodelata la scara marelui univers. Nimic spectaculos, asadar, intr-o asemenea lume saraca", al carui protagonist povestitor-uF-poet isi asuma, cele mai adeseori, discursul, in incercarea de a surprinde, cu o curiozitate aproape detectivistica (referintele la romanul politist nu sunt putinE), cele mai fine nuante ale acelui chip enigmatic al femeii, contemplat mereu dintr-un con de umbra. insa prezumtivul roman de dragoste" abia se contureaza pe un orizont al trecutului: ceea ce conteaza aici e, de fapt, miscarea de reflector obosit a privirii, trudnica rotire a limbajului in cautarea unei pre zente umane, inefabile in esenta.

Ia nastere, in acest decor circumscriind insusi spatiul fictiunii (camera aceasta a mintii"), un joc de umbre si de lumini, construit, parca, pentru a proba fragilitatea realului, comunicarea pana la confuzie dintre viata si imaginatie:



Stam intr-un volum foarte inalt de timp si ne spunem ca va trece si asta si facem cate o scena cu multi actori, invartindu-se lent prin incaperea inconjurata de o vreme ploioasa.

Si intelesul, in vremea aceasta, e doar ca trecem de la o stare de spirit la alta. (Si facem o punere in scena

si chiar credem un timp ca intelesurile se fac mai reale, daca le grupam si le dam umbre ca siluetelor iluminate de foc. Si de fapt numai noi, noi singuri am fost aici trecand de la o vreme la alta.

(Lupta dintre ingeri si nori sau despre trasnet, in PoemE)



Constructor de fictiuni utile", permitand, aici, o relativa ordonare a lumii launtrice si exterioare, subiectul liric nu e mai putin constient, insa, de caracterul iluzoriu al acestui joc cu aparentele" (numit, in alte variante, povestire despre absenta", parabola", imaginatiuni, jocuri de umbre, literatura"). inca din punctul de plecare, poetul se impunea, cum am vazut, in prim-plan, ca generator al viziunii, articulandu-si la vedere si auto-comentandu-si scenele" si "inchipuirile". Teritoriul poeziei se contura ca spatiu vid de evenimente asteptand gestul instaura-tor, lume in care totul era posibil, in stricta subordine a imaginatiei. Anuntandu-si intentiile constructive, poetul parea eliberat de orice constrangeri, situat, cum era, inaintea acestui taram al purei virtualitati. Odata trecut pragul rostirii, el devine, insa brusc constient de precaritatea mijloacelor sale; ceea ce face ii apare, adesea, doar ca repetitie sterila a unor modele (ca intr-o carte", ca intr-un roman gros", suntem intr-un roman politist" etC), sau lucru si mai grav discursul liric i se infatiseaza ca simpla insiruire de vorbe care, daca pot propune o semnificatie rezultand dintr-un anume mod al imbinarii lor, aceasta semnificatie tradeaza scopul urmarit, caci este doar un discurs paralel, si nu coincident cu trairea autentica: "insa e atat de usor / sa stii sa asezi vorbele unele langa altele / sa insemne ceva ceva ce nu se mai aseaza / deloc exact peste ce stii tu cu adevarat / ca e in tine ca simti" (Vorbe, vorbe, vorbe, in VersurI).

Dar exista, oare, traire autentica". Si daca da, atunci" poate fi ea exprimata? Dinamica poeziei lui Mircea Ivanescu pare a indica tocmai contrariul. Caci angajarea in realitatea imediata este, pentru poet, un act intotdeauna extrem de relativ. Avand un foarte difuz sentiment al lumii (al unei lumi ce se schimba in fiecare clipa), el nu si-1 poate lamuri decat prin cuvinte aproximative, (rE)construindu-l doar ca parabola sau joc. Timpul subiectiv intra in concurenta astfel cu cel al asezarii vorbelor unele langa altele", incat intre real si imaginea lui verbala se iveste mereu un decalaj, un spatiu vid de expresie. Durata reala" se afla, asadar, in conflict cu durata constructiei poemului; momentul initial al trairii (autentice") este deviat catre o experienta a literaturii, mai mult sau mai putin alienanta. Sectiunea a saptea din ampla insemnare de toamna (in Alte poesii, 1976) traseaza aceasta miscare dinspre real spre conventia lui poemul:



Sa nu fie intr-adevar cu putinta, oricat de cu grija le-am aseza, vorbele sa nu fie deloc posibil sa spunem ceva despre lucrul acesta launtric care trebuie spus? numai vorbe, puse dupa un crescendo uscat ca atunci cand canti o piesa compusa corect, cu dezvoltari temeinic dispuse in jurul efectelor, si cu scrierea cuvenita

si o canti si in vremea aceasta trece timpul, si este cu totul altceva adevarul, pe alaturi, afara,

si tu asezi sunete pe clapele dintr-o cutie, in camera asta si afara e un soare de seara

- cum ti se facea frica in copilarie, cand te uitai pe fereastra,

si auzeai in spate floarea cu sunet funebru a pianului. Si nelamurit caci in vorbe nu se poate spune nimic simteai ca-i afara ceva mai adevarat, inexprimabil - sfasiat in fiece clipa - viata cu soare de care nu puteai sa te agati, umbre napadindu-te in camera, spaima

si vorbele, vorbele pianului nu inseamna nimic.



Lucrul acesta launtric", trairea actuala sunt impinse intr-un timp al rostirii posterioare lor, iar aceasta nonsimultaneitate face ca discursul sa devina automat o parabola", o legenda", o povestire despre absenta". in loc s-o mentina sau s-o aduca in prezent, textul provoaca un recul al trairii, transformand-o intr-o imagine-amintire, ca si iluzorie, de vreme ce ramane doar aproximata intr-o piesa compusa corect". Si asa cum poetul o spune in mai multe randuri adevarul textului e numai posibil, nu si sigur: un text pe care, citindu-1, aiputea (s.n.) sa-1 si crezi adevarat".

La celalalt nivel temporal, al trecutului, in teritoriul amintirii, distanta fata de eveniment apare si mai greu de invins. Din timpul consumat nu mai ramane decat o imagine rece, de extrema inconsistenta, pierzandu-si intelesul, incat esecul resuscitarii lui in poem il readuce pe autor in punctul initial, intr-o stare de anxietate, de neexprimat, echivalenta, in fond, cu aceea care marcase si celalalt esec, al expresiei unui acum" al trairii:



Asa si acuma.

Nu e decat imaginea de atunci vorbele sunt sfaramicioase, si sterpe poti sa mai faci doar cate un desen cu degetul prin praful pe care l-au nins peste obiecte. Si liniile desenului tau n-au, desigur, nici un fel de inteles. Doar seara cu soare mort de atunci, alta seara, tot de atunci, lumina pe alee, spaima, acum faramicioasa, care te-mpinge inapoi, in vremea de acuma.



E, asadar, o dubla, simetrica miscare de distantare si respingere si traiectoria ei se identifica cu insasi traiectoria poemului. Daca relatiile dintre text si real sunt atat de precare, singura posibilitate pe care si o descopera povestitorul" este aceea de a propune, cu suficient scepticism, parabole", scene", legende" intr-un cuvant: jocuri cu vorbele. Jocuri dcvalorizante, desigur, de o melancolica gratuitate, elegiace asedii de silabe", traducand o strategic sui generis a instaurarii textului, in egala masura real si ireal. Daca nu mai are nici o insemnatate / daca am spus, am gandit mi-am imaginat" (Confuzii, in Alte versurI), daca trairea si fictiunea ei sunt interschimbabile, textul ramane, totusi, singura realitate evidenta, chiar daca inexacta si perisabila: Nu mai e acuma adevarat / nimic, decat vorbele vorbele vorbele care spun / adevaruri, mereu schimbatoare unul cu altul, / si care se pierd". (insemnare de toamna).

Stau si fac vorbe" se spune undeva in Poeme, si avem aici recunoasterea neputintei definitorii pentru chiar statutul poetului, care este ca si obligat sa ramana in spatiul unic al textului, cetatean fictiv intr-o lume a lui ca si cum. Incapabil sa traiasca si sa se traiasca deplin, poetul trebuie sa se joace; si totul doar un joc" suna o concluzie. Stranie constrangere de a fi liber, rasturnare a sensurilor ludicului, apropiata de acea devalorizare metafizica a jocului", despre care vorbea Eugen Fink in Spiel als Weltsymbol. Numai ca, fiind constient de precaritatea jocului sau (si a jocului lumiI), poetul nu are, totusi, alta solutie decat aceea de a-1 continua: a ramane, deci, in minciuna" literaturii, sau a se multumi cu foarte relativele adevaruri ale vorbelor.



Jocul poetic apare, deci, ca un succedaneu al realului, substitut menit sa acopere un deficit de existenta: Pe mine ma sperie timpul fara intamplari mi se pare ca daca nu intru / in fapte asezate unele alaturi de altele [] mi se pare ca nu sunt eu insumi in timp, ca viata / trece si eu raman nemiscat, deoparte, mort, lasat la o parte. / / Din cauza asta imi fac mereu intamplari, si legende / despre tot ce mi se pare ca simt" (O vizita, dimineata, in PoemE). Spatiul ludic (poematiC) se deschide astfel inventiei infinite (gesturi de acestea / imi pot inchipui la nesfarsit si uneori le si inscriu / in timpul nesemnificativ dintre mine si vreo alta fiinta"), insa o asemenea populare cu evenimente a vidului launtric sau exterior (largul plan al insingurarii mele") nu face decat sa tradeze imensa, catastrofala infrangere a eului solitar in confruntarea sa cu lumea:

Nu mai exista deci pentru tine intamplari, decat cele pe care le faci tu singur sa se miste in fata ta, in asemenea incaperi, ca intr-o piesa de teatru. Evolueaza in fata ta umbre intr-un joc pe care uneori il intelegi in miscarile lui (Si tu, la randul tau, nemiscat, joci intr-o alta, mai mare caci dincolo de tine, nu? tabla de timp si de spatiu, alte miscari, in fata altora. Ai mai facut-o.

(O vizita, dimineatA)



Poemul se incheaga, astfel, din volutele lente ale discursului, inconjurand, intr-un vlaguit asediu, fiinte si obiecte aproape fantomatice, epuizandu-se in necontenita schimbare a unghiului de vedere al povestitorului -regizor prin multiplele devieri din planul observatiei" directe, imediate, in ramificatele incursiuni in planul rememorarii ori intr-un viitor prezumat. Miscari de translatie, punctate de insistente descrieri-aproximari ale obiectului, dar care din cauza frecventelor modificari ale nivelelor temporale (fara ca elementele creatoare de atmosfera sa sufere, totusi, transformari esentialE) duc la rezultatul paradoxal al irealizarii lui. Ceea ce se transmite e mai degraba sentimentul unei continuitati a fluxului imaginativ, de egala inconsistenta. Multimea de paranteze si cratime ce intrerup fraza pentru a spori perspectivele asupra aceluiasi eveniment, pentru a atrage noi date si argumente capabile sa-i confere reliefuri mai convingatoare ori pentru a permite desfasurarea unui comentariu critic" cu privire la insasi calitatea discursului genereaza un fel de profunzime labirintica in care sensul ultim se afla ocultat. Si poate nici nu exista sens ultim, ci doar aceasta continua, extenuanta miscare a aproximarii unei iluzii de inteles, jocul poetic prin care, intr-un spatiu incert, asa-zisa realitate" este mereu erodata de imaginar, iar pura potentialitate primeste investitura concretului. Decalajul enorm dintre relativa insignifianta a obiectelor si evenimentelor in jurul carora se roteste rostirea, si vastitatea spatiului discursiv, efortul disproportionat al descifrarii sau constructiei unor semnificatii intr-un perimetru existential voit auster, si extrem de restrans, nu face decat sa accentueze tensiunea dramatica a unei poezii care, in substanta ei, se defineste ca povestire despre absenta".

O asemenea strivitoare diferenta dintre amploarea discursului si pretextul sau minor" si banal arunca o lumina revelatoare si asupra schimbarii atitudinii fata de poezie intr-o epoca in care patosului temelor mari" i se substituie modestia, aproape neutralitatea vocii poetului. Temele, ele, raman insa fundamentale si cele ale lui Mircea Ivanescu sunt, in toata creatia sa, jocul adevarului si al iluziei, al prezentei si al absentei in timp, al autenticitatii si nonoautenticului intr-un cuvant: funciara solitudine umana. Versurile, poemele, poesiile se propun, prin insasi structura lor complexa de "inscenari" ce-si contin propria lectura critica", drept parabole ale actului creator, spectacole ale constructiei poemului. M lirica romaneasca actuala, Mircea Ivanescu ofera, poate, exemplul cel mai radical de poezie a poeziei, caci toate obiectele reflectiei sale primesc relief in jocul facut vizibil al instaurarii semnelor si al descifrarii semnificatiilor lor.

Ciclul consacrat urmuzienei figuri a lui Mopete se inscrie, in ansamblul acestei creatii, ca o replica umoristica, mai destinsa, la spectacolul ironic-elegiac, desfasurat in texte de tipul celor comentate. Personajul intrupand anagramatic Poetul si Poemul va fi protagonistul unei comedii a literaturii impinse la limita extrema a conventionalizarii, marioneta, papusa (moppet!

   ) metaforica intr-un univers in care verbul primeste adesea statut obiectual.



Tematic, universul din Mopeteiana ciclul consacrat in Poesii si Poeme (1970) acestui erou", prin excelenta livresc se mentine, ca si ansamblul operei lui Mircea Ivanescu, in sfera jocului dintre realitate si fictiune. Culoarea elegiaca, sentimentul unei anume solitudini n-au disparut nici ele cu totul atata doar ca se inscriu intr-un spatiu mai accentuat, ca si exclusiv literar, in care miscarea fanteziei decide totul, pro-punand substitute, succedanee ale trairii. Literarul devine aici liter{E)al, figurile discursului liric dicteaza", interpretate fiind ad litteram, comportamentul personajelor" ce populeaza acest univers si care par astfel actionate, manipulate de insesi mecanismele poiesis-ului. Mopete, pe care l-am putea numi, valeryzand aproximativ, un Domn Text, este, in primul rand, atins de acest subtil viciu al literalizarii, blanda si inocenta victima a dictaturii imaginarului, antrenat si prins in jocul fictiunii (si cu fictiunilE) pe care autorul-povestitor" il insceneaza cu umor si ironie. Acel mecanique plaque sur du vivant, definitoriu, dupa Bergson, pentru comic, e transpus in spatiul constructiei poemului: personajul viu" actioneaza si reactioneaza in limitele de o relativa rigiditate, impuse de instanta textuala. Exemplele sunt numeroase; iata unul din Mopete si resentimentele: acuma mopete isi uda migalos in glastra / sa sufleteasca un resentiment neplacut fata de bruna / rowena, si priveste fix cum sub luna / falsa a melancoliei se leagana flori amare, albastra / / tristete adica ingenua a brunei rowena, isi spune / acuma mopete, sa fi fost deci inselatoare? / mopete incearca, destramat sufleteste, din cioburi rare / risipite in timpul sau launtric sa-si mai adune / / semnificatii si i se desfac intre degete". Sau in Mopete are moralul scazut: marele prieten cu palarie al lui mopete vorbeste / tare ca sa-i ridice moralul lui mopete, care e asediat / de mari paduri de tristeturi. in fiecare copac, spanzurat / cate un schelete al gandurilor lui mopete pluteste, / / prin aer spre bruna rowena in cate o sarabanda bizara. / marele prieten cu palarie nici nu stie ce drame / sufletesti se produc in mopete, si in rame / de indiferenta adanci peisaje de suferinta inconjoara". Si inca: nemijlocit / impins intr-o miscare circulara, gandul posomorit / / al lui mopete o inconjoara pe bruna rowena si face / in jurul ei un cerc de mare tacere, a coborat / mopete intr-un camp sufletesc mlastinos, cu ierburi sarace" (Mopete si landele sufletestI).



Cum se poate remarca si din aceste fragmente, gesturile ca si miscarile launtrice ale personajelor se afla in stricta dependenta de regia" autorului, care-si manuieste la vedere papusile", lasand sa transpara prin mastile lor masinaria-Literatura, angrenajul poetic" ce le anima. Realitatea" spatiului scenic construit de el e perturbata in permanenta de intruziunile unei fantezii literaturizante, alimentate indeobste de clisee, de locuri comune ale imaginarului (indeosebi, romantiC), ce-si impun propria realitate, citite fiind, adeseori, la modul urmuzian au pied de la lettre cum se intampla, bunaoara, in Mopete si indiferenta: dr cabalu sta la masa cu o zeita, mopete / in spatele lor se consuma intr-o flacara sangerie ca si parul zeitei si invidia lui, stravezie, / se coboara ca un clopot de sticla peste ei, mia pete / / din invidia lui mopete le vor colora lor viziunea I cand isi vor intoarce ochii spre lume. / vor vedea-o prin complexele deformante pe care anume, / le-a lasat pe sticla mopete, inchis in lumea / / de afara".



Comicul unor asemenea inscenari are ca sursa daca luam in considerare ansamblul ciclului a-  contrastul dintre banalitatea reala a situatiilor in care sunt puse aceste personaje si expresia lor excesiv poetica". Cum pe buna dreptate sa observat, Obiectul ironiei este [aici] un soi de mic romantism intelectual, o anumita atitudine de A«poetizareA» si de mimare a trairilor intelectuale"1. in fond, poemele mopeteene" nu sunt decat reversul mai subliniat ironic si umoristic al celorlalte povestiri despre absenta", care constituie opera poetului. Cadrul scenic ramane, practic, acelasi, vag bacovian: atmosfera vesperala, odai obscure propice reveriei solitare, strazi murdare peste care cade ploaia marunta, cate o melancolica reverberare a soarelui de amiaza iernatica" etc. Eroul ironicei epopei", ca si celelalte personaje din grupul sau de prieteni ale caror nume combina ele insele banalul cu poeticul" si livrescul (v innopteanu, dr cabalu, bruna rowena, prietenul tatalui lui vasilescu, tanara nefa, malvida, el midoff, i negoescU) refac itinerarii deja cunoscute; se intalnesc ei in grupuri marunte pe strada", fac cate o mare plimbare pe strada ingusta", poarta savante discutii in cursul unor vizite reciproce ori la bufetul termita", isi plimba cainele de aer" sau animalele heraldice" (de extractie urmuziana sau mor-gensterniana: pisicainele, vorbitorele pisifone", broscoporcul, bufnita blonda).



Deficitul de real" este compensat si aici de proiectiile fanteziei ori de imaginarul livresc, in functie de care aceasta mica societate se defineste aproape in exclusivitate. Avem de-a face, iarasi, cu un joc cu aparentele", cu imaginatiuni, jocuri de umbre, literatura" citate in alt context, numai ca, in noile "inscenari", literaturizarea devine un fel de tic, un automatism hilar, cu atat mai mult, cu cat trimite la un depozit de imagini-cliseu, a caror caligrafie esteta, cvasimanierista, contrasteaza enorm cu banalitatea de facto a situatiilor pe care se grefeaza, intr un univers unde aproape nimic nu iese din sfera banalului, totul e tradus, in schimb, in pretioase formule poetice" ori intr-un limbaj savant", pe care povestitorul" il preia ironic: v innopteanu ii face o mare vizita lui mopete. / sta pe scaun corect, priveste cu un interes retinut / prin camera lui mopete, unde domneste un placut / aer de dezordine, v innopteanu isi lasa pe indelete / distinctia sa naturala sa pluteasca prin camera / sub forma unei bufnite transparente, indolent / nefalfaind din aripi, se schimba idei"; stanci de mare singuratate il impresoara pe v innopteanu incet"; v innopteanu in vizi ta la mopete degusta / un vin investit cu sensuri adanci / (caci mopete 1-a cumparat dimineata, atunci / cand s-a intalnit cu i negoescU)" (VizitA); orbeste se intoarce mopete in amintire, cu mainile intinse / adica sa nu rastoarne vreo ceasca pe mesele ninse / cu marmoree raceala din bufetul copaiA), pe cand / / el midoff in visul sau e aplecat spre esente, / descifrand intelesuri hieratice" (citirea cartii de visE). Sau in ironicul, inca din titlu, tratat despre asteptare: prietenul tatalui lui vasilescu asteapta / in aceasta seara de iarna fara zapezi / o vizita. in camerele sale unduiesc repezi / dar stravezii duhuri de insingurare, o dreapta / / asezare a gandurilor ii creeaza / prietenului tatalui lui vasilescu o raza / de excogitare spre fenomene de baza, / carora el, mai tarziu, cu melancolie retrasa / / le va dezghioca intelesul, acum prietenul / tatalui lui vasilescu se plimba / prin camerele dense de intelesul asteptarii". Gravitatea meditatiei" despre intelepciune primeste, altundeva, accente comice: lui v innopteanu nu-i place filozoful j paul satire, / zice ca e prea multa doxologie in el, prea multe / gerunzii cu liniuta, v innopteanu prefera sa asculte / cum pisicainele lui face mar. (tra- / deaza marele meu pisicaine benone / spune v innopteanu o mai muta intelegere / atunci cand face el mar, despre abstrusa alegere / a pro-jectului inainte decat hegelianul sartronE)". Ca, de altfel, si lectia de estetica pe care Mopete o aplica pedant jinduitei prezente a tinerei Nefa: mopete citeste atent despre pigmenta heterocosmica / adica despre fictiuni imposibile in cadrul acestei lumi [ ] mopete / se gandeste ca poate tanara nefa se imparte-n / esenta ei in astfel de pigmente, pe care baumgarten / le rosteste armonic in cercul teoriei, si pe indelete / / le masoara orbitele, tanara nefa e una din liniile / de magica simpatie in care se face sensibil frumosul" (Mopete si fictiunilE).



Toate poemele ciclului propun, de fapt, asemenea mici scene de comedie in care mecanismele limbajului atrag in capcanele lor.niste personaje dedate fantazarii, prizoniere ale livrescului, manevrate de memoria culturala. Altadata dramatica, confuzia dintre real si imaginar, ca expresie a incapacitatii regasirii de sine a fiintei intr-o lume autentica, devine acum sursa a comicului: refugiul in poetic" si livresc" e, aici, mai mult rezultatul unui automatism, al unei deformari caricaturale. De-realizarea, prin deplasarea permanenta a faptului existential spre conventia estetica, literara, este extrema acestui joc: intre personajul real" si cel textual" orice bariera dispare. Ne-o spune, cu umor, Mopete si ipostazele: mopete scrie un poem despre mopete / stand la masa in local, scriind aplicat / un poem despre mopete (mopete are pe masa un tom complicat / cu minunatii despre evul mediu si pete / de cerneala pe degete, de mult ce-si scoate notitE). / mopete din poemul pe care-l scrie el insusi / isi face inchipuirile lui despre dansul si / crede ca este independent insa bufnite / semne ale ratiunii il pandesc pe propria lui frunte, / pentru ca ele stiu ca el este doar o creatie / care depinde de orice marunta aberatie / a lui mopete cand vrea sa se incrunte / fara motiv, si il uita, mopete s-a rasturnat. / care din ei? el celalalt? celalalt?".

Dai comedia" poiesis- ului tine aici, cum s-a observat de catre toti comentatorii, si de superiorul mimetism stilistic al povestitorului", care manevreaza cu ironie si umor cele mai diverse registre ale expresiei, de la cel arhaizant la cel retoric-romantic ori pretios-manierist, fara a neglija efectele limbajelor specializate" (filosofic, estetiC). Complicitatea ironica cu personajele" ce se misca in scena poemului mascheaza, de fapt, distantarea intelectuala, constienta lor manipulare. Lucru observabil si la nivelul optiunii formale, al alegerii sonetului" ca modalitate de organizare a textului, presupunand o anume armonie ritmica si o precisa ordonare a versurilor in unitati strofice. Or, daca tiparul exterior este conservat in liniile sale mari, in interiorul sau observarea regulilor impuse e foarte relativa; banalitatea faptelor relatate" contrazice flagrant nobletea" prescrisa de specie, ritmurile sunt ezitante si aproximative, rimele voit stangace, insesi titlurile poemelor au o incarcatura ironica in acest context: mopete si atmosfera launtrica, mopete si ipostazele, ingandurati vesperale, exercitii spirituale, mopete si unia-tatea, nostalgia serei, intelepciunea superbissima, terribilia meditansetc, etc.

Mopeteiana" apare, astfel, drept complement ironic (si autoironiE) al celorlalte, mai grave, Jocuri cu vorbele", ce constituie universul liric al lui Mircea Ivanescu. Sub mastile diferite se ascunde, in ambele spatii, poetul autor, actor si regizor, in mereu reluatul spectacol al poiesis- ului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.