Mircea Dinescu isi face aparitia in poezie la inceputul deceniului sapte al secolului trecut sub infatisarea de "inger rural ratacit in romantica oraseneasca", predispus sa strice "jocurile gata facute ale poeziei", asa cum ni-l descrie criticul Eugen Simion in Scriitori romani de azi, vol. III (Editura David - Litera, Bucuresti - Chisinau, 1998). In acel moment, poetii generatiei sale isi extrageau temele si obsesiile cu precadere din zona livrescului, cultivau o poezie a constructiilor abstracte, docta, "grea de cultura", dupa cum s-a spus, limbajul intelectualizat, perifrastic, distilat pana la rafinament si calofilie. Mergand "in sens contrar" (ideM), fara a fi preocupat de stiinta facerii, Mircea Dinescu reintoarce poeziei muzicalitatea si vibratia starii de spirit, gratia confesiunii si poza romantica. Cu gesturi gratios-teribiliste de cavaler modern, el isi pune la gat esarfa lirismului sentimental si ingenuu, isi aseaza versurile in tipare prozodice riguros respectate, isi camufleaza sarcasmul si revolta sub faldurii melancoliei, intr-o rostire exuberant-romantica, inocent-curte-nitoare. Este o alta ipostaza a poeticitatii, ale carei embleme sunt spontaneitatea, spiritul elegiac, imaginea simbol, limbajul metaforic de un expresionism baroc, modern.
Invocatie nimanui (1971) si Elegii de cand eram mai tanar (1973) sunt cartile unui poet de o jubilatie tinereasca, fragil-sfidatoare, scufundat in reverii, asuprit de nelinisti si interogatii existentiale. Copil teribil al poeziei, din speta lui Rimbaud, Esenin si Labis, cu care a si fost de atatea ori comparat, tanarul Dinescu scrie precum ar respira, stapanit de o stare "naturala" de a vorbi in versuri, intr-o maniera libera, nonsalanta, prielnica producerii efectului poetic: "Sant tanar, Doamna, vinul ma stie pe de rost / si ochiul sclav imi cara fecioarele prin singe / cum as putea intoarce copilul care-am fost / cand carnea-mi infloreste si doar uitarea plange" (Sant tanar, Doamna.); sau: "Sub pasii tai cad viermii in extaz / se balbaie salcamii si fac spume / rusinea-mi fuge beata din obraz / si m-as dori pamant muscat de rame" (Cand trecI).
Sufletul adolescentin, potopit de sentimente tulburi, ca un copac de muguri in martie, clocotind de o irepresibila bucurie de a trai, sfideaza orgolios ingradirile materiei, "hatul", conventiile constrangatoare ale vietii. Poetul invoca, se cauta pe sine, rascoleste febril prin lucruri si univers in cautarea unor intelesuri, se grabeste sa bea dulcele venin al pacatului, clatina cometele cu coada, aprinde din blani de vulpi un foc bengal, intinde mana spre ceruri ca Tantal ori se vede Sisif urcand bolovanul din plictiseala; in el se trezesc vocile ascunse ale carnii, orga simturilor, porii "suiera-n naiul de soapte", trupul invata "masura lunecarii - dulce", carnea e o "dulce vasla", sangele lumineaza "jocul vostru straniu". Poezia se naste dintr-o suferinta ancestrala, dintr-o tristete si o ambiguitate a simtirii indefinibile, dar si dintr-o tinereasca sfidare a destinului, din mirarea fiintei de a se regasi intr-o alta varsta, dincolo de paradisul pierdut al copilariei, in marele teatru al lumii: "Pacatul pune seaua pe fericite pleoape / sa galopeze ochii prin lucruri si femei, / slaveasca-ma infernul cu cele doua ape / cum mi-am trecut faptura prin gropile cu lei. // Da fructe biciul zilei in iarba nuptiala / si-n trupuri incuiate fac simturile jaf, / un Dumnezeu eretic se oglindeste-n smoala / iar Crist pe cruce are si perna si cearsaf. // E totusi adevarul o palida zapada / sau fluture de noapte al carui vierme sant? / Orb in cuvant mai clatin cometele cu coada / asa cum Don Quijote desculte mori de vant." (HidalgO). Este o mirare in care se insinueaza revolta impotriva modului de organizare a lumii, in care se pot citi insemnele de mai tarziu ale liricii lui Mircea Dinescu.
Sentimentele traite spontan, firesc, profund, fara artificii, actioneaza senzorii unei intelepciuni precoce, funciar-congenitale. Firescul exprimarii, spontaneitatea rostirii nu gliseza la suprafata, uneori ating adancimi existentiale nebanuite, tulburatoare. Metaforele reverbereaza idei si versuri aforistice, parabolele isi decodifica sensurile social-existentiale. Aidoma Minervei, poetul pare nascut din teasta lui Jupiter: "Dar ce folos, in hrubele din soare / noi toti vom bea un vin al nimanui / la cea mai deocheata vanatoare / unde nici vad si nici scapare nu-i"; sau: "Este-n noi o spaima care ne doboara / bate vant din lucruri poate dinadins, / sufletu-i o luntre spre odinioara / carnea dulce vasla, ochiul necuprins. // Rupti din soare-s manjii, ii asteapta hatul, / gloria carutei - glorie pe roti."; sau: "Nu sant decat lentila prafuita / prin care timpul a privit razand"; sau: "Noroiul poate-ascunde un inger prin cirezi? / E altul adevarul daca nu-i dat cu sare?".
Acest puternic impact al neacomodarii la realitate da nastere unor stari frenetice, explozive, unui tumult metaforic ravasitor, cu inflexiuni alienante, adesea necenzurate. In chip oarecum ciudat insa, proliferarea imagistica nu sufoca ideile, metafora debordanta nu da senzatia de suprasaturatie ori pretiozitate. Poezia pare a fi o emanatie organica, naturala, o consecinta temperamentala si nu una estetica. Discursul torential, adesea incarcat de elemente anarhice, de asocieri insolite ori chiar absurde, de o neobisnuita inventivitate, se subordoneaza unor rigori ascunse, inefabile. Iar versul este intotdeauna somptuos si muzical, impodobit gratios cu ornamente si volute baroce, ca un sipet din lemn rar pictat cu arabescuri. Iata acest fermecator sonet: "Infernu-i captusit cu piei de miel / serafic trupul tau astfel imi pare / ca muzica din apele amare / urcand la nori pictati in nici un fel. // As vrea sa fiu o clipa Rafael / retras in plans ca melcu-n osuare / cu sangele in cer precum o boare / prin care trece ingerul rebel. // Instrainat de linisti cine-i cel / ce pieptana cu lira colti de fiare / si piatra o facea sa dea in floare / sarac incat se-avea numai pe el / cand a cazut ca un largit inel / din degetul destinului cel mare".
Volumul Proprietarul de poduri (1976) marcheaza o substantiala schimbare de atitudine, o radicalizare a stilului si limbajului liricii lui Mircea Dinescu. Prin el, poetul ratifica "un nou pact cu realul" (Eugen SimioN), care il va instala de acum incolo intr-o poezie acut sociala, aluziva si demitizanta, ironica si subversiva.
Emblema acestui pact o reprezinta versul-program "Sa-ti tragi realitatea pe piept ca o camasa", devenit laitmotivul tuturor cronicilor si comentariilor la carte. Ingerul de odinioara s-a metamorfozat in demon, euforia si exuberanta adolescentina s-au preschimbat in ironie si sarcasm. De pe coperta a patra a acestei carti, privirea ostentativ-ironica a poetului, de inger (dE)cazut in noroaiele de jos, sfideaza lumea degrada(N)ta a materiei, alcatuirea gresita a societatii. Sarcasmul acestei priviri il regasim imprimat in limbajul unor parabole subversive, in propozitii si fraze polemice, demistificatoare. Clovnul, circul, actorul, manzul, privighetoarea, ghilotina romantica, trompetele nimicului, industria, ereticul, biciul, bibliile de paine, baloanele de sapun, capra contemporana, proprietarul de poduri, dumnezeul lichid, geniile de talas, elegia mecanica, cimitirul de masini, cinematografele erorii - sunt doar cateva imagini-simbol ce sugereaza desacralizarea si artificializarea vietii, proliferarea civilizatiei industriale, disparitia vechilor mituri. Lumea s-a uzat si e guvernata de forte malefice, simturile sunt vulnerate, sufletul a degradat, libertatea e "imbatranita-n fasa", "gloria-i vanduta", orasul e "pascut de tramvaie", "in stomacul maimutei putrezeste marul iubirii", icoana "umbla pe senile", Iisus se fotografiaza cu o vedeta de cinema, Maria isi vinde pruncul in biserici, "iarba e scoasa la licitatie", Pan isi plimba "buze de sange pe conductele reci", "proprietarul de inger e mancat de proprietarul de sonda", istoria se spala pe dinti "cu nestiuti eroi", iar "chipul zeilor demult s-a retras pe eticheta cutiilor de conserve". Simbolul care revine cel mai des in poeme este ingerul (poetuL) . In acest univers al grotescului si absurdului, conditia sa este tragica si hilara, iar arta devine inutila: "Azi scriem poezia pe mari bucati de paine / arta-i masinaria de curatat cartofi, / chiar tu vei fi cartoful sortit zilei de maine / actor retras ca melcul in pantofi. // Iata cum din teroare pianul spala rufe / si sar din pieptul nostru cameleoni de pret, / iata cum scoate limba ceasul zvarlit in tufe / ca vipera aprinsa de fiere si dispret." (ActoruL).
Spatiul poemului este inundat de realitatea agresiva, suavitatile s-au tulburat si s-au dilatat in chip expresionist, exuberanta si diafanitatea serafica sunt tot mai mult dezlocuite de tonalitatile grave, acut polemice si nonconformiste, de patosul negatiei si dezavuarii. Metafora socanta si imaginea insolita, de o expresivitate seducatoare, ascund dinamita, cuvintele contin vitriol, frumusetea lor e subversiva si ucigatoare. Apare, in cea de-a doua sectiune a cartii, discursul prozaic, versul alb, poemul fragmentat in spirit neosuprarealist: "Aprilie cu-o rafala de porumbei / isi zboara creierii aurii surazand / invalidul isi vinde caruciorul in strada / albinele zornaie-n palariile orbilor. // Cel ce picta tablouri pe valuri / usuca panzele la focul infernului, / sora colectionarului de avalanse / astupa fereastra spre muntele inzapezit / (si-n timp ce laptarului i se-ngaduie sa cante / laptelui i se acreste definitiV). / Tu care faci contrabanda cu bunatatea / vei fi ucis de propria ei amintire / zadarnic iti cauti in pestera mama, / sau la benzinarie / te striga pe nume masini, / pune-ti si tu teasta alaturi de celelalte capete lucitoare / s-alunece nebunia mai bine" (TobogaN).
In volumele La dispozitia dumneavoastra (1979) si Democratia naturii (1981), care, impreuna cu Proprietarul de poduri, formeaza un singur ciclu, starea de spirit si atitudinea lirica raman aceleasi, dar vocea poeziei ia forme si mai radicale, si mai agresive. Poetul este un fel de "eretic platit", un etern razvratit "ingrasat de propriul dezastru", un neurolog decis sa gaseasca tumoarea, boala ascunsa in tesuturile afectate ale organismului social. Sub privirile lui, ca sub niste sensibile microscoape, se afla o realitate degradata, cosmaresca, in care s-a instalat viermele raului; aici "plictisul tine loc de mare", "un glont se face mai auzit decat o carte", catedralele "produc suruburi", iar "telul suprem e sa te-nrudesti cu petele de grasime din supa, / adica sa stai totdeauna deasupra"
Poemele de acum - adevarate "fluieraturi in biserica" - contin un substrat politic transparent, alegorii cu referinte aproape nemijlocite la mizeria morala din societatea totalitara, si ating cea mai inalta cota a revoltei si exasperarii, dar si a radicalizarii expresive. De un vizionarism concentrat, sarcastice si virulente, alienante si uneori epigramatice, dar intotdeauna de un farmec metaforic seducator, ele sunt ca niste bucati de dinamita ambalate in petale de cires: "In martie lazile de gunoi explodeaza / improscand cu pisici rosii ca flacarile / intunericul neorealist. / Fierbe orasul sub fosforul lor pofticios / sarutul miroase dulceag a pucioasa, / gravide-ar pluti dintr-odata prin camera / de n-ar fi greoii saci cu nisip / cartitori in fata televizorului / sufland in supele vesnice. / Trec roiuri de fluturi pe sub fustele fetelor / si mana-mi cade grea de polen. / O mica termocentrala instalata la gura prostilor / ar da acum randamentul deplin / (indolent si sarac nici macar nu mi-e fricA). / Un copil urineaza pe turla bisericii / si Dumnezeu primeste jetul lui cald / ca o alinare pe-un calcai reumatic. / Cartoful putred zvarlit pe maidan / scoate si el putica lui verde / ca un semn de democratie a naturii" (Democratia naturiI).
Poemele, mai cu seama cele in vers alb, mizeaza pe tehnica fragmentului, a "episodismului" modern din care se coaguleaza viziunile. Imaginile grotesti si absurde, de un expresionism demonic ori chiar suprarealiste, "a-poetice", reprezentand incrucisari de regnuri si distorsionari de planuri, sunt parca desprinse din pictura lui Hieronymus Bosch si Salvador Dali: "daca te-ai casatori cu-o masina de tocat carne./ .sa torni niste copii piparati si fara nici un gust"; "calatorind in sudul cutiilor de conserve"; "E ca si cum azvarlind o bucata de zahar / in cusca, / tigrul s-ar apuca sa citeasca Shakespeare"; "Puneti-mi trei catarge absurde asta-seara / sant transatlanticul din cartier"; "urc intr-o masina slinoasa / pusa parca-n miscare de burduful unui acordeon"; "infometat dau o raita prin gari / si-mi umplu burta cu trenuri"; "zeii impinsi de fluxul berii"; "cobor pe plaja si-n locul apei gasesc un afis / care anunta interzicerea marii"; "daca ti-e frig trage pe tine orasul / sau inveleste-te cu o plapuma de sobolani excitati" etc. Credem si noi, de rand cu
Ion Negoitescu, ca limbajul esopic si suprarealismul imagistic au "mai curand functii mistificatoare", spre a deruta cenzura, spiritul inchizitorial al societatii concentrationare.
In Exil pe o boaba de piper (1983), Mircea Dinescu redevine, dupa cum afirma Valeriu Cristea, "poet al Poeziei", imbinand tonalitatea jubilatiei senzoriale din Invocatie nimanui si Elegii de cand eram mai tanar cu stilul direct si aluziv-provocator din Proprietarul de poduri, La dispozitia dumneavoastra si Democratia naturii. De sub masca sentimental-elegiaca, de sub "grimasa de bufon rostind fraze dezagreabile" (Gheorghe
GrigurcU), razbate o revolta abia retinuta. Parafrazandu-l pe poet, vom spune ca poemele sale de acum sunt "pumnale impodobite" sau "spanzuratori cu funie de maci"; adica: amestec eclectic de gravitate si joc arlechinesc, de exuberanta si exasperare, de muzicalitate si prozaism. Demon cu fragilitati de inger, poetul continua sa "jubileze in negatie", descriid marele spectacol al dezagregarii morale, comedia degenerarii, aici, "la portile Orientului": "Inchisorile au fost deschise / dar din ele nimeni n-a iesit, / unii chiar s-au spanzurat de vise / altii chiar s-au ingropat in zid. // Din pamant acum nu se mai poate / face nici biserica nici steag, / unii dau din umeri si din coate / altii dau cu fruntile de prag. // Cine ma asteapta nu m-asteapta / omul viu din mine-i asfintit / raza cade ranceda nu dreapta / lacrima nu-i apa ci cutit" (Cantec de lampa stinsA).
Accentele pamfletare, grave pana la exasperare, se imbina cu jovialitatea si clovneria, sfidarea si revolta cu grotescul spectacular de balci balcanic: "Aici unde ma sting definitiv / salcami au inflorit fara motiv / tramvaiu-i o conserva c-un betiv. // Afise cad. Economii de clei. / Cei ce ma vad se pipaie de chei / caci nezarit sant numai de femei. / Ma sprijin de-un perete - ploua var, / nu ma saluta domnul macelar / nici moasa ce ma pricopsi-n zadar. // Doar ingeru-mi evaporat subit / rar precum perla-n scoicile din birt / ma tine-n adierea lui de spirt" (Psalmul betivuluI); "Bolnav de faruri in ieslea Balcanilor / unde marea clipoceste si-n closetul bodegii / cu-o scandura din gard iti faci o corabie / cu-o sapca de seminte devii negustor." (Jurnal de borD).
Si in Rimbaud negustorul (1985) forta negatiei apare diminuata de farmecul insolit si degajat al rostirii, tragicul este invaluit in dulci clovnerii si jocuri de cuvinte. Insurgenta nu dispare, ea este atenuata de "absurditatile dadaiste" si "urmuzismele de vocabular", cum zice Nicolae Manolescu, caruia ii apartine si aceasta observatie de fond: "Intre Invocatie nimanui din 1971 si Rimbaud negustorul din 1985 e distanta de la un eseninism filtrat prin Labis la, trecand prin anarhismul lui Rimbaud, un "avangardism" vesel-sarcastic si exasperat". Aceste jocuri, avand in ele aerul unui decadentism reactualizat, nu poarta semnele gratuitatii, dimpotriva, sporesc senzatia de grotesc si degringolada, ingroasa atmosfera "comicului catastrofic" (Cornel RegmaN): "Sub morminte Doamne iarta / numai arta pentru arta, / grecii cu tatari in oase / floarea fara amiroase / scandurica fara pat / buze nu si sarutat. / Mana lor de crin tocit / numara ban nemuncit / sub venin fara viespar / chefuind fara pahar / gadiland potecile / sa rada tigancile" (Sub mormintE).
Deseori, Mircea Dinescu apeleaza la ludicul folclorului de mahala imperechind cuvintele in cheia suprarealismului absurd, ce aminteste de cantecele lui Miron Radu Paraschivescu: "Pruna arsa vai si-amar / mi-am legat cobza de par / si-am intrat in crasma lata / cu iapa dezacordata. // Si la masa cand sa sed / masa alapta un ied, / ptiu capra cu trei picioare / tolanita sub pahare, // paste-m-ai pana-n calcai, / pune-mi-ai mormantu-n cui, / ca mi-e cald si mi-e prea mica / blana ta de scandurica" (MasA).
Ca si in volumele anterioare, cele mai multe poeme sunt mici alegorii despre conditia poetului si a artei intr-o lume intoarsa pe dos. Apare imaginea lui Rimbaud negustorul, a poetului care la varsta de 19 ani abandoneaza poezia devenind traficant de arme in Abisinia, si care sugereaza resemnarea si convertirea, abandonarea idealurilor poetice in numele unor scopuri pragmatice: "Mai scobiti un canal mai largiti cate-un sant / flegmei noastre nu-i sece izvorul / caci va trece cantand nu din nai ci din lant / rotofei chiar Rimbaud negustorul. // Cu fanfare si prapuri primiti-l in port / cu primari precum magii la iesle, / nu conteaza ca-i schiop, nu conteaza ca-i mort, / sef sa-l ungem oricum peste bresle. // Si sa-i punem in spirt sclavii lui tuciurii / ca trofeie din noile Spanii, / el sa taie buricul la cinci puscarii / in ovatii bombon si sampanii. // Cand va fi sa-si rosteasca discursul solemn / aiurit cum il stim, de caldura, / fiti atenti sa nu-i puta-a corabii de lemn / sa nu-i sara maimuta din gura".
Descifram in subtextul acestei poezii o previziune a destinului poetic de mai tarziu al lui Mircea Dinescu insusi.
Volumul Moartea citeste ziarul, respins de cenzura in 1988, apare in vara anului "de gratie finala", 1989, in Olanda, prin grija profesorului Sorin Alexandrescu. La acea ora, Mircea Dinescu, aflat in ultimele luni sechestrat la domiciliu si avand interdictia de a publica, devenise un caz politic, un simbol al rezistentei anticomuniste in Romania. Intreaga suflare romaneasca asculta interviurile si pamfletele sale incendiare, publicate in ziarul francez Libération, in cotidianul vest-german Frankfurter Allgemaine Zeitung, si retransmise la postul de radio Europa Libera, in care ataca in termeni cat se poate de transanti dictatura comunista. Aceste texte profetice, de o forta si o "elocventa diabolica", au reinviat in sufletul romanilor demnitatea si speranta: "Ele nu numai ca au intrat in istoria literaturii, dar au facut ca istoria literaturii sa intre in istorie" (Alex. StefanescU).
Scrise in contextul acestor realitati, poemele din Moartea citeste ziarul aduna, ca niste insolite colectii, toate semnele degradarii, ale delirului si degringoladei generalizate, intr-o dictatura hilara, de coloratura balcanica. Incheind acum un nou pact - "pactul cu istoria" - poetul apare cand sub infatisare de inger exterminator si de profet, cand in chip de actor de balci, alternand imprecatia sociala cu farsa, alegoria subversiva a parabolei cu versul direct, lipsit de virtuti formale, aproape publicistic. Il vedem bolnav de-o neputinta frenetica, naufragiat, tinand portelanul de Svres in brate, scriind o scrisoare catre domnul Mihail Bulgakov, preparandu-si ingerul in eprubeta si band inacrita psaltire, ascultand telefonul colcaind de gargarite; el se simte o pictura umeda zvantandu-se la soare, descopera Grecia in anticariat, aude moartea care s-a suit pe casa noastra, se simte silit sa-si ataseze la masina de scris un burduf de acordeon, vrea sa opreasca Istoria, ca pe un tramvai, pentru a cobori la statia Doamne-fereste, traieste in cel mai dramatic mod sentimentul damnarii istorice: "Tara mea tunsa chilug / sora mea de detentie si singuratate / trage octombrie la cantar / si hainele mele par / miristile tale vargate. // Cu varul stins al fetei chinuite / spoira magaziile. Golanii / din craniul tau fac zaruri masluite. / Ce-am de pierdut? Doar anii, numai anii." (Revelatia evadatuluI).
Poezia se situeaza intre parabola politica, fabula si epigrama. Vorbirea aluziva se schimba brusc cu expresia directa, de un prozaism cotidian, metafora cu jocul subversiv-epigramatic. Artisticitatea se naste din paradoxul si perplexitatea situatiilor, din felul gratios cu care sunt smulse mastile de pe fata, din acea forta inefabila care logodeste oximoronic violenta cu fragilitatea, noroiul cu diamantul. Inesteticul, trecut prin filtrele sensibilitatii poetice, devine estetic. Adevarurile dezagreabile, "cinice" si agresive, sunt spuse cu gratie si sarm, etalarea inestetica a viscerelor realitatii se face cu o ireductibila tandrete si fragezime. Iata, de pilda, Salonul de toamna: "Imaginatia nu costa nimic / si asta o stie cel mai bine Dumnezeu-pictorul / in septembrie / cand profitand de umezeala saracului / deschide o expozitie impresionista in zidul jilav / (mici pete neinramate, voluptuoasa igrasie ce-l excita pe ManeT) / de care nici popa nici primarul dornic de ceremonii / n-au habar / altfel, de buna seama, s-ar fi taiat o panglica / si critica si-ar fi ros ciolanul ei roz, / aici la zidul saracului / unde mana reumatica a lui Dumnezeu / isi desavarseste lucrarea".
Egal cu sine dar totusi altul este Mircea Dinescu in ultima placheta, publicata in 1996, O betie cu Marx. Tematica poemelor se dezvolta din aceeasi derulare a realitatii istorice, de data aceasta - de dupa dezagregarea Leviathanului, din aceleasi reflexe politice si sociale. Acelasi stil, aceeasi tinuta ironica, aceeasi atitudine negativista, aceeasi apetenta pentru parabola. Ceea ce s-a schimbat este temperamentul, ceva mai "imblanzit" acum, si vocea, care apare mai resemnata, mai putin "furioasa" si imperativa. In poeme se insinueaza o usoara dezamagire fata de cursul neasteptat pe care l-a luat istoria dupa 1989, oboseala si dezgustul pe care ti le da sentimentul ca nici o revolutie nu mai poate schimba lumea. Mult-compatimitul autor vine acum sa anunte ca revolutia a spulberat marile teme, invoca ingerul starilor critice, tine un discurs la intrarea unei tari estice in Europa, saluta ironic societatea de consum: "Bine-ai venit Societate de consum / fa-ne si tu felul, / ia-ne de proaspeti."; intinge cu paine in Chitul nostru brav si moscovit, care acum e carpit cu ziare, isi prepara cafeaua in cenusa imperiului si, cuprins de regret si scepticism, scrie lui Vaclav Havel o lunga scrisoare pe care o arunca la cos: "Havel, fii bun si retrage-te la manastire / nu ma pot obisnui cu ideea / ca vulturul / e angajatul Salubritatii. / Revolutiile si-au mancat copiii, / disidentii someaza, / protestatarii stau spasiti / la coada chitului MacDonald's / numai tu, din catifeaua aceea istorica, / ti-ai tras cateva costume pe cinste / pentru care te invidiez."
Mircea Dinescu mizeaza in continuare pe ironie si insurgenta, pe limbajul metaforic, aluziv si tumultuos, dinescian, care a creat un stil in literatura romana. Manierizat, poetul nu face nici un efort pentru a-si depasi propriul model.
Desi au trecut cateva decenii de cand a fost scrisa, poezia lui Mircea Dinescu, cea mai insemnata parte din ea, nu s-a devitalizat. Marele talent cu care a fost scrisa o face sa reziste in afara contextului, independent de conjuncturi si de realitatile care au generat-o. Inainte de a fi document uman, ea este act estetic.
Optzecismul romanesc se revendica in mare masura din aceasta poezie, in special in latura sa ludica si ironica. Nu incape indoiala, alaturi de lirica lui Nichita Stanescu si Marin Sorescu, poezia lui Mircea Dinescu - prin ironie si demitizare, prin destructurarea si jocurile limbajului, prin parodierea realitatii si anecdoticul parabolic, valorificate in fel si chip, mai tarziu, de optzecisti - indica, inca la sfarsitul deceniului sapte, despartirea de modelele modernitatii si intrarea in postmodernitate.
Proza pe care Mircea Dinescu o publica sub forma de editoriale si tablete, adunate pana acum in doua volume, Pamflete vesele si triste (1996) si Corijent la cele sfinte (2004), reprezinta o continuare fireasca a poeziei. Pamfletele sale (caci asta sunT) tin in vizor problemele societatii romanesti postdecembriste, mecanismele istoriei, si sunt o continua replica la realitatile acestei epoci. Fidel felului sau (poetiC) de a fi - sarcastic, fragil, teribilist, impetuos, ludic, fermecator - Dinescu ramane si in aceste pagini omul cetatii, aflat intr-o permanenta stare de revolta si de furie, intotdeauna decis sa spuna lucrurilor pe nume. Cuvantul sau cade ca un bici de foc asupra securistilor de ieri, politicienilor si parlamentarilor de azi, imburghezitilor si delatorilor de marca. Reactiile sale sunt prompte si violente, limba sa ghilotineaza, din degete ii tasnesc fascicole de laser. Dar oricat de incisive, de inflamante si justitiare, aceste texte, ca si poeziile, au un nedezmintit farmec artistic, sunt literatura. "Desi cuprind numeroase referiri la ce se intampla in Romania de azi, spune Alex. Stefanescu intr-un eseu din Romania literara, nr.6, 2004, textele sale se instaleaza imediat intr-o atemporalitate specifica literaturii. De ce? Pentru ca rasul poetului, departe de a fi un simplu acces de ras, are acoperire in tragism". Foarte expresive si concentrate ( "o lume intr-o pastila"), continand formulari memorabile, ele sunt scrise cu gratia estetica, cu puterea de soc si cu inventivitatea verbala cunoscute noua din poezie. Asezate in scheme prozodice si cu o complementaritate sintactica redusa, unele pamflete ar cadra perfect cu poemele din ultima perioada. Iata cateva mici fragmente luate aproape la intamplare: "Asa-i fu dat lui Ion Iliescu, sa moara in timpul vietii, cu Vadim sub plapuma. Mai trist pentru ideea de opozitie romana e ca, in vreme ce lui Verdet si lui Iliescu le bazaie musca de mauzoleu pe la nas, Corneliu Vadim Tudor isi retraieste copilaria politica intr-un delir de grandoare galopanta. Si, daca el e fructul nevrozei colective, geaba vor scoate domniile lor taraniste, la raspantii, moastele sfinte ale martirului Coposu. Geaba vor da pe la narile alegatorilor cu dezinfectante NATO si cu insecticide din Comunitatea Europeana. Geaba vor incerca, pe ultima suta de metri, sa faca din osanza lui Vasile Lupu jumari. De altfel, acest activist altoit pe chiabur, devenit in ultimul timp mascota impadurita a PNTCD-ului, care vrea sa-si bage hectarele-n partid si polipii taranisti prin casele oamenilor cand sant plecati la slujba, nu-i altceva decat imaginea rasfranta a unui Vadim mohorat, cu limba impiedicata si fara carlig la masele populare. Or, intr-o tara a dezamagitilor si a plictisitilor de politichie, cum e a noastra, nu-i cu totul exclus ca nebunul mai vesel sa devina sef de spital" (Vadim - agent electoraL); "Fabrica de eroi clonati a PUNR-ului a mai fatat, care va sa zica, niste martirasi. Bietul Ilie Ilascu se zvarcoleste de fericire in paiele putrede ale puscariei transnistrene, afland ca la Cluj baciul Funar i-a gasit o sosie in persoana lacatusului Roman Neag care, in loc sa-i repare primarului clanta gurii, s-a aburcat in namiaza mare pe scara imprumutata de la pompieri ca sa-si arate muschii la fereastra Consulatului maghiar. Ahtiat sa i se dea mecla pe prima pagina a jurnalelor, domnul Ciumara stie insa ce face. Acest contabil altoit pe lulea are ce are cu ticalosii de pensionari, cu tebecistii, cu bolnavii de cancer si de SIDA, nevoiti sa-si aduca si mancarea si medicamentele de-acasa; alta-i insa soarta nevroticilor de partid, cu care dom' ministru comunica fratern prin declaratiile crestin-voioase pe care le scoate din mustiucul lulelei." (Viermii branzei de tranzitiE); "In tara unde cazinourile lucreaza foc continuu precum cuptoarele Siemens-Martin si unde jocul de Bingo indeplineste rolul pestelui oceanic de odinioara, care nu trebuia sa lipseasca de la nici o masa, Lozul Inundatiilor, binecuvantat de presedinte, are marele merit de a arunca in aer pasivitatea mioritica cu care intampinam pana acum nenorocirile, caci, odata cu ele, iacata, poate pica si peste noi lozul castigator. Caci, dupa lozul inundatiilor, e de asteptat lozul in plic cu meningita, ca si lozul somerului de cursa lunga sau lozul betivilor loviti de tramvaiul paispe." (Mai trage o data!
).
Astazi, Mircea Dinescu nu mai este un poet activ, destinul sau poetic il repeta intr-un fel pe cel al lui Arthur Rimbaud. La fel ca si prietenul lui Verlaine, el s-a dedat unor practici pragmatice, "incompatibile" cu poezia, devenind latifundiar, proprietar al unui castel, patron al unor reviste si fundatii etc. Dinescu negustorul n-a disparut insa cu totul de pe arena literara, fiind, cum am aratat mai sus, un redutabil editorialist, publicist si om de televiziune. Nonconformismul sau funciar, spiritul sau voltairian mereu treaz l-au fixat intr-o permanenta opozitie fata de "sfintii" zilei, intr-o neostenita galceava cu anomaliile si absurditatile acestei epoci marcate de teribile transformari. In paginile de ziar sau in emisiunile TV, aparitiile sale ofera adevarate spectacole de luciditate politica si verva polemica, interventiile sale incita si fascineaza. Felul sau de a fi - original, extravagant, marcat de radicalisme si libertinisme - nu-i infirma poezia, dimpotriva, o explica si o justifica in chip magistral.
