Poezia
Ciocnirea apartine volumului Totul si este reprezentativa pentru maniera in care poetul isi construieste discursul liric, apeland la tehnici inedite, la un limbaj al concretului ce apropie atat de mult poezia de proza.
Ciocnirea este un alt fel de metafora a iubirii, a imbratisarii indragostitilor care, de aceasta data, nu se mai apropie cu teama si emotie unul de celalalt, ci "se pulverizeaza" in imbratisare, devenind un tot care le anuleaza personalitatile : "si ne-am apropiat din ce in ce mai mult/ pana ne-am imbratisat strivindu-ne buzele/ pulverizandu-ne hainele, pieile, amestecandu-ne inima/ mancandu-ne genele, smaltul ochilor, coastele, sangele,/ ciobindu-ne sira spinarii, arzand".
Textul are o puternica tenta epica, iar procedeul pe care se bazeaza este cel al enumerarii, al aglomerarii de obiecte" intr-o graba a cuprinderii totale a realitatii in poezie. Nu mai putem vorbi, ca la Arghezi, de o "estetica a uratului", ci de o adevarata estetica a "imediatului", a prezentului, a cotidianului, a lui "aici" si "acum". Pretextul si devenirea narativa ale poeziei sunt evidente - telefonul nu mai functioneaza, deoarece "murise" de-a dreptul, iar cei doi indragostiti nu mai pot comunica. Poetul nu se multumeste sa consemneze acest lucru, ci-1 detaliaza si-1 analizeaza ca pe un fenomen inedit: " telefonul murise/ receptorul duhnea a formol/ am desurubat capacul microfonului/ si am gasit fierul ruginit, plin de viermi; / am cautat surubelnita/ si-am desfacut carcasa : de lita bobinelor/ isi prinsesera paianjenii panza./ Pe snurul impletit, acum putred, cu cauciucul mancat si sarma zdrelita/ isi lasau mirosul furnicile". Civilizatia este astfel abolita, ingropata, iar solutia ramane apropierea directa, intalnirea in spatiul familiar si banal al Bucurestiului.
Miscarea de apropiere intre cei doi este fantastica, angrenand elemente de reper familiare: "statuia lui CA. Rosetti", "Consiliul popular al sectorului doi", "foisorul de foc", "strada latina". Tragerea firului de telefon apropie nu numai protagonistii, ci si cartierele in care locuiesc, intr-o miscare colosala, halucinanta, sugerand, probabil, forta pe care o da iubirea indragostitului, puterea acestui sentiment de a schimba lumea, de a produce rasturnari de neimaginat: "am tras de el pana am inceput sa apropii/ metru cu metru cartierul tau de al meu/ turtind farmaciile, cofetariile, pleznind tevile de canalizare, inca-lecand asfalturile, presand atat de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case,/ incat deasupra a ramas doar o muchie de lumina scanteietoare/ pulsand in aerul ars, ca un fulger".
Poetul nu vrea deci sa se abstraga din spatiul si din timpul sau, ci se scufunda in ele, explorandu-le si inventariindu-le. Poezia nu tinde in nici un fel spre metafizic, spre un plan mai inalt, ci se infatiseaza in toata materialitatea lumii pe care o vizeaza. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu, denotativ, procedeele artistice clasice lipsind cu desavarsire. Abstractiunile, imaginile artistice sugestive, muzicalitatea, emotia cu care ne-a obisnuit poezia de dragoste dintotdeauna lipsesc. Ceea ce frapeaza este dimensiunea fantastica ce-si face loc in poezie. in planul realului se produce o "fisura", o "ruptura" de nivel, care deschide calea tuturor libertatilor poetului. Este o dezlantuire romantica a imaginatiei care striveste totul, intr-un pact tacit si implicit cu cititorul, care accepta jocul. Tot de romantism tine si starea de "ardere", de purificare pe care o genereaza iubirea, luand, usor de aceasta data, aspectul unei adevarate explozii, al unui incendiu care nimiceste totul: "arzand cu trasnete, ca dati cu benzina/ arzand cu gheturi albastre, cu stalactite de fun;/ cu ceara sfaraitoare, cu seu orbitor/ pana cenusa a umplut lada de studio si chiuveta din ^aie/ si paianjenii si-au facut plase in cosul pieptului nostru". Un singur piept acopera inimile "amestecate" ale celor doi, barbatul si femeia uniti in imaginea perfecta a cuplului primordial.
Desi este scrisa intr-un registru voit parodic, ironic, realist si biografic, poezia lui Cartarescu ascunde in structura de adancime un nucleu simbolic care vizeaza eterna cautare a celuilalt in aventura dintotdeauna a dragostei.
