Prin
Ion, aparut in anul 1920, Liviu Rebreanu inaugureaza epoca de mare dezvoltare a romanului romanesc modern din anii interbelici, la nivelul nu importa carei mari literaturi europene. Prozatorul, indelung exersat pana la aceasta data in nuvelistica, a cules si a grupat, a topit in aceeasi retorta fapte disparate, cu punctul de plecare - cum reiese din propriile-i marturisiri - in jurul gestului unui taran pe care il vazuse, intr-o primavara, indata dupa dezghet, sarutand pamantul, undeva in
Ardealul de hord-est, in tinutul Nasaudului, in satul Prislop, unde parintii marelui romancier fusesera o bucata de vreme invatatori. Setea de pamant, atat de proprie taranului roman din toate timpurile (astazi diminuata intrucatva, din pricina ultimelor evenimente, in special din pricina a ceea ce numim economia de piata), devine astfel mobilul intregii actiuni. Ion, fiul unor oameni saraci, gandind sa fie si el in rand cu bogatii satului, isi pune in aplicare planul viclean de a intra in posesia pamanturilor chiaburului Vasile Baciu si se foloseste de ce-i vine mai bine la indemana: o seduce pe unica fata a acestuia, lasand-o insarcinata, o prejudecata capitala din lumea satului de altadata fiind aceea a rusinii" ce nu se poate repara decat prin casatorie. Apoi flacaul, total indiferent fata de sentimentele fetei, asteapta tocmeala": - Asa, Anuta! Asa sa-i spui! Ca eu cu tine n:am ce sa ma sfatuiesc, dar cu dumnealui om vorbi si ne-om chibzui, de s-o putea, ca doar oameni suntem Dar fara tocmele cum sa ne invoim?" Strans cu usa, bogatanul cedeaza ginerelui cinci loturi si nunta se face. Calvarul Anei abia acum incepe si nu se sfarseste nici dupa nasterea copilului, astfel incat, ajunsa la capatul puterilor, alungata si batuta cand de sot, cand de tata, se spanzura. Mereu rece, Ion vede in copil numai garantia proprietatii asupra pamantului, iar cand acesta moare, afla cu mare satisfactie ca legea il face mostenitorul fiului. Romancierul nu vede in eroul sau numaidecat o bruta.
Perfect paralel cu povestea taraneasca, vine sa se aseze in roman viata micii burghezii rurale, intelectualii satului de altadata. Familia invatatorului Herdelea este in continua dusmanie cu popa Belciug, poreclit Pamatuful", om hapsan, ursuz, apucator, altminteri bun patriot si pazitor al credintei stramosesti. Fiu al natiunii sale se simte cu atat mai mult si Zaharia Herdelea, care vota bucuros, in alegeri, cu partidul filoroman, ezitand insa la un moment dat sa o faca, din teama de a nu fi dat afara din slujba. Mai mult pe ascuns, el ii invata pe copii la scoala sa simta romaneste, iar doamna Herdelea - induiosator oportunism - se face ca stie ungureste fata de inspectorul scolar care le intra in casa, dupa cum decurg imprejurarile. Necazurile binecunoscute ploua pe capul invatatorului, care e atat de stramtorat, incat se face a uita de plata abonamentelor la gazete si angajeaza, cu mari riscuri, mobila in rate, pentru fetele pe care trebuie sa le capatuiasca intr-un chip cat de cat decent. Cea mai mare, Laura, iubeste pe studentul medicinist Aurel Ungureanu, dar indemnurile parintesti razbesc si, dupa lacrimile de rigoare, se casatoreste cuminte cu mai prozaicul teolog Pintea, care nu pretinde cine stie ce zestre. A doua, Ghighi, revoltata romantic pentru moment, banuim ca va trebui sa apuce pe acelasi drum al resemnarii. Cat priveste pe usuraticul Titu, acesta, ca baiat, urmeaza sa se descurce cum va putea plecand la Bucuresti, cu vagi promisiuni si proiecte de jurnalist si scriitor. Geniul romancierului a intuit marele adevar ca, apasand mult pe istoria taraneasca, violentand-o oarecum, era absolut necesar sa puna o surdina mai cenusie pe relatarile din lumea intelighentei" - cu nimic deosebita la urma urmei de cealalta -, pentru ca acordurile intregii orchestratii a romanului sa devina perfecte. Cele doua actiuni se randuiesc contrapunctic, cu punti de legatura intre ele bine calculate, fara prisosuri si fara goluri. Suntem departe de procedeul lui N. Filimon al povestirii continue" --intrerupte cronicareste cu descrieri de epoca - departe si de mai incalcita actiune de pe alocuri din excelentul roman Mar a al lui Ioan Slavici sau de respiratia prea scurta a eposului din in razboi de Duiliu Zamfirescu. Tablourile de natura lipsesc aproape cu totul din Ion (marea deosebire dintre proza poetica a lui Sadoveanu si realismul rebrenian stricT), in afara catorva date referitoare la topografie si anotimpuri necesare localizarii si datarii cat mai exacte a intamplarilor. Fundalul il formeaza evenimentele sempiterne din viata satului: nasterea (care, simbolic, are loc pe camp; insa, in vederea spulberarii oricarui aer liric, pe miristea lanului cu bulgari de pamant arsi de soare si cu taierea cordonului ombilical, iarasi discret simbolic, cu secerA), nunta (prozaica", fara zorzoane, absolut antisamanatorista, simplu ritual de mantuiala, dupa tocmeala crancena a partilor pentru zestrE), moartea (sinistra si ea, putand surveni prin sinuciderE); in fine, momentele calendaristice tipice: petrecerea duminicala de la hora si de la carciuma, cu zdranganitul cobzei si chelalaitul clarinetului, cu praful rascolit de vanzoleala jucatorilor siroind de sudoare si infierbantati de rachiul tare dat dusca, cu privitorii spectacolului impartiti pe grupuri sociale stricte (intelectuali, chiaburi, saracii tinandu-se pe de marginI), cu bataile crancene de la spartul petrecerii etc, muncile campului, coasa, secera, prasitul, taierea porcului de Craciun, balul intelectualilor" in saloanele de la Armadia (NasauD), la finele de an, cu toate fasoanele de rigoare si celelalte. O citire rea - cum trebuie sa fi fost aceea a lui Nicolae Iorga, adversarul lui Rebreanu - conduce la impresia ca autorul ar fi privit cu ura si furie catre aceasta lume aspra. insa tocmai in tonul sec, neutral, sta poezia relatarii romanesti rebreniene. Pe dedesubtul textului cu aspect de proces-verbal, se simte lauda taranului roman", adusa de cunoscatorul adanc al acestei vieti, cu toate fibrele fiintei sale de intelectual si artist, o data cu nu s-ar putea sti ce aer tare de optimism biruitor si mai ales de incredere in energiile care zac in poporul de jos. insasi miscarea in spatiu a actiunii - inceputa si sfarsita simetric, in acelasi gest epic: intrarea si iesirea din satul Pripas -lasa impresia perfectiunii echilibrului narativ al romanului, intamplarile sunt foarte bine fixate in timp si in spatiu, totodata extraordinar de adevarate - in absolut, mai adevarate decat prototipurile realitatii din care sunt extrase -, potrivite, in fond, in nu importa ce context geografic si etnografic, ceea ce este national trebuind, categoric, sa fie si universal. Asta si explica succesul mare al traducerilor in multe alte limbi ale romanului Ion.
ATENTIE
Raspunsul optim la aceasta tema presupune cunoasterea exacta a momentelor actiunii, a personajelor si conflictelor dintre ele, a compozitiei echilibrate a romanului si a particularitatilor stilului rebrenian.
