Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Povestirea, Hanul Ancutei, de Mihail Sadoveanu - comentariu :: Hanu Ancutei


Mihail SADOVEANU Hanu Ancutei
Povestirea este o specie epica situandu-se ca dimensiuni si amploare a subiectului intre schita si roman. Este o naratiune subiectivizata care se limiteaza la relatarea unui singur fapt epic. Interesul nu se concentreaza in jurul personajului, ci al situatiei, de unde caracterul etic exemplar al povestirii. Pentru autenticitatea povestirii pledeaza doar perspectiva narativa.

Povestirea se situeaza intr-un plan al trecutului, principala sa caracteristica fiind evocarea.

“Hanul Ancutei” are forma povestirii in rama deoarece noua naratiuni de sine statatoare sunt incadrate intr-o alta naratiune prin procedeul insertiei.




Tehnica povestirii in rama presupune duplicarea instantei narative. Exista un povestitor al naratiunii-cadru care apare ca martor la seara de la han, devenind ascultator al fiecarei naratiuni rostite de ceilalti naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalti, ceea ce dovedeste pretuirea lor, faptul ca este recunoscut ca unul dintre ei. Prezenta sa este redata prin utilizarea persoanei I in naratiune si confera iluzia autenticitatii. Aceasta voce narativa este cea delegata de autor spre a-l prezenta.

Ceilalti naratori, personaje in naratiunea cadru si, pe rand, ascultatori, au in povestirile relatate de ei roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, de unde si varietatea povestirii. Ei apartin unor categorii sociale diferite: comisul Ionita, calugarul Gherman, mos Leonte Zodierul, capitanul de mazilii Neculai Isac, ciobanul.

Povestirile se situeaza intr-un plan al trecutului, principala lor caracteristica fiind evocarea unei lumi apuse, a “celeilalte Ancute”. Cei noua povestitori transfigureaza prin cuvant maiestrit experiente personale, marturii ale unui vechi mod de viata, iar al zecelea, anonim, ridica aceste experiente la rang de cultura si le da valoarea durabilitatii.

Naratiunea-cadru este resfirata de-a lungul intregului text si include cele noua povestiri. Incipitul ei fixeaza coordonatele spatiale si temporale, cadrul intalnirii povestitorilor “intr-o toamna aurie” la Hanul Ancutei. Interesul ascultatorilor este sustinut intre povestiri de promisiunea comisului Ionita de a spune “o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune neonorata pana in final, ceea ce sugereaza faptul ca povestea povestilor este aceea niciodata rostita si ca se acorda tacerii valoarea absoluta a misterului inaccesibil. Finalul naratiunii-cadru si al volumului sugereaza indeea de crepuscul al unei civilizatii pe care o salveaza insa forta creatoare a povestii.

Timpul povestirii este magic pentru ca reconstituie prin forta cuvantului o lume si sta sub semnul varstei de aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii, timpul povestit si timpul evocat. In povestirea-cadru se observa impresia de atemporalitate: “intr-o indepartata vreme, demult”. Misterul timpului mitic si fantastic, al ploilor naprasnice si al “balaurului negru in nouri”, cand se porneau povestile la Hanul Ancutei, este dezlegat de indici ai timpului istoric, razboiul ruso-turc.

Spatiul povestirii are valoare mitica, imagine a paradisului pierdut: “Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire. Si-atatea oale au framantat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la Roman. Si la focuri oameni incercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei.” Belsugul roadelor face posibila intalnirea calatorilor intr-un spatiu unic, iar starea de fericire favorizeaza placerea nararii. Asezat la rascruce de drumuri, hanul este un loc de popas si de petrecere. Valoarea simbolica a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de intalnire a diferitelor destine si povesti ale unor oameni din diverse categorii sociale. Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolica a granitelor intre lumea realului si lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii. Hanul este cadrul unora dintre intamplarile relatate si are chiar rolul unui personaj ce rozoneaza la trairile povestitorilor: “Il simtise si hanul caci se infiora prelung”.

Fantana dintre plopi” este a patra povestire si are ca tema iubirea tragica, iar ca personaj-narator pe capitanul de mazili Neculai Isac. Naratiunea la persoana I, subiectiva implica doua planuri: reprezentarea evenimentelor traite in tinerete si autoanaliza faptelor din perspectiva maturitatii.

Naratorul evoca o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste douazeci si cinci de ani, “pe aceste meleaguri”.

In povestire se relateaza un singur fapt epic, o trista poveste de iubire care a avut rol de initiere pentru tanarul de odinioara. Atmosfera povestirii tine de modul in care naratorul regizeaza o anumita tensiune pe tot parcursul povestirii pentru a capta atentia si interesul ascultatorilor. Actiunea se deruleaza alert fiind indentificate toate momentele subiectului.

In expozitiune, intr-o toamna, Neculai Isca duce vinuri in tinutul Sucevei si face popas la Hanul Ancutei. Plimbandu-se calare pe malul raului Moldova, intalneste un grup de tigani care se scalda. Este intampinat de Hasanache, un batran cersetor care o alunga fara succes din calea boierulu pe Marga, o tigancusa de optisprezece ani.

Intriga este reprezentata de frumusetei fetei care il tulbura si le da celor doi cate un ban de argint.

Desfasurarea actiunii incepe un scena in care fata il cauta la han a doua zi pentru a-i arata ciubotelele cumparate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fantana dintre plopi si isi promit o noua intalnire de dragoste la intoarcerea lui de la Pascani, unde trebuia sa-si vanda marfa. A doua intalnire la gantana are un final tragic. Indragostita, fata ii marturiseste ca Hasanache o trimisese la han ca sa-l seduca, iar planul era ca tiganii sa-l omoare si sa-i ia banii de pe marfa.

Desi este constienta ca o vor omori pentru ca i-a tradat, fata il avertizeaza asupra pericolului. Tanarul fuge calare, scapa cu viata, dar o prajina aruncata de urmaritori ii scoate un ochi, reprezentand punctul culminant.



In deznodamant este prezentat ca fiind insotit de carausii de la han, cu faclii, care auzisera strigatele sale, revine la fantana dintre plopi unde sangele proaspat de pe colacul de piatra este semnul ca fata fusese ucisa cu cruzime si aruncata in fantana.

Autenticitatea naratiunii este sustinuta prin relatarea la persoana I si prin interventia Ancutei, unul dintre ascultatori, care adevereste intamplarea stiuta de la mama ei.

Personajul-narator relateaza intamplarea din perspectiva tanarului nestiutor, dar reprezentarea faptelor este insotita de analiza si condamnarea lor, din perspectiva maturului, din cauza consecintelor tragice. Acesta foloseste cuvinte dure pentru auto-caracterizare: “Eram un om buimac si ticalos”.

Tanarul Neculai Isca are defecte specifice varstei: nestiinta si nesocotinta. Prima intalnire cu tiganii si cu fata care umbla prin apa in fusta ei rosie este relatata prin perspectiva tanarului care nu vede capcana in aceasta intamplare. Marga nu e asa cum afirma cersetorul, “o fata proasta care n-a iesit in lume”, ci se supune grupului acceptand rolul de momeala pentru tanarul calator. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru indragostitul naiv si pentru ascultatori, care adopta perspectiva unica a naratorului subiectiv. Tanarul crede ca traieste etapele unei idile superficiale, dar se vede prins in capcana intinsa de tigani. Plateste nechibzuinta sa cu lumina unui ochi. Scapa cu viata tot datorita tineretii: calitatile fizice si seninatatea inconstienta. Daca ar fi constientizat valoarea avertismentului fetei, pericolul in care se afla fata si ar fi incercat sa o protejeze, si-ar fi diminuat sansele de salvare. Licarul de constiinta se aprinde prea tarziu, iar manifestarile lui sunt regretul si autocondamnarea.

Tanarul este caracterizat in mod indirect prin fapte, limbaj, comportament si gesturi.

Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului in scena, vestimentatia reprezentand statutul social, indicat si in fromula de adresare folosita de comisul Ionita: “Nu esti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, capitan de mazili?”. Numele de “mazili” il purtau boierasii care fusesera in slujba la domnie, dar cazusera in dizgratie; erau organizati intr-un corp militar de rezerva, purtand grade militare, dar fara a indeplini slujbe active. Aerul demn si tragic al capitanului de mazili se datoreaza rangului nobiliar si tristetii. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han: “Era un om ajuns la carunteala, dar se tinea drept si sprinten pe cal”.

El povesteste din dorinta de a revedea trecutul pentru a-l intelege, caci pierderea ochiului ii da putearea vizionara. Desi fantana dintre cei patru plopi nu mai exista, “s-a darmat ca toate ale lumii”, el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit intr-un prezent etern cand a inteles ca inconstienta sa inseamna vinovatie.

Frumoasa Marga este insa eroina tragica a acestei povesti de iubire. Conditia ei umila, tigancusa care se lasa folosita de grupul nomad pentru a-i jefui pe calatorii dornici de aventuri trupesti, este umanizata si metamorfozata de puterea dragostei adevarate. Aflata in situatia-limita de a se supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-l salva pe barbatul iubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, actioneaza in situatii exceptionale. Initial umila si demna de dispret, se dovedeste capabila de gestul nobil al sacrificiului din iubire. Fata ei o umanizeaza si o plaseaza intr-un plan moral superior fata de tanarul nesabuit, de unde si caracterul etic al povestirii. Personajul este caracterizat indirect prin fapte, gesturi si statul social, si direct de catre personajul-narator care-i realizeaza portretul fizic. Legatura simbolica dintre fiinta ei si elementul acvatic este reprezentata la fiecare intalnire cu personajul-narator. Fata rasase din apa si va sfarsi in acelasi element.

Semnificatia fantanii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care insa nu-i mai protejeaza pe indragostiti, fiind pangarit de vina fiecaruia si sortit pieirii. Apa fantanii se amesteca cu sangele, iar in plan simbolic, iubirea cu moartea.

Naratiunea se imbina cu dialogul si scurte pasaje descriptive. Relatarea personajuli-narator se incheie cu deznodamantul povestirii, dar naratiunea are un epilog care consta in dialogul ascultatorilor si in comentariile naratorului anonim, care inregistreaza afectul actului nararii asupra povestitorului: intoarcerea spre sine si in trecut.

Modalitatile nararii prezente in text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta stilistica este oralitatea. Relatia dintre narator si receptor este stransa.

Fantana dintre plopi” este o povestire deoarece este o naratiune subiectivizata care se limiteaza la relatarea unui singur fapt epic, o intamplare de dragoste din tinerete. Acorda importanta actului nararii care are ca efect reinvierea unei lumi apuse. Povestirea se situeaza intr-un plan al trecutului, principala sa caracteristica fiind evocarea. Accentul este pus pe intamplari si situatii, de unde caracterul etic al povestirii. Relatia narator-receptor presupune oralitate si atmosfera.

“Hanul Ancutei” este o povestire in rama pentru ca naratorul si interlocutorii sunt prezenti in acelasi spatiu – hanul, in acelasi timp – “intr-o toamna aurie”, cadrul prijeluieste nararea tuturor povestirilor din ciclu.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.