Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





CRITICA "STIINTIFICA" SI EMINESCU de Mihail DRAGOMIRESCU (Critica)

 

I



Daca prin personalitalea omeneasca a unui individ intelegem modul sau de a simti, cugeta si lucra in viata sa practica, impreuna cu influentele exterioare, organic-ereditare, naturale si sociale, in care se desfasoara acest mod de a fi ; si daca prin personalitatea lui artistica intelegem felul simtirii, cugetarii si activitatii, asa cum se stravede in operele sale de arta, atunci principiul fundamental, pe care se intemeiaza "critica stiintifica", consta din conceperea unui raport ho-tarit dintre aceste doua personalitati. Sainte-Beuve, care e privit ca intemeietorul acestei metode critice, l-a formulat sub o forma literara, ce e drept, dar cu atit mai izbitoare si mai limpede. Citam : "Oare nu e necesar sa parasim sucita judecata domnitoare, dupa care se cere sa pretuim pe un autor dupa aceea ce el voieste sa fie, iar nu dupa ceea ce el este in realitate ? Sint, oare, legat eu sa vad in Fontanes numai pe marele, nobilul, elegantul maestru, si nicidecum pe micul, pasionatul, senzualul cavaler, ceea ce intr-adevar era ? Oare autorii sunt doar actori, pe care noi se cade sa-i studiem numai in rolurile lor ? Oare prin aceasta isi va pierde literatura, cumva, stralucirea sa ? Se poate, dar stiinta spiritului va cistiga ?" ╗



Ce se sustine in acest citat, in care Sainte-Beuve, impreuna cu strigatul revolutionar, formuleaza noile vederi ?

Se sustine ca personalitatea artistica, adica omul asa cum ni se releva din opera sa artistica, nu este adevaratul om, nu este omul asa precum e in realitate, ci asa cum ar dori el sa fie. Geniile poetice in creatiunile lor sunt numai niste actori care joaca anumite roluri, niste oameni care "pozeaza", si a te margini, studiindu-i, numai la operele lor de arta e tot una cu a studia, bunaoara, pe Manolescu sau Irving intr-un rol cum ar fi, de ex., Hamlet, pentru a afla ce fel de oameni au fost. Cu alte cuvinte, Sainte-Beuve sustine ca operele de arta cuprind numai partea superficiala, accidentala a omului, iar nu partea adinca si durabila Astfel arta da expresie acelor cugetari, simtiri si fapte, pe care le determina intimplatoarele imprejurari ale vietii poetului ; ea nu da expresie acelor convingeri adinci, acelor aspiratiuni si idealuri de neinfrint, ce constituie partea esentiala a omului, in virtutea carora el infrunta conditiile mediului si le supune.





Prin urmare, daca e vorba sa intelegem cu adevarat un poet, nu trebuie atit sa-i studiem operele lui, in ele insele, spre a descoperi caracteristica lor dominanta, care ne in-cinta prin stralucirea ei specifica, ci trebuie sa studiem istoriceste, si cit mai exact, imprejurarile externe in care poetul s-a nascut, a crescut, s-a dezvoltat ca om ; starile sufletesti pe care le-a incercat in viata lui privata ; felul lui de a fi ca copil, ca tinar, ca parinte, ca om politic, ca om practic etc.

Aceste stari sufletesti si aceste imprejurari intimplatoare care le determina ar fi cheia intregii personalitati artistice - adica a intregii opere - a poetului ce studiem. Omul ar explica astfel artistul.

Aceasta afirmare, care se gaseste la temelia tuturor pro-cederilor asa-numitei "critice stiintifice", noi nu credem sa fie atit de intemeiata precum pare la prima vedere. Operele de arta nu pot constitui partea superficiala si tranzitorie din sufletul unui artist, ele releva, din contra, partea lui reala *, partea lui adinca si esentiala. Personalitatea artistica, care e constituita din reunirea unui fel clar si precis de a simti, intelege si reactiona, si a unor elemente ale lumii materiale, cu ajutorul carora ajunge la expresie - si care se cristalizeaza ca ceva permanent si fara nici o constringere din afara -, ea c partea care exista 1 cu adevarat, ca ceva durabil in sufletul omenesc. Si in adevar, activitatea omeneasca a unui artist, tot ceea ce constituie personalitatea lui ca om, se pierde cu vremea, si numai personalitatea artistica, inchegata in operele lui de arta, numai ea singura poate strabate sirul veacurilor si se impune fara greutate inteligentelor senine ale generatiilor viitoare. Si e un bine ca se sterge amintirea omului, si nu ramine decit aceea a operelor lui. Admirabila stralucire, curata si senina a operelor de arta antice, desigur ca provine in mare parte tocmai din pricina ca nu stim mai nimic sau prea putine amanunte despre viata autorilor lor.

Dar aceasta este deocamdata numai o afirmare. Analiza psihologica a elementelor din care izvoraste opera de arta ne va da dovezile trainiciei sale.



Prima dovada se poate scoate din jelui special al activitatii sufletesti ce conditioneaza opera de arta. Activitatea sufleteasca se manifesta cu doua modalitati, mai mult sau mai putin raspicate, mai mult sau mai putin imbinate,. la deosebitii indivizi. F, mai intii activitatea reflexa, din care constiinta lipseste aproape cu desavirsire si care se manifesta la toti oamenii mai in acelasi fel. Ea e constituita din totalitatea miscarilor, pe care organele si madularele trebuie sa le faca, pentru ca individul sa-si pastreze viata. Fauritoarele acestei activitati sunt instinctul si habitudinea, care, atit in timpul vietii definite a individului, cit si in timpul vietii indefinite a speciei, fac oarecum sa se inregistreze in organism anume relatiuni fixe, intre excitatiile mediului si reac-tiunea nervoasa. in virtutea acestor relatiuni, un individ in decursul vietii lui, sau individele aceleiasi specii tind sa se manifesteze si sa lucreze in acelasi fel, in aceleasi imprejurari. Aceasta activitate banala si fara semnificatie n-are fizionomie proprie, dar are insemnatatea ca e comuna la toate fiintele de aceeasi specie si inlesneste traiul lor in societate. Ea, fiind caracterizata prin faptul ca se exercita aproape fara constiinta, scapa de sub controlul atentiunii, ce unifica elementele disparate ale vietii noastre sufletesti ; ea are oarecum o existenta obiectiva, stearsa, din care personalitatea individului lipseste. Manifestarile unei asemenea activitati pot fi, prin urmare, puse in legi generale, valabile pentru toti oamenii, asa ca, studiind felul excitatiilor externe, la un individ, avem putinta sa determinam, in virtutea acelei legi, si directia, si calitatea acelor manifestari, putem adica sa explicam faptele omului. Viata unui individ, care s-ar desfasura numai pe temeiul acestei activitati, s-ar putea citi in mediul inconjurator, caci acest mediu i-ar fi stapinul si de la acest mediu ar porni felul si directia activitatii sale. Personali' tatea unui astfel de om s-ar reduce numai la acel fel comun tuturor celorlalte fiinte organizate ca si dinsul, si s-ar formula intr-un numar de legi psihofizice care ar explica-o, impreuna cu faptele ce o compun.



Dar omul nu e redus numai la activitatea ce poate fi prinsa in formule. imbinata cu ca, se afla un al doilea fel de activitate mai pretioasa. Este activitatea sufleteasca spontana, care isi are originea in elementele vii ale constiintei noastre si care poate da alta directie actului ce ar izvori din activitatea sufleteasca reflexa.

Ea reprezinta energia specifica a fiecarui om, si are caracteristica de a se exercita si manifesta fiind insotita de cea mai intensa constiinta. Si cum cel mai puternic act de constiinta este actul atentiunei unificatoare, se intelege de la sine ca aceasta activitate spontana, aceasta energie proprie, trebuie sa sintetizeze in manifestarile sale toate elmentele sufletesti care constituie fizionomia proprie a unui om, personalitatea lui. Din adincimile fiintei lui se trezesc la viata constienta, si se incorporeaza in deosebitele ei acte succesive de atentiune, toate elementele ce fac dintr-insul un anume om, cu desavirsire altul decit ceilalti oameni. Fiind astfel constituita, activitatea spontana, cu bogatia ei de simtiri, gindiri si tendinte, unificate de atentiune, reprezinta cu adevarat sufletul unui individ; in virtutea ei, individul poate modifica relatiunile mai mult sau mai putin fixe dintre excitatiile din afara si reactiunea interna, ce conditioneaza activitatea reflexa, si poate aparea ca unic in felul sau, desi e la fel cu toti indivizii de aceeasi specie. Astfel, spre a lua un exemplu, dupa legile generale ale activitatii reflexe, niste imprejurari mizerabile de viata ar trebui sa lucreze in mod deprimant asupra tuturor oamenilor. Efectul sufletesc al excitatiilor, ce vin de la dinsele, ar trebui sa fie pentru toti intristarea, jalea, deznadajduirea etc. Cu toate acestea, sunt anume oameni, cum era bunaoara Creanga, care, in asemenea imprejurari, in loc sa fie tristi, pot fi veseli sau senini. Constiinta lor, cu elementele ei specifice, descarcindu-se in actul unificator al atentiunii - constiinta culminanta -, da un alt colorit reactiunilor reflexe : personalitatea lor e mai presus de efectul imprejurarilor externe si nu o putem citi intr-insele. Ea nu poate fi explicata prin legile generale psihologice, pentru ca constituie tocmai o exceptie la ele.

Cel ce se deosebeste printr-o asemenea activitate sufleteasca nu se nevoieste la fiecare moment sa se gindeasca la relatiile dintre imprejurarile externe si existenta sa personala, pentru ca, conform legilor generale de activitate, sa-si schimbe activitatea dupa continutul acelor imprejurari ; or, daca in clipe de slabiciune sufleteasca se gindeste si lucreaza in sensul lor, el, in momentele supreme ale vietii sale, isi revine totdeauna in propria simtire si se regaseste pe sine insusi. Atunci, fireste, modul sau particular de a fi se manifesta atit de puternic, incit orice motive de activitate, ce poarta pecetea accidentului, pier. De n-ar exista aceasta activitate in oameni, nimic n-ar fi mai usor decit conducerea lor. Dar tocmai de aceea conducerea oamenilor e arta cea mai grea, pentru ca exista intr-insii acea parte incalculabila a individualitatii lor, care cu progresul civilizatiunii s-a diferentiat si s-a dezvoltat foarte mult in paguba activitatii reflexe.

Astfel, cei ce poseda un plus de activitate spontana devin, din ce in ce mai mult, stapinii imprejurarilor externe, si formula activitatii lor nu se poate descifra din studiul acestor imprejurari : ea este continuta in adincurile nepatrunse ale substructiunii lor sufletesti. Si acum sa ne intrebam : care dintre aceste doua activitati este intrebuintata cu deosebire in creatiunea unei opere de arta ? Activitatea reflexa, banala, comuna la toti indivizii speciei, sau fie si numai rasei, sau activitatea spontana, originala, proprie numai individului ? Prin ce se impune opera de arta ? Nu este nici o controversa in aceasta privinta. Toti esteticienii, mari si mici, de la Kant si pina la Fechner, de la Hegel si pina la Taine, si pe linga dinsii toti criticii, de la Lessing pina la Brunetiere si de la La Harpe pina la Brandes, fara sa mai vorbim de ai nostri, toti sunt de aceeasi parere : originalitatea este semnul distinctiv al adevaratului artist sau poet. Iar originalitatea nu poate izvori din ceea ce e comun tuturor oamenilor, din activitatea reflexa explicabila prin mediul inconjurator, ci din ceea ce ii da fizionomia lor proprie, din activitatea spontana, individuala, care infringe legile activitatii reflexe si nu se poate explica prin ele.

Astfel, operele de arta, fiind produsul spontaneitatii individului, intrupeaza in acelasi timp si partea esentiala, adevarata, durabila, a personalitatii lui. Nu mai incape, dar, indoiala ca, dintre cele doua personalitati ce coexista intr-un geniu artistic sau poetic, personalitatea adevarata, cea primordiala si preeminenta, nu este personalitatea omeneasca, cum sustin Sainte-Beuve si discipolii sai, ci personalitatea artistica, intrupata in adevaratele lui opere de arta.



Acest adevar se mai poate arata, demonstrind ca cea mai adinca si cea mai sincera dintre aceste doua personalitati este tot personalitatea artistica. Artistul poate fi, cum zice Sainte-Beuve, actor numai in faptele ce sunt in legatura cu personalitatea lui omeneasca, niciodata insa in faptele prin care se evidentiaza personalitatea lui artistica. Caci faptele, prin care se da pe fata aceasta din urma personalitate, sunt operele de arta ; iar adevaratele opere de arta nu pot exista fara sinceritate si fara adincime. E cu putinta in adevar, cum se pare ca sta lucrul cu citatul Fontanes, ca un literat (ceea ce nu e tot una cu poeT) sa fie mai important prin personalitatea lui omeneasca. in acest caz, operele sale nu reprezinta adincul fiintei sale, sunt lucrari de imitatie, de mestesug, nu de inspiratie sincera. Ele apar atunci ca niste portrete in care autorul "pozeaza", in fata oamenilor ; sunt un mijloc mai mult de inaltare in societate, si nimic alceva. Dar, din punct de vedere artistic, aceste productiuni afectate sint fara valoare, si nu merita ca cineva sa-si piarda vremea ca sa le explice, decit daca vrea sa faca psihologie sau istorie, iar nu critica estetica si literara. Ceea ce trebuie sa intereseze critica, ce vrea sa fie stiinta, nu sunt operele pseudoar-tistice, ci adevaratele opere de arta. Sainte-Beuve insa, care avea sa dea seama in Lunile 1 sale de toate productiuni le ce apareau atunci in Franta, era nevoit sa se ocupe cu deosebire de lucrari fara valoare ; si a fost firesc ca, studiind unele productii tot atit de fara valoare ale secolului XVIII, sa ajunga la convingerea ca ceea ce e mai interesant, in cele mai multe din aceste opere, nu e personalitatea artistica, ce intrupeaza (caci ele nu dau expresiune unui suflet adevarat, ci numai unei atitudini sufletesti artificialE), ci personalitatea omeneasca, istorica, a autorilor ce-si facuse din poezie un mestesug de petrecere, de succes si chiar de imbogatire. A fost firesc acest lucru si legitim. Dar ceea ce constituie, credem, o procedere antistiintifica, este faptul ca aceasta constatare, adevarata in ce priveste pe psettdopoeti si pseudo-artisti, a fost generalizata si la adevaratii poeti si artisti, la geniile creatoare in arta si poezie. Daca la mestesugarii versului sau prozei s-a dovedit ca productiile lor literare sunt simple simulari, iar nu "bucati din inima rupte", desigur, s-a zis ca si la poetii adevarati lucrurile stau tot astfel. Si ceea re e mai curios e ca unul din cei ce au cautat sa aplice mai consecvent teoria mediului, Taine in Histoire de la littera-ture anglaise, n-a sovait sa continue mai departe sa creada in adevarul acestei teorii, chiar cind a trebuit insusi sa constate ca celui mai genial poet al Engliterei, Shakespeare, nu i se poate aplica procederea sa de studiu. E curios cum un spirit in aparenta asa de riguros stiintific, dupa ce a constatat faptul ca personalitatea celui mai poet dintre toti poetii covir-seste cu desavirsire personalitatea lui omeneasca, si nu poate fi citusi de putin explicabila prin ea, n-a analizat mai de aproape acest fapt si nu i-a cercetat rostul. Daca ar fi facut acest lucru, el ar fi trebuit sa recunoasca ca metoda sa inceteaza de a mai fi utila, tocmai unde ar fi mai mult trebuinta de ea, si ca daca ea poate sa dea un interes istoric productiilor literare, ce nu merita sa traiasca, e cu desavirsire neputinciosa fata de adevaratele creatiuni menite sa aiba o viata eterna. Iar aceasta recunoastere ar fi trebuit sa-l duca la stabilirea teoretica a unei noi metode pentru studiul marilor artisti si poeti, aceea prin care s-ar fi recunoscut din capul locului ca partea adevarata, esentiala, adinca si permanenta dintr-insii, nu e personalitatea omeneasca, ci cea artistica, si ca, spre a intelege personalitatea artistica, trebuie cercetata ea in ea insasi, independent de personalitatea omeneasca, care mai totdeauna o poate intuneca si injosi, si foarte rar numai o poate lumina.

Acest adevar, la care un istoric literar neprevenit, nesedus de teorii sau de maruntisuri de eruditie, ar fi trebuit neaparat sa ajunga daca ar fi comparat personalitatea omenesca a marilor artisti cu cea artistica intrupata in operele lor, se poate dovedi analizind natura materialului propriu intrebuintat in opera de arta. Prin aceasta analiza se poate arata ca adin-cimea si sinceritatea necesara materialului din care se alcatuieste opera de arta intareste pe deplin afirmarea ca la marii artisti, intrucit sint artisti, partea adinca si permanenta este personalitatea lor artistica iar nu cea omeneasca, care este superficiala si trecatoare. in ce consta materialul propriu al operei de arta ? Raspundem : in niste elemente de cunostinta proprie, care revela partea cea mai profunda a personalitatii noastre. in adevar, cunostinta noastra despre lume se prezinta cu doua fete deosebite, si totusi implicindu-se una pe alta. in primul rind, putem avea despre un obiect o cunostinta analitica. Printr-insa noi ne dam seama de el, subsumindu-l mai intii sub o notiune a carei sfera cuprinde toate obiectele de acelasi fel, apoi descompunindu-l intr-o serie de judecati prin. care luam cunostinta de deosebitele lui calitati pe care le intelegem, reducindu-le la alte notiuni cunoscute. Acest act de cunostinta este perceptia analitica simpla, iar rezultatele lui se numesc perceptii simple sau propriu-zise. in al doilea rind, avem cunostinta intuitiva sau sintetica, prin care ne dam seama de un obiect numai prin simpla lui prezentare, prin perceptia lui directa, si in acest caz el ne apare ca un tot sintetic, ca un conglomerat de senzatii de vaz, de pipait, de consistenta, miros, gust etc. Acest act de cunostinta e un act de perceptie sintetica simpla, iar rezultatele lui, intuitii simple.

Fiecare dintre aceste acte, in cunostinta noastra dezvoltata, ia infatisari deosebite. Astfel, perceptia simpla poate fi, prin procesul de cunoastere analitica faramitita in judecati, si, in masura in care facem mai multe judecati despre obiectul perceput, in aceeasi masura el isi pierde infatisarea individuala, pe care o are in perceptia simpla. Asa, de pilda, daca vrem sa cunoastem mai de aproape, in mod analitic, o raza de soare, care ni se prezinta, mai intii, sub forma de intuitie simpla, ca o dira subtire si dreapta de lumina si caldura ce ne produce placere, noi trebuie sa mergem mai departe cu analiza care ne-a facut, prin perceptia simpla, s-o recunoastem ca e "raza de soare", si s-o subsumam ca un caz particular in notiunea luminii si a legilor ei. Mergind mai departe, constatam printr-o serie de judecati ca ea nu e altceva decit o miscare eterica imperceptibila, cu anumite unde vibratorii ži cu un anumit numar de vibratii. Si, pe masura ce inaintam in cunostinta ei analitica, infatisarea ei, ca intuitie simpla, se intuneca. Astfel ca, la urma urmelor, raza de soare, sintetic existenta, analitic dispare. Acest act de cunostinta constituie perceptia analitica stiintifica, iar rezultatele ei, perceptiile stiintifice (cunostinta stiintificA).



Tot asa intuitiile simple, prin incordarea particulara a atentiunii artistului, - prin actul de contemplare - se transforma intr-un nou fel de intuitie, tot atit de important intr-un sens, precum perceptia analitica stiintifica, la care se ajunge prin analiza adinca a perceptiunii analitice, e intr-aitul. Daca pironim mai mult atentia noastra asupra obiectului de cunoscut, daca adica il contemplam, acel simtamint particular, dobindit prin intuitie simpla, se poate armoniza cu fondul sufletesc, se poate identifica cu el, formind ca si o parte integranta dintr-insul. Actul de cunostinta sub aceasta forma il numim contemplatiune sau perceptiune sintetica completa, iar rezultatele ei, intuitii complete. Sentimentul clar, pe care-l avem in acel moment despre obiectul dat, este sim-timintul definitiv pe care acest obiect ni-l poate provoca. in aceste doua feluri de cunostinta, atentia joaca un rol covirsitor. Astfel, pe cind in cunostinta analitica, prin descompunere si subsumare sub notiuni vechi, suntem nevoiti sa trecem cu atentia de la tot la o parte, de la parte la alte parti ale totului, si apoi de la acest tot si aceste parti la notiunile sub care se subsuma ; in cunostinta sintetica, atentia se revarsa deopotriva asupra tuturor impresiilor ce compun intregul. De aci rezulta ca, pe cind in perceptia analitica sentimentul ce insoteste orice perceptie a obiectului sau a partilor de obiect se nimiceste la fiece moment, pentru a fi inlocuit cu sentimentul tot atit de trecator al perceptiei sau reprezentarii urmatoare, asa incit intr-insa nu putem ajunge la o unitate omogena de sentiment, in perceptia sintetica, atentia, revarsindu-se deopotriva asupra intregului obiect, simtimintul particular, ce ne provoaca, rasare pe fondul nostru sufletesc clar si neturburat, dar totusi deosebit de starea noastra sufleteasca.



De aci rezulta ca noi putem cunoaste un lucru in patru feluri, ajungind printr-insele la patru feluri de cunostinta : 1 prin perceptia analitica simpla, prin care ajungem la perceptiile simple sau propriu-zise; 2 prin perceptia analitica stiintifica, prin care ajungem la perceptiile stiintifice; 3 prin perceptia sintetica simpla, prin care ajungem la intuitiile simple si 4 prin perceptia sintetica completa, contemplatiune prin care ajungem la intuitiuni complete. Dintre aceste forme de cunoastere, cea care ne intereseaza indeosebi este perceptiunea sintetica completa. Printr-insa artistul, fie artist propriu-zis, fie poet, dobindeste comori de intuitii - care nu sunt altceva decit materialul propriu al operelor de arta. Intuitiile sunt pastrate in memorie, dar, sub influenta deosebitelor sentimente, ele se deformeaza si devin imagini. Aceste imagini, la rindul lor, sunt modificate de sentimentul fundamental la care se fixeaza definitiv reflexiunea artistica, si atunci ele devin elemente componente ale unei conceptiuni - fondul operei de arta. Astfel, fundamentul oricarei adevarate opere de arta sunt intuitiile, ce rezulta din contemplatia adinca a manifestarilor naturii. Ele reprezinta relatiile juste si permanente dintre sufletul artistului si dintre lumea ce observa. Fiind produse ale contemplatiunii, intuitiile sunt rezultatul celor mai puternice acte de atentiune, care unifica intr-un act unitar toata energia proprie a lucrurilor, cu propria energie a organismului psihic. Ele, dar, reprezinta partea cea mai adinca a sufletului omenesc - si in acelasi timp cea mai sincera. Asa fiind, fireste ca personalitatea artistica, intrupata in opera de arta, este mult mai importanta decit personalitatea omeneasca ce a prezidat la zamislirea ei, pentru ca la temelia ei sunt intuitiile, care sunt cele mai adinci si mai sincere elemente sufletesti.



Contemplatiunea care ne da intuitiile ce, prelucrate, devin opera de arta releva in adevar nu partea accidentala, ci cea esentiala din om. Lucrul se intelege de la sine. Ca sa ne dam seama intr-un mod adinc, adevarat, de ceeea ce insemneaza un obiect pentru noi, nu e destul simpla impresie trecatoare, pe care ne-o lasa perceptiile sintetice simple ; nici, cu atit mai putin, judecatile analitice invatate de la altii, si care incep prin a ne dizolva obiectul despre care vream sa luam cunostinta. Atit unele, cit si celelalte, formatiuni superficiale ale constiintei, le pot avea si alti oameni ; si cu toate acestea, noi nu suntem ceilalti, si ceilalti nu sunt noi. Pentru ca sa ne dam seama de un obiect intr-un mod propriu noua, original, trebuie sa-l putem percepe sintetic si complet. Numai astfel se armonizeaza cu noi, se identifica cu noi si ni se clarifica sentimentul prezentativ, cunostinta sintetica adevarata, pe care el o produce asupra totalitatii fiintei noastre.1



Despre cite lucruri nu zicem ca sunt antipatice ori nu ne intereseaza, si cu toate acestea, printr-o cunostinta mai de aproape a lor, ajungem sa ne interesam de ele in gradul cel mai inalt, si pastram pentru totdeauna aceasta atitudine. Pricina e ca intiiasi data am dat verdictul nostru de osinda numai pe temeiul perceptiilor simple, care sunt superficiale si nu reveleaza decit starea particulara, trecatoare, de spirit in care ne aflam ; pe cind a doua, a treia oara, perceptia simpla, prin repetare, a putut ajunge la gradul de perceptie completa, prin care ni se releva adevarata relatie esentiala si permanenta dintre noi si acele lucruri. Nu perceptiile simple alcatuiesc modul nostru fundamental de a fi, ci perceptiile complete, contemplarea lucrurilor si meditarile adinci asupra lor. Fiinta omeneasca e ca si marea : are un fund la care nu cu orice fel de sonda poti ajunge.

Dar daca perceptia completa revela, precum arataram, cu adevarat esenta unui individ, si daca arta, precum s-a vazut mai sus, nu-si ia materialul decit din intuitiile produse de perceptia completa a lucrurilor, urmeaza cu necesitate, ca si arta nu reveleaza partea intimplatoare a artistului, ci, tocmai din contra, partea lui esentiala si durabila.



*



Din cele de pina aci se vede eroarea fundamentala pe care Sainte-Beuve o pune drept temelie noii critice. Personalitatea artistica si operele de arta, ce o contin, sunt ceva mai mult decit jocul de actor al unor oameni, care in realitate ar fi altceva decit ceea ce se dau ca sunt. Arta are o semnificatie cu mult mai adinca si mai serioasa. Ea nu reprezinta partea superficiala si trecatoare a sufletului omenesc, ci partea lui esentiala si durabila, stinca eterna, pe care se zidesc formele particulare ale existentei trecatoare. In aceasta privinta, intre operele de arta ce intrupeaza in mod sintetic simtirea noastra fata de lume, si intre stiinta care, prin legile ce stabileste in mod analitic, intrupeaza intelegerea lumii, nu e nici o deosebire : si unele, si altele sunt deopotriva de eterne, si unele, si altele cristalizeaza sub doua modalitati distincte esenta universului, asa cum se rasfringe in constiinta noastra. Operele de arta ale unui Shakespeare, Fidias, Michelangelo, Rembrandt sunt, in ordinea cunostintei sintetice, tot atitea reprezentari esentiale ale existentei, precum legile mecanicii si astronomiei, in ordinea cunostintei analitice, sunt formularile unei parti din relatiunile esentiale ce constituie aceeasi existenta : nici unele, nici altele nu mai evolueaza . ; si unele, si altele participa din acea imutabilitate, caracteristica lucrarilor esentiale si permanente.



II



Dar nu e numai atit. Explicarea personalitatii artistice, si deci si a operelor de arta, prin personalitatea omeneasca poate fi inteleasa in doua feluri deosebite. Ar fi mai intii explicarea artistica sau estetica. Prin aceasta explicare criticul "stiintific" trebuie sa caute, cu ajutorul cunostintelor despre personalitatea omeneasca a poetului, sa-si dea seama de toate elementele fondului si ale formei operei lui, pentru ca sa inteleaga unitatea organica.

Aceasta explicare presupune ca o poezie lirica, o opera dramatica, o epopee nu poate fi inteleasa cu adevarat decit de cel care cunoaste viata poetului din toate punctele de vedere. Poeziile si poemele populare, pe ai caror autori individuali sau colectivi nu-i cunoastem, ar fi cele mai putin intelese ; iar cei care ar intelege mai bine poeziile unui poet - toate celelalte conditiuni de altminteri fiind egale - ar li tovarasii de viata intima ai poetului. Din acest punct de vedere, farmecul epopeilor homerice, al baladelor noastre, cum sunt Miorita ori Mikul Copilul ar fi pierdut pentru noi, care nu cunoastem pe autorii lor; iar farmecul poeziilor unui Eminescu, bunioara, ar fi trebuit sa fie inteles mai bine de contemporanii sai decit de posteritate. in al doilea rind ar fi explicarea stiintifica. Prin aceasta explicare, criticul "stiintific" trebuie sa caute, cu ajutorul cercetarilor asupra personalitatii omenesti a poetului, sa-si dea seama de originea operelor lui poetice, de legatura cauzala, exterioara, dintre deosebitele ei particularitati considerate drept efecte, si dintre imprejurarile in care s-a nascut si a trait poetul, considerate drept cauze. Se intelege insa ca, daca explicarea acestei legaturi exterioare, dintre opera de arta si fortele care au produs-o, n-ar avea nici un interes literar, daca printr-insa nu s-ar ajunge la explicarea estetica a operei poetice, atunci ea n-ar mai avea nici o utilitate. Cu alte cuvinte, explicarea stiintifica este subordonata ea insasi explicarii estetice.



Marginindu-ne acum numai la explicarea stiintifica, observam ca ea se prezinta in noua critica cu trei intelesuri, cu patru forme, care, desi uneori se exclud una pe alta, ele totusi formeaza in lucrarile ei unul si acelasi mixtum compositum.

Astfel, sub denumirea de explicare stiintifica, critica noua intelege mai intii un fel de explicare, pe care am putea-o numi sintetic-artistica. Criticul cerceteaza viata poetului din toate punctele de vedere, si, reconstituind-o cu o adevarata arta, cauta sa ne faca sa simtim ca intre ea si intre operele lui poetice este o legatura necesara, intocmai precum, bunioara, intr-o opera dramatica simtim necesitatea legaturii dintre caracterul si imprejurarile in care este pus un personaj, si intre actiunile lui. in aceasta lucrare, criticul, dar, - si aceasta comparatie s-a facut deseori - este un fel de romancier, in care insa personajele principale nu sunt oameni oricum, ci niste exemplare alese ale umanitatii. Unde mai punem ca, pe cind romancierul lucreaza asupra unor materialuri mai mult imaginare, criticul intrebuinteaza numai fapte adevarate. Lucrarea criticului, afirma noua critica, este dar, in multe privinte, superioara operei de arta. "Asa, de pilda, Flaubert a creat tipuri admirabile ca arta : pe Madame Bovary, pe Charles Bovary (spiteruL), pe Leon etc. Istoricul veacului nostru nu va putea sa nu cunoasca tipurile lui Flaubert caci ele il vor lumina in privinta oamenilor din Franta in veacul nostru. Dar cu cit mai instructiv va fi pentru istoricul veacului XlX-lea tipul complex al lui Flaubert insusi ?" J

Un al doilea fel de a intelege explicarea stiintifica, cum o intilnim in critica noua, este explicarea prin derivatie. Aceasta explicare consta in a pune in legatura insusirile ce se gasesc in unele manifestari sufletesti ale unui artist, cu insusirile asemanatoare ce se intilnesc in operele lui, si de a considera ca unele deriva in mod necesar din altele, cele dintii fiind considerate drept cauze, iar celelalte drept efecte. Aceasta legatura criticii o fac iinvers, inducind de la stari sufletesti predominante in lucrarea poetica la starile sufletesti pe care le-ar fi avut poetul in viata lui omeneasca. "Romancierul, zice Brandes, observind un caracter, scoate concluzii in privinta faptelor lui probabile ; criticul trage concluzii cu privire la caracterul artistului, din calitatile ce prezinta opera analizata." 2 Dar, desi in concluziile lor pleaca de la starile sufletesti concretizate in opera de arta, totusi nu acestea sunt privite ca principiul din care deriva, ci starile sufletesti ale personalitatii omenesti. Daca melancolia se gaseste intrupata in poeziile unui poet, aceasta dovedeste ca el era melancolic. Melancolia lui ar fi cauza melancoliei ce se gaseste in operele lui poetice.



In fine, explicarea stiintifica mai e inteleasa de critica noua intr-un al treilea fel, si anume ca explicare prin nex cauzal, prin care se stabilesc relatiuni intre manifestari deosebite, iar nu asemanatoare, ca la explicarea prin derivatie. Criticul, prin aceasta explicatie, cauta sa gaseasca relatiuni cauzale intre calitatile personalitatii artistice, unde e vorba numai de stari sufletesti, si intre imprejurarile fizice si sociale in care s-a zamislit, s-a nascut si s-a educat. A lega, bunioara, cum face Dobrogeanu-Gherea, pesimismul lui Emi-nescu de faptul ca el a stat in atingere cu un mediu intelectual conservator, care totusi nu era pesimist, insemneaza a stabili o legatura prin nex cauzal, intre un fapt social, care putea sa influenteze personalitatea omeneasca a lui Eminescu, si intre personalitatea lui artistica. intre aceste trei feluri de a explica stiintificeste personalitatea artistica a unui poet, exista diferente foarte mari, fie din punctul de vedere al metodei, fie din punctul de vedere al gradului de certitudine stiintifica catre care tind. Criticii "stiintifici" nu fac nici o diferenta intre ele *, si de aci rezulta, precum vom vedea, o confuziune care nu poate fi numita de loc "stiintifica". In cercetarea ce urmeaza, si, spre a fi cit mai precis in concluziunile la care voi ajunge, voi cauta sa desfac propozitia de capetenie a criticii "stiintifice", ca personalitatea omeneasca explica personalitatea artistica, in atitea propozitii cite feluri de explicari am aratat ca se pot da operei de arta, si apoi le vom examina temeiul lor stiintific, rind pe rind, spre a vedea cit adevar contin si intrucit pot corespunde tintei finale pentru care se studiaza o opera de arta. Aceste patru propozitii, restringindu-le la poezie, ca cea mai insemnata si cea mai completa manifestare literara, sint urmatoarele patru :



1. Prin studiul personalitatii omenesti a unui poet, critica "stiintifica" izbuteste sa ne dea explicarea sintetic-artistica a operelor lui.



2. Prin studiul personalitatii omenesti, critica "stiintifica" ajunge sa ne dea explicatia prin derivatie a personalitatii artistice a poetului, si deci si a operelor lui poetice.



3. Prin studiul personalitatii omenesti, critica "stiintifica" poate explica in mod cauzal personalitatea artistica a poetilor, si deci si a operelor lor ; si, in fine :



4. Prin studiul personalitatii omenesti, critica "stiintifica" este in stare sa ne dea prin aceste explicari o explicare estetica a operelor poetice.



Vom studia aceste propozitiuni in chiar aceasta ordine - si, fireste, in legatura cu Eminescu.



III



Prima propozitiune a criticii "stiintifice" este : 1. Prin studiul personalitatii omenesti a unui poet, critica "stiintifica" izbuteste sa dea o explicare sintetic-artistica a personalitatii artistice a lui si, deci, si a operelor lui poetice. Acest fel de explicare, care in realitate nu e o explicare, ci o infatisare poetica a unui fapt, implica din partea unor critici literari, despre care presupunem ca-si dau seama in mod adinc ce este poezia, o pretentiune foarte ciudata. Criticii ar fi - precum s-a spus - un fel de romancieri, deci un fel de poeti, care prin studiul lor amanuntit asupra vietii intime si publice a unui adevarat poet, sunt in stare sa ne faca nu numai sa intelegem, dar sa si simtim legatura necesara dintre viata si opera lui, intocmai precum el a fost in stare sa ne faca sa intelegem si sa simtim relatiunea dintre caracterul unuia din personajele sale si faptele pe care-l pune sa le faca in decursul actiunii din vreuna dintre dramele sau romanele sale. Criticii, dar, ar fi ei insisi niste creatori inzestrati cu imaginatie plastica, ca si adevaratii poeti, numai ca ei isi pun in minte sa respecte relatiunile reale istorice ce au existat intre deosebitele fapte, si sa nu-si exerciteze imaginatiunea decit in stabilirea adinca a temeiurilor sufletesti, ce-au determinat acel sir de relatiuni. in aceasta opera, criticii nostri pretind sa mearga mult mai adinc decit istoricul, care se margineste la explicarea analitica a factorilor ce determina faptele sociale ; ei au a face cu viata unui singur individ si-si propun sa-l urmareasca in dezvoltarea lui sufleteasca, asa incit, la fiecare moment, sa ne faca nu numai sa intelegem - ca intr-o lucrare istorica -- posibilitatea relatiunilor dintre deosebitele fapte, ci necesitatea lor stringenta, intocmai ca intr-o creatiune dramatica sau epica.



Precum poetii pot preface un fapt divers in nuvela, tot asa criticii "stiintifici" isi propun sa faca acelasi lucru cu faptul divers al crearii unei opere poetice si sa contsddere aceasta lucrare ca o explicare critica a operei. Precum se vede, cu cit analizam mai mult pretentiunea, ce se cuprinde in propozitiunea ce examinam, cu atit ne sare mai mult in ochi - sa zicem blind - zadarnicia ei. Este vreun critic literar care-si face in adevar iluziunea ca poate avea o asemenea imaginatie plastica ? Crede un asemenea critic ca ramine critic, din momentul ce face opera de poet ? Aceasta insemneaza din doua, una: ori criticul crede ca sutele si miile de romane ce apar pretutindeni sunt toate creatiuni cu adevarat poetice, si-si inchipuie ca asemenea mediocritati literare sunt posibile chiar cind iei ca material persoanele si viata poetilor ; ori, din contra, el crede ca e in stare, in deosebire de acesti romancieri, sa se ridice la o adevarata creatiune ca Shakespeare in dramele lui istorice, sau ca Goethe in Tor-quato Tasso, sau ca Schiller in trilogia lui Wallenstein, si poate, ca si acestia, sa intrupeze viata unui poet intr-o adevarata opera poetica. in prima din aceste alternative criticul are o pretentiune posibila, dar de o rara modestie, care contrasteaza cu cea inclusa in propozitiunea metodica, ce-i serveste de temei ; caci, in adevar, o lucrare cu pretentiuni poetice, care insa nu este izvorita dintr-o imaginatiunc creatoare, niciodata nu ne poate da sentimentul necesitatii dintre deosebitele relatiuni ce cauta sa stabileasca, intre faptele in prezenta - si nu ni-l poate da pentru cuvintul ca ele vor parea totdeauna artificiale si fara viata. in a doua alternativa, criticul intreprinde o lucrare in contradictie cu propriile sale puteri, care sunt de analiza, ca la orce om de stiinta, nu de sinteza, ca la poet. A urmari, ca critic, o explicare sintetica si in acelasi timp artistica a unei relatiuni (cum e aceea dintre personalitatea omeneasca si cea artistica a unui poeT) este o contradictie in adjecto, pe care, de altminteri, nici unul dintre noii critici nu a dat dovada ca o poate inlatura. Procedura criticului este in mod necesar - ca si a istoricului - analitica. Prin procedere analitica nu se poate ajunge niciodata la o creatiune sintetica. Niciodata nu vom ajunge sa intelegem sintetic legatura dintre, bunioara, frunza mesteacanului si dintre copacul pe care creste, orcite date analitice am da asupra particularitatilor ce prezinta trunchiul, radacina, modul de germinatiune, pamintul unde creste, fazele de dezvoltare, floarea sau fructul lui. Aceasta nu e posibil decit sau in natura, prin perceptia completa a lor ; sau in arta, prin prezentarea sintetica, prin reconstituirea unei existente, asa precum numai o opera creatoare o poate da. Armonia adinca si imposibil de analizat, ce exista intre forma, culoarea, felul si locul de crestere al mesteacanului si dintre forma, culoarea, felul de insertie si de crestere al frunzelor sale, nu ne-o poate da nici o procedere stiintifica analitica, ci numai sinteza creatoare artistica. Poate sa ni se dea nu numai istoria cea mai amanuntita a vietii unui Marcus Brutus ori Coriolan, dar si descriptia anatomica cea mai circumstantiala a organelor lor, explicatia cea mai completa a functiunilor lor fizice si psihice ; cu toate acestea, nu vom putea ajunge sa pricepem viu, sa intelegem sintetic, ca un tot necesar, actiunile unuia sau altuia. Ceea ce nu pot face insa sute de volume de descriptii analitice, o poate face Shakespeare in citeva scene. Prezentarea sintetica (nu explicarea, fiindca explicarea sintetica este, precum am spus, o contradictiE) a unui lucru nu se poate obtine prin descriptii si diviziuni, prin inductii si deductii, ci prin perceptia directa, intuitiva, pe care numai operele de arta o pot provoca. Si, desigur, criticii cei noi, numeasca-se ei chiar Sainte-Beuve si Taine, cind ar fi sa judece ei insisi propriile lor lucrari din punctul de vedere al cerintelor poeziei, singura in stare sa ne faca sa pricepem sintetic relatia dintre om si opera, ei ar fi cei dintii ca sa marturiseasca prozaismul sau, in cazul cel mai bun (cum e la TainE), retorismul lucrarilor lor.



Dar sa presupunem ca criticul ar izbuti sa reconstituie, precum promite, personalitatea omeneasca a unui poet, asa incit sa pricepem sintetic legatura dintre ea si personalitatea lui artistica. in acest caz, el ar trebui sa inceapa prin a renunta la numele sau ; n-ar mai fi atunci nici critic, nici om de stiinta, ar fi un artist, care in lucrarile sale de arta intrebuinteaza un material particular - si nimic mai mult. Caci in asemenea lucrari el ne-ar arata legaturile sintetice dintre persoana omeneasca si persoana artistica a unui geniu literar, nu cum in realitate sunt, nu stiintific si obiectiv, ci asa oum s-au rasfrint ca intuitii in mintea lui. in ele, dar, ar fi de cautat adevarul asupra personalitatii proprii a criticului, iar nu adevarul legaturii dintre persoana omeneasca si cea artistica a geniului, pe care vor sa-l explice. in drama Torquato Tasso nu putem cauta adevarul stiintific, obiectiv, asupra caracterului si vietii poetului cu acelasi nume, ci tocmai particularitatea intelegerii lui Goethe in privinta acelui caracter si acelei vieti. De aceea, pentru un singur lucru, pot exista tot atitea feluri deosebite de reprezentari sintetice citi artisti, care-l reproduc in operele lor de arta, sunt.

Astfel, criticul stiintific, pretinzind ca ne poate da explicarea vie a operelor de arta prin studiul analitic al personalitatii omenesti a autorului lor, se afla pus in urmatoarea dilema : ori izbuteste in lucrarea sa, dar atunci el inceteaza de a mai fi critic si om de stiinta, sub pedeapsa de a i se atribui opinia ca Goethe e critic stiintific si Shakespeare istoric * ; ori nu e in stare sa ne-o dea, si in acest caz, fagaduind ca o face, marturiseste ca nu si-a prea dat seama despre ceea ce insemneaza arta. Ceea ce tocmai voim sa demonstram.

Dar aceasta concluzie - trasa direct din aratarea contradictiei ce exista intre infatisarea vie a unei relatiuni (care implica procederile arteI), si procederile esential analitice ale noilor critici - am mai fi putut-o scoate, si direct, din faptul ca propozitia ce le serveste de fundament e falsa. Evident, credinta lor ca personalitatea omeneasca este partea esentiala din artist poate conduce la ideea ca descriptia ei ne va face sa intelegem sintetic personalitatea artistica, considerata ca accidentala (caci, in adevar, expunerea unei parti esentiale dintr-un lucru ne poate face sa percepem in mod viu legaturile dintre el si celelalte lucruri, cu care este in strinsa legaturA). Aceasta idee, desi fireasca, e superficiala, pentru ca descriptia esentei unui lucru este imposibila in mod analitic ; spre a o putea expune, trebuie o sinteza sufleteasca, ce nu se poate obtine decit printr-o perceptie completa, care, precum am vazut, presupune procederile sintetice ale artei.



(Fragment din Critica "stiintifica" II Eminescu, ed. I, 1895, ed. III, 1925.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

CRITICA "STIINTIFICA" SI EMINESCU



Opera si activitatea literara Mihail DRAGOMIRESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Mihail DRAGOMIRESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Critica literara

CRITICA "STIINTIFICA" SI EMINESCU

- citeste textul