Totul e altfel de Marcel Mureseanu (Poezie)
Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007 (Valeria Manta TaciutU)
Fragment:
Poate nici nu exista altceva / decat Viata Vesnica, / iar eu, ca prostul, / de moarte m-ascundeam" - iata un motto care sintetizeaza ideea fundamentala a volumului "Totul e altfel" (Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007); Marcel Mureseanu porneste, in constructia elegiilor sale psalmice, de la premisa ca este inutil si absurd sa imparti viata in cea de acum si cea de apoi, atata vreme cat "tarmul" - adica trairea in fenomenal, pe o falie temporala, este "singura rigoare care nu ne umileste" si reprezinta doar modul de a intra intr-un tot universal, acolo unde conventiile terestre nu mai au nicio valoare. Poetul simte continuitatea si refuza stadiile ontologice ale timpului: trecutul / prezentul / viitorul se pot desfasura simultan, iar inceputul si sfarsitul se pot regasi in acelasi mit: "iar noi cea dintai pereche / a carei voce se ridica sa ceara / dreptul la un alt fel de sfarsit". Pacatul protoparintilor se poate sterge prin spunerea la nesfarsit a "istoriei dragostei", prin efortul de a schimba perspectiva asupra lumii. Cunoasterea, intoarsa la stadiul ei primitiv, senzorial, nu mai inseamna prelucrare lucida si luare in stapanire a realului, ci, dimpotriva, capacitatea magica de a structura altfel elementele primordiale: "Azi ma ocup de mansardarea luminii. / Cu tine voi locui acolo / unde stralucirea nu ne va orbi" ("Un pas in fata").
Pentru a se ajunge din nou la puritatea primilor crestini, la ingenuitatea mirarilor de care erau ei capabili, la forta lor de a trai miraculosul, este necesara renuntarea la memorie: "ma tem de memorie / ma feresc sa rememorez / Dar cum sa scapi de ceea ce nu vezi, / de lipicioasa mana cazuta / dintr-un cer ce te urmeaza / pe toata durata trecerii prin pustiu". "Textul hibrid" nu inseamna o colectie de cuvinte / semnificatii disparate, ci demersul unui autor care se simte o suma de indivizi cu mostenire genetica diferita: credinciosul si ateul, cel care refuza mostenirea biblica si cel care o accepta, pescarul de oameni si "cel care se vaneaza numai pe sine", aruncand mai departe plasele, cu nadejdea oarba ca "Poate o data le voi scoate goale / si-mi va fi dat un ceas de liniste". "Oboseala de timp" este stadiul in care miturile isi gresesc tinta, receptarea semnificatiei lor se atenueaza, iar semnele apocalipsei nu mai sunt decriptate, ci se izbesc de melancolie, opacitate si indiferenta ("Stau toti si ridica din umeri / nu mai pot trece / se tulbura apa din sangele lor"). Sfintii exilati pe pamant par invinsi de lumea de "granguri", de hedonistii care dau "tigari de foi nevoiasilor" si migreaza, dupa anotimpuri, ca pasarile calatoare, "in tarile calde"; lipsa de credinta determina instalarea unui frig vesnic, ce secatuieste puterea de a face minuni a mesagerilor divini: "E atat de frig incat nu ne putem ridica la ceruri / unde caldura raiului toata ne asteapta / de-aceea vom mai zabovi pe pamant" ("Casa cu sfinti").
Intr-o lume desacralizata,
Lumina Lina si Calea Dreapta devin altfel: "Intunericul e uleiul din candela luminii / cand se sfarseste el, lumina apune / dupa ce apune lumina se face intuneric / si tocmai atunci bate secunda / cand inceputul si sfarsitul sunt una. / Scanteia atingerii lor / iarasi aprinde intunericul / cel mult si uscat / din stralucitorul sau vas. / Prin peretii lui se pot vedea / in marimea lor naturala galaxiile! / Lumina intristata e intunericul" ("Calea despicata").
Psalmul-adiere este un joc al metaforelor, o constructie muzicala in care apelativele au parfumul uitat al primelor rozarii; abunda trimiterile la tiparele mistice ("trandafirul tainic", "vasul duhovnicesc"), extazul / adoratia valorificand potentialul sacru al cuvintelor: "La tine ma intorc, / o, frageda meduza a brumei de toamna, / ridica-ti ochii nevorbitori asupra mea, / strabate-ma cu frigul tau potolit, / sub oasele mele aprinde albele tale cristale! / Sufletul meu nu-l ademeni de la mine / fii fereastra neingradita / catre raiul tineretelor mele, / deasupra ta lasa-ma sa zbor / cat sa te pot umbri cu gandul! / Negru trandafir al soarelui / iata se arunca in nori / cu imparatul-copil in bratele sale / octombrie unge cu miere / picioarele cocostarcului ratacitor, / toate se aprind fara sa arda / prin tine!" ("Psalm-adiere").
Iesirea simbolica din iarna coboara mitul christic intr-un mediu rural desacralizat, in care ritualul sacrificial este deposedat, partial, de semnificatia lui biblica: "Mielul cel Nou n-are rabdare / si nici pofta sa judece / el scoate un tipat de fericire / si fuge spre staul / iar aburul ce iese pe narile mamei sale / ii intuneca vederea cu totul / Umbra stapanului sare parleazul / Cainele innebuneste cu ochii la cer: / oare de cine va trebui sa-l apar pe Miel? / se sfasie el" ("Iesirea din iarna"). Adeptul antimemoriei, ascultatorul la Gura Poetului Orb, hiperlucidul care vede dincolo de timp si de materie are un acut sentiment al nimicniciei terestre, al desertaciunii care intuneca mintile si imbolnaveste sufletele. "Locuitul de moarte", cum spune Irina Petras in prefata volumului, stie ca "Tot ce se lasa inteles / pe data moare", ca lumea pipaibila este o copie jalnica a unei masinarii celeste trase pe "linie moarta" : "Ca niste cuptoare de paine, templele! / Aromate si dulci, / cantarile lor inseala simturile / si se arunca in fata timpului / - pe linia lui moarta - / pe unde n-a trecut / cine stie de cand!" ("Un fir de fum"). Iesirea din memorie, din timp si din spatiu printr-o calatorie de initiere aduce cu sine iluminarea; lumea noastra exista atata timp cat suntem capabili sa ne mintim si sa ne imaginam ca exista; odata ajunsi la iluminare, intelegem uriasa mistificare, pentru ca singura certitudine este neantul, restul insemnand vise frumoase si atat: "Se facea ca umblam printre nori / si de pe-o pasare pe alta calcam / de la o vreme vechile locuri / ramaneau in urma / dar altele noi nu se iveau dedesubt / si-atunci m-am temut / si-am dat bice pasarilor / insa pasarea din capul unghiului / a hotarat sa coboram pe pamant / sa ne odihnim oasele / cand sa ajungem, / n-am mai gasit nimic acolo / nici pamant, nici apa, nici o roata de vant. / Nu ne-au mai asteptat! A oftat pasarea, / dar eu intelegeam ca naufragiasem / la tarmul unui timp necunoscut, / unde nu se mai facea ca se face" ("Calatorie").
Marcel Mureseanu integreaza simbolurile biblice intr-un discurs despre viata si despre moarte, despre cautarea sensului sacru si asumarea lui finala impusa oarecum de textul insusi, care-si depaseste adesea, in intentie, autorul: "Am scris mult cu acest Crin / pana cand si el si mana mea / au amortit! / Ne uitam amandoi pe fereastra / si vedeam lumea, ascultam cucul, / parfumul sau alb / cadea in poemele mele / incepea sa arda ca un ulei / cu lumina ciudata si rece / Cand s-a uscat Crinul / a tremurat si mana mea / si cu altul n-am mai scris. / Acum ducem o viata tacuta, trista / dar nu va fi mult asa: / din pamantul degetelor mele subtiri / Samanta Crinului va invia" ("Vestea cea buna").
Traitor "in adancul lucrurilor", si nu la suprafata lor, poetul de la Cluj "repovesteste" Biblia, o vede altfel, volumul putand fi citit in mai multe chei. Predomina insa "freneziile pe o tema data": "Toate scenele ce vor urma in aceste randuri / si-n multe alte poeme ale Cartii / sunt numai din Viata de pe pamant. / Gandul va salta, n-am ce zice, / dar nu ca pasarea aceea mare / ci ca fluturele strepezind floare de floare, / sa stie cei ce dorm ca e ziua / sa stie orbii din nastere / ca si pentru ei s-au facut toate / sa stie muntii ca pe langa timpanele lor / trece luna, ca un timpan, / sa afle cei ce nu se pot misca nici cat frunza / ca asa au inceput si plopii / toata suflarea omeneasca sa afle / ca si cum n-ar fi aflat pana acum / ca e atat de mult pana la sfarsitul lumii dintre ape / incat nici nu vom sti cum trece".
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.