Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Ion SARBU - biografie - (opera si scrierile)

 

(prenumele la nastere: Desideriu), n. 28 iun. 1919, Petrila, jud. Hunedoara - m. 17 sept. 1989, Craiova.

Prozator, dramaturg, eseist si memorialist.

Fiul minerului Ion Sarbu" class="navg">Ion Sarbu si al Ecaterinei (n. Glaser).

Scoala primara in orasul natal (1926-1930); gimnaziul si liceul la Petrosani (1930-1939); Facultatea de Filosofie si Litere a Univ. din Cluj, mutata la Sibiu dupa DiJctat (1940-1945). Din cauza statutului de "ilegalist" (inscris in Partidul Comunist din 1941), face razboiul in linia intai ca sergent artilerist (1941-1944), traind toate vicisitudinile frontului: dat disparut dupa infrangerea de la Stalingrad, prizonier, evadat din coloana, bolnav de tifos. Dupa 1944, scurta perioada de translator pe frontul vestic (1944-1945). Activitate intensa de gazetar la Tara din Sibiu, in anii razboiului, si la Natiunea romana din Cluj, din 1945. Student si discipol al lui Blaga, care ii coordoneaza lucrarea de licenta De la arhetipurile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga; proiect nefinalizat de doctorat cu acelasi conducator stiintific: Functia epistemologica a metaforei. Unul dintre membrii fondatori ai Cercului literar de la Sibiu (1945). Din 1946, asistentul lui L. Rusu la Catedra de estetica a Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj, apoi conf. (din 1947) la Institutul de Arta Dramatica; exclus din invatamant in dec. 1949, o data cu Blaga, L. Rusu, D. D. Rosea, din pricina "orientarii idealiste". Prof. suplinitor la Scoala Medie din Baia de Aries (1950) si la diverse licee din Cluj (1950-1955); secretar de redactie la Revista de pedagogie din Bucureti (1955-1956); redactor la rev. Teatrul (1956-1957), unde devine cronicar dramatic. Arestat in sept. 1957 pentru "omisiune de denunt", este condamnat la un an si apoi la 7 ani de inchisoare corectionala si 4 ani de interdictie, sub acuzatia de "uneltire contra ordinei sociale". Petrece anii de detentie in cele mai grele inchisori si lagare de munca: Ministerul de Interne, Jilava, Gherla, Salcia (Stoenesti), Grindu, Periprava. Vagonetar in Mina Petrila (1963); sef de serviciu productie la Teatrul de Stat din Petrosani (1964); secretar literar la Teatrul National din Craiova. din 1964 pana la pensionarea medicala din 1973. Debuteaza publicistic in ziarul Tara din Sibiu (nr. 1, 1940) si literar, cu povestirea inspirata din viata minerilor, Dumineca, in rev. patronata de Blaga, Curtile dorului (nr. 2, 1941). Colaboreaza la Revista Cercului literar (1945). Debuteaza editorial in 1956 cu nuvela Concert. Revine in 1973 cu Povestiri petrilene si "romanul pentru copii si parinti" De ce plange mama?. Culegerea Soarecele B si alte povestiri (1983), distinsa cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Alte premii; "V. Alecsandri" al Casei Centrale a Creatiei (1968); Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor (1982); Premiul "I. L. Caragiale" al Acad. (1983); Premiul Asoc. Scriitorilor din Craiova (1985) s.a. A scris scenarii cinematografice care n-au fost ecranizate. Piesele jucate pe scenele teatrelor din Craiova, Petrosani, Piatra-Neamt, Bucuresti, Timisoara, Brasov, Pitesti etc. au fost reunite in volumele: Teatru (1976), Arca Bunei Sperante (1982), Bietii comen-dianti (1985). Beneficiind de o bursa D.A.A.D., in iarna 1981-1982, intreprinde o calatorie prin Europa care are un efect stimulator asupra creatiei sale. In anii urmatori (1982-1986), elaboreaza romanele antitotalitariste Adio, Europa! si Lupul si Catedrala, care vor determina recunoaserea valorii prozatorului in postumitate. Scrie, in acelasi timp, un jurnal intim si mii de scrisori catre prieteni, unele recuperate editorial dupa 1989. in 1993, este distins post-mortem cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru "Destine exceptionale ale culturii romanesti".




Biologic - si ca varsta literara - SARBU face parte din generatia razboiului, insa din factiunea ei "sacrificata". In mod normal trebuia sa figureze in istoria literaturii romane postbelice alaturi de Marin Preda, Petru Dumitriu sau Eugen Barbu. Dar a intervenit impactul detentiei care il arunca in afara generatiei de creatie. Si-a manifestat, totusi, firesc predispozitia creatoare in anii 1941-1945, in periodicele vremii. A debutat la varsta studentiei, in 1941, cu Dumineca, o povestire ce deschide seria prozelor consacrate "spatiului-matrice", nutrite dintr-o melancolie fertila ce guverneaza prima faza a creatiei sale. in anii urmatori, scriitorul in formare nu pare interesat sa-si fructifice inzestrarea de povestitor. Accidentele biografice nu ii lasa timp pentru creatie: experienta razboiului in linia intai, dezertarile si prizonieratul, examenele sustinute sub presiunea timpului de permisie. Mai "recidiveaza" doar in 1945, in Revista Cercului literar din Sibiu, cu o povestire psihologica, Compartiment. Se dedica apoi gazetariei si carierei universitare. in fapt, nu schimbarea preocuparilor, ci invazia proletcultismului in literatura determina aceasta pauza fortata. SARBU nu inceteaza sa scrie, povestirile si piesele sale satirice (Catelul, Sovrom-Carbune s.a.) circulau in manuscris printre "cherchisti", dar erau nepublicabile. Cu toate acestea, debuteza editorial in anul precedent arestarii, in 1956, cu nuvela Concert, o naratiune cu turnura melodramatica, menita sa eludeze stilul impus al realismului socialist. Urmeaza perioada de distorsiune din biografia scriitorului: detentia politica, domiciliul fortat si munca in mina, interdictia de semnatura. Timp de 17 ani a fost cu totul exclus din circuitul literaturii romane. Prozatorul a fost obligat sa re-debuteze la 54 de ani cu o culegere de Povestiri petrilene marcate de "nostalgia orizontului pierdut" (concepute intre 1945-1957 si rescrise, unele, dupa inchisoare), in compania tinerilor prozatori ai anilor 70. Prima sectiune a volumului -Vechi povestiri petrilene -, ca mai substantiala, insumeaza o serie de legende si istorioare cu talc provenite din orizontul mitologic al minei, fructificand mentalitatea populara a locului. Unele au caracter cosmogonic si sociogonic (Cum a fost la inceput, Crucea), altele valorifica tema mortii, vazuta ca o trecere naturala din lumea minei in "gradina lui Dumnezeu" (Frunza cea neagra). Plasat in atemporalitatea mitului, universul din Vechi povestiri este dominat de claie precepte si obiceiuri care alcatuiesc codul moral al orizontului specific zonei delimitate de Parang, Retezat si Jiu. Fara lumina protectoare a "emblemei", lampa, omul isi pierde cinstea si omenia, ratacind calea cea dreapta. Ordinea morala este pusa in ecuatie mai ales in scurtele povestiri cu caracter genezic (Lumina si umbra, Omul si muntele), dar si in pilduitoarea istorie a minerului care isi vinde lampa diavolului spre a dobandi puterea (Lampa). Expresivitatea acestor legende repovestite sau inventate de seriitorul cult deriva din fuziunea cu fabulosul si din oralitatea stilului. Dar prima pasiune a lui SARBU a fost teatrul. Dupa experienta carcerala, el este usor dominat de fasci-natia scenei, si datorita profesiunii sale de secretar literar la Teatrul National din Craiova, incepand din 1964 si pana la pensie. Scrie (sau rescrie) in anii de acomodare cu cerintele genului cateva drame sociale (Simion cel Drept, Frunze care ard), o drama istorica (Pragul albastru), dar si comedii usoare sau bufonade, ca exercitii de virtuozitate (Sambata amagirilor, Catrafusele, Plautus si fanfaronii). Piesa cu cel mai mare succes (de public si critica dramatica), scrisa in 1967, a fost Arca Bunei Sperante, care ilustreaza fidel conceptia despre "teatrul ca forma de filosofie" a autorului. SARBU reactualizeaza mitul potopului universal si al regenerarii din Vechiul Testament, epurat de orice conotatie religioasa, intr-o meditatie dramatic-filosofica pe tema supravietuirii spetei umane in conditiile epocii tehniciste. Dramaturgul inclinat catre problematizarea existentei era si un teoretician avizat, fapt demonstrat de interventiile din presa vremii, reunite in volumele postume Obligatia morala, Intre Scylla si Cliarybda. Obsesia teoretica persistenta se refera la relatia dintre text si spectacol, conform "ideii de literatura in teatru". Fara sa diminueze importanta spectacolului ca "opera artistica polimorfa", SARBU pledeaza pentru literatura dramatica, convins ca sustine, de fapt, calitatea estetica a textului dramatic. Autorul Arcei Bunei Sperante a avut, indiscutabil, talent dramaturgie. Personajul histrionic se simtea bine in ipostazele scenice inventate. Dar nu putea eluda imperativele epocii cu amprenta apasata asupra genului. Fara sa fie o experienta ratata, dramaturgia nu ii permite sa-si desfasoare in voie virulenta satirica si ironia corosiva, fiindca trebuia sa se limiteze la critica aspectelor sociale minore si la subiectele "admise". E de inteles de ce succesul teatral este mai degraba local (limitat la zona Craiova-Petrosani si alte cateva teatre provinciale), cu rare ecouri pe scena nationala. Chiar si asa, drame precum Arca Bunei Sperante, Simion cel Drept, Iarna lupului cenusiu, La o piatra de liotar sau Pragul albastru pot figura oricand intr-o antologie a dramatugiei romane postbelice. Originalitatea textelor dramatice - un "teatru de idei", cum a fost definit - deriva din modalitatea simbolista de valorificare a temelor - fie ele de sorginte istorica sau meditatii contemporane civico-morale -, dar si din valentele retorice, propriu-zis textuale: acuratetea limbajului, viva-ciatea dialogului, fiorul liric sau, dimpotriva, nota umoristica a replicilor. Exista un mare decalaj intre timpul creatiei si timpul lecturii, resimtit ca atare de SARBU El a fost pus in situatia de a-si reconstitui, in jurul varstei de 60 de ani, portretul artistic din tinerete. Asa se explica si receptarea anemica a prozelor citadine din Soarecele B si alte povestiri (1983). Realitatea concret-istorica la care se refera textele satirice a fost lasata in urma, chiar daca moravurile respective nu au fost complet eradicate. Proze precum inceputul calatoriei, Cum se sparge gheata sau Caz disciplinar trebuie evaluate prin raportare la contextul socio-cultural al primului deceniu postbelic, dominat de fenomenul adoptarii neconditionate a modelului sovietic in toate domeniile. Cel putin subiectul primei proze este strans legat de "razboiul cultural" din etapa ante-proletcultista a anilor 1944-1948. Etapa marcata de fulminante campanii de presa pe tema "tradarii intelectualilor" sau a "culturii pentru mase", unele; altele, indreptate impotriva "turnului de fildes" si a "crizistilor", care sustineau existenta unei crize a culturii romanesti postbelice. SARBU a fost si el un "crizist", obsedat de problema intelectualului in conditiile instaurarii regimului comunist, cum se vadeste in eseul din 1946, Despre statutul intelectualului. Pornind de la premisa ca statutul intelectualului presupune luciditate critica, simt moral si axiologic, tanarul scriitor se va posta intr-un unghi filosofic din care vede realitatea. El vizeaza, asadar, formele degradate ale intelectualitatii abordate cu mijloacele satirei, ironiei si humorului in cateva nuvele exemplare: inceputul calatoriei, Caz disciplinar, Cimex lectularia, Soarecele B, Solutia Omega, Cum se sparge gheata, Bivolitele si Doi intelectuali de rasa. In inceputul calatoriei e conturat portretul-robot al scriitorului proletcultist ipocrit, care critica decadentismul occidental dar traieste intr-un lux exorbitant. Maniera obiectiv-rea-lista uzata de prozator reprezinta o forma de parodiere a registrului optimist al epocii. Dinamitand cliseele, el creioneaza caricatural figura eroului care, cuprins de febra creatoare, deformeaza maniheist realitatea, falsificand sentimentele sau conflictele sociale. Ascultand in tren povestea iubirii nefericite a unei fete de la tara, "poetul provincial" Vasile Poiana schiteaza deja in gand o nuvela realist-socialista cu chiaburi. Un pseudo-intelec-tual este si personajul central din Caz disciplinar, o nuvela mai prolixa al carei conflict este localizat in universul scolii si subliniaza ideea traumatizarii elevilor prin aplicarea mecanica a modelelor pedagogice de tip Makarenko. Discursul demagogic al intransigentului director Cornel Cuvici este reprodus ironic de naratorul care sugereaza discrepanta dintre banal si exceptie sau caderea din sublim in ridicol. O proza impregnata de intelectualism este Doi intelectuali de rasa, cu actiunea plasata in orasul Genopolis, corespunzand Clujului din tineretea scriitorului. Conflictul epic se intemeiaza pe aceeasi exagerare a faptului derizoriu. Tot in Genopolis se intampla evenimentele narate, din "unghi filosofic", in Soarecele B, in care C. Regman vede "o utopie de laborator, dezvoltata dupa toate regulile demontarii unei absurditati". Cele doua povestiri se inrudesc nu numai prin localizarea conflictului in mediul universitare, ci si prin dictiunea ideilor, prin frazarea impecabil carturareasca, irizata de ironia subtire, cu efecte comice. Unica nuvela istorica din volumul Enuresis nocturna, cu subiectul fixat in mediul "inaltei societati clujene" a anului 1901, se intemeiaza pe reconstituirea unei sinucideri misterioase. Remarcabil este eroul tragediei ridicole, baronul Robert von Axenburg, din categoria "omului estetic", un intelectual rafinat, discret si insingurat, misterios si original in reactii. SARBU oscileaza intre a-si fixa personajul in descendenta decadentului Des Esseintes sau a face din el un cavaler al onoarei, ultim erou al "secolului romantic". Din indecizia tipologica decurge caracterul hibrid al nuvelei si insuficienta "estetismului", acuzata de I. Negoitescu. Din celelalte proze, cu un "nucleu rece", usor schematic, sau inclinand catre maniera fiziologiilor caricaturale, se desprinde Cimex lectularia, a carei intriga e concentrata in dialogul dintre personajul-narator terorizat de plosnitele din apartament si administratorul blocului. Reconstituind savant istoricul evolutiei parazitilor in lume, batranul administrator insinueaza posibila legatura intre dezastrele mondiale si invazia plosnitelor menite sa intretina "un cuantum de neliniste" in omenire, ca un avertisment al destinului. Episodul acesta va fi preluat ad litteram in Lupul si Catedrala. De altfel, Cimex.., Perpetuum mobile si Solutia Omega sunt importante fiindca prefigureaza universul romanelor postume. Proza scurta din Soarecele B si alte povestiri, prin satira necrutatoare, umorul de tip filosofic si ironia condusa spre limita pamfletului anticipeaza timpul romanului. Dupa calatoria europeana din iarna 1981- 82 - care declanseaza resorturile creatiei, destupand supapele inhibitiilor de orice fel -, S.isi foloseste ultimele rezerve de energie concretizarii proiectelor romanesti. Pre-monitia mortii si simtul datoriei (raportandu-se la congenerii din Cercul literar) il determina sa migreze aievea din viata in literatura. In ultimi sapte ani de viata lucreaza efectiv la opera postuma (in propria definitie amar-iro-nica). La 13 august 1982 isi anunta prietenii din diaspora: "am terminat partea I a romanul Candid in Isarlak. Pana la urma, strigatul disperat si sfasietor al izolarii din Europa se impune ca titlu al romanului care se publica la trei-patru ani dupa moarte: Adio Europa!. Actiunea este plasata in deceniul al optulea, in plina dictatura ceausista, caracterizata - cu expresia naratorului - prin "hiper-nationalismul oficial al sultanului si al haremului sau de eunuci", prin indepartarea treptata de categorii civic-morale ale Europei si transplantul asiatic. Se contureaza, astfel, o lume terorizata, frustrata pana si de gustul vietii datorita aplicarii unui program "stiintific" cu caracter coercitiv si castrator: "sedintele, invatamantul politic, anchetele, cozile, cartela etc." SARBU demonteaza mecanismele acestei pantomime existentiale cu un curaj nemaiintalnit in proza noastra contemporana, nici macar in acea despre "obsedantul deceniu". Cel putin persoana dictatorului se afla permanent sub tirul nimicitor al prozatorului satiric. Se apeleaza la toate cliseele timpului pentru a-1 fixa in insectar prin perifraza. Denumirea Isar-lakului in care se petrece actiunea provine din egalizarea comunismului cu feudalismul. "Isarlakul luminilor celui mai luminat" desemneaza, in realitate, un spatiu antiis-toric, cufundat in bezna medievala. Este un loc uitat de Dumnezeu si de lumea occidentala, situat in afara categoriilor de dreptate si libertate ale Europei civilizate. Turciada satirica a lui SARBU vizeaza, de fapt, nu "turcirea" ca atare, ci asimilarea fortata a unor modele straine, impuse de doctrina comunista, provenind din spatiul euroasiatic. Targul alutan este conturat de romancier dupa preceptele utopiei negative: un spatiu autosuficient, cu proprii determinari, populat de estropiati pentru care bucuria vietii a devenit clandestina. Distopia lui S., varianta cosmaresca a societatii ideale, delimiteaza o lume "indemonita", guvernata de frica, prostie, lichelism, fals si toate celelalte manifestari ale maleficului. Proiectia lumii indemonite in fictiune conduce catre personajele demonice ale "turciadei" eroi-comico-grotesti (Osma-nescu, fratii Tutila, Caimac, Caftangiu), in acord cu epopeea proiectata de erou in detentie: Jilaviada sau Manualul bunului puscarias. Asa se explica caracterizarea cvasi-maniheista a personajelor care ilustreaza lichelismul si parvenitismul in structura sociala a epocii. Roman politic in esenta sa, prin necontenitul discurs anti-totalitarist, Adio Europa! este deopotriva roman social, in buna traditie a prozei romanesti de moravuri. In aceasta directie, poate fi citit ca o replica polemica -peste veac - la ,4-omantul original" al lui N. Filimon, la care trimite si una din variantele titlului. Ciocoii noi si vechi. Concomitent cu disecarea fenomenului social regresiv, romancierul foreaza substraturile limbajului, reliefand procesul degradarii acestuia. El submineaza limba de lemn a epocii totalitariste, lexicul mortificat, impanat cu lozinci si formule optimizante. Ironia continuta in formula deturnata tautologic demonteaza cliseul lingvistic, golindu-1 de fond. Procedeul adecvat acestui univers falsificat, in cazul expansiunii "cuvintelor moarte", este palinodia, cum recunoaste insusi naratorul. in Candid Desiderius - denumit astfel dupa modelul lui Voltaire din Candid sau Optimismul, sugerand insa si modelul autobiografic -, SARBU a creat unul dintre cele mai originale personaje din proza romaneasca, intr-o oarecare masura comparabil cu Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pamanteni de M. Preda sau Danyel Raynal din Al doilea mesager de B. Nedelcovici. El se manifesta in textura romanului ca fire contemplativa, un carturar ghinionist si filosof idealist sau, cum se defineste, "un suberou", bantuit de singuratate si melancolie, coplesit de ghinioanele istorice. Cu o definitie dedusa de E. Simion dintr-o alta autocaracterizare. Candid este omul care-si traieste viata in paranteza, eternul suplinitor ontologic. Omul parantetic, situat tipologic intre categoria lui liomo utopicus (idealist incurabil) si liomo ridens (care a transformat rasul in terapie), se considera exclus din viata societatii, este un "paria marginalizat" care traieste melcoid. Pare imposibil de prins intr-o definitie formula epica propusa de SARBU Adio, Europa! poate fi considerat, cu egala indreptatire, roman alegoric, pamflet, filosofic, politic, parabolic, parodic, ironic, eseu, jurnal, cronica, fresca sociala. Rechizitoriul moral, digresiunile eseistice, excrescentele narative, povestirea cu sertare, inserturile confesive produc impresia unei structuri baroce. Si mai dificil e de plasat romanul in traditia prozei romanesti. Mai degraba - prin turnura antiiotali-tarista - si-ar gasi locul pe filiera literaturii latino-ameri-cane a unor Mario Vargas Llosa, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez, Alejo Carpentier. Cu rara dictiune epica si eruditie controlata, cronicarul Isarlakului isi striga disperarea izolarii de Europa ca intr-un theatrum mundi fara ecouri. Elaborat in paralel cu Adio, Europa!, intre 1983-86, Lupul si Catedrala a fost gandit ca un roman complementar - in unitatea trilogiei proiectate, impreuna cu Dansul ursului (1988), o fabula epica pe tema incarcerarii, productie savant-ludica a deconectarii artistice - din toate punctele de vedere: modalitate artistica, conformatia personajului-narator, teza epica. Mai intai, romancierul a parasit maniera pamfletului alegoric si a eseului romanesc orientandu-se catre formula de Bildungsroman cu tenta parabolica. Apoi, personajul principal, care relateaza subiectiv intamplarile, iese din postura de alter ego auctorial, cu evident model autobiografic. Inginerul Ion Lupu este, in esenta, opusul lui Candid, profesorul ratat de filosofie si idealistul incurabil. Nucleul epic si filosofic al romanului se intemeiaza pe un fapt real, transferat in simbol, care s-a petrecut in Cluj in iarna anului 1951: impuscarea unui lup singuratic in fata catedralei. Romancierul valorifica epic o serie de sugestii blagiene despre orizontul spatial, mai ales din Orizont si stil, spre a-si consolida teoria revenirii la civilizatia pastorala ca unica modalitate de salvare din marasmul istoriei. Obsesia erorii fatale a coborarii "din codru" devine laitmotivul romanului, prin vocea naratorului si a celorlalte personaje reunite, la un moment dat, intr-un veritabil symposion platonician. Mai dens in evenimente - care se desfasoara intre sfarsitul iernii 1956 si inceputul iernii urmatoare - Lupul si Catedrala se edifica pe o complicata increngatura de simboluri si motive asimilate din mitologia populara sau filosofia romaneasca. Conceptia prozatorului moralist este puternic impregnata cu elemente de dacism eminescian si metafizica blagiana. Pornind de la rolul magic o-mitic indeplinit in mitologia romana de acest animal primordial, romancierul concepe imaginea sacra a lupului ca simbol nu doar al civilizatiei pastorale din spatiul mioritic, ci si al arhaitatii geto-daci-ce. Lupul Mantuitor - supranumit astfel de personaje -are, in acceptiunea prozatorului, rolul de "etnonim mitic" si reprezentarea lui arhetipala se proiecteaza peste imaginea lupului care striga catre Dumnezeu. El coboara in cetate si se posteaza maiestuos in fata catedralei, intr-o scena fascinanta care incununeaza finalul romanului. Pesimismul escatologic degajat, in genere, de proza lui SARBU apare in acest ultim roman mai atenuat. Faptul se explica printr-o premeditata schimbare a unghiului de conceptie fata de Adio, Europa!, care era un roman al crizei. in Lupul si Catedrala, prozatorul combina romanul crizei cu romanul initierii. Cartea aceasta a "marginalilor si a ratatilor" intretine, prin ideatica ei etno-psi-hologica, credinta salvarii din cosmarul istoriei comuniste. Ironia si umorul nu dispar cu totul din instrumentarul prozatorului in ultimul roman. Chiar daca functia satirei este atenuata in conditiile in care se intretine utopia salvarii prin refugiu in arhaitate. Autopersiflarea naratorului se perpetueaza, dar Ion Lupu o foloseste cu rol curpabilizator, spre deosebire de Candid, care vedea in autoironie o modalitate de victimizare. in mod evident, SARBU nu este un portretist in sensul traditional al cuvantului. El realizeaza mai degraba schite portretistice, marginin-du-se sa sanctioneze personajele prin cateva atribute care le fixeaza precis intr-un veritabil insectar. Portretul ii reuseste numai atunci cand idealizeaza caracterul sau, dimpotriva, sarjeaza. In cele doua romane posuime - mai cu seama in Adio, Europa! - abunda expresiile crude, moral-pedepsitoare, fixand pentru totdeauna caracterul. Lupul si Catedrala este, intr-adevar, un roman hibrid, in directia complexitatii, cum il considera autorul, intemeiat pe un tulburator amestec de protoistorie si istorie contemporana, arhaism si modernitate, ruralitate si cita-dinism, realitate si mit, identificat cu idealitatea (comparabil in acest sens cu tetralogia neterminata a lui St. Banulescu, Cartea Milionarului). Romanul devine astfel o poveste a conditiei "valahe". Un roman politic, in fond, in masura in care "politica inseamna destin". "Visul de sfarsit al vietii mele ramane totusi proza" - marturisea SARBU in 1970. Visul s-a implinit aievea in anii de batranete fertila, datorita cele doua romane destinate, prin forta imprejurarilor, posteritatii. Ele sunt fructul vocatiei, dar si al vointei de a crea o opera, cum subliniaza deseori in epistolar. Literatura lui SARBU este o literatura suferita, indurata, urmarea unei adanci suferinte fizice si morale. Textul este inteles ca "suferinta lucida a adevarului". Pe fondul reactiei impotriva excesului stilistic in proza contemporana, stilul scriitorului se afirma, in mod paradoxal, prin "lipsa de stil": "nu caut sa ma ascund in stil, nici nu am stil, nu vreau sa scriu altfel decat scriu altii, vreau sa scriu despre altceva decat scriu acesti altii." El se edifica pe coabitarea severei meditatii asupra destinului si a conditiei umane cu aplicatia ironic-tragica si dro-latica (acel "Rasul-cu-Plansul" autohton). Dar si pe imbinarea satirei cu lirismul, a observatiei realiste cu nostalgiile utopice, rezultand un fel de "melancolie excatologica". Stil inseamna pentru SARBU disciplina a gandirii si patetism al comunicarii. Dictiunea epica deriva, in ultima instanta, din luciditatea spiritului creator neingradit, pe fondul simbiozei dintre estetica si morala. Dorinta suprema a lui SARBU - "beneficiarul" unei tragice experiente de viata - a fost sa nu moara nemarturisit. Fiind constient ca datoria lui de intelectual lucid si antidogmatic era sa depuna marturie "la tribunalul istoriei". Scriitorul cu o biografie exemplara era cel mai indreptatit dintre congeneri sa aspire la conditia memorialistului intransigent. Cu un an inaintea mortii, era dispus sa dea curs unei initiative editoriale, anuntand un volum de amintiri "drolatice". Chiar daca moartea 1-a surprins inaintea concretizarii proiectului, depozitia lui justitiara a ramas consemnata in Jurnalul unui jurnalist fara jurnal si, mai cu seama, in sutele de scrisori recuperate editorial in anii din urma. Traversarea cortinei (1994), Printr-un tunel (1997), Scrisori catre bunul Dumnezeu (1998) si Iarna bolnava de cancer (1998) se integreaza organic in opul marturisitor promis: Depun marturie. SARBU a fost, in mod evident, inzestrat cu arta de a scrie epistole, contribuind - voluntar sau involuntar - la resuscitatea unei specii demodate in plin secol XX, al mijloacelor moderne de comunicare. Talentul sau epis-tografic este recunoscut ca atare de prietenii corespondenti, fascinati de "geniul epistolar" al acestuia. Ceea ce ii impresioneaza nu e doar savoarea limbajului si deturnarea ironica a informatiei cotidiene a epistolierului "exilat" in tara sa, ci si detasarea lui obiectiva, puterea de analiza a fenomenului in mijlocul caruia supravietuieste. Nascuta in fond din nevoia presanta de confesie, scrisoarea devine pentru SARBU o forma de manifestare a spiritului liber si un refugiu din realitatea ordinara. Numai actul creatiei si colocviul epistolar ii intretin tonusul existential in ultimii ani de viata, cum marturiseste. Dincolo de vocatia epistolara, volumele de corespondenta invedereaza un personaj fascinant, deopotriva "real si romanesc". SARBU din epistolar trece histrionic de la o stare la alta, in veritabile puneri in scena, intrand, rand pe rand, in rolul de bufon tragic, melancolic, contemplativ, causeur, mediativ, ludic, martor obiectiv al istoriei etc. Relevandu-se ca personaj complex, epistolierul ramas in universul concentrationar isi revendica dimensiunea tragicului existential. El aproximeaza specia cultivata ca act de hiperluciditate si expresie a libertatii interioare. Substitut al "galcevilor (mele) cu lumea", scrisorile sunt denumite, intr-o definitie plastica, psichodrame ale unui bolnav de singuratate si disperare. Corespondenta devine aievea pentru SARBU "un eveniment major al singuratatii", in acceptiunea lui E. Cioran. Corespunzand perioadei de efervescenta epistolara a deceniului al optulea, insemnarile diaristice se inscriu sub aceeasi acolada a imperativului "Depun marturie". Jurnalul lui SARBU este, de fapt, un ,410c-tal" reunind impresii redactate sub regimul nocturn al veghei si reflectiei. Jurnalul unui jurnalist fara jurnal nu este un diarium propriu-zis, cronologizat, dar se incadreaza in categoria jurnalelor existentiale, pe filiera T. Maiorescu - M. Eliade, intrucat recompune "un univers de evenimente si de cultura" (M. Zamfir). El este plasat de autor la frontiera literaturii - in spiritul majoritatii diaristilor ce se dezic de literatura -, dar lasa sa se intrevada efortul acestuia indreptat spre cautarea unui sens, spre a descifra "un principiu, un destin, o datorie", in succesiunea amintirilor si a ideilor. Desi miza acestui discurs filosofic-moral nu a fost proza memorialistica, aspectul autobiografic al Jurnalului nu este neglijabil. Cu mare zgarcenie, totusi, diaristul furnizeaza informatii inedite despre cele trei experiente fundamentale ale dramaticei sale existente: frontul, mina si puscaria. Din asemenea "felii de viata", intercalate in jurnalul de idei, transpare atitudinea profund morala, etica diaristului in raspar cu universul concentrationar. Personajul confesiv impune un stil al urgentei comunicarii si al sinceritatii naturale, necenzurate, cum declara: "Am trait periculos, scriu periculos". Marca acestui stil este ironia autarhica. Jurnalul iese astfel din intimitatea faptului biografic si devine literatura, o literatura a fragmentului intr-o directie paralela cu a prozatorilor din "Scoala de la Tar-goviste". Jurnalul unui jurnalist se vadeste, in aceeasi masura, un document existential, ilustrand destinul tragic al intelectualului cu fibra morala intr-un univers carceral care alcatuieste, in fapt, continutul exercitiilor de luciditate. Pentru prima data in jurnalul romanesc apare pregnanta tema supravietuirii in totalitarism.



Jurnalul diaristului clandestin este expresia fidela a unui spirit liber care si-a gasit spatiul ideal de manifestare a libertatii de opinie si de creatie. Proza ultimei varste a lui SARBU constituie o simbioza a comicului cu tragicul sub auspiciile satirei sfichiuitoare. El se inscrie in directia critica a literaturii romane, pe linie junimista, in descendenta lui I. L. Caragiale de care, paradoxal, se delimiteaza adesea. Spirit polivalent, cu diverse fatete, deopotriva prozator satiric si prozator de idei, autorul se autodefinea intr-o consemnare fugara: "idealul meu de proza este unul de defulare filosofica si de autovendeta satirica. Moi je suis le nouveau Candide". Rodul acestui ideal, care ii asigura "razbunarea" in postumitate, sunt Adio, Europa!, Lupul si Catedrala, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal si neromantate memorii risipite in epistolar. Aceasta opera postuma il plaseaza in randul prozatorilor de prim-plan ai literaturii romane proveniti din generatia razboiului.

OPERA

Concert, Bucuresti, 1956; La o piatra de hotar, Bucuresti, 1968 (ed. II, 1978); Povestiri petrilene. Iasi, 1973; De ce plange mama?, Craiova, 1973 (ed. II, revazuta si ingrijita de Elisabeta Sarbu, 1994); Teatru, Craiova, 1976; Hateg 77. Rapsodie transilvana. Bucuresti, 1977; Arca Bunei Sperante, Bucuresti, 1982; Soarecele B si alte povestiri. Bucuresti, 1983; Bietii comedianti, Craiova, 1985; Dansul ursului. Bucuresti, 1988; Jurnalul unui jurnalist fara jurnal, I-II, Craiova, 1991-1993 (ed. II, revazuta si adaugita, ingrijita de T. Velici si E. Ungureanu, 1996); Adio, Europa!, roman, I-II, Bucuresti, 1992-1993 (ed. II, 1997); Traversarea cortinei, corespondenta cu I. Negoitescu, V. Nemoianu, M. Sora, ed. ingrijita de V. Nemoianu si M. Ghica, Timisoara, 1994; Atlet al mizeriei, I. ed. a publicisticii ingrijita de D. Velea, Petrosani, 1994; Obligatia morala, publicistica, II, Petrosani, 1994; Lupul si Catedrala, roman, ed. de M. Graciov, Bucuresti, 1996; Intre Scylla si Charybda, publicistica, III, Petrosani, 1996; "Cu sufletul la creier", publicistica, Petrosani, 1996; Printr-un tunel, corespondenta cu Horia Stanca, ed. ingrijita de D. Velea Bucuresti, 1996; Scrisori catre bunul Dumnezeu, Cluj-Napoca, 1998, ed. ingrijita de I. Vartic; Iarna bolnava de cancer. Un "roman epistolar" gandit de C. Ungureanu, Bucuresti, 1998.

REFERINTE CRITICE

I. Maxim, in Orizont, nr. 14, 1974; C. Cublesan, in Tribuna, nr. 41, 1976; I. Gutan, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1983; Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 22, 1983; R. Diaconescu, in Ramuri, nr. 2, 1986; I. Rotam, O istorie a literaturii romane, II, 1987; C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1983; idem, Dinspre "Cercul literar" spre "Optzeci", 1997; D. Velea, in Convorbiri literare, nr. 9, 1987; M. Dragolea, in Vatra, nr. 6, 1993; I. Vartic, in Apostrof, nr. 10-11-12, 1994; M. Mincu, in Paradigma, nr. 7-12, 1994; I. Negoitescu, Scriitori contemporani, 1994; I. Simut, Incursiuni in literatura actuala, 1994; H. Stanca, Asa a fost sa fie, 1994; D. C. Mihailescu, in 22, nr. 7; 8; 9, 1995; idem, in 22, nr. 7, 1997; Caiete critice, nr. 10-12, 1995 (nr. dedicat lui S.); Gh. Grigurcu, in Romania literara, nr. 12, 1996; idem, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1998; N. Oprea, in Romanian Review, nr. 361, 1998; idem, in Familia, nr. 6, 1999; N. Balota, in Familia, nr. 6, 1999; I. Lascu, in Ramuri, nr. 5-6, 1999; A. Marino, in Mozaicul, nr. 5, 1999; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 26, 1999.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Ion SARBU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ion SARBU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text