Era o sloata nemaipomenita: ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas, de nu mai stia vita cum sa se-ntoarca sa poata rasufla. Desi aproape de namiez, in tot satul era astampar desavarsit ca-n puterea noptii ; ba nici glas de caine nu se mai auzea - cine stie in ce adaposturi se odihneau paznicii curtilor!
Drumul parca era pustiu: care om cuminte sa-nfrunte asa tarie de vreme? Pe la toaca, s-a hotarat vantul sa bata numai dintr-o parte ; ploaia a contenit ; a-nceput ninsoarea maruntica si deasa, si s-a pornit crivatul s-o vartejasca. Asa vreme tine trei zile si trei nopti: halal de cine n-are nici pentru vatra, nici pentru caldare!
D-l Stavrache n-a mai ridicat oblonul pravaliei. Singur la taraba ce sa faca omul? Mai bea un rachiu, mai morfoleste un covrig uscat si se gandeste mai la una, mai la alta. Dar e frig in pravalie. Mai inteleg sa se canoneasca negustorul cand stie pentru ce ; dar asa, degeaba!
Pe asa vreme e de prisos sa mai astepti musterii. D-l Stavrache incuie cicmigeaua, pe urma pravalia si trece-n odaie, la caldura: calatori n-or sa mai treaca, si toata lumea din sat stie sa intre pe portita-n curte si sa bata la usa din dos.
In adevar, dupa ce se dezmorteste bine d-l Stavrache la gura sobei, iacate, pe-nseratele ca bate cineva la usa.
-Cine-i acolo? intreaba hangiul.
-Eu, domn Stavrache, raspunde un glas slab de copila Deschide
Hangiul trage veriga. Vantul de afara duhneste pe usa aruncand inauntru o fetita foarte rebegita. Copila d-abia poate vorbi ; falcile ii sunt intepenite de frig, desi, pe potriva de copil sarac, e destul de bine imbracata: are peste camasuta minteanul lui tata-sau ; pe picioarele goale niste cizmulite vechi ale ma-sii, si pe cap un testemel.
-Ce vrei?
-M-a trimes maica, sa-i dai de un ban gaz, si taica de doi bani tuica.
Si fata scoate de sub mintean cu bagare de seama doua clondire.
-Da zice sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca alaltaieri, ca iar ma bate Si sa masori bine
-Da
bani ai adus?
-Ba!
zice ca sa scrii.
-Iar sa scriu?
Si d-l Stavrache, urmat de fetita, trece-n pravalie bolborosind:
-Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliti!
In pravalie d-abia se mai vede. Fetita, apropiindu-se de d-l Stavrache, care-i toarna tuica, ramane cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe taraba. Hangiul s-apleaca subt taraba sa ridice tinicheaua cu gaz ; in clipa aceea, fetita intinde mana, ia covrigul si sa sa-l vare iute sub mintean ; dar s-l Stavrache se ridica. O fi tras cu coada ochiului, ori stia ca fusese un covrig pe taraba si acu pierise? ca, fara vorba, lip!
o palma peste obrazul inghetat.
-Lasa covrigul jos, hoato!
De mici va-nvatati la furat, firea-ti ai dracului!
Fata a lasat covrigul si a pus mana la obrazul incalzit. Apoi a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean si a pornit afundandu-se in negura noptii viscoloase.
Hangiul a incuiat usa, a mai aruncat o ragalie in soba, a mai baut un paharut, a mai cotrobait prin odaie Sa fi trecut asa ca la un ceas, cand prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afara Asculta cu dinadinsul - urechea nu l-a amagit. De asta data se aud si batai in usa de la drum a pravaliei. Musterii.. calatori Cine dracu mai umbla pe vremea asta!
Hangiul aprinde o lumanare si trece-n pravalie la use, unde cei de-afara bat mereu.
-Care-i acolo?
-Oameni buni!
E o sanie cu clopotei afara. D-l Stavrache deschide.
-Buna vremea!
zice o momaie de om, inalt si spatos, cu gluga mare, si intra, pe cand altul, tot asa de imbrobodit, sta in fata cailor, care nu se pot astampara locului de bataia vrmii.
-Buna sa-ti fie inima!
raspunde gazda.
-Ne rugam dumitale, negustorule, de adapost pentru la noapte. Nu mai e chip sa mergem inainte, caii prapaditi ; noi, degerati. Sa punem caii la grajd si noua sa ne dai un coltisor pana la ziua.
-Bucuros, zice hangiul Dar daca o fi poarta nemetita, e greu de deschis.
Din norocire, poarta era nemetita numai pe dinafara ; pe dinauntru, fiind adapostit dinspre partea hanului, locul era limpede. Doi argati iesira din grajd, poarta trosni spargandu-si lipiturile de gheata, sania fu trasa in curte si caii pusi la iesle.
Cei doi musafiri suira pe prispa, isi scoasera glugile, se scuturara bine de zapada si intrara in caldura. Se vedeau pe cat se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mana, cirezari, orzari, ori cine stie ce
Cand d-l Stavrache se-ntoarse peste cateva minute in odaie, aducand pe tava vin si pahare, gasi pe unul din musafiri in picioare incalzindu-se langa soba, acela care intrase intai ; celalalt era culcat pe pat cu fata la perete: drumet obosit, se-ntinsese sa-si dezmorteasca oasele.
-N-ai ceva mezelic?
Se afla Masline, costite de ramator afumate, pastrama si telemea Pe cand gazda cauta in pravalie, cu usa de la mijloc deschisa, auzi pe musafiri vorbind asa de incet ca nu putu intelege un cuvant. Dar intorcandu-se cu mezelicul, vazu ca fusese o parere. Amandoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat incepuse sa sforaie.
-Lasa-l sa se odihneasca: e foarte trudit!
zise cel din picioare, si asezandu-se singur la masa, incepu sa guste cu mare pofta.
Mancand, fireste, incepu vorba.
-Strasnic viscol, domnule!
-Da de unde sunteti d-v.?
-De departe
-Si incotro va duceti?
-Nu stiu Sa ma crezi ca nu stiu. M-a luat prietenul cu el asa, tovaras de drum, si uite ce sfanta de vreme ne-a apucat.
-Ciudata vorba dumitale!
zise hangiul, ridicand sprancenile ; sa umble omul asa pe drumuri fara sa stie unde merge
-Ei de!
raspunse simplu musafirul ; vezi?
Si-si urma gustarea linistit. Dupa ce se gandi nitel, gazsa:
-Dumneavoastra sunteti negustori?
-Nu.
-Fonctionari
-Stii, nici tocma functionari ; dar cam asa.
-Am inteles: vorba vine, umblati la inspectii.
-Ba nu!
Dupa o pauza, in timp ce musafirul bau unul dupa altul doua pahare de vin:
-Bravo!
bun vin ai, domnule Stavrache.
-De unde stii ca ma cheama Stavrache?
-Mi-a spus prietenul.
-Da dumnealui de unde stie?
-Stiu eu? Mi-a spus pe drum, ca mi-era frica sa innoptam pe asa vreme ; zice: n-ai grije ; minem aici aproape, la han la neica Stavrache.
-Pesemne ca m-o fi cunoscand dumnealui!
zise hangiul si dete sa se apropie de pat, sa vaza pe omul care dormea cu fata la perete. Cand deodata:
-Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni? zise omul din pat razand si ridicandu-se drept in picioare in fata hangiului.
Tot viforul care urla in noaptea grozava sa fi napadit dintr-o data in teasta lui Stavrache nu l-ar fi clatinat mai cu putere decat infatisarea si vorbele acestea!
Hangiul deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura fara sa mai scoata un sunet nu se mai putu inchide ; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramas
era mari, privind tinta, peste infatisarea aceea, in departari neinchipuite ; mainile voira sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, naltandu-si gatul afara din umeri, ca si cum o putere nevazuta l-ar fi tras de par vrand sa-l desprinda de la pamant, unde parca era insurupat Dar dupa acest moment dintai, trupul se infunda repede mai jos chiar decat fusese, apasandu-si gatul in umeri, ca si cum puterea nevazuta il scapase de par, mainile se ridicara si-ncepura sa framante sec din degete ; ochii-si intoarsera privirile din adanci departari de-afara afundandu-le treptat inauntrul boltii capului, in alte departari mai adanci poate ; gura se-nchise si falcile se-nclestara.
-Sezi, neca, zise fratele mai mic, asezandu-se la masa.
Hangiul asculta.
-Te miri fireste ca ma vezi
Hangiul zambi.
-Ma credeai mort, nu-i asa? As!
scrisoarea din urma a fost o gluma
Hangiul incepu sa raza.
-Uite, neica Stavrache, la ce-am venit noi E vorba de dreptate frateasca Dumneata ai la mana chezasie averea mea. Eu de!
pana acuma m-am invartit prin lume cum am putut ; de-atata vreme nu te-am suparat Acu ce sa-ti mai spui? Am umblat cu banii reghimentului si de-aia am venit sa nu ma lasi!
nu mai e vorba de dreptate: de pomana imi dai Nu bei si d-ta cu noi?
Zicand acestea ii intinse un pahar. Stavrache lua paharul ; il duse spre gura, dar gura ramase-nclestata, tremurand si, ca si cum ar fi baut, deserta paharul peste barbie pe san.
Musafirii se uitara lung unul la altul.
-Daca pana poimaine nam cincisprezece mii, trebuie sa ma-mpusc Neica!
adaoga omul cu multa caldura ; neica!
sa nu care cumva sa ma lasi Nu zici nimic?
Drept raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit ; se duse drept la icoane ; facu cateva cruci si matanii ; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strigandu-si genunchii in coate.
Pe cand musafirii steteau nedormiti, uitandu-se cand la unul cand la altul, cand la omul ghemuit, acesta incepu sa horcaie tare si sa geama.
Dormea? Visa urat? Asa de repede s-adoarma? Se preface?
Dar n-apucara sa-si puna din ochi atatea intrebari, si horcaielile se pornira ca un clocot, intrerupte de gemete din adanc, in timp ce trupul tremura tot mai tare si mai tare clantanind din dinti.
Fratele se apropie de pat si atinse cu mana umarul omului chinuit de cine stie ce vis. La acea usoara atingere, un racnet!
- ca si cum i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc - si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu gura plina de spuma roscata. Ca o furtuna se repezi, apuca masa si o tranti de dusumea, facand tot tandari.
Lumanarea cazand se stinse, si odaia ramase luminata numai de candela icoanelor si de taciunele din vatra.
Stavrache ramase o clipa cu mainile ridicate cat mai nalt, dete alt racnet zguduitor si se napusti asupra lu frate-sau: il dobori la pamant, naruindu-se peste el.
-Sai, ca ma omoara!
Tovarasul voi sa apuce pe Stavrache de la spate ; acesta parasi pe cel trantit, se-ntoarse-n loc si-nhata pe celalalt de gat: intr-o clipa la pamant.
-Ma strange de gat!
vrea sa ma muste!
Atunci incepu o lupta crancena. Pe langa o necovarsita putere fata de amandoi uniti, hangiul mai avea si o repeziciune de miscari ne nchipuita. S-ar fi asfarsit rau pentru musafiri infioratoarea tavaleala, daca nu-i dadea fratelui prin minte o stratagema. Scoase repede cureaua de la brau Stavrache ocupat cu tovarasul nu lua seama ca i se intampla ceva la picioare ; fratele i le apuca, le-nfasura de doua ori strans bine si inchise capatul curelii in catarama ; apoi il apuca pe la spate dandu-i cu sete pumni in cerbice. Stavrache lasa pe tovaras, dete sa se-ntoarca in loc ; dar picioarele nu se mai putura cumpani. Fratele ii trase un pumn strasnic in furca pieptului asa ca Stavrache sovaind nu-l mai ajuse cu mainile si se prabusi ca un taur, scrasnind si ragind.
Viscolul afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran.
Pana sa se ridice hangiul intr-un cot, il rastignira jos. Ii prinsera fiecare cate o mana, i le rasucira in loc, frangandu-le degetele pe dos, apoi cu mare sila le impreunara pe amandoua din susul capului si i le legara strans cu braul tovarasului, pe cand Stavrache ii scuipa si radea cu hohot. Acu era legat butuc.
Tovarasul se sui pe pat, lua candela de la icoane, sa caute lumanarea printre lucrurile risipite pe jos. O gasi si o aprinse. Cum ii dete lumina-n ochi, Stavrache incepu sa cante popeste.
-Ce-i de facut? zise tovarasul cu groaza.
-N-am noroc!
raspunse fratele.
Zdrobit de lupta si de ganduri, omul se aseza incet pe pat si privi lung asupra celui tintuit jos, care canta nainte, leganandu-si incet capul, pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta.
