Un alt tip de discurs despre Caragiale, decit acela al lui Constantin Trandafir, propune
Ioan Dersidan, in
Nordul caragialian. La autorul Scrisorii . , Ioan Dersidan a ajuns dupa ce, in urma cu mai multi ani, a dedicat o monografie lui Mateiu I. Caragiale. Si de aceasta data, exegetul ignora caile batatorite ale didacticismelor, tentat sa propuna o viziune proprie de atacare a unui teritoriu atit de accidentat. Volumul de fata poate fi inteles mai bine daca il avem in vedere pe acela anterior, intitulat Iconi si literatura (Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 2002), unde se pleaca de la o teorie a codurilor, adaptata capacitatilor de reprezentare ale literaturii. Termenul "icon" nu este foarte acceptat nici in teoria literaturii, nici in estetica, deoarece retrimite la un aristotelism considerat, in general, depasit. De altfel, Ioan Dersidan insusi include "iconii" in categoria mai larga a "reprezentarilor", alaturi de alte tipuri de "semne", precum simbolul, metafora, comparatia, alegoria, "indicii". Desi nu imi este pe deplin limpede ce se intelege, aici, prin "icon", inclin sa admit ca ar fi vorba despre un simbol cu o capacitate de cuprindere socio - istorica mai ampla. Astfel, in "iconi" precum "capul lui Ilie Moromete", "breslele", de la Slavici, sau "intrecerea", de la Creanga, s-ar dezvalui "functia economica, a fertilitatii", in timp ce "functia razboinica, de aparare" ar fi evidenta in "capul de zimbru", de la Voiculescu, sau in "capul de turc", de la
Gala Galaction.
Ceea ce retin din incercarea lui Ioan Dersidan este incercarea de a discuta despre literatura in alt mod decit acela practicat de demersurile scolastice. Pentru mine, este limpede, de aceasta data, ca este vorba despre un tip de critica universitara, datorita controlului riguros al reprezentarilor textuale, dar care a preluat de la critica eseista libertatea asocierii acestora. Numeroase concluzii din Iconi si literatura au pertinenta si marcheaza aparitia, in critica mai noua, a unor procedee pe care le agreez in mod deosebit, deoarece atesta un inceput ferm de desprindere a criticii universitare de eruditia taxinomica irelevanta, dar teribil de vorbareata.
Tot cu ajutorul unui "icon" isi propune Ioan Dersidan sa investigheze opera lui I. L. Caragiale, asezata sub semnul "Nordului". Intentiile au o bataie lunga si vizeaza construirea unei "poetici a sensibilitatii climatice". Nu este o scapare a condeiului decit partial. Despre o " poetica" nu se poate vorbi defel, oricum am rasuci lucrurile, desi a fost invocata, si la noi, o "poetica a atmosferei". Dar "sensibilitatea climatica" este, intr-adevar, constant urmarita in felurite compartimente ale operei caragialiene. Ioan Dersidan practica, si de aceasta data, o critica diferita de acelea traditionale, diferita, spre exemplu, de aceea prezentata in rindurile anterioare despre Constantin Trandafir. Daca la acesta predomina asimilarea si condensarea corecta a rezultatelor bune din caragialeologie la care s-a ajuns pina acum, in cazul lui Ioan Dersidan este vorba despre o perspectiva cu totul proprie, uneori, totusi, de o originalitate dificil de sezisat.
Asadar, "Nordul" este un "icon", si inca unul considerat capital, de vreme ce, cu ajutorul lui, este investigata o arie esentiala. Am cautat, prin urmare, sa aflu o definitie a acestui instrument de lucru si am reusit doar sa o aproximez, in absenta unor rinduri lamuritoare. Caci, atunci cind se introduce un instrument de lucru propriu, este obligatorie si calificarea acestuia, mai ales in cazul in care se recurge la o schimbare semantica majora fata de sensuri curent acceptate. "Nordul" ar fi, prin urmare, un "icon" folosit cu deosebire in romantism, simbolism si suprarealism, unde ar fi asociat cu "dimensiunea spirituala". Dar, pentru a se incurca lucrurile, se sustine, indata, ca seria este ilustrata si de
Mircea Zaciu, Hasdeu, Macedonski, Dickens, Jules Verne,
Camil Petrescu, Sadoveanu, Cioran. Poate in astrologie. Dar ce legatura ar fi, pe plan literar, intre Mircea Zaciu, Caragiale si Hasdeu mi se pare dificil, poate chiar imposibil, de demonstrat, daca ar fi sa pastram sansa dimensiunilor valorice. Si mai neclare devin lucrurile cind citim urmatoarele: "un Caragiale taios si satiric, dar si sentimental si liric (grav), isi face loc prin Nord". De alt undeva, ar reiesi ca hiperboreanul ar fi tarimul permanentelor abisale. Abia aici par a surveni unele clarificari, desi zona lamurita este, deocamdata, marunta. As deduce, anticipind oarecum, ca "Nordul" ar include, incearca subsemnatul sa se lamureasca, subterane de tip manierist si ocult, de felul acelora generate de doctrina lui Hermes Trismegistos si poate, cum sustine Ioan Dersidan, de un anume mod de cunoastere, situat "intre natura si creatie". Exprimarea acestuia s-ar traduce prin ceea ce Ioan Dersidan numeste "Crucisul lingvistic" caragialian. Aici, ar intra, din punct de vedere stilistic, zonele intermediare, indecise, precum ale argoului sau eufemismului. Exegetul le denumeste "nici-nici-uri". Cam rebarbativ, dar explicit. Rezultatele generalizarii se gasesc in afirmatii care pun pe ginduri, precum urmatoarea: "mistica omului comun caragialian o reprezinta argoul si eufemismul". Se deschide astfel o dezbatere fructuoasa, care nu-si are locul aici, dar care merita continuata, pornind de la punctul de vedere al lui Ioan Dersidan, legata de auto-constiinta sau, la rigoare, de constiinta morala a personajelor caragialiene. Cu atit mai mult, cu cit, intr-un loc, Ioan Dersidan sustine ca "crucisul atitudinal si lingvistic" ar fi un "limbaj codat". Ceea ce ar presupune ca personajele detin si cheia descifrarii acestuia.
Neexplicitata este afirmatia potrivit careia "feeriile umane si misterele reprezinta permanente ale creatiei caragialiene". Caragiale insusi, in calitate de cronicar dramatic, a apreciat o piesa istorica a lui Delavrancea drept "mister" medieval. Pertinenta caracterizare. Dar oare
O scrisoare pierduta sau Conul Leonida fata cu Reactiunea sa fie, intr-adevar, mistere crestine ? Imposibil de admis o asemenea apreciere, chiar pentru drama Napasta.
Multe din obiectivele cercetarii lui Ioan Dersidan sint comune cu acelea ale lui Constantin Trandafir, fiind pietre de incercare pentru oricine isi incearca puterile pe acest teren: motive, personaje, constante stilistice. Exegetul cauta sa fie consecvent cu punctul de pornire si, in consecinta, se straduieste sa puna in lumina, dintr-o perspectiva proprie, modurile in care se manifesta un Caragiale structurat pe dimensiuni uriase si divergente. Asemenea lui Constantin Trandafir, el invoca autoritatea unor exegeti anteriori de marca, ale caror puncte de vedere nu sint ignorate. Dar si in cazul de fata, intervin autoritatile didacticiste, cu deosebire acelea care, de la
G. Calinescu si
T. Vianu citire (acestia, pur si simplu, ignorau teoriile in materie), se extaziaza de inrudirea dintre "oralitatea" lui Caragiale si aceea a lui Creanga.
Fara indoiala, exegeza lui Ioan Dersidan este una originala din multe puncte de vedere. Ii lipseste o asamblare mai coerenta a acestora, prezenta insa in partea a doua a volumului, unde se incearca definirea unei familii de spirite alcatuita din ceea ce am putea considera a fi haloul caragialian. Despre raporturile dintre Caragiale, pe de o parte, si Mateiu I. Caragiale, Urmuz,
Eugen Ionescu sau
Marin Sorescu, de cealalta parte, intilnim aprecieri substantiale si care nu se supun gaselnitelor modernizatoare cu orice pret. Dar in cazurile lui Poe si Cehov, oricite eforturi s-ar depune, similitudinile se arata neconvingatoare. "Nordurile" acestora sint, totusi, complet diferite de acela al scriitorului roman. Iar "soarele negru al melancoliei" nu este o creatie a lui Eugen Ionescu, asa cum, poate din neatentie, se lasa a se intelege. Pozitia de ansamblu este insa una corecta, Cioran si Ionescu fiind considerati, mai degraba, posibilitati de sustinere a unor diferente specifice.
