"Infernul discutabil (1966) se deschide cu un moto («Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decat de eroare, de viata omului decat de limbajul lui, care poate fi uneori o tradare a faptelor») si un epigraf din
Shakespeare: «Din disperarea mea se naste o mai buna viata». Cu alte cuvinte, poetul nu creeaza, ci distruge, dar in acest mod traieste, altfel decat prin cuvinte care nu dau decat iluzia existentei. in conceptia lui loan Alexandru poezia nu e deci arta, succedaneu al vietii, ci viata insasi in perspectiva mortii prin care, metaforic, se poate intelege «o viata mai buna», nemurirea. Traind, fie si intr-un univers ostil, bantuit de groaza, predestinat celor mai teribile crime, ca Oedip, omul isi poarta vina de a se fi nascut, pacatul originar, ca pe un semn al onoarei, drept un protest impotriva infernului devenit, prin consecinta, ca plan existential, discutabil. Nasterea este urmarea impartasirii din pomul cunoasterii binelui si raului, deci viata inseamna in ultima instanta cunoastere si poezia lui loan Alexandru din Viata deocamdata ca si Infernul discutabil este in mare parte o poezie de cunoastere a universului, mai mult in aspectele sale eschatologice, intrate in descompunere sau in ruina, totusi nu terifiante, de vreme ce tin de un infern pamantesc discutabil. Cand nu e prea mult impinsa in zona imundului, plastica e remarcabila, ca in revederea peisajului natal:
«Acesta e tinutul meu. viata mea,/ puterea, sangele, oasele, flacarile ce ma mistuie./ Sub aceasta bucata de cer - vagauna m-am nascut./ Azi soarecii prin peretii ulcioarelor,/ mai amintesc anii legati unul de celalalt/ cu sicrie de lemne noduroase./ De furia clopotului intreg cimitiru-i spanzurat/ ingerii mi-1 adapa cu racoarea aripilor,/ turme de capre il aiureaza, turme de porci il prostesc,/ fantanile tiuie in singuratate»"
Al. Piru
"Opera lui loan Alexandru prezinta o evolutie problmatica particulara. Pentru a urmari mai bine aceasta evolutie, sa indicam mai intai posibilitatile problematice ale poeziei. Poezia tuturor timpurilor este ilustrarea a trei raporturi, uneori corelate, care genereaza trei tipuri de probleme: raportul -eu, printr-o sfasiere interioara a fiintei, raportul eului cu ceilalti, raportul eului cu absolutul. Asumarea succesiva a acestor raporturi dau uneori evolutia unui poet. Majoritatea poetilor pornesc de la relatia apropiata si imediata si inainteaza catre absolut. Ioan Alexandru prezinta o prima etapa care ilustreaza raportul individului cu el insusi; individul primeaza asupra lumii, careia vrea sa i se comunice: Cum sa va spun, Mata deocamdata. Urmeaza apoi o etapa a raportului cu absolutul: Infernul discutabil. Vamile pustiei, si, in sfarsit, raportarea la ceilalti prin Imnele bucuriei, Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei. Exista deci etape, si nu ipostaze ale unei paradigme; chiar daca in fiecare etapa se gaseste ceva din cea care va veni ea contine putin din cea care a fost. Este o constatare care trebuie retinuta: aceasta evolutie aminteste de trecerea ireversibila a stadiilor la Kierkegaard. Stadiile lui Iban Alexandru pot fi comparate, dar numai un individ de rea-credinta ar putea face o alta ierarhie decat aceea data de insasi evolutia sa. Si aceasta evolutie problematica este ea insasi o alegorie morala, a binelui. Ioan Alexandru pleaca de la sine si, asemenea lut Dante, parcurge infernul pentru a ajunge la gratie."
Marian Popa
"Capacitatea poetului de a sugera formule existentei neautentice, vestejindu-le cu o sila profetica, se dovedeste cu totul iesita din comun. Aici simtul sau, al originarului, apare valorificat din plin in reprezentari halucinante. Nu mai avem universul melancolizat ca urmare a tanjirii metafizice blagiene, ci ultragiat de repetate crime impotriva sacrului. Pirul vietii circula «pe sub pamant si-n capul drumului sfarsit/ casca mereu un gol unde se nasc vartejuri reci/ ce se reped in ceva/ cu toate suferintele - noaptea-n casele de piatra/ se savarseste nedreptatea fratelui mai mare» (DealurI). ()
Tot din Blaga, dar intr-o directie opusa celei pe care a luat-o Marin Sorescu, pleaca si Ioan Alexandru. Lirismul lui nu cauta sa ajunga la marile intrebari tulburatoare ale existentei prin reductii logice de o elementara evidenta, conscien-tizand datele vietii cotidiene cu o luciditate cruda, simplificatoare, ci dimpotriva tragandu-se mai adanc in fundul sufletului, rascolindu-i zacamintele obscure, depozitele ancestrale si incercand sa asculte vocea poruncilor tiranice supraindividuale si neformulabile national.
La Ioan Alexandru, poezia fuge de capcana cuvintelor, pandeste suflul launtric care le cheama, prefera, in locul ordonarii lor tradatoare, bolboroseala pytica.
Blagian e -aici gustul originarului, al radacinilor viului, urmarit indarat spre hotarul ascuns unde are loc misterul alcatuirii lui. Ioan Alexandru ne instruieste intai despre primul stadiu al acestei experiente: Viata deocamdata. Poemele sale sunt fragmentare si nebuloase extrase ale existentei din depozitul inconstient, pe care memoria ei intima, viscerala as spune, 1-a adunat. in ele se aglutineaza transmisiuni atavice, urme lasate in fragezimile sufletului infantil de tiparele constitutive ale vetrei natale, satul etern ardelean, de asprimile luptei pentru paine, de framantarile sevelor naturii, lectii, apoi, din alfabetul. iubirii, al cunoasterii sau al intalnirilor cu moartea.
() Eter cuvantul «deocamdata» din titlul volumului trebuie interpretat - inclin sa cred - ca un avertisment. Ioan Alexandru ne pregateste pentru altceva mai grav, despre care intentioneaza sa vorbeasca. Aceasta experienta lirica, simtitor adancita, o intalnim abia in Infernul discutabil. Aici, datele universului sau poetic revin, dar totul apare dublat de o dureroasa dimensiune etica. in cheltuirea existentului se perpetueaza o tragica tradare a vietii autentice, in sensul heideggerian. Ioan Alexandru vede traiul zilnic ca pe un «infern» care ne tine prizonierul lui. De ce «discutabil?» Poate fiindca poetul socoteste conditia aceasta fatala actului de a fi si atunci e indoielnic daca trebuie numita astfel. Poate, cum mai degraba cred, nereusind sa afle pentru ce am acceptat-o, o denunta cu atat dezgust vaticinar. Dificultatea de a-si raspunde, tragica dilema, se pastreaza in ambele cazuri, si Ioan Alexandru ne avertizeaza asupra ei notand la inceputul volumului: «Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decat de eroare, de viata omului decat de limbajul lui, care poate fi uneori o tradare a faptelor»
Ov. S. Crohmalniceanu
"Lumea lui Alexandru continua sa fie alimentata de spiritulitatea rurala, in perimetrul careia, ca si Blaga, existenta e interpretata in perspectiva unei ritualitati arhaice, cu deosebirea, esentiala totusi, ca la poetul mai tanar satul nu mai constituie o «geografie mitica» eliberatoare in raport cu tragicul existentei moderne, ci se supune unui destin cosmic integrator, nediferentiat, admitand coexistenta tensiunii tragice si a destinului contemplativ. Un existentialism sui-generis prezideaza la constructia acestei viziuni - si este semnificativ faptul ca principalele puncte mitologice de reper, retinute in Infernul discutabil, sunt: Oedip - exaltand valorile vietii in ciuda poverii destinului, Sisif -. asumandu-si cu demnitate o suferinta ciclica, atenuata insa de constiinta ei, ori Iov, cel deposedat de orice speranta, predandu-se ritmicii elementare a existentei."
Ion Pop
