n. 9 sept. 1912, Valenii de Munte, jud. Prahova - m. 7/8 iulie 1989, Freiburg.
Poet si eseist.
Scoala primara la Valenii de Munte; Liceul militar. Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti. Prof. suplinitor la Liceul "Cantemir Voda" din Bucuresti (1936-1937); redactor la Enclopedia Romaniei (1938-1940) Pleaca din tara in 1941, prin Bulgaria, in Germania; internat in lagarul de la Buchenwald (1942-1944). Din 1945, se stabileste la Freiburg im Breisgau, unde urmeaza studii de Filosofie cu Max Muller, succesorul lui Hei-degger la Catedra din Freiburg. Lector de lb. romana (la aceeasi Univ., la Catedra lui Hugo Friedrich, 1946-1948). intre 1948 si 1950, se stabileste la Paris. Este unul dintre fondatorii Institutului Roman de cercetari de pe langa Sorbona (alaturi de E.
Ionesco,
E. Cioran, Oct. Buia,
M. Eliade, Edmond Jaloux, Marcel Brion s.a.). STAMATU conduce sectia literara. Intre 1951 si 1961 se stabileste in Spania, unde e redactor la rev. Oriente Europeo si co-fondator al rev. Libertatea romaneasca si Fapta. in 1961 se intoarce la Freiburg, unde ramane pana la moarte. E redactor la Forschungstelle fur Weltzivilisation (1962-1966). Colaborator, in exil, la Revista scriitorilor romani, Limite, Ethos etc. Debut in rev. Floarea de foc (1932), sub directia lui Sandu Tudor. Colab. la rev. Ideea europeana. Debut editorial cu voi. Memnon (1934), in acelasi an cu
E. Ionescu, E. Cioran, St. Baciu. Premiul Fundatiei Regale pentru Literatura si Arta. Pana la exil, publica mai multe poeme ample, in rev. (Moartea lui 1940), dar nici un alt voi. In peregrinarile sale europene, a publicat Juvavum. Recitativ (1962), Kairos (1971), Imperiul (1981). Premiul Acad. Romano-Americane de Arte si Stiinte (ARA), in 1988.
Versurile de debut din Memnon (1934), au fost asezate "sub zodia poeziei lui Cocteau", adica a unei lirici de factura ironic-fantezista, promovand un discurs foarte mobil in planul compozitiei, intemeiat pe un imagism inventiv, in care se remarca "amestecul de luciditate si tristete, de umor si elevatie, sentimentul eternitatii imbinat cu al mortii, jongleria intr-o feerie poetica si contrazicerea ei prin meschinarie cotidiana" (P. Constantine). Era o poezie de traditie modernista, cu o sursa ceva mai indepartata in simbolistul "decadent" Jules Laforgue, la scoala caruia se exersasera cu succes si un
Adrian Maniu sau un Tzara al primelor poeme, si care se va regasi in cateva accente si la
Constant Tonegaru din Plantatiile anilor 40. Vazandu-si spiritul "dansand pe franghie", intr-o "ploaie de artificii" si sangele "cantand ca un erou al metamorfozei / Fara nume, fara chip", autorul lui Memnon miza pe spontaneitatea asociativa capabila sa surprinda direct "taina", pe "acrobatiile" sugerand, nu fara un pigment ironic-elegiac, o "moarte gratioasa". in ciclul final, care da titlul volumului, textele cu caracter de "ars poetica" sunt, de alfel, numeroase, si ele vorbesc tocmai despre acest joc ambiguu cu produsele unei imaginatii efervescente, constienta de precaritatea lor. Comparativ cu aceste prime productii, experienta spirituala traversata de poet mai tarziu va fi mult diferita, fructificata in carti precum Twist (1963), Dialoguri (1964), Punt a Europa (1969), Kairos (1974) sau Imperiul (1981). Despre ea, poetul va vorbi intr-o scrisoare catre Leonid Arcade, evocand descoperirea si studierea operei poetului mistic spaniol San Juan de la Cruz, din care a si tradus apoi, - "un fel de revelatie" privind substanta poeziei ca "gand-sunet", dispensat de imagini, realitate poetica descoperita si la un Eminescu sau Leopardi. Fata de imagismul aflat in prim-plan al primelor versuri, e vizibila acum o schimbare nu doar a tehnicii discursive, ci si a continutului ideatic: marturisit crestina si deschisa spre metafizic, aceasta viziune apare (re)modelata in tiparele textelor sacre, deopotriva la nivelul reprezentarilor, al unei "algoreze" biblice, si la cel al rostirii ceremoniale, de verset psalmic, de text liturgic sau vizionar-apocaliptic. Un Dialog din cele publicate in culegerea Imperiul (aparuta in 1996 in tara) arata imediat schimbarea. Unna Sfantului loan al Crucii se vede, bunaoara, in situarea in centrul poemului a motivului lumii spirituale in stare sa inalte fiinta peste mlastina confuza a existentei fragmentare, o lumina revelata, traita, de neexprimat in cuvinte. De aceea, poemul se arata invins, din primul moment, in planul aproximarii verbale a realitatii inefabil-metafizice, transformandu-se intr-un discurs pe tema tocmai a acestei incapacitati a verbalizarii trairii si viziunii: "Dar cine poate povesti? / Cuvintele suna prea tare / si se imbata de culori, / prea pline sunt de intelesuri / si totusi prea sarace, / prea aprige in legea lor / dar vesnic razvratite, / cu miez atat de viu / si totusi uscate, / tot ce e spus indata moare, / cuvintele au tot ce trebuie / fara ceva ce este tot". Astfel construit, poemul se afla la frontierele glosei conceptuale si capata un puternic accent programatic. Lirismul, auster, se naste totusi pe fundalul aluziv al marilor simboluri sacre ce dau contur, din loc in loc, ideii cam prea explicite: "Din care stea necunoscuta / se trage asa lumina usoara? / Gingasa limpezime / ce strabate valul navalnicului haos / lucind linistita nadejde! / Cu lobi de crin desfereca ura, / atotrab-datoare topeste mania. / si din patimile crucii, / inalta un arbor al bucuriei / cu nesfarsite ramuri".
O obsesie a Totului si a totalizarii sub semnul luminii transfiguratoare domina aceste versuri de invocatie, pentru care "lumina dulce, lumina frageda, / atotstrabatatoare, / mereu indragostita, / mereu mai fara seaman, / impartaseste bucuria / de-a nu mai spune nu. Universul cazut sub simturi si in lumina materiala e departe de revelarea esentialului. Pana si "soarele e numai spartura / prin care noaptea din origini / isi dezvaluie patima / de-a se face stiuta; / dar orbeste". S-a vazut aici o componenta gnostica a viziunii lui S., care preia ideea imperfectiunii lumii date, "conflictul dintre lumina cereasca prima si lumina furata de lumea sensibila, impostoare in ordine metafizica" (Gh.
Grigurcu). Numeroase poeme, indeosebi din Kairos (1974) sunt construite tocmai pe motivul desprinderii de aceasta lume sensibila, al levitatiei si ascensiunii purificatoare; el domina ciclul de Ritmuri intre aici si dincolo: "ma desprindem sa ma cuprind / si cuprindeam in nicaieri", "Strigam eu insumi dupa mine / dar nu puteam sa imi raspund / in fara-nume REGE NIME / arunca tot ce spune SANT", "Eu sunt din tot ce e un gand / de care singur voi raspunde / la raza celui ce arzand / e nicaierea si oriunde", "zburam in duhul mai usor / vazduhul sta si ma purta / eram al razelor fuior" Alt motiv liric frecvent, al vantului, apare ca element de legatura intre nivelele cosmice si umane, asimilat uneori cu "dorul fara satiu" eminescian ("In haos se plimba/ un dor fara satiu / ce soarbe si schimba / spatiu cu spatiu"), devenind alteori "vant strain" sau "naprasnic vant" tulburator al ordinii mundane si launtrice. Cand compune "peisagii" (ca in ciclul Peisagiu din aceeasi culegere), plasticitatea notatiei e, de asemenea, concurata de un fel de efervescenta verbala sugerand o mare tensiune a spiritului; e un discurs cu fracturi studiate, cu o anume nota de pretiozitate, si reluari ale catorva sintagme ce se asociaza mozaical pe baza unor afinitati de ordin plastic si melodic, aproximand o geografie esentializata si, totodata, un moment sufletesc prezentat ca un soi de concluzie a succesivelor aglutinari ale straturilor verbale ale poemului. Un Peisagiu pastorul singur, trimitand la Eulaliile lui
Dan Botta, suna astfel: "De singura ce pasarea e pe lunatele / falii de cremene pasii singuratului / tulbura limpede apa in ape de piatra / se spala fata in falii de cremene / lunata cu alba apa suna pe fata / de tot singuratului astre din falii / ape de piatra cantarea pe suliti / din inima lumii cu alba lunatec pe / suliti de gheata spala senin / seninatul. Acum". Acel "gand-sunet" despre care vorbea poetul ramane o tinta a acestor texte in care planul conceptual-reflexiv se alatura unei descriptii stilizate totusi si unei foarte atente gradatii a efectelor generate de permutarile la care este supusa sintaxa versului; sugestia ramane insa fundamental aceeasi, a contingentei teluricului cu transcendentul, a materiei cu spiritul, ca in Peisagiul Anotimp-limita: "Ceata de aur si stinsa arama pe creste / se lasa ranitele stoluri tangente la vesnic vapaile negre perduta gente suspina / la vami de nimicnicie restul ramane / sa cada arama pe creste ranitele zboruri / in ceata de aur tangente la vremi / suspina vapaile negre nimicnicie perduta / gente rotundele zboruri tangente la steaua / gem ridicate spinarile negre tangente / la aer oceanul soarbe astrele toate inconjura / pasarea fara de aripi coboara pe creste. Rasare". In zona unui lirism vizionar, amintitor de imnurile holderliniene, se situeaza unele ample poeme din ciclul Secol rece (in Kairos), altele precum Pendul ibero-dacic, sunt afectate de grandilocventa; un ciclu de Bucolice gaseste, inspirat, fragezimea imaginilor naturiste, nu fara a fi atins uneori de aripa uscata a abstractiunii. Nu lipsesc nici compozitiile baladesti, cu trimitere la pitorescul balcanic al lui
Ion Barbu, cele ce exploateaza ludic motive de basm popular si folclorul paremiologic (ca in Panapoem-u dedicat "Crailor de «Curtea Noua» cavalariti de Nefarta-tul") sau poemele cu tenta grotesca, sarjand pe tema foamei contemporane de informatie, intr-o lume prizoniera a inertiei si a tuturor automatismelor (ca in Computer, 1967). Remarcabil este (in Imperiul) Jurnalul fericirilor, suita de versete encomiastice unde, preluandu-se seria de "fericiri" biblice, in structura anaforica stiuta, se realizeaza o tulburatoare lauda a "facutului", a bucuriei de a fi printre lucrurile si fapturile acestei lumi: "Fericiti cei ce se bucura ca sunt / fericiti cei ce se bucura ca sunt o singura data / Fericiti cei ce se bucura ca n-au ramas fara sa fie niciodata // Fericit cel ce cu toata increderea s-a uitat la tot / ce-1 inconjoara si a zis: asa este" Exista in astfel de versuri o emotie a numirii lumii in infatisarile ei cele mai simple si mai vitale, o adeziune franciscana la minunile simple ale universului fratern, asociata emotiei livresti, generate de trimiterea la tiparul biblic, ceremonial-sententios, invocand paremiologic relatia de profunzime dintre om si cosmosul trait in dimensiunile sale familiare: "Fericit cel ce nu taie nimic din ce este intreg si / nu uita tot cand soarbe soare din struguri // Fericit cel se inalta zmeie doar cu visul lui din lumina vederii" Foarte ambitios, edificiul poematic Imperiul (1981) propune o viziune a Totului sub emblema Pacii universale ca initiala tacere, absenta a numelor pierdute in intregul cosmic. Viziuni ale unei noi geneze, sub semn mantuitor, eristic, se desfasoara intr-o rostire larg-discursiva, cu accente biblice, in care imagologia se reduce din nou la un numar de embleme consacrate de traditia sacra. Partea centrala a poemului, intitulata chiar Imperiul, gloseaza pe sintagme ale rugaciunii Tatalui nostru, articuland o viziune asupra increstinarii daco-romanilor in intima asociere cu nasterea Cuvantului unificator. Inegal ca densitate lirica si cu numeroase excrescente retorice, acest text se impune totusi prin amploarea vizionara a unor secvente animate de un autentic patos al credintei. Lectia maestrului San Juan de la Cruz apare insusita aici mai ales la nivelul unei anumite austeritati a expresiei, a carei miza nu mai e atat imaginea cat un ritual al rostirii. Atrasa de cele mai diverse experiente ale liricii moderne, dar si profund marcata de traditia poeziei mistice europene, creatia lui STAMATU inscrie, dincolo de inegalitatile ei, o pagina originala in istoria scrisului romanesc din secolul nostru.
OPERA
Memnon, Bucuresti, 1934; Recitativ, Madrid, 1963; Punta Europa, Madrid, 1969; Kairos, Madrid, 1974; Imperiul, Paris, 1981; Kairos, Bucuresti, 1995.
REFERINTE CRITICE
P. Constantinescu, Scrieri, 4, 1970;
G. Calinescu, Istoria;
V. Horia, in Buletinul Bibliotecii Romane, Freiburg, voi. XVI, 1989; idem, in Revista scriitorilor romani, nr. 26, 1989; C. Poghirc, in Lupta, Paris, nr. 126, 1989; Marianne Reinke-Stamatu, in Romania literara, nr. 21, 1991; O viata in exil. Monografie
H. Stamatu, 1998; P. Miron, in Romania literara, nr. 15, 1999; Al. Lungu, ibidem, nr. 51-52, 1999.
