(eseu argumentatiV)
Bacovia este unul dintre cei mai moderni poeti romani din prima jumatate a secolului douazeci si expresia cea mai specifica a simbolismului romanesc. Prin viziune si tehnica, el a depasit radical poetica romantica. Lirica bacoviana se constituie pe unele dintre temele obsedante ale literaturii moderne (absurdul, drama existentiala, pustiul istoric etc.), intr-un discurs antimetaforic si antimimetic (in sensul ca nu imita, ci destructureaza imaginile realuluI).
Din simbolism (curent european de la sfarsitul secolului al XIX-lea, antiromantic, antirealist si antiparnasiaN), Bacovia a preluat in mod creator principii si procedee de expresivitate. Simbolistii au readus literatura pe teritoriile subiectivitatii eului, dupa ce realistii, naturalistii si parnasienii o instalasera in zona obiectivitatii si a mimesis-ului. Considerand ca cea mai importanta proprietate a limbajului poetic este sugestivitatea ("Sa sugerezi, iata visul!
", postula Mallarmé), ei refuza confesiunea practicata de romantici si vor sa exprime continuturile subiective prin analogie, prin intermediul corespondentelor. Principiul creator al corespondentelor, cu originea in textul omonim al lui Charles Baudelaire (CorrespondenceS), se refera la doua forme de relationare: pe de-o parte intre universul psiho-afectiv al artistului si elementele lumii exterioare, iar pe de alta parte intre senzatiile produse de simturi (sinestezia, auditia coloratA).
Idealul sugestivitatii este instrumentat de cultivarea simbolului complex, original, polisemantic si de tehnici de muzicalizare a discursului (refrenul, aliteratiile ingenioase, repetitiile si paralelismele, rimele foarte elaborate, includerea unor motive reprezentate de instrumente muzicalE). Poezia este considerata o arta la fel de abstracta si inepuizabila in sugestii ca si muzica ("Muzica inainte de orice!
", decreta Paul VerlainE), incat expresivitatea sonora a versurilor nu reprezinta, in lirica simbolista, un ornament, ci o cale de comunicare prin sugestie.
In fine, o data cu arta simbolista (considerata de Hugo Friedrich, in Structura liricii moderne, prima etapa a modernitatiI), textul poetic nu se mai constituie pe teme distincte si canonice. Simbolistii vor sa surprinda starile vagi, emotiile subtile ale eului, intuitiile fulgeratoare si irepetabile, incat temele si motivele poetice se amesteca pana la nerecunoastere.
In ceea ce priveste lirica bacoviana, ea se apropie de simbolismul decadent, incluzand insa si elemente suprarealiste ori expresioniste (la nivelul reprezentariI), dar si de manierism (ca lirism patronat de "phantasia" mortiI).
Imaginarul sau poetic se compune din motive spatial-vizuale inconfundabile care configureaza o lume zidita, metalizata, plumbuita, inghetata ori mineralizata: cavoul, parcul solitar, targul cuprins de toamna, ploaie si vant pustia pustie, campia ca "un trist patinor" sau ca "un imens rotund". Toate se topesc intr-o unica realitate spatiala, si anume spatiul tombal (mormantuL): "Intreg pamantul pare un mormant" - "Note de toamna". Strazile, parcurile, carciumile sunt inspaimantatoare tocmai prin pustiul care le separa, pustietate care trimite la golul interior al ratacitorului solitar. Toamna dezolanta si iarna apocaliptica sunt "anotimpurile" bacoviene, strabatute de corbii ce "vaslesc" in deriva si punctate acustic de "plansul de cobe" ca de un bocet mortuar.
Elementele (pamant, apa, aer, foC) intra in agonie, incat universul pare ca regreseaza spre haos o data cu dezagregarea materiei. Traind sentimentul "sfarsitului continuu" (
Ion CaraioN), poetul celebreaza moartea ca posibila cale de renastere a acestei lumi bolnave. Starile lui caracteristice sunt forme ale catabasei (ale miscarii descendentE): nevroza, isteria, delirul, plansul nervos si geamatul greu, prabusirea.
Simbolismul culorilor si sinestezia sunet-culoare sunt mijloace de exprimare a corespondentelor Eu - lume. Negrul thanatic, rosul sangvinar, galbenul maladiv, violetul nevrotic si halucinant, albul doliului si al golului, griul opac-strivitor etc. sunt "subiecte de culoare". Prin ele se exprima exasperarea, monotonia ori starea interioara agonica, sentimentul ratarii, al esuarii intr-o existenta banala sau sarcasmul si isteria bravata. Sunt stari bacoviene prin excelenta, acutizate intr-o continua fuga de sine si de lume.
Asezata in deschiderea volumului omonim de la 1916, poezia
Plumb sintetizeaza trasaturile definitorii ale artei bacoviene: un tip de traire a raportului Eu-lume (exprimat prin corespondentE), o atmosfera caracteristica, mijloace de expresie poetica si forme ale imaginarului care particularizeaza "formula" bacoviana in contextul liricii romane. Este un text exemplar pentru ceea ce numim "simplitate" bacoviana: un discurs concis si imagini stilizate prin esentializarea emotiilor si a reprezentarilor.
Concentrarea maxima a textului (alcatuit din doar doua strofe, compuse, la randul lor, dintr-un minimum de imagini reluate in combinatii aparent stereotipE) induce impresia de lirism criptic. Profunzimea enigmatica a poemei apare din contrastul dintre deschiderea semnificanta (capacitatea imaginilor de a comunica simultan un mare numar de sensurI) si inchiderea formala a textului (prin enuntarea lapidara, lexicul sarac, simetriile, recurentele si paralelismele sintactice care apar in poeziE). Aceasta trasatura ii demonstreaza modernitatea (Hugo Friedrich, in Structura liricii moderne, apreciaza ca "exprimarea eliptica" si "polivalenta semantica" sunt trasaturi fundamentale pentru discursul liric moderN).
In sens imediat, tema poeziei pare a fi angoasa mortii. Toate amanuntele "decorului" evoca elemente din campul semantic al mortii: cavoul, coroanele mortuare, vesmantul funerar, "mortul". Prin analiza textualista identificam insa tema creatiei, Plumb putand fi considerata o arta poetica implicita. Poetul nu-si marturiseste direct "crezul artistic", nici nu-si dezvaluie instrumentele proprii de literaturizare (precum in artele poetice traditionalE), dar ele transpar cu putere din datele textului.
Bacovia se anunta aici ca un antiromantic, respingand elementele constitutive ale poeticii romantice: reveriea, transcendenta, idealitatea, anabasa, erosul eliberator, calofilia, moartea ca salvare din "cercul stramt" al existentei, angelismul iubitei si stilul melancoliei practicat de romantici.
Eul poetic se defineste drept prizonierul propriei opere, al "cavoului" de plumb (aluzie, poate, la literele din plumb folosite in tipografii in vremea lui BacoviA) reprezentat de spatiul textual. Este un mod de a sugera ca artistul se "inmormanteaza" in poem o data cu fiecare creatie.
Din punct de vedere compozitional, textul e alcatuit din doua unitati strofice. Prima strofa infatisaza un decor funerar schitat cu mijloacele tehnicii simboliste. Spatiul inchis al cavoului, cu "sicrie de plumb", "flori de plumb", "coroane de plumb", "funerar vestmant", constituie apasatorul habitat al sufletului bacovian. Este o lume de o artificialitate stridenta, fiindca din ea lipseste orice manifestare a viului. Impresia de stranietate si de formalizare lugubra a materiei, pe care o degaja tabloul, sporeste prin omniprezentei plumbului. Atributul "de plumb", reluat in sase ocurente, conoteaza puternic in plan vizual (creand impresia de monotonie cromatica in tonuri de metal oxidaT) si in plan auditiv (prin scartaitul greu, iritant, al coroanelor "de plumb" sub bataia sinistra a vantuluI).
In strofa a doua, se infatiseaza un tablou metafizic (o metafizica speciala, bacovianA), abstract si obscur. Strivit de materialitatea lumii si de propriile angoase, poetul are parca, spontan, revelatii transcencente si rosteste invocatii magice catre un "amor" enigmatic. Dar in revelatie hohoteste cosmarul care-i dezvaluie o transcendenta demonizata si agresiva. Imaginea centrala a strofei ("Dormea intors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb.") contine un termen criptic, adverbul "intors", care poate sugera pozitia nefireasca, demonica, a trupului neinsufletit din cavou, dar si "intoarcerea" fantomatica din lumea mortilor a "amorului" defunct. Cel de-al patrulea vers al strofei ("Si-i atarnau aripele de plumb") aminteste de reprezentarea Daimonului inaripat al mortii din mitologie, Thanatos. Contaminarea Erosului prin thanatofilie, metamorfozarea lui in Thanatos ori revelarea ca spirit al mortii sunt esentialmente bacoviene. Poezia care le exprima devine "strigat", "cantare funerara" si nu mai are nici un atribut orfic. Antiromanticul Bacovia este un Orfeu prizonier in Infern.
Din punct de vedere cromatic, textul e dominat de acelasi simbol, "plumbul". El evoca vizual amestecul alb - negru (griuL), dar sugereaza si o senzatie complexa de apasare strivitoare, de catabasa ori de zbor oprit (Si-i atarnau aripele de plumB), de inchidere a orizontului material / spiritual. Este semnificativ pentru viziunea simbolistului Bacovia faptul de a nu a fi ales nici bronzul nobil, statuar si durabil (simbol predilect in literatura clasicA), nici metalele pretioase, stralucitoare, care ii fascinau pe artistii parnasieni. Plumbul este metalul prin care alchimia medievala alegoriza conditia inferioara a individului, natura sa de amestec haotic al elementelor, miniera dominata de reziduuri.
Pe langa simbolul central si imaginile poetice care graviteaza in jurul acestuia, o importanta functie semnificanta o are nivelul fonetic al textului. In prima strofa, repetarea in toate rimele (plumb / plumb; vestmant / vanT) a vocalelor inchise i si u sustine, ca un ecou, "partitura" tulburatoare a "vantului" care induce sentimentul sinistrului. In strofa a doua impresiile auditive sunt create prin repetarea vocalei acute i din rima (strig / friG); aceasta sfasie melopeea depresiva, ca un accent atonal, marcand parca efortul eliberarii de monotonie. Dar versul final revine, inca si mai dramatic, fiindca strigatul - invocatie a ramas fara efect, la aceeasi monotona partitura a pustiului (prin reluarea fonetismului dominant in rima: plumB).
Impresia de inchidere este sustinuta prin simetriile compozitionale. Cele doua strofe au o constructie simetrica prin dispunerea imaginilor si prin structura sintactico-prozodica. Astfel, fiecare strofa se deschide prin acelasi verb metaforic (dormeau / dormeA), sugerand neantul somnului mortuar. Versul al treilea din fiecare strofa afirma in mod explicit prezenta Eu-lui si sentimentul solitudinii ("Stam singur") si se incheie cu notarea unei perceptii (si era vant / si era friG). Frazele poetice au aceeasi schema sintactica (paralelism sintactiC) si o punctuatie identica. In cadrul fiecarei strofe simbolul dominant al textului (plumbuL) se repeta de trei ori.
Ciclul trairilor sufletesti din poezia Plumb este specific pentru definirea complexelor stari poetice bacoviene: insingurarea, sentimentul damnarii, claustrarea, angoasa, disperarea tragica. Tensiunea solitudinii, ajunsa la paroxism, se converteste intr-un strigat disperat, dar inutil, care e insusi discursul poetic bacovian.
