O alta poezie semnificativa a volumului
Plumb este
Lacustra, metafora ampja a fragilitatii fiintei umane, amenintata vesnic de un univers necunoscut.
Fata de maniera romantica, simbolismul are o forta de negatie mult mai accentuata, eul poetic ajungand la abandonarea de sine prin indelungata, imensa si lucida dereglare a tuturor simturilor. Bacovia patrunde si el pe taramul liricii moderne, al impersonalizarii si, desi aparent discursul se rosteste la persoana I, se poate vorbi de o absenta a eului care se substituie pe sine.
Absenta aproape totala a figurilor de stil clasice din Lacustra (volumul Plumb, 1916) este semnificativa. Forta imagistica a cuvantului dispare, lasand locul tonalitatii minore a ritmului iambic intrerupt destul de des de jocul accentelor, in surdina insa, ca-ntr-un ecou stingher, fara amplitudine, dar persistent: De-atatea nopti aud plouand/ Aud materia plangand/ Sunt singur si ma duce-un gand/ Spre locuintele lacustre". in locul imaginii_obsedante a plumbului,^apare jn acest text obsesia apei, a ploii, in aceiajTcontext de singuratate iremediabjla_y """
Cele patru strofe ale discursului poetic puncteaza sacadat zgomotul exasperant al ploii, care devine, prin metafora, plans al materiei Fiinta umana recepteaza senzorial manifestarile naturii, simturile se deschid total, dintr-o dorinta de cunoastere si intelegere.
Apa, in universul bacovian, nu sugereaza viata, geneza, nu este apa primordiala a genhlnatiei7 ci stihie elementara, materie . aJdTsperarii ! , irT sensul mentionat de Gaston Bachelard. Aceasta se ingreuiaza, se intuneca, se adanceste, se materializeaza".
Personificarea metaforica din Aud materia plangand", de o expresivitate neobisnuita, are aceeasi conciziune si capacitatejde a surprinde .singuratatea absoluta ca intr-un vers din postumele eminesciene: De plange Demiurgos, doar el aude plansu-si". Motivul ploii devine motivul plansului, natura pare proiectia unei interioritati maladiy^ftgjnantare intre "izokre si asteptarea . in poezie, ploaia cade halucinant, iar omurse afla in locuinta lacustra, deci in mijlocul intinderilor acvatice. Timpul si-a pierdut masura: De-atatea nopti aud plouand" - o perpetuare nesfarsita a agresiunii naturii. Din planul exterior al naturii, textul aluneca spre lumea interioara, sufleteasca:
Sunt singur si ma duce-un gand Spre locuintele lacustre".
Motivul simbolist al singuratatii se asociaza tacerii din jur, care potenteaza trairea si chiar halucinatia.
Impresiile se aduna in secvente lirice, cu un accentuat caracter tactil. Poezia creste pe baza sinesteziilor, pentru ca fiinta inspaimantata are o acuitate sporita a perceptiilor si senzatiilor. Dramatismul este accentuat de gandul care constientizeaza trairea, in^sens opresiv, torturant.
Poezia contine insa indicii semantici ai subiectivitatii (Si parca dorm pe scanduri ude" sau Tresar prin somn si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal") prin adverbul parca" si verbul insotit de pronumele personal la persoana I mi se pare". Ea este astfel o confesiune tulburatoare despre singuratatea, tristetea, nelinistile fiintei umane, dincolo de timpul istoric.
^Pojdu.r_neridicalJrezeste spaima si sugereaza legatura inevitabila cu universul, culoarul prin care omul se lasa invadat de lumea exterioara, "deseori^nmejdioasa si mereu enigmatica.
Timpul este suspendat, pentru ca un destin comun integreaza eul liric intr-o matrice umana, existentiala, apartinand unui timp primordial, un illo tempore: Un gol istoric se intinde/ Pe-aceleasi vremuri ma gasesc".
Apa se asociaza cu o adancime temporala; ea sedimenteaza ideea de istorie, dar o si acumuleaza prin eroziune si macinare. Pilotii grei se prabusesc" inseamna anularea apararii, a protectiei si invazia naturii in ipostaze malefice.
Monotonia-este sugerata, de multitudinea gerunziilor, cu fonetismul lor inchis, sumbru (plangand, plouand, asteptanD), verbe care implica si actiuni perpetue, implacabile, intr-o vesnica desfasurare.
O suferinta imensa umple tiparele naturii si sufletul omenesc: ploaia cade in nestire, materia plange, omul tresare si asteapta zadarnic. Acest Tot tresarind, tot asteptand" deschide chiar perspectiva absurdului, a asteptarii beckettiene.
Imaginea intoarcerii in timp, in anistorie, proiecteaza omul pe fundal cosmic, intr-o tripla relationare: uman - cosmic - temporal.
Tema omului primitiv, tendinta izolarii devin nesiguranta si nelinistea omului contemporan. Simetria poeziei, incadrata de doua strofe aproximativ identice, inchide intr-un cerc fatal conditia umana. Interioritatea ravasita a fiintei este legata de ritmul monoton al universului, simtind agresiunea materiei dezlantuite.
Simplitatea expresiei se dispenseaza de figurile de stil clasice. Cateva imagini sugestive, dublate de o sonoritate implicita accentueaza ideea. Motivul central care organizeaza sensurile este cel al locuintei lacustre" (= refugiu, nevoie de protectiE), asociat apei (cu conotatiile mentionate: eroziune, plans, greutate, invazie a necunoscutului, potop biblic, valuri ale istoriei, adancimi temporalE).
Dinu Flamand vorbeste despre intuitia tragica a neantului" pe care Bacovia o rasfrange in toate reprezentarile viului". Aceasta intuitie diluviana" se indreapta spre golul" mai mult anistoric, spre vid, cu o perceptie acuta. Un plan aparent narativ alcatuieste un tablou ce ar reprezenta infracivilizatia umana in stadiul ei lacustru" ; se trag poduri, se prabusesc piloni masivi, erodati de apa. in alt plan actioneaza erbele starilor, ale trairilor: asteptarea, tresarirea, ascultarea incordata, spaima". Eul poetic domina suprafetele, dar si profunzimile, sugerand imprecizia, confuzia de planuri: banalul si golul istoric". Din toate se degaja singuratatea insului (D. Flamand, Introducere in opera lui G. BacoviA).
"Verbele sunt la timpul prezent, un prezent etern, caci in universul bacovian nu exista evolutie. Constructia gol istoric" sugereaza absenta timpului, imposibilitatea iesirii dintr-un punct mort, zbucium zadarnic. Timpul devine astfel o reluare sincopata a agoniei. Expresia lingvistica, saraca si la fel de obsedant monotona, pare crescuta organic din ea, lipsita de artificiu. Cuvantul cauta sprijin in ritm, simtindu-1 mai aproape de latura irationala si inefabila a existentei.
Aparent subiectiva, confesiva prin rostire la persoana I, de o monotona muzicalitate accentuata prin tonalitatea scazuta a ritmului iambic, poezia ilustreaza posibilitatea de impersonalizare a autorului, care exprima valori umane aflate in criza", ipostaza omului macerat de singuratate".
