Publicistica literara a lui Eugen lonescu din perioada interbelica sta sub semnul avangardei, nu in litera programelor acesteia, ci in spiritul ei. in nenumarate luari de pozitie privind diversele probleme ale literaturii si artei, el se manifesta ca un partizan al innoirii modalitatilor de expresie artistice. Formele de expresie sunt cele care se perimeaza, temele, motivele sunt cam aceleasi de cand lumea. in consecinta, avangarda isi va concentra intreaga ei fronda impotriva formelor conventionale, cliseelor, aspectelor de limbaj devenite perimate, dar, mai ales, impotriva absolutizarii oricarei expresii. O data ce o forma expresiva se manifesta, ea este deja perimata, intre aceste idei, de natura avangardista, intalnite explicit sau voalat in articolele sale din presa interbelica si ideile din publicistica de mai tarizu, in limba franceza, remarcand o perfecta continuitate. intr-un Discurs despre avangarda, tinut la inaugurarea Convorbirilor de la Helsinki despre teatrul de avangarda, organizate de Institutul International de Teatru, in iunie 1959, si tiparit, mai tarziu (1962), in volumul Notes et contre-notes, la Gallimard, Eugen lonescu definea avangarda in termeni de opozitie si de ruptura. Pe cand majoritatea creatorilor de arta cred ca sunt ai vremii lor, autorul rebel (de avangarda) e constient ca se afla impotriva timpului sau; el este opozantul formelor sclerozate, pe care se indarjeste sa le disloce; el este un critic al ceea ce este, un critic al prezentului, nu un apologet al lui. intr-o Revista a revistelor", din Fapta, I, nr. 6, 1930, scriind despre revista Unu, III, 31 noiembrie, 1930, numar inchinat lui Urmuz, Eugen lonescu recunoaste ca autori reprezentand spiritul avangardei pe Urmuz (care este un temperament autentic") si pe Ilarie Voronca (singurul care poate fi discutat si interpretat"), pe cand toti ceilalti de la aceasta revista sunt falsi trasniti, cele mai detestabile specimene", pentru ca, spune cronicarul, tehnica le mascheaza si mediocritatea intelectuala, si nontalentul". De altfel, mai tarziu (in Les lettres nouvelles, janvier-fevrier 1965), Eugen lonescu va recunoaste in Urmuz pe unul din precursorii revoltei literare universale, unul din profetii dislocarii formelor sociale, de gandire si de limbaj care, azi, sub ochii nostri, se dezagrega absurde ca eroii autorului nostru".
Parafrazandu-i una din formularile paradoxale, care abunda in publicistica sa, putem spune si noi ca articolele lui Eugen lonescu din perioada interbelica (in frunte cu incendiarul pamflet NU) sunt, prin insolitul ideilor si impetuozitatea atitudinii negatoare, agresive, spontan agresive, ca orice manifestare artistica adevarata, ca aceasta publicistica indigneaza prin indrazneala ei iconoclasta, care este ea insasi o indignare. intr-adevar, atitudinea negatoare a tanarului cronicar a starnit indignarea mai tuturor scriitorilor consacrati", vizati direct sau aluziv. in presa vremii, el este etichetat ca un copil teribil", al carui joc preferat", e de parere un jurnalist de la Facla (nr. 1, 1931, 2 iunie 1935), este cel de a desprinde cu varful unghiei cojile uscate de pe bube (bucurandu-se mult cand gaseste dedesubt putina apa) si ale carui toane reusesc totdeauna sa ingandureze" ; un copil dublat de un vicios in permanent neastampar" ; cand inteligenta i s-a plictisit de a tot strapunge, isi aduna umorul spre a strivi" ; scrie cu intreaga lui fiinta; se bucura, se ingrozeste, respira, e trist, aude si vede cu intreaga lui fiinta". A fost considerat exigent peste masura, rautacios, carcotas, un Brutus literar" ; chiar persoana de compatimit, ferecata in chinurile sale cerebrale si, totodata, in ograda stramta cu zburatoare ciufulite" (cu alte cuvinte, un aiuriT). In ciuda acestor calificative, nu i s-au putut contesta ascutimea inteligentei critice, solida cultura, interesul starnit de eseurile sale, catimea respectabila de adevar pe care ele o exprimau si, indeosebi, sinceritatea trairii si rostirii adevarurilor formulate.
Eugen
Ionescu se manifesta, in publicistica vremii, ca un tumultuos. El isi traieste, intens, conditia ontologica de fiinta hiperlucida, fatalmente limitata existential, dar fara sa accepte aceasta limitare. Constientizarea ideii ca existenta individuala nu inseamna practic nimic raportata la eternitatea cosmica ii da sentimentul acut al relativitatii tuturor faptelor omenesti, al tuturor valorilor. Omul i se releva ca o jucarie manipulata de automatisme, stereotipii de gandire, de comportament, de limbaj. El nu poate comunica ceea ce este autentic, ci devine o portavoce a circumstantelor, o marioneta. Fara indoiala ca o atare conditie il revolta impotriva a tot ceea ce e in stare sa limiteze creativitatea omului, astfel ca autorul traieste, dramatic, starile de constiinta declansate de problema identitatii propriului eu, de relatia acestui eu cu lumea (cosmica, sociala, literara), de problema autenticitatii trairilor proprii si ale altora, de problema exprimarii acestor trairi, de evidenta adevarului ca existenta omului, cu pendularea intre derizoriu si dezlimitare, este tragicomica. Autorul intuieste, de pe acum, esenta comicului, acesta identificandu-se cu absurditatea cotidianului, a banalului, a flecarelii de toate zilele si, ca atare, comicul este mai deznadajduitor decat tragicul, pentru ca, asa cum va spune mai tarziu (Notes et contre-noteS), nu ofera vreo iesire", este dincolo sau dincoace de disperare ori de speranta". Pe de alta parte, tragicul, exprimand neputinta omului invins de fatalitate, este intr-un fel mai reconfortant, pentru ca recunoaste niste legi obiective diriguind Universul, dar, prin etalarea neputintei omenesti, aceasta inutilitate a straduintelor noastre poate sa apara, intr-un anumit sens, comica". Prin urmare, comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednica de luat in ras". E tocmai ceea ce intreaga publicistica negatoare, scrisa in romaneste de E. Ionescu, prefigureaza, inaintea farselor tragice (Cantareata cheala, Lectia, ScaunelE), scrise si reprezentate, mai tarziu, la Paris, inaugurand ceea ce s-a numit teatrul absurdului. in aceasta viziune ionesciana asupra existentei, omul apare ca un actor in marele spectacol tragicomic al lumii, unde isi interpreteaza rolul, cu mai mult sau mai putin aplomb, ca un veritabil histrion (in sensul originar, clasic al cuvantuluI), ca un arlechin ori ca un bufon.
Eugen
Ionescu insusi, scriitor al nelinistilor existentiale profunde, se manifesta, in publicistica, inca din perioada tineretii bucurestene, in limitele unui paradoxal amestec de histrionism si autenticitate, pe cat de derutant, pe atat de original si captivant, in spiritul insolit, negativist, al avangardismului. Cum s-a mai remarcat, in Elegii pentru fiinte mici se obtin elemente de limbaj absurd apelandu-se la perspectiva automatismului infantil, iar in Nu se gasesc toate elementele ce vor configura poetica absurdului" (Marin MincU), ca si in multe din articolele, insemnarile, paginile de jurnal, in care pot fi detectate, in germene, idei si practici intertextualiste, precum intelegerea scriiturii ca rezultat al activitatii combinatorii pe care scriitorul o exercita asupra unor forme de expresie preexistente (a se vedea Trifoiul cu patru foi", in Rampa, XVI, 4, 1933). A innoi expresia insemneaza, de fapt, a repartiza altfel elementele de expresie preexistente", spune E. Ionescu.
Vorbind despre histrionismul publicisticii lui E. Ionescu, trebuie facuta precizarea ca avem in vedere definirea, prin acest termen, in primul rand, a unei atitudini fata de existenta in general privita ca spectacol tragicomic, in care fiecare individ isi joaca rolul sau, mai mult sau mai putin constient ca face parte din marele spectacol al lumii. In al doilea rand, prin acest termen vrem sa sugeram modalitatea specific ionesciana de exprimare nonconformista a tumultului sau interior, cu alte cuvinte, ideea ca limbajul histrionic (arlechinesc si buf uneorI) este o masca, in spatele careia se intrezareste (uneori destul de clar, de cele mai multe ori vag si in linii contradictoriI) autenticul profil existential al autorului. Dupa aceste precizari, putem avansa afirmatia ca Eugen lonescu se dezvaluie, prin publicistica sa strengareasca" din anii tineretii, ca un autor in cautarea propriului profil, interpretand rolul de contestatar violent al formelor inadecvate fondurilor insolite, impuse, firesc, de turbulenta procesului creatiei artistice, in cautarea originalitatii. Histrionismul scriitorului este insa si o masca prin care se incearca surdinizarea gravelor trairi din planul constiintei, problemele mari ale existentei: viata-moarte; existenta individuala-existenta cosmica ; efemeritate-eternitate; absolut si relativ in planul creatiei umane ; autenticitate si inautenticitate; comunicabilitate si incomunicabilitate; obiectivitate-subiectivi-tate s.a. Asadar, putem spune ca histrionismul, in acest caz, nu este un simplu element decorativ, ci o intuitie-expresie a existentei ca spectacol, in care comicul se imbina cu tragicul. Invers, tentativa depasirii limitelor, tragica prin natura sa, poate deveni comica, prin inutilitatea ei. Histrionismul publicistului nu este actul inteligent si gratuit al unui copil teribil", care joaca rolul negativistului, ci constituie, dimpotriva, cum spunea Mircea Vulcanescu, in raportul prezentat Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitati, despre volumul Nu, o maieutica a actului cu adevarat critic, o asceza, incercata de autor prin intoarcerea reflexiva asupra mobilelor care-1 imping la aceasta operatie". Extinzand aceasta operatie" asupra intregii publicistici ionesciene din epoca, recurgand la o parafraza, putem spune ca atitudinea histrionica este, in cazul limbajului scandalos" al publicistului nostru, o maieutica tensionala (si tensionanta) a dialecticii dintre necesar si imposibil, adevarat si neadevarat, obiectiv si subiectiv, pusa sub semnul coriditiei esential tragice a locutorului, incercat de amaraciunea de a nu putea rosti o judecata universal-valabila despre problemele existentei (sociale, culturale, artistice etC). Jocul" interpretului Eugen lonescu, in spectacolul lumii, nu este acela al unui actor cabotin, ci acela al unui interpret de o luciditate si adancime strict autentice. Chiar si atunci cand triseaza (practica facand parte din traditia oricarui joC), el o face sub impulsurile imprevizibile, deci autentice, ale ludicului. Autenticitatea atitudinii de fronda avangardista a publicistului irumpe, impetuos, din situarea in evenimentul pur, gandit, simtit, exprimat prin ignorarea oricaror prejudecati (subiective sau obiectiv-circumstantialE), facand, cum spunea Mircea Vulcanescu, tabula rasa de toti idolii simtirii si ai gandului lor, pregatindu-se unei primiri imediate si inefabile a realitatii" si, am adauga noi, supunandu-se unei sinceritati absolute (fata de sine si fata de ceilaltI). intr-un fel fiu spiritual al lui Mircea Eliade, cel care recomanda autenticitate in actul creatiei, Eugen lonescu isi lasa tumultul fiintei sa se desfasoare asa cum este, cum vrea sa fie, in libertatea ei, cu limpezimile si contradictiile inerente. A fi autentic in ceea ce comunici insemna, dupa opinia sa, a da expresie unei trairi integrale, unei incorporari in care apar, coherente, realitatile clare cu cele obscure ingemanate" {Razboi cu toata lumea, I, Humanitas, 1992, p. 113). Iata cum isi exprima, intr-un fragment de monolog, dramatic construit, cu vizibile intentionalitati histrionice, nelinistile, in Intermezzo nr. 2 (in definitiv, Domnule draga)", din Nu :
He-ei!
Am strigat si eu: Opreste-te, clipa, ca esti frumoasa!
". Si din anumite puncte de vedere, consilier: Opreste-te, clipa de peste o saptamana, caci imi inchipui ca ai sa fii frumoasa!
. N-a fost auzit Lamartine, care era un mare poet romantic, o sa m-asculte cineva pe mine? ()
Dar atunci, de ce ma sperii atata. Doamne, de ce ma sperii de moarte in toate zilele m toate noptile, la toate colturile ? De ce imi tremura oasele, si dintii, si carnea De ce fug ca un tembel, ca un tembel ? De ce inghet, cu ras, plans, cu sughit, in fata acestei orori de deasupra rasului, de deasupra plansului, de deasupra sughitului? Eu sunt moartea Viata este un provizorat. Moartea ma definitiveaza. Moartea sunt eu. De ce mi-e frica de mine de ceea ce ma esentializeaza ?
Nu e bine sa vorbesc despre asta, ca nu mai dorm la noapte. Si pe urma sunt superstitios i>a nu fie mtr-un ceas rau. (Toate astea se explica prin proasta functionare a stomacului!
). Intuim aici o autentica stare de spirit, in care apar, intr-o paradoxala coerenta grave nelinisti si chiar spaime existentiale, ingemanate cu note de umor, exprimate mtr-unlunbaj dramatic, cu evidente intentionalitati spectaculare. intr-un pasaj imediat urmator celui citat, din acelasi Intermezzo nr. 2, nota grava domina, relevand conditia tragica a individului determinata de functionarea in gol a spiritului, spre o naivitate pe care luciditatea 1-0 bareaza. Partitura e dramatic-spectaculara:
O!
Doamne, Dumnezeule!
Partea mea de paradis!
Dar partea mea de paradis iremediabil am pierdut partea mea de paradis? Doamne Dumnezeule, nu as vrea sa fiu melodramatic si nu as vrea sa crezi ca vreau sa realizez, prin opozitia contrariilor un efect de stil romantic (gen Venere si Madona). Dar te iubesc de undeva, candva. Amintirile caror lumini ma tortureaza? Ma tortureaza!
Nu vezi cum ma tavalesc ? Cum intind mainile in nestire ; Cum merg pe drumuri infundate, pe drumuri tot intoarse? Cum nu am taria sa merg pe nici un drum?
Partea mea de Paradis nu vreau s-o dau nimanui. Vreau sa merg la ea, cu iubita mea. S-a spus ca Eugen
Ionescu este, in publicistica sa negatoare, terorizat de scrupulul autenticitatii, scrupul definit foarte bine de Mircea Vulcanescu, in raportul mentionat, ca grija de a nu avansa altceva decat ceea ce nu poate fi redus, dupa preceptul cartezian, la aprehensiuni imediate, evidente, sau la judecati reductibile la asemenea evidente" (vezi Nu, ed. cit., p. 219). insasi modalitatea histrionica de textualizare este, am putea spune, dictata de substanta acestui scrupul al autenticitatii, instituind, simbiotic, o intuitie-expresie, o viziune tragica si comica in acelasi timp.
Raspunzand la o intrebare privind criteriile in critica, in cadrul unei anchete publicate de Facla (an. XII, 12 octombrie 1933), Eugen
Ionescu spunea: Critica nu are criterii, deoarece ea trebuie sa se muleze pe opera literara, care ii dicteaza criteriile cu care sa fie judecata". () in consecinta, critica are o infinitate de criterii. Deci, nu exista. Pentru fiecare carte, criticul ar trebui sa faca un nou sistem de critica". () Ca orice lucru inutil si inactual, (criticA) isi are frumusetea si ironia ei". Sunt observatii care, in buna masura, se intalnesc astazi in teoria moderna a literaturii, intrebat, in continuare, daca el face critica literara, Eugen
Ionescu raspundea:
Da si nu. M-am jucat de-a criticul. Si am sa continuu jocul, cat are sa ma mai distreze Tocmai scriu o carte, in care marturisesc aceste lucruri. () in cartea mea, care se va numi Nu tac un elogiu neseriozitatii.
- Pentru ca neseriozitatea este o evadare ? (intreaba reporteruL).
- Nu. Pentru ca este masca unei seriozitati adevarate. Dupa cum seriozitatea este masca unei neseriozitati adevarate.
- A,sta-i paradox cu orice pret ?
- Te-a influentat d. Cioculescu. Nu-i paradox deloc. Seriozitatea este (in critica literara de pilda) acceptarea, constienta sau nu, a regulilor jocului. Neseriozitatea mea este constiinta jocului, constiinta ca ma joc.
Avem formulata astfel de catre insusi Eugen lonescu modalitatea histrionica de comunicare a autenticitatii ca masca a seriozitatii adevarate, cu alte cuvinte, a jocului" spiritual ca manifestare a seriozitatii trairilor in planul constiintei. in Nu, Eugen lonescu sublimeaza performantele acestei modalitati cu scenariul critic avand ca obiect romanul
Maitreyi, de Mircea Eliade, scenariu amuzant, care cuprinde, in prima parte, o cronica pozitiva, elogioasa, plauzibil argumentata, a cartii, iar in a doua parte, o cronica negativa a aceleiasi carti, cu argumente care, la fel, nu pot fi integral repudiate. Finalitatea acestui joc" este, cum s-a observat si in epoca, de a demonstra incapacitatea demersului critic de a formula judecati absolute, dezlegate de presiunea circumstantelor, si, in acelasi timp, de a exprima, in subtext, un protest fata de aceasta conditie precara a actului critic.
Ne referim, in continuare, la doua texte de jurnal, publicate in Familia (seria III, anul I, nr. 5-6, 1934), care exemplifica aceeasi modalitate histrionica de a comunica adevaruri esentiale. Primul text se refera la critica literara:
Tema: Eu rad. Eu plang. Stabiliti diferenta si punctele comune.
Eu plang, eu rad sunt doua propozitii simple. Amandoua au un subiect, care e pronume personal (pers. I), si un predicat care este verb - prezent indicativ, pers. I, singular.
Deosebiri: rad are un r si un d, pe cand plang are un pi si un ng, e drept ca rad si plang au un a care-i apropie.
Ce e mai frumos, rad sau plang ? Plang, pentru ca pi suna mai placut decat r.
Aceasta se numeste a face critica literara. Adica: a privi lucrurile pe dinafara.
Criticul cauta sufletul poeziei, cum cauta doctorul sufletul omului: cioparteste, cioparteste, si nu-1 mai gaseste. Au omorat un om degeaba.
Criticul omoara poezia degeaba.
Surprindem, aici, un fel de comedie a comediei actului critic, o adevarata micro-parodie a scenariului critic inautentic, care ruleaza in gol, fara a putea suprinde sufletul" operei (poate cu aluzie hatra la demersul stilistic formalisT). Dupa asemenea exercitii, mai tarziu, prin 1948, scriitorul, plecand de la stereotipiile unui manual de invatare a limbii engleze, va avea revelatia farsei tragice Cantareata cheala, un fel de tragedie a limbajului, vizand automatismul si cliseele cele mai tocite.
Cel de al doilea text pe care il prezentam este o pledoarie", tot la modul histrionic textualizata, pentru semnificatia ascunsa pe care o pot avea fleacurile", adica lucrurile asa-zis lipsite de importanta" : imi pierd vremea cu fleacurile ? imi dau seama cat de caraghios este sa scriu despre aceleasi si aceleasi personagii ale mahalalei noastre literare. Recunosc ca e un viciu de joasa calitate.
Dar cine nu joaca table sau tabinet ? Cine nu fumeaza ? Cine nu bea o tuiculita inainte . de masa ?
Si, la urma urmelor, de care lucruri importante sa ma ocup? De Dumnezeu? in clipa cand ma ocup de el, se schimba in N. Iorga. De Sf. Petru ? Se schimba in Nae lonescu. De moarte ? in clipa cand o numesc, ma si ia si nu o mai pot numi - sau nu ma ia si devine d-na Karnabatt.
Vorbind insa despre fleacuri, risc cel mult ca fleacurile sa se inalte (cat poT) si sa se sfinteasca.
Mai bine sa sfintesc fleacurile, decat sa compromit sfintii.
Etichetand, grabit, acest text ca neserios, riscam a-i pierde miezul sapiential (deci serioS), comunicat, paradoxal, prin maxima de la sfarsit. Si aici, Eugen lonescu joaca" rolul unei neseriozitati serioase in fond.
- De ce scrieti? - a fost intrebat publicistul, alta data (Facla, XVI, 2 iunie 1935).
- Astazi - spune E. lonescu - dispretuiesc prea sincer pe toti literatii si neliteratii, ca sa mai pun accentul pe vanitatea literara. Mai scriu insa din disperare; dintr-un obicei prost; dintr-un viciu contractat in copilarie. Si am sa mai scriu, pentru ca, neputand face politica si nefiind filosof, trebuie sa-mi trec timpul cu ceva pana la moarte, ca s-o uit si ca sa nu ma plictisesc de tot. Si, intr-adevar, se pot gasi inca extrem de interesante amuzamente in reactiunile pe care le provoaca palma mighlionarului", personajul atat de cunoscut al atat de cunoscutului scriitor francez contemporan.
Asadar, sintetizand, motivele scrisului sau histrionic sunt: vanitatea literara (incitata de caducitatea criteriilor criticii academicE), disperarea, nevoia de a uita conditia efemera a propriei existente, nevoia de amuzament, ca terapie impotriva evidentei tragice a tentativelor umane de depasire a limitelor ontologice. Scrisul e inteles ca expresie, iar aceasta, in viziunea lui Eugen lonescu, e aparenta unui continut. Dar lucrurile sunt foarte complicate, dupa conceptia sa, din mai multe motive. Cel mai important ar fi faptul ca procesele de constiinta se afla intr-o permanenta schimbare, incat ceea ce apare ca expresie a unui continut, la un moment dat, nu mai este ceva autentic, intr-un moment imediat urmator sau chiar in clipa in care faptul de constiinta s-a fixat in limbaj. Atunci: Expresia este tocmai ceea ce nu sunt eu. Articularea cuvantului este insusi inceputul indepartarii de mine. Expresia este o substituire" (Idei cap in cap", in Nu, p. 181). Fiind un substitut, expresia n-ar mai fi egala si identica cu continutul. Dar, continua autorul, ca sa stabilesti un criteriu, o metoda critica, un sistem de ierarhizare a valorilor () trebuie sa hotarasti ca expresia este egala si identica cu continutul; trebuie sa stabilesti ca autenticitatea genereaza originalitatea de expresie". in aceasta ar consta paradoxul actului comunicarii si, de fapt, amestecul paradoxal de histrionism si autenticitate in publicistica ionesciana interbelica. Cum pot fi autentic", se intreaba scriitorul nostru, in acelasi loc, cand, dintru inceput, sunt tradat de expresie ?"(); originalitatea de expresie nu-mi epuizeaza esenta intima". () Ca sa fiu autentic, trebuie sa ma cunosc ; dar sunt mintit asupra mea de mine insumi si, in momentul cand cred ca nu m-am apropiat de mine, imi scap mie insumi, fata morgana, si ma aflu in fata unei substituiri grosolane; vreau sa ma exprim si nu pot sa exprim decat pe acest AĞeuAğ substituit; si nu am decat autenticitatea unui eu inautentic". Expresia ma sufoca sub conventionali-tate". Iata surprinsa, aici, drama incomunicabilitatii, ceea ce va constitui una din componentele esentiale ale teatrului sau absurd de mai tarziu. in clipa cand as putea izbuti sa ma exprim, dar nu vad cum, ar trebui sa uit totul!
, sa nu mai seman cu ceilalti - as fi considerat nebun". De fapt, unii dintre contemporani n-au ezitat in a-i aplica, direct sau indirect, aceasta eticheta (Compatimiti pe cel ferecat intre chinurile sale cerebrale si, totodata, in ograda stramta cu zburatoare ciufulite", isi incheie un jurnalist un interviu cu autorul, tiparit in Facla, XV, 2 ianuarie 1935.)
Uitand conventionalitatile, Eugen lonescu a gasit totusi o modalitate de a-si exprima autenticitatea: histrionismul actului comunicarii, in stare sa surprinda jocul aleatoriu al constiintei critice, in dinamica imprevizibila a asociatiilor si disociatiilor spontane, adoptand modalitatea comunicarii ca joc spiritual, cu o intinsa gama de nuante, de la nota grava, cu rezonante tragice, pana la purul amuzament. Scrisul (textuL) e inteles si realizat ca spectacol al unui proces de productivitate textuala, anticipandu-se, intr-un fel, teoriile textualiste ce vor veni. Cel ce scrie (autoruL) este considerat un actor care isi joaca propriul rol de scriptor sau, altfel spus, autorul se identifica cu actorul in interpretarea propriei partituri. intr-un alt fragment de jurnal (13 august 1932) din Nu, putem citi o marturisire in legatura cu inscenarea jocului de contestare a poeziei lui Ion Barbu: imi dau sama ca, in sine, argumentele mele nu sunt nici valabile, nici nevalabile. Ceea ce numesc eu acuzatii pot fi considerate drept caracteristice neutre ale poeziei barbiene.
Las totul si imi pun toate sperantele in prezentare: verva, ironie, siguranta, aparenta logica si inflexibila, sarja, polemica si alte prafuri in ochi.
Poezia barbiana este o poezie proasta", asta si atata trebuie sa ramana. Argumentele nu intereseaza. Ele se dizolva in incandescenta elocventei. Cititorului aiurit sa nu-i ramana in urechi decat ecouri de indepartate clinchete; in ochi, fumul bataliei.
Ceea ce s-a citat reprezinta veritabile indicatii de regie privind modul in care trebuie sa fie pus in scena spectacolul care urmeaza a fi realizat, intocmai ca recomandarile parantetice dintr-o piesa de teatru. Eugen lonescu are foarte clara constiinta ca textele sale iconoclaste sunt o modalitate histrionica de a pune sub semnul intrebarii limitele actului critic.
Iata o alta marturie, tot din Nu, care vine sa exemplifice afirmatiile de mai sus :
Aleg insa de obicei punctul de vedere care este cel mai potrivit spiritului meu inclinat 1 spre negare si anarhie sau cel care imi pare a fi mai stralucitor, pentru lumea literara, succes, piata. Scrupule nu am, decat sentimentele.
Pentru ca am constiinta celor de mai sus, fortez, instinctiv aproape, expresia, in asentimentul intamplator anonim, le spun cu o sarja care le face descumpanite si le asaza in dezasentimentul tuturora. Am un ton polemic si nenatural care da un aer obraznic si exagerat unor lucruri cuminti si, cum cred eu si lumea acelui moment, adevarate ()
Scrupule ? Ce scrupule sa am ? Totul nu este oare numai un joc ? in joc, nimic nu este grav.
Sunt specificate, evident, elementele de tehnica spectaculara, printre care sarja si tonul accentuat polemic. in Intermezzo nr. 2, mai citim:
Acuzatia pe care mi-o aduc ca sunt lipsit de constiinta si moralitate literara este intemeiata, dar refuz, razand cu lacrimi, sa o iau in serios. De altfel, vreau sa fac jocul mai amuzant. M-a plictisit ordinea riguroasa a jocului (prea riguroasa pentru un joC) si aduc dezordine. Trisez gratuit, pentru ca la jocul acesta nu se poate castiga nimic; nimic decat medalii de carton si tinichea. in legatura cu asa-zisa neseriozitate" a manifestarii sale, Eugen lonescu scrie (Doamnelor si Domnilor", in NU):
Sunt neserios fiindca asa vreau eu, sa nu fiu serios. Pentru ca eu cred cu incapatanare in caraghioslacul inefabil si suprem al seriozitatii.
Iata-1, acum, jucandu-se, in spiritul productivitatii textuale, supraveghindu-se si motivandu-si optiunile pentru anumite intorsaturi stilistice:
Daca as continua asa, Doamnelor si Domnilor, recunoasteti ca v-as impresiona? Dar as deveni prea vitel, si nu-mi place. (Aceasta miscare de elocventa, taiata brusc de o oprire ironica asupra ei insesi, ati remarcat-o cu sagacitatea dvs. binecunoscuta, este preconceputa si abil speculata, numai pentru realizarea unui efect de stil. Va rog sa o pretuiti ca atare.)
Nu incape indoiala ca modalitatea histrionica adoptata ii provoaca publicistului (autor si, totodata, actoR) delicii spirituale indicibile, mai intai, ca act defulator al contradictiilor si nelinistilor intime, apoi, ca act estetic amuzant in sine, ca gratuitate absoluta. Cum poate fi inteles altfel urmatorul fragment dintr-un articol-scrisoare, trimis Faclei (XV, 3 iunie 1935), drept raspuns unor proteste ale Luciei Demetrius, care il gratulase cu epitete precum: fecior care si-a pus manusi albe" cabotin" Jivina", soi rau", isteric", animal", absurd", necinstit", fleac" "injurios" zgribulit de spaima" : "
Cat despre frica mea de a mai injura barbatii, gasesc ca acuzatia este total ridicula Intr-adevar, ma intreb cine sunt barbatii literari de care mi-ar putea fi frica De Liviu Rebreanu? Dar, greoi si ardelean cum e, pana sa dea un pumn, am timp sa ma duc cu trenul pana la Chitila si sa ma intorc pe jos. De E. Lovinescu? Mai rau. Pana clipeste o data, pot face ocolul Romaniei in avion, fara sa bat recordul la viteza. (Si pe urma d. Lovinescu nu se supara. Am disperat sa-1 fac sa se supere.) De Tudor Arghezi ? E astmatic si oboseste. De Ion Barbu? Nu are dinte si nu poate sa muste. De Camil Petrescu? E mai mic decat mine si mai slab. De Serban Cioculescu? Vai, sarmanul, e asa de galben si de sfrijit!
Numai nasul e de el si, cateodata, ciocul. De Anton Holban? E delicat ca o fata care nu face literatura. Este adevarat insa ca de Mircea Damian mi-e teama pentru ca e prea urat, si de G.M. Zamfirescu, pentru ca e mardeias. Cat priveste tinerii scriitori sunt lesinau de foame, cum se spune in discursurile oficiale, si-i faci sa cada sufland.
Cum usor se poate vedea, Eugen lonescu se amuza, caracterizandu-si personajele prin tehnica hiperbolizarii, invaluindu-le intr-o unda de umor caricatural suficient siesi.
Histrionismul scriitorului inseamna, cum s-a putut vedea din cele consemnate pana acum, limbaj folosit cu originalitate, pentru a exprima autenticitatea unei viziuni asupra existentei, a unei trairi, a unui comportament. Un limbaj contrariant dar nu mai putin fascinant si seducator, indicand, in creatorul lui, pe cel care avea sa revolutioneze, nu peste mult timp, teatrul unviersal, impunandu-se ca unul dintre cei mai mari scriitori de limba franceza
