Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




PRANZUL DE DUMINICA - analiza literara de Eugen BARBU



Eugen BARBU PRANZUL DE DUMINICA
in Pranzul de duminica, cu care se deschide volumul de povestiri cu acelasi titlu, Eugen Barbu ne apare ca unul dintre cei mai fini observatori ai vietii de toate zilele, ai faptului divers, banal in aparenta. La dansul, ca la multi dintre prozatorii moderni din vremea noastra - nu la toti insa! - realitatea este receptionata direct prin simturi, fara complexe intelectualiste anume, adesea cu o memorie reportericeasca uimitoare. Si, desi la o privire superficiala povestitorul pare a se supune total obiectului sau, in cele din urma bagam de seama ca pe dedesubtul relatarii pluteste o atitudine personala ferma, odata cu o mare forta de transfigurare a realitatii prin care evenimentele capata semnificatii profunde.

Simplu de tot spus, tema acestei schite-reportaj este ceea ce am putea numi - cu un termen care ar parea nepotrivit aici, dar nu este - poezia foamei. Fenomenul fiziologic, diurn, cu totul omenesc, al ingurgitarii alimentelor si bauturii, cu toate implicatiile lui de ordin psihologic si caracterologic in genere, estetic in instanta ultima, a format obiectul preocuparilor artei scrisului dintotdeauna de la Homer la Rabelais, la Creanga al nostru, la Hogas ori Sadoveanu. Eugen Barbu isi propune insa, in functie de comportamentul uman intr-o asemenea imprejurare, realizarea unui contrast frapant intre doua categorii sociale fundamental deosebite ca mod de viata si mentalitate. "Omul este stilul", glasuieste un celebru adagiu provenit de la naturalistul Buffon. Dar tot atat de bine s-ar putea spune: "Omul este ceea ce mananca", daca ne situam in unghiul de privire potrivit.

intr-un vagon de clasa a treia a unui tren arhaic ce mergea spre Campulung, la munte, isi iau "pranzul de dumineca" un grup de cinci tineri, baieti si fete - feciori de bani gata, s-ar spune, dintr-o generatie mai noua - si un grup de trei cosasi "negri de soare, slabi, ososi". Ceea ce s-ar putea numi componenta meni-urilor celor doua festinuri creeaza contrastul de fond al povestirii: in timp ce tinerii - foarte zgomotosi, vorbind tare si apostrofandu-se "cu amicitie exagerata", rupand din cand in cand pe frantuzeste, "ca sa sperie mitocanii din vagon" - destupa sticle de coniac, desfac cutii de conserve scumpe si, pe felii de paine alba, asaza tacticos bucati de sunca de Praga, taranii scot cate un darab de mamaliga rece, sfarma ceapa rosie in pumni si intind cu mare grija in sarea grunjoasa, cenusie, dintr-o carpa desfacuta intre ei, pe banca tare, de lemn. Cum spuneam, la Eugen Barbu mediul inconjurator se lasa perceput direct prin simturi. Chiar aici sta arta prozatorului, care noteaza, cu savanta gradatie, repercutarea in auz, vaz, miros, a ceea ce se petrece in imediata sa apropiere. Ceea ce s-ar putea atinge de simtul pipaitului si al gustului ramane, in imprejurarea de fata, ipotetic, deductibil, naratiunea fiind facuta la persoana intai si povestitorul luand atitudinea pasiva a observatorului neutru. La aceasta, tot el asociaza reactiile posibile ale altor doi pasageri din vagon, "o femeie sanatoasa, cu pieptul mare, imbracata intr-o camasa taraneasca" si un preot tanar, "cam neingrijit, cu barba dezordonata", nu tot atat de neutri si de pasivi insa, pentru ca pe fetele lor se vede atatarea foamei.





Dinspre coltul tinerilor, "strigatele devenira mai ascutite, aproape nerusinate", cand se auzi zgomotul specific al destuparii unei sticle cu gat lung si "galgaitul vesel" al coniacului frantuzesc. Mirosul se raspandi numaidecat in atmosfera si deveni atat de tiranic incat naratorul declara ca simte cum preotului celui tanar, cu infatisare de bautor, ii "lacrama gura". Unul din tineri, care la inceput parea o fire visatoare, din modul cum privea peisajul prin fereastra vagonului, dezminti aceasta supozitie de moment, indata ce e vazut infulecand cu mare apetit "un peste frumos, albastru ca plumbul". Fetele "cu breton" rontaiau feliile de franzela cu sunca asa de pofticios incat, ne asigura din nou povestitorul, "chipul femeii de langa preotul cel tanar era atat de lacom ca m-am cutremurat".



Cand am apus ca atitudinea scriitorului este neutra, am facut o afirmatie adevarata numai dintr-un anumit punct de vedere, acela al impresiei de perfecta obiectivitate cu care ne sunt relatate faptele. Eugen Barbu practica ceea ce se numeste notatia dura, nemiloasa, insistenta pe amanuntul frapant, exagerata insa chiar tocmai de aceea, nu rece, seaca. Pe neasteptate - pentru cine nu este inca obisnuit cu stilul scriitorului -, dar perfect incadrat in context, apare cate o notatie participativa, ca aceea din care aflam ca lacomia observata pe chipul femeii cutremura. Consemnarile de asemenea natura sunt mai numeroase, mai ales intru cat priveste grupul celor trei tarani. Intrand in vagon, spre deosebire de grupul tinerilor, ei fac totul in tacere, cu gesturi linistite, sfioase s-ar zice. Din infatisarea lor reiese "acea istovire a privirii pe care o recunosti la cei ce muncesc greu sub pamant, sau pe pamant, neiubindu-si munca". Oamenii par a purta cu ei "o ura fara manie" (a se vedea nuanta deosebitoare intre cuvintele ura si maniE), "o ura fara glas". Sunt observate gesturile "cuminti" cu care taranii isi asaza coasele, pe langa ei, "cum ai aseza o fiinta vie", ca si cum tot sensul existentei lor ar rezida in aceste unelte pe care nu se stie de le iubesc sau nu, dar pentru care manifesta o mare grija. Sunt observati, ca sub obiectivul cinematografic, toti trei, rand pe rand: cel mai tanar, cam de 35 de ani, provoca mirare cand spunea ceva, incet, cu o voce sparta, fiindca "in jurul gurii adunase atata mutenie in obisnuinta de a si-o strange". Al doilea, batran, avea ochii "vicleni, dar tot atat de tristi, obositi, ca si cand n-ar mai fi vazut nimic". Cauta in tasca, dupa tutun si o bucatica de jurnal. Al treilea "avea un gat lung si subtire, neverosimil, si o gura mica, ciudata la un om in varsta". Se uita pe fereastra dar "toata podoaba locurilor pe langa care trecea trenul se scurgea prin privirile lui indiferente, spalandu-se, cum face apa de munte cu pietrele raurilor".



Devine acum clara de tot partinirea. Ea ar putea sfarama compunerea, prin schematism si tezism, daca scriitorul n-ar fi pe deplin constient de pericol si daca, cu un instinct sigur, nu s-ar opri cu aceste consideratii exact la punctul limita, carnind apoi totul spre descriptivismul revelator, socant, in care ramane un maestru greu de intrecut. De aici incolo participarile afective, directe, sunt acoperite cu grija. Dupa un aparent involuntar "taranii mei" - unde atributul posesival vine ca un fel de clipire complice spre cititor, ca spre a-1 aviza asupra unei slabiciuni mai mult sau mai putin grave - prozatorul se obiectiveaza complet si descrie cu o minutie uimitoare pranzul taranesc, ca intr-un tablou de gen. Imaginile raman, cu precumpanire vizuale (in timp ce in relatarea consumarii alimentelor si bauturii, la grupul tinerilor, accentul se pune pe simturile mirosului si gustului, sensibil inferioare in comparatie cu cel al vazului1, de unde senzatia de vulgaritate obraznicA), in culori mohorate, dar cu atat mai expresive, aspre.

Simbolic parca - desi nu este deloc sigur daca autorul s-a gandit la aceasta - sarea, sarea grunjoasa, cenusie, pe care unul dintre cosasi o scoate la iveala dintr-o legatura, "ca pe un pachet de perle, atent sa nu se piarda ceva", formeaza pivotul acestui tablou al pranzului omului sarac la ultima extremitate. (Pentru cunoscator, si printr-un formidabil contrast, gandul poate duce la toate marile festinuri descrise in literatura, de la cina lui Trimalchio din Satyriconul lui Petronius, pana la somptuosul Ospat al lui Pentaur, din compunerea in stil parnasian a lui Alexandru Macedonski.)

Desaga din care sunt scoase sumarele si primitivele merinde este "cenusie ca sarea grunjoasa". De aceeasi culoare este si carpa mototolita, asternuta pe banca tare de lemn, "netezita cu blandete", stearsa "cu muchia palmei". Alaturi stau daraburile de mamaliga rece, galbena, "cu coaja zgrumturoasa". in acest timp taranul "cel slab" scoate din traista "o ceapa mare, rotunda" - apreciaza ochiul de pictor al prozatorului - "un fruct frumos ca o lampa de noapte". Sfaramata "cu o simpla apasare a palmei", ni se mai spune, "tot mirosul de sunca pieri".





in chip cu totul invederat deci, scriitorul isi propune si realizeaza un tur de forta: descriind frumusetea pranzului taranesc ne face sa simtim uratenia infulecarii scumpelor alimente etalate fara pudoare de tinerii si zgomotosii excursionisti.

Aceasta atitudine, estetica neaparat, se bucura de intreaga adeziune a cititorului pentru ca ea vine in acord cu o atitudine etica fundamentala, adanc omeneasca. Este vorba de valoarea si, totodata, de frumusetea muncii producatoare de bunuri materiale si, in ultima instanta, de bunuri spirituale. Cine nu munceste nu are dreptul la subzistenta! Ideea nu este, se intelege, nicaieri exprimata ca atare, deschis, pe parcursul relatarii. insa gandul ca toti oamenii ar trebui sa se bucure de rodul muncii lor cinstite, nobile si frumoase, imbratiseaza, nevazut dar simtit, intreg ansamblul povestirii. Prozatorul nu argumenteaza in cuvinte abstracte acest sfant adevar de justitie sociala, ci numai arata esantioane de viata, in imagini vii, contraste si inechitati grave, convingatoare prin puterea de transfigurare pe care o are frumosul artistic.

Dar, inca o data, originalitatea lui Eugen Barbu sta in notatia incisiva, exacta, minutioasa si impresionanta prin plasticitatea ei, cu senzatia neta de lucru vazut si simtit, trait la fata locului. Intervine apoi un 5ti7 personal, o selectare a elementelor realitatii trecute in fictiune, in asa fel incat imaginea devine mai generala, larg cuprinzatoare si naste contemplatia. Gesturile oamenilor mancand au, din pricina repetarilor de mii de ori, o solemnitate de ritual, sunt simple de tot, "geometrice" am spune. Observandu-le, scriitorul le consemneaza cu aceeasi solemnitate simpla. De ar voi sa le transpuna pe pelicula, sa le incadreze, unui regizor de film i-ar trebui o mare experienta, spre a recrea - prin succesiunea si alternarea planurilor - ceea ce prozatorul a facut sa se vada prin cuvinte. Textul pare inextricabil si travaliul stilistic, banuit, e greu de reconstituit in amanunte, intr-atat de naturala este fluenta limbii. Succesiunea, alternarea si suprapunerea planurilor se realizeaza prin valorile stilistice ale timpurilor verbale.

intr-o prima secventa, pe care am putea-o numi a pregatirii pranzului, domina perfectele compuse, toate in propozitii principale, ca spre a sublinia miscarile precise, clare, definitive, aduse in primul plan. Cel de al doilea, continuul tabloului, este realizat printr-un imperfect si doua gerunzii:

"Taranii mei s-au adunat mai aproape, au miscat coasele cu aceeasi blandete, cum ai muta o fiinta vie, nu niste lemne neinsufletite, si cel mai batran aP cautat intr-o desaga de in, cenusie ca sarea grunjoasa, si a scos o bucala de mamaliga rece. Era o bucata tare, galbena, cu gauri, ca un fagure, cu coaja zgrumturoasa, o bucata mai mica dintr-o mare mamaliga din care se mancase de mai multe ori, si inainte de a o aseza pe banca tare de lemn, sub ea si-a asternut batista, o carpa mototolita, tot de culoarea sarii grunjoase, nefezind-o cu blandete si stcrgand-o cu muchia palmei. Ceilalti s^uja aplecat intre picioarele desculte, si in tacere au scos din desagi alte doua bucati de mamaliga, la fel de vechi, de zgrumturoase si de galbene"

Cea de a doua secventa e mai dinamica si e pusa sub regimul perfectului simplu, in toate propozitiile principale, alternat cu un imperfect si un gerunziu:

"Taranul cel slab 5CQQ.se in cele din urma o ceapa mare, rotunda, un fruct frumos, poate tot atat de frumos ca o lampa de noapte, pe care-1 sfarama cu o simpla apasare a palmei, si tot mirosul de sunca pieri. Cosasul cu chimir negru de piele cauta in braul sau cu tinte vechi si roase si scoase o legatura, tot vanata, tot umeda, de culoarea sarii grunjoase, si o desnoda, ca pe un pachet de perle, atent sa nu se piarda ceva, o legatura in care .se afla putina sare. Dupa aceea, cei trei tarani isi luara pranzul de duminica, in tacere, fara sa priveasca muntii umeziti stralucind in soarele de iulie, atat de vesel si de darnic, infrumusetand totul in jur."

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.