in spatiul romanesc, poezia lui Emil Botta reprezinta poate cea mai caracteristica incarnare a universului si jocului" manierist, revitalizat de o puternica sensibilitate romantica. Modul simplu si direct", numit de Vladimir Streinu1 printre trasaturile lirismului sau, ne apare astazi drept nota cea mai putin caracteristica a acestui poet iubitor de fastuoase artificii scenice, crescute pe un, substantial fundament livresc, si aproximandu-si proteica realitate launtrica intr-o suita de masti si roluri ce semnaleaza tot atatea deschideri cate ecrane in fata profunzimilor eului. Lectura versurilor sale, de la intunecatul April (1937) la Un dor fara satiu (1977), vorbeste despre o extrem de incomoda situare la punctul de rascruce dintre doua atitudini dificil de conciliat: febra romantica a cautatorului de absolut, fascinat de perspectiva comunicarii cu o lume asezata sub semnul Totalitatii, si, pe de alta parte, periculoasa luciditate moderna", cei erodeaza avanturile sau i le descopera ca tensiuni pur spectaculare, desfasurate in limitele unei conventii a totalizarii. /h ambele ipostaze, poetul pune un patos ce tinde a le unifica. Si poate ca aici e cazul sa descifram adevarata nota distinctiva a lirismului la Emil Botta: chiar descoperit ca simplu" joc, actul existential nu-si pierde esentiala gravitate el ramane, in retorica lui studiata, un joc patetic, patos al tragicului si al grotescului deopotriva. Atat ca ludus, cat si ca post-ludum (cum suna si un titlu de poeM), discursul liric intelege sa-si conserve tensiunea fundamentala. Cel care-si joaca existenta (existentelE) in marele teatru al lumii" isi traieste cu egala intensitate iluzia victoriei ca si destramarea ei. Autopersiflarea, aparenta distantare ironica, demitizarea nu sunt niciodata adevarate eliberari, ci doar repere, puncte ale perpetuei, sisificei reluari a aceluiasi demers esuat. Daca, in definitie rimbaldiana, poetul e Marele Damnat, osanda lui Emil Botta va fi aceea de a trece mereu dintr-un rol intr-altul, de a schimba fara repaos masca dupa masca.
Semnele fundamentalei ambiguitati a lirismului lui Emil Botta, ale caracterului sau profund contradictoriu, dar si ale nazuintei spre o imposibila unitate, le ofera insusi modul particular de configurare a spatiului poetic. Aparent, suntem introdusi in plin cosmos, romantic: spatiul silvestru si temporalitatea nocturna sau crepusculara se impun de la primul contact cu opera. Ordin, poemul care deschide intunecatul April, indica deja cortul padurii" ca loc de refugiu al fiintei haituite de fantasmele angoasante (Sa ma refugiez in cortul padurii, / intunecatul April e pe urmele melc"), pentru ca, inaintand in timp, reveria umbroasei lumi paduratice sa devina dominanta, primind tot mai mult accentele farmecului dureros" eminescian. Dorul fara satiu", de care poetul se simte "invins", trimite spre acelasi univers de sensibilitate, reamintit, recapitulat in datele sale de baza in mai multe poeme. Vraja romanticei paduri", "intunecatii muri", cantecul izvoarelor, hieraticele fapturi" ale stelelor (V. Comentariu la o viata pierduta, in Pe-o gura de rai, 1943) constituie un asemenea repertoriu ce poate fi regasit, in variante multiple, in toata opera. Latura feerica a acestui univers nu e straina, nici ea, in destule privinte, de feeria eminesciana. La o mai atenta considerare, se observa insa cat de diferit este totusi cosmosul construit (re-construiT) de autorul intunecatului April. Codrul" lui Eminescu, chiar batut de ganduri", se infatisa ca adapost ideal al fapturii aflate deopotriva in momentele sale de expansiune vitala si de euforie, ori in clipele infriguratei cautari a setei de repaos". El era locul in care eternitatea putea fi regasita, absolutul refugiu al identificarii cu ritmurile elementare; in el, fiinta umana, perisabila, se redescoperea ca natura eterna, capabila de o ciclica innoire.
Pentru Emil Botta, in schimb, romantica padure" este (chiar prezenta determinarii livresti ne-o semnaleaza) mai curand un spatiu conventional, de referinta culturala, un teritoriu emblematic, in care prezentelor naturale li se substituie niste fantasme stilizate, reprezentari ale eului; scena launtrica proiectata in afara, lume citita si interpretata intr-un cod al interiori-tatii. Hieroglifica, aceasta modelare ne-naturalista a imaginii interioare a lumii vizibile", cum o definise E. L. Kirchner1 caracterizeaza si viziunea poetului nostru. Patosul semantic", in care s-a vazut o trasatura fundamentala a manierismului, indicand depasirea imaginii-reprezentare catre o imagine-semn2, e si al lui Emil Botta. Universul exterior, surprins la ora metamorfozelor", se umple de fapturi eterice, ca in feerica padure shakespeareana din Visul unei nopti de vara (Titania, Oberon, spiridusiI), cu imagini de cosmar si masti de tragedie antica (Oedip, Electra, Casandra. Hecate, EriniilE), cu personaje de basm si balada, sau personalitati istorice mitizate (N-aude N-a vede, mireasa Carpena, Rusaliile, Avestitele, Spanul, Zanele, Elisafta, sora lui Crai, Mihai Viteazul, Petru Cercel etC), on cu reprezentari alegorice ale unor stari sufletesti impartite, de asemenea, intre reveria bland-euforica si cele mai zguduitoare spaime.
Toate acestea si inca multe altele, evidentiind o foarte libera coabitare a nivelelor imaginarului, exprima miscarea unei fantezii dictatoriale" ce se: aplica in egala masura naturalului si culturalului, caci si un plan si celalalt sunt privite, inca din punctul de plecare, intr-un regim al conventionalizarii. /h fond asa cum spunea G. R. Hocke, referindu-se la fantezia manierista a- evenimentul artistic nu mai izvoraste din lumea naturii, ci din lumea reprezentarii", adica a imaginilor fanteziei"3. Romanticul Botta este un fervent al misterului natural pe care nu-1 poate exprima insa decat printr-o deviere spre artificial, dominata de placerea si mai intensa care e a unui rafinat estet de a construi si regiza niste spectacole cu decoruri si personaje in perpetua metamorfoza. Si pentru el exista emblema romantica (dar si manierista) a universului-carte, plina de semne ce se ofera descifrarii (a Totului Carte sta deschisa"); dar, in fata ei, poetul se comporta daca putem spune asa ca un bibliofil, atras tot atat de intelesurile ascunse, si, ca atare, tulburatoare, cat si de frumusetea paginatiei si a literei, de eleganta ilustratiei si a legaturii. Fapt este ca, aproape fara exceptie, se ajunge la acea modelare emblematica, tipic manierista, a universului, in procesul careia interiorul si exteriorul uman se intrepatrund, transformand spatiul liric in ceea ce insusi poetul numeste realul meu imaginar". Acesta este la el sensul dublu al semantizarii" realului. Misterul" naturii romantice devine mister al semnificarii (livrestI) infinite, conferind realului imaginar" figura inextricabila a labirintului, ihca din punctul initial, cand realul" e privit ca un dat etern carte de aur / cu inscriptii nepieritoare" figura labirintului se impune: Oh, ratacesc prin meandrele acestui in-folio / cu magistrul ce ma protege" (GlossE). Magistrul", stacojiul Omega", care poate fi un simbol al ratiunii cercetatoare de sensuri ultime (el se afunda in adancimile cartii, / cu teoria coplesindu-ma / despre natura AĞlucrurilorAğ"), este indemnat sa-si abandoneze discipolul, lasandu-1 sa citeasca singur, gigantica fila a saptea", ce se deschide spre noaptea-gheena de cantece". Nazuinta romantica a contopirii irationale cu cosmosul nocturn este limpede in aceasta mica scena simbolica dar lectura" Cartii nu va insemna, de fapt, niciodata o asemenea identificare. Pana sa ajunga la totala traire a lumii totale, spatiul traversat se umple de fantasme ce nu sunt decat trecatoare aproximari ale dorului fara satiu" - tensiune spirituala intretinandu-si singura arderea dureroasa. Cartea lumilor", neintelesul" ramane lectura [sa] predilecta", insa, in locul unei autentice descifrari, cititorul nu poate oferi decat niste fantazii" vagi si fragile echivalente subiective ale banuitului Sens primar, ceea ce poetul va numi in alta parte apocrifele":
Spun fantazii, fantazii: un tribut riguroaselor legi ale fumului, hieroglife, parabole, geometrii de fum, stricte definitii ale fumului.
(ConcertuL)
Ora metamorfozelor" lumii se adevereste a fi un timp al imaginatiei si al reveriei subiectului liric ("intamplari ale sufletului meu", halucinatia mea") in care se insceneaza decoruri si se schimba masti: buchete, cascade, alaiuri", cortegii si hoarde", legiuni" de ingeri si puslamale", de legendari" si sarlatani", de Erinii pedepsitoare si clovni hilari, de Terori (terorile mele") si magii" lume compozita, ambigua si derutanta, care, in loc sa clarifice posibila geometrie a eului si a lumii, ii agraveaza complicata ratacire" labirintica. Noaptea romantica ramane doar o nostalgie a refugiilor" securizante, caci, in fapt, ea se dovedeste a fi numai simulacru al Totului armonic; visatorul se rataceste in visul-,,comedie a somnului", in darapanatele noptii galerii". Uneori, chiar refugiile" in imaginar sunt inaccesibile, incat esecul lecturii" realului nu-si mai poate afla compensatia ravnita; spatiul eului se videaza de orice substanta, devenind un fel de inspaimantatoare carcasa a absentei: incepe orbirea.
Si tot privind aceasta lume fenomenala,
Acum numi mai ramane decat un exercitiu in abis, o cale intoarsa, un drum ratacit, rasucit. in mine insumi sa incerc a ma strecura, a ma insinua in gol un vierme rasucit, rasucit.
Oh, si mie frica, o animalica, atavica spaima.
Unde sunteti, refugiile mele?
{Aproape Novembre, in VinerI)
Aproape in aceiasi termeni, groaza de vidul interior, ca absenta a puterii substitutive a fantazarii", reapare in poemul Nicaieri, din Un dor fara satiu. Eul este vazut iarasi ca un straniu, ambiguu refugiu labirintic, ce nu face decat sa schimbe o spaima cu alta: De groaza ingerilor, / in somnul de plumb,/ in arcanele spaimelor nesfarsite / m-am ascuns". Dar, cu adevarat catastrofica si dezesperanta apare aici distrugerea pana si a desucheatului palat" launtric, adapostind un timp atemporal / un timp de Haos, de Hades, / in somnul infernal", si al carui spatiu e o pura emblema negativa fiinta Nicaieriului" ca, de altfel, si cea a subiectului: eram Nimeni / al Nimanui si al Nicaieriului". Suita de paradoxuri manieriste, vizand aproximarea a insasi disponibilitatii absolute a subiectului, definirea lui ca virtuala scena fantasmatica, asa cum ne sugereaza ultimele versuri ale acestui poem, care reiau imaginea labirintului interior:
Si abia se mai vede o paloare, o umbra de scara.
Si infinitatea de trepte coboara, coboara.
Si abia se distinge la grozava intrare in litere slute, nefaste, ceea ce odata scria;
Oricine ce vrea. [s.n.]
Iata, deci, ca pentru Emil Botta insusi spatiul libertatii imaginatiei care ar fi cea mai generala definitie a eului se contureaza ea teritoriu nesigur, plin ele capcane si amenintari. lOul este un fel de cutie a Pandorei (imaginea nu lipseste, dealtfel, din scrisul poetuluI), gata sa-si elibereze in orice clipa fantasmele terorizarile; aluzia la grozava intrare" dantesca atrage inca o data atentia asupra ambiguitatii acestei disponibilitati; sub inscriptia oricine ce vrea" se ascunde in egala masura sensul eliberarii de toate constrangerile existentei, ca si angoasa patrunderii intr-o lume dedalica, in care o atare libertate este practic anihilata.
invins" de dorul tara satiu" al transcenderii lumii fenomenale (aceeasi care, privita indelung, provoaca orbirea"), subiectul liric este ca si obligat la irealizare; o adevarata presiune a imaginarului erodeaza continuu realitatea fiintei, care devine astfel o prada a fascinatiei: Parca mereu, din adanc, / un ochi rapitor de Himera / ar vrea sa ma prade" (Un dor fara sa tiu, in Pe-o gura de raI). Spatiul liric se structureaza tocmai pe aceasta limita dintre real si himeric: frontierele eului devin de o extrema fragilitate, amenintate, cum sunt, de teribila presiune launtrica. Extaza, rapirea" mistica swedenborgiana, transportul" inspiratiei si visului romantic, prezent si la Eminescu, in Sarmanul DioniS) sunt reactualizate aici, insa intr-o transcriere manierista: emblematica Himera e, intr-un fel, Minotaurul acestei subiectivitati labirintice. Am pierdut fiindca m-am pierdut"
se noteaza altundeva la vederea Himerei / in adancul himeric al ochilor ei / intr-un complicat labirint am cazut" (Memorial
Un dor fara satiU), intre ratacirea prin meandrele acestui in-folio" (care fusese cartea de aur" a cerului romantiC) si corn plicatul labirint", corespondenta este perfecta: inauntru sau in afara, poetul priveste, de fapt, din ochiul Himerei, citeste universul si se citeste prin el. Discursul liric se rosteste astfel din pragul sau din interiorul halucinatiei. Tensiunea acaparatoare a dorului fara satiu" haotizeaza spatiul eului, il transforma intr-o zona a purei virtualitati dar una care, in mod paradoxal, nu se exprima doar ca libertate a metamorfozei perpetue, ci si ca o stranie constrangere: stapan, in aparenta, al imaginarului, subiectul liric este si prizonierul sau, supus la al intamplarii zar" (Postludum, in Pe-o gura de raI). Insatiabilitatea sa traduce o acuta nevoie de sens, o aspiratie spre totalitate, niciodata implinita; de aici, acel soi de incapacitate de solidificare, de fixare in ipostaze definite, si perpetua intoarcere la numele generic al Dorintei nerealizate, singura identitate" a eului: As vrea sa ma cheme Panica, Ura, / sa-mi cada viata ca o mura -n gura. / As vrea sa ma cheme Bucurie / sau Banchet, / Extaz, Melodie. / Dar numele meu e
Dorinta / si ca sa mi-1 schimb e cu neputinta" (Grauitatiuni, in intunecatul ApriL).
Toata poezia lui Emil Botta desfasoara insa o viziune a metamorfozelor succesive, a schimbarii numelui". Trebuie atunci sa vedem aici o contradictie? Raspunsul ni-1 ofera, inca in intunecatul April, poemul intitulat Antipod, unde Dorinta e cautare mereu deceptionata a unui destin pe masura": Prin bazarul stelelor vechi / o nefericita iubire alege sfarsitul demn de ea / dar cum n-a gasit nimic potrivit, / pleaca trancanind: Ce peltea!
" / / Si eu caut un destin pe masura, /dar nu aflu nici pe sfert din ce-mi trebuia" [s.n.j.
Unul dintre sensurile fundamentale ale jocului lui Emil Botta se contureaza astfel cu destula limpezime; el vizeaza permanenta schimbare a mastilor, necontenita travestire, ca aproximare a identitatii profunde a eului. Caci de o identitate pierduta e vorba, cum am vazut deja, de vreme ce, cazut" in complicatul labirint" al ochiului himeric, subiectul liric se simte redus la conditia de actor, obligat sa traiasca vesnic in fictiune: Si pe aceste file, notez sibile, inscriptii, / ca un mare actor / traind si murind, nefiind si fiind / in fantastice roluri, / in imaginara, tragica lume a sa, / in carcera grea, de ghiata si fum" (MemoriaL). Semne ale metamorfozei, mastile sunt, de aceea, in egala masura, indicii ale irealizarii: rolul apare doar ca un popas efemer intr-o identitate iluzorie. Resimtit ca o limitare in infinita dinamica a Dorintei (carcera grea de ghiata si fum"), el traduce si o anume incomoditate a mastii. Proteismul mastilor ar corespunde unei banuite realitati plurale a eului haotic / labirintic, exprimandu-se (cel dintaI) ca un fel de compensatie a identitatii pierdute. in principiu, si din aceasta perspectiva mereu miscata, orice destin se poate ajusta", dar ajustarea" nu e mai mult decat o superficiala si exterioara reparatie a unui mecanism dereglat in profunzime. Cautarea unui destin pe masura" implica, evident, traversarea unor multiple infatisari, incer cate ca tot atatea costume, cu limpedea constiinta a exterioritatii lor si cu un mare coeficient de nesiguranta. E si incertitudinea pe care o traieste cum obsei"va Albert Catnus celalalt personaj absurd, care este calatorul"1. O asemenea calatorie nu reuseste insa sa recupereze decat un fragment (sfertul") din Intregul vizat, incat destinul" nu se poate rotunji niciodata. El se manifesta doar ca tensiune catre o coerenta launtrica ce nu se poate exprima decat in inexactitatea si imperfectiunea exterioritatii, a aparentei, a mastii. De aici, sentimentul poetului-actor de a trai mereu in travesti. Actorul domneste in pe risabil", spune Camus. Dar el este numai un mim al perisabi lului" - de unde si contradictia absurda", ilustrata de acest individ care vrea sa atinga totul si sa traiasca totul, aceasta zadarnica tentativa, aceasta incapatanare fara rost"2. intr-o atare perspectiva s-ar defini si damnarea" actorului, conditia lui de proscris; el nu poate castiga eternitatea (Eternitatea nu e un joc") atata vreme cit ii prefera prezentul, asezat sub semnul triumfului lui Proteu" Existenta sa (a fost cazul lui Moliere, mort pe scena) se incheie sub fard, ca o intreaga viata menita dispersarii".
Emil Botta ilustreaza perfect acest model camusian; cu observatia ca, la el, traversarea rolurilor e motivata pe traiectoria tensiunii (dorinteI) romantice spre absolut: fragmentare a banuitei identitati a eului profund, dar si nazuinta de a recompune fragmentele intr-o ultima unitate de sine si a eului cu universul imaginat ca Totalitate. Metamorfoza este si pentru el o osanda. Relativa disponibilitate a eului se afla grav compromisa de prea slaba eficienta a expresiei de sine, in sensul atingerii autenticitatii, al coincidentei depline dintre aparenta si esenta. Ideogramele subiectivitatii sufera mereu de inadecvare, iar energia febrila a imaginarului e resimtita ca risipa si pierdere. Jocul menit restaurarii in efigie unica a eului se devalorizeaza exact in momentul in care pare a-si fi atins scopul. Masca, o data incercata, trebuie sa cedeze tocul alteia, la nesfarsit. La intrebarea si raspunsul unui personaj shakespearean din Comedia erorilor: Sunt eu eu insumi oare? Mie insumi imi apar travestit" tipice pentru omul manierist1, ar putea subscrie si autorul Dorului fara satiu. Din felul cum F^mil Botta isi modelea za ipostazele eului ca succesiune de travestiuri reprezentand tot atatea aproximari esuate ale eului profund, labirintic, intr-un univers conceput el insusi ca un text cu intelesuri obscure si derutante (v. meandrele acestui in-folio") se contureaza deplin acel complex atitudinal definit, in spatiul manierist al poeziei, drept clovnerie metafizica"2. in fata inextricabilului labirint al lumii (externe si launtricE), vine momentul cand orice speranta de descifrare apare ca inutila, si atunci cum se exprima numai aparent paradoxal autorul Manierismului in literatura totul devine posibil"; insa posibil ca spectacol caduc al eului deznadajduit, in goana dupa propria identitate: Universul devine o metamorfoza de posibilitati, un abstrus sistem de oglinzi al metaforelor, o concordia discors a terifiantului, fantasticului si comicului, a indescifrabilului aprioric"3. Totul se petrece, asadar, ca si cum libertatea subiectului ar fi ingaduita doar la nivelul manifestarilor sale exterior-spectaculare, intr-un domeniu exclusiv al imaginarului si aparentei; iar constiinta unei atare conditionari are drept consecinta devalorizarea tuturor gesturilor ce compun jocul perpetuei metamorfoze.
Se observa insa, si la nivelul reprezentarilor eului, ceea ce se putea remarca in celalalt plan, al structurarii cosmosului exterior. Daca acesta din urma fusese inscris sub emblema romantica a Totului (a Totului carte sta deschisa"), tot asa, subiectul liric pastreaza, nu in putine momente, trasaturile personajului inspirat", cautand febril caile de intima comunicare cu intregul mundan. Singuratec si singur", "inchinat unei religii inalte", el isi compune adesea un portret ale carui linii nu sunt straine de eminescianul Hyperion: luciferica mistuire launtrica, strania paliditate a chipului, ardenta privirii nocturne, laurii visului", falnicele ganduri" ori falnicul vis" care-1 obsedeaza, melancolia selenara a geniului stapanit de dorul fara satiu", amestecul de voluptate si durere. O asemenea imagine a eului nu ramane insa aproape niciodata in stare pura". Ea este doar una dintre emblemele sub care se incearca o temporara si iluzorie totalizare: Oh, sufletul mie plin si ars de dor / El noaptea se imbraca cu himere / visandu se nemuritor / pierdut printre clare sidere" (Veniti adieri, in intunecatul ApriL). Reveria feerica este imediat concurata de contrariul ei; laurii visului" sunt si lauri de plumb", buchetele, cascadele [si] alaiurile" onirice se succed intr-un aer plin de vai uri", falnicul vis" provoaca trernurul" fiintei in fata straniei acalmii" in care orice se poate intampla (Ce acalmie, Prospero!
").
Spatiu al utopiei (Visez Utopia si alte himerice"), visul intregitor e astfel numai in aparenta: postura de legislator" a subiectului stapan pe sine si pe lumea fantasmelor sale se reveleaza a li, si ea, doar o masca menita sa insele asupra adevara tei realitati: Sa creada seraficii ca sunteti legislator / ca dezechilibrul vostru e trecator [] Sa nu fiti prea familiar totusi [] ele, necrutatoarele, se pot intoarce / si v-ar lovi" (Oare, in intunecatul ApriL). Ambivalenta universului oniric osciland intre feerie si cosmar asaza disponibilitatea extrema a eului sub semnul unei profunde instabilitati: cel ce pare a stapani este, poate in si mai mare masura, stapanit, aflat la dispozitia unor forte anarhice ale subiectivitatii. Sensul pozitiv al metamorfozelor este repede rasturnat (ce naufragiu, ce devenire!
"), fiinta se dedubleaza in proiectii tot mai distantate de adevar (sofistul, al meu alter-ego"), dinamica schimbarii perpetue nu rezolva nimic din tensiunea launtrica: altul mi-a luat locul si altul se-ndreapta / in oftari, catre tainice teluri" (Cu silve si ode, in VinerI). Dintr-un factor de echilibrare, compensator, visul se transforma intr-un agent al disolutiei eului, al agravarii angoasei existentiale. Sub luminile feeriei se insinueaza mereu tenebrele nelinistitoare; pe scena interioara se perinda un amalgam de viziuni contrastante sau de o tulburatoare ambiguitate; asociatii oximoronice de tipul: nefasta dreptate", melodioasa tragedie", monstruoasele cantece" se intalnesc la tot pasul, ca lificand un spatiu care, atunci cand nu e direct asimilat labirintului sau haosului (ce vis halandala!
", visul in care m-am ratacit"), apare ca o imensa scena pentru niste spectacole in care tragicul decade repede in grotesc si bufonerie (ce mai vis, / ce mascarade, ce parodii"). El este, astfel, cand un domeniu al tragediei", cand comedie a somnului" ori hilarul nostru paradis"; cand, pur si simplu, marele teatru al lumii". Iar intr-un asemenea univers subiectul liric preia el insusi rolul ambiguu de comediant/actor tragic, care ii corespunde: Oh, comedian-tule, ce tragedie!
". intre cele doua extreme, Emil Botta compune o intreaga parada a mastilor de la cea pretios-estetizanta a unui dandy, pana la obrajii de faina" ai clovnului. Indiferent de costumatia imprumutata, ceea ce se impune este sentimentul derizoriului si al inautenticitatii, generate de noncoincidcnta dintre aspiratie si realitate, dintre esenta si aparenta: Tragedieni escroci, rosti ingerul" si aceasta voce a instantei metafizice demasca fara drept de apel lipsa de consistenta a rolurilor, reductia manifes tarilor eului la un pur mimetism neconcordant cu obiectul, ridicola clovnerie metafizica". Ca la toti manieristii, si lumea lui Emil Botta este una a tragicului refuzat", a deturnarii fundamentalei gravitati dramatice a existentei in deriziune. Obligat la un joc al mastilor, eul nu poate trai" decat in fictiunea mereu reinnoita, incat intre existenta autentica si cea imitata confuzia e inevitabila si are adesea urmari tragice.
Este interesanta, din acest punct de vedere, prezenta unui motiv tipic manierist, cum e cel al lui Dionysos (din Proverb, in intunecatul ApriL), trecut prin filtrul dedalic" al gustului pentru artificiu si ingenios. La autorul intunecatului April, zeul naturii stihiale si al excesului senzual pare a se indoi cel dintai de solidaritatea dintre el si natura. in fata unui public" care ar trebui sa-1 recunoasca si sa se recunoasca in el, zeul se infatiseaza mai degraba ca un actor care incearca sa-si faca verosimil rolul, fara a avea insa siguranta reusitei: Eu sunt Dionysos, spusei, / arborii sunt sorii si luceferii mei / si cerul meu e acest limpede iaz / si va rog sa nu faceti haz" (s.n.). Toate datele exterioare sugereaza asimilarea lui cu comediantul (obrazul ca varul si vocea de plans naruita", un exaltat si un nebun"), dar impostorul, falsul Dionysos" se dovedeste a fi fost cel autentic: uciderea lui pentru impostura e rezultatul unei confuzii provocate de masca. Proverb-u lui Emil Botta concentreaza, astfel, intr-o schema semnificativa modelul relatiei eu-univers cei defi neste viziunea: el sugereaza o lume unde realitatea elementara a fiintei nu se mai poate exprima direct, de teama ridicolului, a hazului" asistentei, si fragilitatea limitei dintre tragic si comic, in conditiile in care, data fiind alienarea umana fata de univers, pana si actele cele mai dramatice sunt interpretate ca impostura, in mod paradoxal, existenta autentica e silita sa se infatiseze ca aparenta a ei, intr-un fel, de narcisism deturnat.
De aici pana la ipostaza clovnesca a eului nu e decat un pas. Proiectate pe un orizont al absolutului, manifestarile subiectului uman nu depasesc valoarea foarte relativa a unor bufonerii (Trei hade surori, trei momii in rochii scrobite / Bufon mau numit, fatarnic, om de nimica" (Epitalam. in intuneca tul ApriL); actorul el insusi interpret de destine nu poate trece nici el de superficiala conditie de cabotin (noi, cabotinii", v. Teatrul, in VinerI). Un poem precum Ultima noapte, din ciclul Vineri, pune chiar imaginea teatrului lumii" sub semnul ironiei metafizice la adresa pestritei "inscenari": De ce fluieri? / Nu-ti plac / aceste multicolore accente, / aceasta policromie, / spectacolul nostru / in marele teatru al lumii? / Eu iubesc aceasta policromie / si inscenarea voastra / si aceasta vastitate / in, aceasta lume devastata. / Si Bastardul si Vampiru / si Pantalone / sun teti foarte, foarte buni, / felicitarile mele". Daca adaugam si reprezentarea subiectului ca mim sublim lovit de Erinii", ori ca arlechin speriat de moarte", din alte poezii, vom avea o suita expresiva a mastilor arborate de eul liric in creatia lui Emil Botta, in sensul situarii lui in spatiul tragicomicului manierist.
O aparenta exceptie face aici masca estetizanta a dandy ului, caracteristica indeosebi poemelor din intunecatul April, unde predomina accentele poesti, macabre, amintind si de balada romantica germana. Galanteria funebra sau cochetaria mortuara", despre care vorbea inca Vladimir Streinu (v. de exemplu, poezia Domnul Amaraciune: Printre oglinzi, la ora cinci am sa cobor, / in haine negre, cu ochii stinsi, zambind usor" etC), nu sunt insa nici ele decat masti ale aceleiasi fundamentale angoase. Poza dandy" (modelul unei morti elegante") subliniaza, poate mai mult decat altele, atitudinea sfidatoare a subiectului liric in fata mortii, constituind, cel putin, un refugiu intr-o coerenta construita impotriva obsesiei destramarii. in esenta insa, gestica stilizat-pretioasa si estetismul costumatiei nu fac decat sa dea o alta nuanta aceleiasi clovnerii metafizice"; simpla paiata sau rafinat locuitor de paradisuri artificiale, personajul" lui Emil Botta e reductibil, in ultima instanta, la conditia actorului, traitor in realul (saU) imaginar", protagonist sau doar figurant in jocul de pe scena universala. Un joc mimetic, cele mai adeseori distantat de esential, palida si efemera aproximare a destinului pe masura", sau numai expresie parodica a lui, sub privirea ingerului necrutator. inca si inca o data, jocul sau este profund ambiguu; intre domeniul tragediei" si cel al mascaradelor" si parodiilor" exista o permanenta comunicare; jocul destins si inofensiv se poate schimba oricand in jocul pedeapsa, jocul infernal" cum se si intampla, bunaoara, in poezia Alte idei, din volumul Un dor fara satiu: Buhaiul si Capra / binete rni-au dat / sarindu-mi in drum: / Tu nu ne mai joci? / -- Nu, nu va mai joc, / alte jocuri, alte, / joc cu acum / si port haine grele / si gata-s de drum / si am alte idei. [] Colti daca aveti, / rog ma sfasiati, / buclucasii mei. / Si ele asculta / ca in alte dati, / ele, fiare
Daca ramanem insa in interiorul jocului teatral", predominant la Emil Botta, e limpede ca in acest spatiu se reali zeaza cea mai deplina si definitorie corespondenta dintre repre zentarile lumii exterioare ca teritoriu al metamorfozelor si cele ale universului interior, supus unor similare transformari. Ea poate fi verificata si la nivelul particularei interpretari a limbajului liric, intr-o specifica definitie" a poeziei.
Caracterizandu-si universul drept real imaginar", Emil Botta il pune in mod evident in relatie cu puterile sau slabiciunile cuvantului in reliefarea acestor intamplari ale sufletului" ce prind viata in visata lume a Utopiei si a altor himerice". Fundamental romantic, poetul vede inca in cosmos - asa cum am remarcat deja o carte cu semne misterioase, neintelesul" ce se cere descifrat (neintelesul / este o fereastra deschisa / o carte a lumilor, / lectura mea predilecta"), iar sensul poeziei nu se poate contura decat raportandu-1 la acest mister; cuvantul va fi (sau nu va fI) in stare sa-1 aproximeze, transformandu-se in cantec, sau, dimpotriva, marturisindu-si infrangerea.
Ceva s-a schimbat, totusi, in interiorul acestui romantism. Nazuinta suprema a poetului ramane, desigur, cantecul: cantecul acela tacerii sortit", si atingerea unui extaz consumand fiinta: un dor pentru care pieriram, pierim": visam sa fiu ingropat de viu in cantece, / devorat sa fiu de monstruoasele cantece". Nu tensiunea spirituala ii lipseste poetului, si nici capacitatea trairii marilor emotii in fata spectacolului universal. Vraja romanticei paduri" emana nu o data din aceasta poezie in care dorul fara satiu" cunoaste o expresie paroxistica. Insa toata aceasta desfasurare de incorporale retorici", de fantazii" si fantastice roluri", este resimtita in ciuda energiei spirituale investite si a arsenalului verbal pus la contributie drept insuficienta, in ultima instanta, pentru a realiza acea magica identificare dintre eu si univers. Intr-un prim moment, poezia lui Emil Borta propune spectacolul unor elanuri orficc, o extra ordinara vointa de a convoca lumea la o cantare comunitara: dorul fara satiu" e si sete de cantec cosmic armonios (cantati-mi sa ma satur, / izvoare, clare fiice"), dintr-o visatii Varsta de aur. Omnipotenta cantecului orfic este pusa insa sub semnul intrebarii, iar pe de alta parte, odata declansate, puterile cantecului nu mai pot fi controlate. in mod paradoxal, armoniile poetice nu mai armonizeaza universul decat temporar si intamplator. Magia verbului poetic e considerata chiar primejdioasa (Nu e bine sa stai / pierdut in visare / ascultand cantecele poe tilor [] vijelia muzicii lor"), de vreme ce, in locul echilibrului banuit, ea provoaca, mai degraba, tulburare, lansand fiinta spre orizontul dorului fara satiu". Periculoasa provocare, atata timp cat despre adevarul eului uman profund nu exista nici o certitudine!
Cele mai multe semne par a indica, dimpotriva, prezenta unor impulsuri obscure, gata sa rastoarne in orice clipa pre carul echilibru interior. De aici, nepotrivirea esentiala dintre viziunea poetului asupra lumii si cea conformista", a Divinitatii care vegheaza asupra corectitudinii" si traditionalei cumin tenii a textului poetic: Apoi Dumnezeu ceti / si amar, amar sa ma niat / si cu cea mai rosie cerneala / pasajul acesta a subliniat: / AĞNoi oamenii rumegam cenusa / vietilor arse demult, / noi oamenii suntem usa / pe unde patrunde un groaznic tumultAğ" {Singur, in intunecatul ApriL). Semnificativa greseala", numind insasi modernitatea poeziei, ce contrazice echilibrul viziunii clasice", si sugerand eliberarea ei de schematismul sensului univoc!
Dar, in acelasi timp, si sugestie a fragilitatii relatiei dintre eul uman si universul privit, mai degraba, sub semnul haosului amenintator. Orfismul" lui Emil Botta este astfel el insusi pandit de primejdii, intrucat amintita magie a cuvantului nu se stie niciodata ce puteri pune in miscare. Dorindu-se posesor al lampii lui Aladin" si vrand sa vada lucruri neobisnuite", poetul descopera totusi, adeseori, dezastre apocaliptice in chiar miezul spectacolului feeric.
Problema cea mai grava ramane insa aceea a slabei capacitati (daca nu chiar a incapacitatiI) cuvantului de a numi esentialul. Discursul liric apare mereu la o oarecare distanta de obiectivul vizat text apocrif, ne autentic, produs al unei imaginatii inselate de propriile investitii,: Si atras pe vecie / in viitoarea libertinajului, / pierzandu-ma / in realul meu imaginar". Jocul poeziei, joc al imaginatiei, nu inseamna astfel doar o eliberare a eului, transgresare a tuturor limitelor, ci si pierdere a comunicarii originare dintre cuvant si obiect. Chiar daca las cineaza prin frumusete (Spune falsul, / ar fi, la sunet, frumos" - Glasul Petrului Cercel, in Un dor fara satiU), poezia nu ramane mai putin o iluzorie comunicare cu sensul inscris tainic in a lumilor carte"; Fantazii, fantazii, un tribut / riguroaselor legi ale fumului". Labirinticului Text cosmic (meandrele acestui in-folio") ii corespunde scrisul sibilinic, oracular, ce nu lamureste nimic din misterul lumii (Si pe aceste file / notez sibile, inscriptii / ca un mare actor [] in fantastice roluri"), ci ii ofera doar aparenta lizibilitatii, intre textele vane" ale bibliotecii, litera finala - stacojiul Omega" agonizeaza peste pleava cunoasterii". in ultima analiza, poezia nu este nici ea decat o clovnerie metafizica", la fel ca si dansul dedalie, manierist", al Ariadnei. Desfasurare de jonglerii si clovnerii" in fata unui mister ce se vrea exorcizat (Eu cu jonglerii, / eu cu clovnerii, / incerc sa-1 incant"
Fachir, in Un dor fara satiU), retorica degradata, donquijotesca, in fata incorporalelor retorici retorizand", ale cantecului cosmic (Iberia, in Un dor fara satiU), vorbe na tange" cu care se inzorzoneaza" ca o paiata" indragostitul fascinat de ideala blonda iubire". Discursul liric apare mereu distantat de obiectul pe care doar il mimeaza, supralicitand o gesticulatie ce-si tradeaza, prin chiar excesul ei, slaba consistenta. Cu cat inventia" spectaculara este mai abundenta (poetul e, in fond, ca si ingerul dintr-o poezie, un Prospero, / un factotum al inventiunii"), cu atat se poate mai putin citi in ea, sub jocul stralucitor al aparentelor, adevarul lumii sau al propriei fiinte. Valtoarea libertinajului" gestual si verbal tinde sa domine si sa inece sensul"; realul imaginar", fictiunea ludica isi devine suficienta siesi, confirmand autotelismul jocului si uitarea" in el a realului autentic. Ne-o sugereaza, printre altele, Moralitatile din ciclul Vineri: "infricosate pluguri / pare ca ara!
/ Comedienii pe un podium, / clocotind, spumegand, / Mireasa Fierarului" recitind, / au uitat numele miresei fierarului. / A fost un lapsus, o regretabila omisiune / cu mireasa fierarului / in hohote plangand. / Asa trecu ea / din existenta in non-existenta, / din constienta in non-constienta, / din creat in increat. / infricosa te pluguri / pare ca ara!
".
Ca si visul, care dezvaluie deopotriva peisaje feerice si intunecimi infernale, cuvantul contine o magie ambigua. Dupa ( uni jocul metamorfozelor se dovedise nu o data primejdios, tot astfel, in insasi substanta verbului se afla puteri oculte, dificil de stapanit. Universul lingvistic e tot atat de instabil ca si cel al hunii din afara, iar cuvantul Carneleone", ce i se arunca in fata poetului ca o insulta, poate fi considerat, intr-un fel, emblema Verbului iu interpretarea lui Emil Bot ta. inaintea cuvintelor, poetul se afla ca in situatia unui ucenic vrajitor, stangaci in manipularea discursului, in ciuda aparentei dexteritati; o nein demanare ce vine din nestiinta, din incapacitatea orientarii in labirintul" vorbirii: am urcat cele trei trepte / ale Perfectiunii. / Si caderea sa petrecut / cand noi, / uitand Puterea Cheilor, / am rostit cuvintele-cheie, / cuvintele-dezastru: / Rapita, Papita, Not" (Potestas clavium, in VinerI).
Caderii in labirintul launtric ii raspunde, asadar, pra busirea in dedalul cuvintelor sau in meandrele" unui in-folio" din care pandesc la tot pasul pericolele deformarii, prin litera, a Sensului fundamental. Frontiera dintre real si fictiune, dintre lume si conventia ei, ramane extrem de labila, incat orice deplasare in Text poate provoca adevarate dezastre: Fiti foarte atenti / cu acest manuscris. / Fiti atenti cu litera T, / cu fragila-i structura: / intre eroare si teroare / sta subtila, suava litera T / Pe o cruce in forma de T, / a fost rastignita himera: / NUESTRO SENOR / DON QUIJOTE / EL CRISTO ESPANOL" (Cervantes, in VinerI). Jocul poemului este, la Emil Botta, la fel de plin de capcane ca si cel din marele teatru al lumii". Sub ochiul rece al unei impasibile divinitati, poemele sale trebuie sa ramana, de la inceput pana la sfarsit, subliniate cu rosu.
