n. 1 iul. 1929, Husi - m. 23 sept. 2000, Iasi. Prozator.
Tatal, avocat.
Urmeaza Liceul "Ienachita Vacarescu" din Targoviste (primele cinci clase), apoi, din 1945, dupa refugiu, revine la Husi. Primii trei ani de studii superioare la Facultatea de Psi-hologie-Pedagogie din Bucuresti (1948-1951), iar ultimul an (1951-1952), la Cluj.
Dupa incheierea studiilor, revine la Bucuresti, facand boema si schimband diverse ocupatii: ajutor mecanic caloriferist la o scoala tehnica (in 1954), angajat la Biblioteca Centrala de Stat (in 1956), prof. de psihologie si pedagogie, referent de specialitate la Ministerul invatamantului, cercetator la Institutul de Cercetari Pedagogice, muncitor necalificat la Uzina "Timpuri noi" (in 1982, pentru scurta vreme), documentarist principal la Oficiul de documentare la Ministerul Educatiei si invatamantului (pana in 1990); dupa revolutie, consilier sef la Inspectoratul Municipal de Cultura Bucuresti (1991-1992), iar din 1995 redactor-sef al Editurii Fundatiei Culturale Romane. incepuse prin a scrie poezii (publicate mult mai tarziu in Poezie si autobiografie, 1994, sau in Caiete vechi si sentimentale, 1995), incluse in rev.-ms ale elevilor targovisteni: Cantece noi a lui
R. Petrescu, Carnet literar - a lui
M. Horia Simionescu, Apollo - a lui OLAREANU Debuteaza in 1946 cu o poezie in Glasul Armatei. In anii studentiei frecventeaza si cursurile lui
G. Calinescu, despre care vorbeste in jurnalul anilor de tinerete - Ucenic la clasici (1979). Trimite poeme lui G. Calinescu la rev. Lumea si criticul ii raspunde la posta redactiei. Adevaratul debut, cu proza, se petrece in 1966, in Gazeta literara; debut editorial cu Vedere din balcon (1971), culegere de schite, portrete, fragmente, jurnal. De la Confesiuni paralele (1978), romanele se succed intr-un ritm egal, constant: Fictiune si infanterie (1980), Avionul de hartie (1983), Cvintetul melancoliei (1984), Cu cartile pe iarba (1986), Dragoste cu vorbe si copaci (1987), Lupul si chitanta (1995); Mercipour Ies covrigi (1999). Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1979. Exploatand efectele retro ale autobiografiei si ale jurnalului, cu un dezvoltat simt al ridicolului, practicand usoara parodie a sentimentalismului, proza lui OLAREANU e o varianta a intelectualismului ironic si artist.
Asociat din prima tinerete grupului literar targovistean, al carui nucleu originar e alcatuit de
Radu Petrescu si
Mircea Horia Simionescu, OLAREANU va continua actiunea de a depasi conventii si structuri epice perimate, adoptand mijloacele ironiei, livrescului si calofiliei. Prozele din volumul Vedere din balcon (1971) sunt agreabile exercitii de stil. Urmandu-1 pe Jules Renard, sunt exersate diferite trasaturi de penita in transpuneri dupa natura (Orase), dupa cum intr-o alta sectiune a cartii este adoptata perspectiva ingenuitatii copilaresti, producand povestiri naive si fanteziste (Desene). Animale, ape si lucruri sunt pretexte ale declansarii imaginatiei, careia ii sunt caracteristice "insolenta imaginilor, a comparatiilor, sintaxa de o noutate derutanta, inventivitatea si absurdul de buna calitate" (Mircea Horia Simionescu). Se alatura descrieri, fantazari, notatii de jurnal si conflicte romanesti de proba, cu vizibile reminiscente din Urmuz resimtite si in Lupul si chitanta (1995), o carte visata din adolescenta. In aceleasi schite ale debutului sunt incercate parodii in diverse registre: romanul exotic, romanul de actiune, romanul istoric, romanul de anticipatie, urmarind efecte de pura virtuozitate. Joaca de-a literatura naste literatura. O sectiune finala de portrete certifica inzestrarea pentru proza scurta; vocatia fragmentarismu-lui epic va fi valorificata in roman in compozitia cu frecvente recursiuni/reluari in variante ale episoadelor. Primul roman, Confesiuni paralele (1978), se compune prin aditionarea unor instantanee dintr-o autobiografie comentata. Meandrele digresiunilor raspund spiritului inventiv, se abat de la calea dreapta dintr-o tiranica vointa a naratorului de a-si infatisa detaliat propria viata; nemultumit de o autobiografie pe care si-o facuse in cinci pagini, o insoteste de marturisiri paralele mai putin abstracte si oficiale. Redeschizand un dosar nu tocmai "curat", romanul exploateaza poncife ale literaturii obsedantului deceniu. Anii 1949-1953 sunt parcursi in jurnalul non-fictiv Ucenic la clasici (1979). A scrie jurnal inseamna, in fond, a vorbi despre sine ca despre un altul. Radu Petrescu scria in Parul Berenicei despre pericolul jurnalului de a inventa un personaj care sa se indeparteze de autor, acesta dandu-si silinta sa semene cu propriul proiect. OLAREANU isi asuma in Ucenic la clasici tocmai acest risc. De altfel, autorul se si delimiteaza explicit, intr-o nota de subsol, de personajul inventat. E inerent ca jurnalul sa nu fie al autorului, ci al unui personaj inventat in procesul dedublarii. Sinceritatea (cea care, se crede, face jurnalul) este un truc printre altele, o conventie ce-si creeaza o retorica. in toate cartile sale OLAREANU este preocupat in mod definitoriu de trucurile si conventiile literaturii. Tema din Fictiune si infanterie (1980) e reconstituirea unui roman pierdut; autorul se afla in cautarea propriilor personaje si il face partas pe cititor la fenomenul fictionalizarii si producerii literaturii. Reconstituirea, reportretizarile, scurtele punctari teoretice capata aspectul de roman comentat ce-si deconspira (re)facerea. Insatisfactia ca intregul nu mai poate fi cu exactitate refacut traduce in fond drama creatiei, aceea de a resimti o distanta, un decalaj intre proiect si realizare. Ca Radu Petrescu, OLAREANU scrie "un roman limpede, clar, bine construit, cu personaje firesti, cu o actiune inchegata, logica", avand nostalgia naratiunilor din secolul al XlX-lea - dupa cum se explica autorul insusi. In Avionul de hartie (1983) si Cvintetul melancolic (1984), in Cu cartile pe iarba (1986) si Dragoste cu vorbe si copaci (1987), perioada de varf a artei romancierului, se vad foarte bine aspiratiile si realizarile artistului: rigoarea compozitionala, intriga simpla, parodierea sentimentalismului, simtul inscenarii savuroase in detalii si surprize, dialogul firesc si alert, observatia portretistica rapida bazata pe exercitiul schitei, cultul expresiei, logica narativa, spiritul ironic cu "aplecare spre comedie". Cel mai adesea scenariul epic al romanului se realizeaza printr-o dramatizare a simplitatii, o punere in ecuatie a doi sau trei termeni. Preferinta se manifesta indeosebi spre discursul amoros, in dublul sens barthesian al acestei sintagme: ca arta narcisista a scrisului frumos, indragostit de sine, si ca roman de dragoste. Subiectul din Avionul de hartie e destul de amuzant - amorezatul parasit ii scrie o lunga scrisoare explicativa (care acopera intregul roman) iubitei suparate si plictisite de insistentele lui; indragostitul isi redacteaza "memoriul" pe marginea patului in care iubita motaie si nu catadicseste sa se trezeasca. Ingeniozitatea si performanta tehnica se vad cel mai bine in Cvintetul melancoliei, cea mai complexa dintre naratiunile lui O., unde compozitia muzicala aduna cinci linii melodice din surse diferite, incercand sa le interfereze, sa le particularizeze si sa le faca sa se focalizeze in acelasi punct. Pretextul il constituie memoriile unui batran, un text ce va fi prelucrat de autor cu staruinta si metoda intr-o fictiune insotita de presupusa versiune reala si de comentarii. Romanul Cu cartile pe iarba descinde din povestirea Sancho Panza al doilea cuprinsa in Fals manual de petrecere a calatoriei (1982), abandonand pe parcurs modelul cer-vantesc. "Delirul erudit" al autorului - cum 1-a calificat cu admiratie Ov. S. Crohmalniceanu - isi culege sursele de umor din parfumul desuet al spiritului lui Anatole France si din jovialitatea lui Creanga. Pe langa jurnal, memorialistica, autobiografie, corespondenta - insemnarile de calatorie reprezinta o alta sursa a intelectualismului ironic. In Fals manual de petrecere a calatoriei intereseaza nu numai calatoriile reale (pe munte sau la mare, cu ascensorul sau ocolul Bucurestiului pe jos), ci si calatoriile imaginare, posibile sau cu totul ipotetice (in Hades, pe Atlas, Parisul ca idee, sarutul ca o plecare imaginara). "A calatori inseamna si a trai altfel" - ne previne autorul. Conditia esentiala a calatorului sau e sa aiba umor. Ce-1 mana deci pe exploratorul olarean in peregrinare e dorinta de a trai altfel si a se descoperi pe sine ca fiinta care recepteaza lumea intr-un mod inedit. Autocontrolul exercitat continuu si exigent de scriitor asupra fiecarei fraze, asupra fiecarui fragment face ca pagina cartilor sale sa aiba concizie, acuratete si eleganta stilistica, sa fie impregnata de subtilitati de constructie, corespondente, rezonante si sincope studiate cu inteligenta. Umorul si parodia dau tonalitati inedite fanteziei epice si comicului erudit. intre autobiografic si livresc, imaginarul epic isi caligrafiaza spatiul deplinei libertati, cu o disponibilitate ludica si ironica.
OPERA
Vedere din balcon, schite, Bucuresti, 1971; Confesiuni paralele, roman, Bucuresti, 1978; Ucenic la clasici, Bucuresti, 1979; Fictiune si infanterie, roman, 1980; Fals manual de petrecere a calatoriei, Bucuresti, 1982; Avionul de hartie, roman, Bucuresti, 1983; Cvintetul melancoliei, roman, Bucuresti, 1984; Cu cartile pe iarba, roman, Bucuresti, 1986; Dragoste cu vorbe si copaci, roman, Bucuresti, 1987; Poezie si autobiografie. Micul Paris, Bucuresti, 1994; Caiete vechi si sentimentale, Bucuresti, 1995; Lupul si chitanta. Bucuresti, 1995.
REFERINTE CRITICE
N. Balota, in Romania literara, nr. 20, 1971;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 1; 1980; Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1980; Cornel Moraru, in Vatra, nr. 7, 1981; Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 6, 1983; V. Podoaba, in Familia, nr. 12, 1984;
E. Simion, in Flacara, nr. 45, 1984; I. Hol-ban, Profiluri epice contemporane, 1987; I. Rotaru, O istorie a literaturii romane, III, 1987; E. Simion, Scriitori, IV; Ov. S. Crohmalniceanu, Al doilea suflu, 1989;
M. Papahagi, Cumpana si semn, 1990;
M. Dragolea, in exercitiul fictiunii, 1992;
I. Negoitescu, Scriitori contemporani, 1994;
I. Simut, Incursiuni in literatura actuala, 1994; D. Burlacu, in Tribuna, nr. 51-52, 1995;
M. Zaciu, in Familia, nr. 4, 1995;
Ioana Parvulescu, in Romania literara, nr. 46, 1996; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 12, 1996;
G. Dimisianu, ibidem, nr. 20, 1998; Alex. Stefanescu, ibidem, nr. 28, 1999.
