Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





ASUPRA CRITICEI de Constantin DOBROGEANU GHEREA (Proza)

 

Aveam de gind sa scriem o schita critica despre talentatul si simpaticul nostru nuvelist Barbu Stefanescu-Delavrancea. Spre acest sfirsh am citit multe din criticile ce s-au scris despre dinsul, si citindu-le, ne-am schimbat ideea ; ne-am hotarit sa spunem citeva cuvinte despre critica noastra, despre cum este ea si cum ar trebui sa fie. Aceste citeva cuvinte despre critica ne par trebuitoare inainte de a urma cu cercetarile noastre.



Oricine isi va arunca ochii asupra criticelor ce se fac la noi, fie in foiletoane, fie in reviste, nu va putea sa nu se simta mihnit. Critica romaneasca, cu foarte mici exceptii, e cit se poate de desarta, o critica de frunzareala. E mare reteta in literatura noastra, dar mai mare inca in critica. Critica la noi nici n-are o viata neatirnata, ea traieste pe linga literatura artistica, din viata acestei literaturi, si nu pentru a-i da vreun ajutor, ci mai degraba pentru a o incurca. Cind apare vreo lucrare a unui scriitor al nostru, criticii se impart de obicei in doua tabere : unii, dusmani ai artistului, il ocarasc, il numesc om fara talent, nulitate, asa din senin fara nici o motivare ; altii, prietenii, il ridica in slava si iarasi fara de motivare. Astfel scriitorul ajunge dupa unii o nulitate, dupa altii un maestru, un talent fara pereche. Iar prietesugul si dusmania atirna de niste factori cari indeobste n-au nici o legatura cu literatura, ca de pilda : colaborarea la aceeasi revista, inregimentarea in aceeasi gasca literara, ba de multe ori isi vira coada si politica de partid. Asa ca un scriitor care e maestru, talent mare, geniu, cind face parte din partidul politic al criticului, ajunge nulitate cind trece in alt partid.



Pricina starii foarte triste a criticei noastre nu-i atit in caracterul criticilor, in insusirile morale si intelectuale ale acestora, ci in metoda veche, gresita, care ii calauzeste, inainte de a dovedi ca avem dreptate, vom lua o pilda pentru a arata cum se face la noi critica. Vom lua ca pilda nu un om fara talent, nu vreun baiat de la jurnalele zilnice, care face administratie, e reporter, corector, iar cind ii ramine timp liber, ca sa faca economie ziarului, directorul il pune sa scrie si critica - nu -, ci vom lua un om cu talent, un om cult, care urmind alta metoda de critica ar putea ajunge critic de valoare.







Vom lua pe confratele nostru Sphynx de la Romaniei libera. Daca staruim indeosebi asupra criticelor din Romania libera, pricina mai este ca ele sint singurele cari au vorbit mai pe larg despre scrierile lui Delavrancea, despre cari voiam sa scriem si noi ; afara de aceasta, criticele lui Sphynx sunt scrise cu talent si cuprind o multime de observatii si fine, si adevarate. Totusi, nici confratele Sphynx n-a putut scapa de semnul caracteristic al criticei noastre, de exclusivism. Criticul gaseste, de pilda, ca tot ce-a scris Delavrancea e perfect, desavirsit din toate punctele de vedere. De la inceput fagaduieste sa faca oarecare rezerve, dar afara de una mica de tot si formulata dupa o mie si una de explicari, cu privire la limba din Sultanica, criticul n-are nici o observatie de facut. Despre Sultanica ne spune : "Ar trebui sa citez toata Sultanica, atit de frumos si de maiestrit e scrisa. E un sir neintrerupt de margaritare, si scenele, care de care mai colorati;, urmeaza unele dupa altele. in Vaduvele si in Odinioara, autorul a aratat un dar de care ramii mirat, pretiosul si neasemuitul dar ce are autorul, dar exceptional care-l va face neimitabil, fara pereche intre toti scriitorii nostri de azi." Despre Zobie si Milogul, criticul ne spune ca-s "perfecte, frumoase de adevarat maestru", lancu Moroi e "o schita care singura ar fi de ajuns sa ne arate patrunderea si maiestria autorului". Trubadurul, Ziua, Noaptea sunt "capodopere de stil" ; iar in Liniste, in sfirsit, desertind sacul de laude, criticul ne spune ca "Delavrancea s-a intrecu: pe el insusi". Si alaturi de acest potop de laude nici o imputare ! Mai rau : criticul se supara grozav cind cineva indrazneste sa faca vreo obiectie critica.



Dar, oare, este in adevar creatiunea lui Delavrancea asa de perfecta incit nu i se poate face nici o obiectie ? Cum '. Victor Hugo, Alfred de Musset, Balzac, Flaubert au fost criticati ; in creatiunile lor s-au gasit, cu drept cuvint, multe si insemnate neajunsuri ; in Goethe se afla greseli ; in Shakes-peare chiar, in marele soare al poeziei sunt pete, si numai creatiunile lui Delavrancea sa nu le aiba ? Am zis ca trebuie sa aiba. Mai mult, chiar voi sustine acum o teza care va parea multora ciudata, paradoxala, dar care e un sfint adevar, si anume : un critic, chiar inainte de a citi o productie literara artistica, poate spune ca va cuprinde greseli, ca va avea lipsuri. Pentru ce ? Pentru ca absolutul in arta e peste putinta, deoarece arta e prea complexa pentru ca in ea sa fie o dezlegare exacta a problemelor ca in matematica, pentru ca un artist, un artist adevarat, alearga dupa un ideal pe care insa niciodata nu poate sa-l ajunga. Nu putem sa dam aici lamuriri mai pe larg, le vom da insa alta data ; ceea ce putem invoca sunt chiar marturisirile lui Delavrancea. in Memoriile Trubadurului, gasim o pagina pe cit de frumoasa, pe atit de adinca si adevarata.

"Arta imputineaza natura. Arta e nascocita pentru cei ce aud si vad pe sfert din cite natura le desfasura inainte-le. Tot ce creeaza omul e o saracie vicleana a realitatii. Citeva insusiri mari ale unei pajiste, ale unui suflet, ale unui trup scos din marmura - citeva insusiri cari domnesc pe de-as-upra celorlalte si pe cari artistii le schilodesc marindu-le si le morfolesc potrivindu-le cu puterea simturilor oricarui nesimtator. Iaca arta. Iaca de ce marile genii au simtit in toata viata lor o durere fara repaus in fata naturei. Ei cari vedeau, auzeau si patrundeau adinc tainele colorilor, ale sunetelor, ale formelor s-ale simtirilor, ei cari ramineau departe de ceea ce vroiau sa apropie, de cite ori n-au reinceput iarasi si iarasi acelasi subiect, aceeasi inima muncita, aceiasi ochi vii, feluriti in clipire, in lumina, in umbra si-n expresie, acelasi trup perfect, ale carui linii mladioase, moi si patimase, se impletesc cu atita noroc si cumpanire, incit marmura nu le poate fura decit pe sfert de sfert din adevarata lor caldura ! De cite ori n-au rupt volume intregi, n-au spart pinze cit zidurile si n-au aruncat cu dalta in fata Venerii lor, alba, neteda si moarta !" (Ziua, Memoriile Trubadurului, pp. 56 si 57).



Aceasta frumoasa pagina, care trebuie sa arate opiniile artistice ale Trubadurului, arata in realitate sentimentele artistice ale lui Delavrancea, pentru ca Delavrancea are netagaduit simt artistic si deci, fara a fi mare geniu, a simtit "acea durere fara repaus in fata naturei". Ca artist, Delavrancea a trecut prin toate acele comotiuni dulci si dureroase, prin cari trec toti acei cari simt intr-insii chemarea de a crea. El a simtit acea emotiune, acel entuziasm care-ti cuprinde sufletul cind in gindu-ti se-ncheaga creatiuni sublime, desavirsite, maiestre, si cari din nenorocire zboara, pier cind vrei sa le asterni pe hirtie, cind vrei sa dai acestor vedenii frumoase trup si suflet. Delavrancea, de buna seama, a simtit acea dureroasa descurajare cind, citind ce-a scris, a vazut cit de departe este ceea ce a visat s-a vrut sa intrupeze in scrierea sa, de ceea ce a reusit sa faca ! De citc ori i-a venit sa azvirle in foc tot ce-a scris, si cit va fi zvirlit! Pe ce ne bizuim ca sa spunem toate acestea ? Pe pagina citata mai sus, precum si pe temperamentul artistic al scriitorului.



Daca scriitorul insusi nu e, nu poate sa fie cu desavarsire multumit de creatiunea sa, simtind unele lipsuri fara a le pricepe bine, pricepind pe altele fara a le putea indrepta ; daca insusi scriitorul niciodata nu poate fi pe deplin multumit de opera sa, fiindca vede cit e de departe opera facuta de cea visata ; cum ar putea fi multumit criticul care are si el idealul sau ? Pentru ca si criticul trebuie sa aiba idealul sau literar si artistic, si acest ideal poate sa fie deosebit de idealul artistului, cind critic si artist fac parte din doua scoale literare deosebite. Dar chiar daca artistul si criticul sunt in aceeasi scoala literara, intre idealurile lor va fi o deosebire, dupa deosebirea care e intre caractere si intre temperamente. Si cind ne gindim la atitea deosebiri de caractere, de temperamente, deci si de gusturi literare, cind cugetam la imposibilitatea de a ajunge la o creatiune perfecta, absolut perfecta, ni se lamureste cum o opera de arta nu poate sa placa neconditionat, sa placa tuturor fara nici o rezerva. Si iata de ce, cind ne dezmeticim de puternica si covirsitoarea intiparire ce face asupra-ne Shakcspeare, acest colosal evocator de viata, si-ncepem sa judecam mai linistit, chiar in el gasim greseli, in dramele si tragediile istorice, adevarul istoric nu e tocmai observat. Romanii lui Shakespeare in realitate sunt engleji. Gresala nu-i mare, dar este. Persoanele comice sunt exagerate. Uneori dam si peste greseli de logica. Asa Hamlet, in vestitul monolog : "A fi ori a nu fi", zice vorbind de moarte ca e "o tara necunoscuta, al carei hotar nu l-a mai trecut indarat nici un calator" ; si putin mai inainte vorbise cu umbra tatalui sau, care nu numai ca trecuse granita mortei, dar descoperise lui Hamlet si o multime de taine. > Nu-i vorba, toate aceste neajunsuri sunt mici si arata mai mult dibacia lui Louis Blanc decit vreo gresala reala a lui Shakespeare. Dar aici e vorba de Shakespeare !

Citeva exemple din literatura critica straina vor dovedi si mai bine zisele noastre. Un talentat critic din Franta, Emile Faguet, incepe astfel studiul critic asupra lui Balzac2 : "E un curios capritiu al suveranului fabricator de a fi unit intr-o zi temperamentul unui artist cu spiritul unui comis-voiajor. Balzac a fost vulgar si profund, grosolan si fin, plin de pre~ juditii comune si, in acelasi timp, nemarginit de patrunzator si profund ; platitudinea-i ne uimeste ca si imaginatia lui ; are vederi de geniu alaturi cu gindiri de imbecil."

Cei cari nu cunosc critica contemporana si sunt obicinuiti cu critica noastra unilaterala, cu drept cuvint se vor mira de aceasta analiza critica, unde alaturea de cuvintul geniu sta cuvintul imbecil, si vor crede poate ca felul de critica a lui Faguet e o exceptie, ori ca el ar fi un scriitoras necunoscut, care cauta sa ajunga celebru prin paradoxe. Acei insa cari cunosc literatura contemporana franceza stiu ca Faguet e unul dintre cei mai talentati critici.

Pentru a fi si mai convingatori, sa lasam la ov parte pe Faguet si sa citam pe alt critic, care e o celebritate europeana si pe care multi l-au citit; iar acei cari nu l-au citit, desigur au auzit de dinsul : e vorba de H. Taine. Taine a scris si el un studiu critic 3 asupra lui Balzac, si inca un studiu admirabil, in care analizeaza puternica personalitate artistica a lui Balzac. Taine are o admiratie profunda pentru genialul scriitor francez.



Nu numai in studiul despre care vorbim, dar si in alte articole, el mereu isi intoarce ochii la Balzac. Asa, de pilda, in istoria literaturei engleze, vorbind de Shakespeare, Taine, aratind nemarginita-i admiratie pentru genialul englez, plin de mindrie nu numai ca critic, ci si ca francez, zice ca numai unul l-a ajuns pe Shakespeare ca evocator de viata si acela e Balzac. Cu toate acestea, cind in analiza lui critica Taine incepe sa vorbeasca despre neajunsurile creatiunilor lui Balzac, atunci nici admiratia pentru artist, nici mindria de francez nu-l opresc sa spuie crude adevaruri, cari pe alocurea in-u-ec cu mult spusele lui Faguet. Vorbind de caracterul lui Balzac, Taine zice intre altele : "Scrisorile sale atit de iubitoare au ceva trivial ; gluma lui e greoaie. Gesticuleaza, cinta, loveste oamenii peste pintece, face pe bufonul.



Cind e vorba de obiceiul lui Balzac de a pune in mijlocul scenelor celor mai interesante lungi tirade filozofico-metafizice, iata ce zice Taine : "Se sfirseste o comedie placuta si miscatoare, viata unui sarman canonic alungat de gazda sa, si deodata ne gasim cufundati in acest galimatias emfatic" Cind vorbeste de stilul lui Balzac, inegal, de multe ori exagerat, fals, emfatic, Taine zice : "Cuvintele sublime, placute, supraumane, revin la fiecare pagina. Desigur, d. de Balzac are rele deprinderi : este grosolan (grossieR) si sarlatan (charlataN); are risul zgomotos, rasunator, si vocea strigatoare a oamenilor din popor. Stilul lui sau surprinde, sau ameteste, pentru ca sa fie puternic, il forteaza, pentru ca sa-l incalzeasca, se aprinde. Aceasta e bolnavicios si ma opresc aici.



Cind e vorba de idealul moral al lui Balzac, ascultati, rogu-va, pe Taine: "Idealul lipseste naturalistului, lipseste inca mai mult naturalistului Balzac

Adevarata nobleta ii lipseste, lucrurile delicate nu le baga in sama, minele sale de anatomist pingaresc caracterele curate, slutesc slutenia."



Cind vrea Taine sa ne arate idealul si inaltimea morala a eroilor lui Balzac si, indirect, a autorului insusi, ne spune : "Virtutea astfel aratata nu este decit un imprumut cu camata si cu amanet. Aceasta este cea mai urita idee a lui Balzac. Cind naturalistul ne deziluzioneaza, ne supunem ; dar cind artistul inlatura din noi inaltarea sufleteasca si delicateta, ne revoltam si ii raspundem ca le distruge in altii, poate pentru ca nu le afla de loc in sine insusi." Aceste citeva pilde sunt destul de caracteristice. Desigur, Taine nu se margineste in studiul sau a da numai aceste caracterizari negative, el gaseste si merite, merite foarte mari, cari fac din Balzac, dupa opinia lui, cel mai mare artist al Frantei. Studiul sau asupra lui Balzac il incheie cu urmatoarea fraza, care da o caracterizare definitiva lui Balzac : "Cu Shakespeare si Saint-Simon, Balzac este cel mai mare magazin de documente din cite avem asupra naturei omenesti".



Si fiti siguri ca fraza aceasta iese intr-un mod logic si necesar din tot articolul. Taine e un prea marc logician pentru ca din premise sa nu-i iasa de la sine incheierea. Eu nu sunt cu totul de parerea lui Taine asupra lui Balzac. Cred ca Taine exagereaza si partea pozitiva, si pe cea negativa a lui Balzac. Asemenea, cred ca putem sa ne lipsim de cuvinte prea aspre ca "charlatan", "coquin", "imbecile", chiar cind sunt intrebuintate ca metafore ori termeni de comparatie.

Am adus aceste exemple din Taine si Faguet pentru a arata cit de impartiala - relativ, bineinteles - e critica din occidentul Europei, de ce spirit relativist eminamente stiintific e insufletita. Ea pricepe ca un om in general, si mai cu sama un om genial, e ceva prea complex ; ca o creatiune artistica e prea multilaterala ca sa poata fi caracterizata numai prin laude sau prin huliri, cari prin faptul ca sunt numai laude ori huliri sunt unilaterale. Critica europeana a inteles ca imperfectia omeneasca fiind in natura omului, imper-tectia artistica e in natura artistului si, mai mult decit atita, ea a inteles ca merite'': si neajunsurile, partea negativa si cea pozitiva a unei creatiuni artistice se tin strins legate, se conditioneaza una pe alta si nu se poate pricepe bine chiar partea pozitiva a creatiunei, daca nu se pricepea partea negativa.

Ni se va zice, poate, ca in strainatate asprimea criticei e la locul ei; dar ca la noi, unde literatura e asa de saraca, entica ar trebui sa fie mai ingaduitoare. Foarte bine ! Sa fie ingaduitoare ! Dar exclusivismul ce domneste azi e departe ca cerul de pamint de ingaduinta ceruta, e chiar tagaduirea desavirsita a oricarei ingaduiri, pentru ca pe unii ii lauda numai, pe altii ii ocaraste numai. Poate fi deci vorba de ingaduire in aceasta critica ? Noi nu numai ca suntem pentru indulgenta, dar intelegem chiar ca critica uneori poate sa fie inriurita de prietenie, de dragoste pentru autor. in adevar arta e una din cele mai complexe manifestari ale spiritului omenesc si totodata e foarte putin supusa la legi stiintifice. Arta e departe de a avea axiome ca doi ori doi fac patru : pe de alta parte, critica estetica e inca asa de slaba, instrumentele cercetarilor critice moderne sunt asa de imperfecte, incit de multe ori intuitia, un fel de ghicire a criticului, face mai mult decit analiza ; de multe ori criticului i se cerc inspiratie ca si artistului, si iata de ce un prieten si admirator al scriitorului, sub inriurirea acestui indoit sentiment de dragoste si admiratie, poate sa simta si sa afle multe insusiri si frumuseti pe cari n-ar fi putut sa le vada cel mai iscusit critic cu analiza lui. (Fireste ca vorbim de prietenie si admiratie sincera.) Asadar repetam : noi intelegem ca o critica sa fie inriurita de sentimentele deosebite ce are criticul pentru scriitor ; stim ca o obiectivitate absoluta e cuvint desert, mai mult, credem ca aceasta inriurire e folositoare, cu conditia insa ca criticul sa nu fie exclusivist. Criticului, in aceasta imprejurare, ii este si mai putin iertat a fi exclusivist; iar confratele Sphynx e exclusivist; nici nu da voie sa se faca vreo observatie in privinta scrierilor lui Delavrancea. Am pricepe inca nemultamirea in contra criticului de la Natiunea, care iscaleste banalitati romanesti cu litere grecesti, in criticele acelui domn gasim in adevar lucruri ciudate. Asa, vorbind de nuvela Milogul, criticul o gaseste maiastra, desavirsita, insa toata aceasta desavirsire se strica prin cuvintele din urma ale tigan-cei : "Sunt tiganca, nu-mi lepad copiii". Iata dar o nuvela minunata, desavirsita, pierzind toate aceste insusiri din pricina a trei cuvinte de la sfirsit, asa ca, pentru a o preface in capodopera, ar fi de ajuns la alta editie sa lipseasca aceste cuvinte ! Aceasta ciudata critica nu poate fi altfel inteleasa, decit prin aceea ca criticul a vroit sa arate ca stie sa gaseasca nu numai insusiri bune intr-o scriere, ci si greseli ; intr-un cuvint a vroit sa arate ca stie sa critice. Am pricepe inca asprimea confratelui nostru impotriva acestui domn, dar minia d-sale impotriva criticului de la Lupta, C. Miile! C. Miile a scris doua foiletoane despre Delavrancea, unul despre Sultanica si altul despre Trubaduruli. Bineinteles ca o dare de seama, facuta intr-un singur foileton, nu poate sa fie completa ; dar, oricit de necomplete, aceste foiletoane sunt pline de bunavointa pentru autor.



Asa ne aducem aminte ca foiletonul intii il incepe com-parind pe autorul Sultanicai cu Hristos si il sfirseste prin o comparatie a operei lui Delavrancea cu un izvor de apa racoritoare, care racoreste pe cititor in caldurile tropicale ale Capitalei1. Al doilea foileton e de asemenea binevoitor, dar sunt si citeva rezerve, lucru foarte de inteles, avind in vedere marea deosebire ce este intre Delavrancea si intre Miile ca temperament, ca mod de scriere, ca scoala literara. Vorbind de Vaduvele si laudind aceasta nuvela, criticul Luptei e impotriva impacarei mamei Ghira si a mamei Iana. Confratele nostru C. Miile judeca astfel : "Cind o sfada, minie, ura s-a inceput intre doi oameni, cind aceasta ura a mers tot cres-cind, apoi orice i-ar fi stat in cale trebuie sa o atite si mai tare, deci cind babele au gasit pe copiii lor samtmdu-se, dupa logica, s-ar fi cuvenit sa-i apuce la bataie, dar nu sa se impace. Intr-o nuvela, vestitul scriitor rus Tolstoi, in imprejurari analoage, incheie povestirea prin dare de foc, si nu prin impacare." Cam asa judeca Miile si, cum vad cititorii, observatia e serioasa si, desi poate sa nu fie dreapta, dar merita sa fie discutata. Totusi aceasta observatie il supara grozav pe d. Sphynx. Citind aceasta observatie a lui C. Miile, d. Sphynx o caracterizeaza prin cuvintele : "alandala" ; zice ca Miile "n-are bun-simt", ca asta e "revoltator" si in sfirsit cu : "Mi-e sila sa discut".

Dar, pentru Dumnezeu, de ce atita suparare si nervozitate ?

Si noi avem cu atit mai mult drept sa facem aceasta intrebare, cu cit suntem de aceeasi parere cu d. Sphynx, iar nu cu Miile.

Suntem de aceeasi parere cu d-l Sphynx, ca impacarea intre babele Ghira si Iana e foarte cu putinta si foarte logica, pentru ca supararea lor era din nimica, pentru ca aceasta suparare era captusita cu dor de impacaciune, pentru ca, in sfirsit, batrinele isi iubeau copiii si copiii isi spuneau unul altuia ca se vor omori (adaogam ca asta nu era vreo amenintare cu scop de a speria pe batrine, pentru ca Raducanu si Irina nici nu stiau ca mamele ii ascultaU) si aceste cuvinte au trebuit sa bage groaza in inimile lor. Vom mai adauga ca la mahala in fiecare zi se intimpla sfezi si mai totdeauna se sfirsesc cu impacare ; mahalagioaicele parca inadins se cearta pentru a avea prilej de a se impaca ; sfada care atita nervii inlocuieste pentru dinsele atitarile nervoase ce le primim noi din citite ori de la teatru, de la indeletnicirile intelectuale. Lipsa de asemenea atitari, unele clase o inlocuiesc prin betie, sfada, clevetire etc.



Sfada si ura intre mama Ghira si mama Iana nu e doar ca ura neimpacata, adinca, salbateca intre Montagu si Capu-let. Si si fiindca vorbele de Montagu si Capulet ne-au venit pe buze, apoi ne vom opri la o comparatie intre ura acestor italieni, mindri si nobili, si intre ura babelor Ghira si Iana ; ne vom opri, desi stim ca multora li se va parea deplasata aceasta comparatie intre trufasii gentilomi ai Veronei si intre niste mahalagioaice din Bucuresti. Verona e zguduita pina in temelii de ura a doi nobili, capii familiei Montagu si Capulet. Aceasta lupta si ura a doua familii tine veacuri intregi. Interese de domnie, de mindrie, cele mai felurite, cele mai arzatoare sentimente sunt puse la mijloc pentru a inflacara ura. Ura ajunge traditionala, e supta de copii cu laptele, a intrat in nervi, s-a facut aproape organica. Aceasta ura e hranita cu singe, pentru ca nu trece un timp mai indelungat fara ca unul din casa Montagu sa nu caza ucis de mina unui Capulet, sau dimpotriva. Montagu si Capulet au doi copii, Romeo si Ju-lieta, cari se indragostesc (intocmai ca Raducanu si IrinA) si amindoi cad jertfa acestei iubiri, omorindu-se. in fata acestor morti, grozavii vrajmasi, Montagu si Capulet, dau mina, hotarasc a face pentru copiii morti ceea ce n-ar fi facut pentru dinsii vii : vrajmasii de moarte se impaca si-si ingroapa copiii unul linga altul. Durerea, durere ingrozitoare pentru niste parinti de a-si vedea copiii morti, a invins o ura uriasa, ura de moarte. Din doua sentimente duse la extrem, durerea parinteasca si ura, cel dintii a invins. Se intelege ca este mare deosebire intre frica de a-si pierde copiii si amara durere de a-i fi vazut morti. Dar este deosebire si intre ura nobililor de la Verona si ura babelor din mahalalele Bucurestilor. Deci, repetam, noi credem ca d-l Sphynx are dreptate ; dar de aci nu urma ca d-sa sa se supere atita pe Miile. Ba dimpotriva. Observatia lui Miile a dat prilej d-lui Sphynx sa puie in lumina, sa explice logica sfirsitului nuvelei Vaduvele, precum ne-a dat si noua prilej sa mai adaugam citeva consideratii pe linga ale d-lui Sphynx. Sunt multi care gindeau ca si Miile, dar, dupa explicatiile d-lui Sphynx si ale noastre, poate unii isi vor schimba parerea ; iata deci ca si noi, si d-l Sphynx, si Delavrancea, si publicul cititor trebuie sa fim recunoscatori lui C. Miile ca a facut observatia de mai sus.

Xe-am oprit cam prea mult la pilda aceasta, pentru ca de aici urmeaza un fapt foarte insemnat pentru critica literara, si anume ca observatiile si rezervele criticei, cind sunt facute constiincios (nu pentru a necaji inadins pe scriitor, daca ai vreo ciuda personala impotriva luI) si nu-s prostii, folosesc nu numai cind sunt bune, ci si cind sunt gresite: Ca sa vedem ce spirit gresit stapineste in articolele d-lui Sphynx, trebuie sa citam inca o bucata de la sfirsit, anume : "Destul numai ca, fara sa am pretentiunea de a fi adus pe Barbu in adevarata lui lumina, m-am silit sa fiu drept fata cu o munca constiincioasa si de un caracter cu totul original si am intins o mina prieteneasca unui scriitor de talent, mihnit fara indoiala ca s-au gasit sa-l judece tocmai acele inimi rele carora si «velinta de flori sa le asterni, ele tot ciulini si palamida cauta.»"



Nu stiu daca a simtit d-l Sphynx ce spirit exclusivist, mai mult, ce spirit de zizanie se introduce in literatura romaneasca printr-o astfel de critica. in adevar, ce insemneaza aceste cuvinte ? D-l Delavrancea a asternut numai trandafiri prin scrierile sale, iar criticii, cum e de pilda Miile, inimi rele ce sunt, cauta ciulini, vor sa-l inece, sa-l nimiceasca pe scriitor ; insa d-l Sphynx, care are inima buna si care e prieten cu scriitorul, ii intinde o mina de ajutor pentru a-l scapa de inimi rele, de dusmani. Iata dar criticii unui autor impartiti in oameni buni si rai, in prieteni si in dusmani ai autorului ; iar pentru ca sa cazi' in categoria celor rai, n-ai decit sa faci o observatie critica, asa cum a fost cea facuta de Miile.



Nu vroim sa-l aparam pe Miile, el stie sa se apere si singur ; avem un scop cu totul egoist, vroim sa ne aparam pe noi insine, pentru ca si noi, cu toate ca am scris asa de putin, am cazut de pe acum in categoria celor rai si iata cum. Cititorii stiu ca am scris doua articole despre Eminescu.' Ca si d. Sphynx, noi n-am avut pretentia de a pune in adevarata lumina pe Eminescu, ci am insirat mai multe consideratii prin cari am vrut sa aratam talentul mare, neasemanat de mare, al lui Eminescu ; iar pe de alta parte, sa punem in evidenta citeva pricini cari au hotarit directia, sensul scrierilor poetului nostru liric. in aceste articole am facut citeva obiectii cari se explica foarte usor, avind in vedere deosebirea cea mare ce este intre directia sociala a poetului si intre a noastra. Au fost destule aceste obiectiuni pentru ca d. Morna, criticul de la Liberalul din Iasi, sa scrie ca noi am criticat pe Eminescu cu "multa rautate". Si, bagati de sama, noi, cu-noscind spiritul criticei din tara noastra, am si adaugat ca rezervele pe cari le facem nu trebuie sa mire pe nimeni, pentru ca nu-i artist care sa n-aiba cusururi si greseli ; ca-n By-ron, Musset, in Goethe chiar se afla multe si mari lipsuri ; ca noi avem stima si admiratie sincera pentru cel mai mare poet liric contemporan. Dar degeaba ! Poti sa afli lipsuri in Byron, in Goethe, pina si in Shakeaspeare, dar daca vei gasi in Eminescu, atuncea esti om rau si dusman al poetului. Si trebuie sa se noteze ca rautatea in cazul de fata ar fi si miselie, tinind seama de soarta poetului.



Ori iata alta pilda. Vroiesc sa scriu acuma un articol despre Delavrancca. in acesta voi avea de facut unele observatii, dupa mine, esentiale. Nu-s de loc sigur ca a doua zi dupa aparitia articolului nu se va ridica vreunul si va scrie ca sunt o inima rea, "care tot ciulini si palamida cauta", si ca sunt un dusman al autorului, si deci acel cineva s-a crezut dator a-i intinde o mina de ajutor etc. Si iata-ma, pe neasteptate, nu numai om rau, dar si dusman jurat al autorului. Se intelege ca noi protestam cu atit mai mult, cu cit avem stima personala pentru Delavrancea si sincera stima "fata cu o munca constiincioasa si de un caracter original", sincera stima fata de un om de talent.

Credem ca oricine va admite ca o atare critica e o anormalitate intr-o literatura.



Si trebuie sa ne spunem sincer parerea : nu invinuim de loc nici pe d-l Morna, nici pe altii; parerile lor sunt o urmare neinlaturata a directiei gresite a criticei noastre in general (pentru ca, oricit ar fi de neinsemnata, dar tot avem si noi o criticA). Aceasta directie nu este a criticei moderne, ci a criticei care a fost in Franta pe la inceputul veacului. Critica se credea pe atunci judecator chemat a judeca pe scriitori si operele lor. Critica dadea sentinte, impartea titluri: cutare opera e buna, cutare rea ; cutare magistrala, sublima, geniala ; cutare stupida etc. Bineinteles ca in astfel de imprejurari critica trebuia sa ajunga un judecator partinitor si aducator de intuneric si zavistie in literatura. Pentru ce ? Pentru un cuvint foarte simplu. Care este conditia esentiala ca judecatorul sa nu cada in arbitrar ? Conditia de capetenie este ca regulele, legile dupa cari judeca sa fie bine hotarite, foarte lamurite ; altfel orice judecator va fi arbitrar. Ce legi, ce reguli avea insa critica pentru a judeca dupa ele operele de arta ? Nici o regula, nici o lege. La sfirsitul veacului trecut si la inceputul veacului nostru, sub domnia absoluta a clasicismului, s-au facut reguli, un cod intreg de legi dupa cari artistii trebuiau sa-si creeze operile. Aceste reguli tineau ca-ntr-un corset strimt literatura, sugrumind-o. Victor Kugo, inconjurat de o legiune intreaga de talente, a dat asalt impotriva clasicismului, l-a invins, romantismul a sfarimat toate regulele si legile estetice ale clasicismului. Ramasa fara reguli, fara legi, critica de la inceputul epocei romantismului nu putea sa fie decit cu totul arbitrara. Neavind legi, criticii au capatat putere prea mare, nimic nu-i oprea de-a judeca dupa gustul si placul lor. Puterea prea mare in literatura, ca si in politica, e stricatoare. Criticii dadeau numele de talente, de maestri, de genii, dupa hatir, dupa gradul de prietenie : iata de unde vine si plingerea artistilor de la inceputul veacului impotriva criticei, cum si superficialitatea criticei, cu mici exceptii. Si nici nu putea sa fie altfel. Opera buna, rea, de talent, geniala ce cuvinte largi si cu ce inteles nehotarit si relativ ! Din doua opere de arta de aceeasi valoare, e foarte usor sa arati ca una-i de talent si alta slaba, pentru aceasta n-ai decit sa schimbi termenii de comparatie. Asa, daca vrei sa arati ca opera e de valoare, n-ai decit s-o asemui cu a lui Prodanescu. in adevar, ce scriere nu va fi minunata fata cu opera acestui bard ? in cazul al doilea, asemeni scrierea cu a lui Shakespeare. Si ce scriere nu va parea slaba fata cu opera colosala a genialului Shakespeare ? Acest exemplu arata limpede cit de superficiala si totodata cit de putin folositoare a trebuit sa fie critica literara. Eminentul nostru critic, d-l T. Maiorescu, in articolul sau Poeti si critici, exprima o parere care a trebuit sa faca pe multi sa se mire. D-sa zice ca in tara romaneasca n-are ce mai cauta critica, deoarece la noi ea a avut un rol de indeplinit, dar acum nu mai are. D-sa judeca astfel: in Tara Romaneasca, acum citva timp, literatura mai ca nu exista, de-abia se incepea ; atunci critica a avut vn rol, a trebuit sa calauzeasca pasii copilaresti ai literaturei, sa incurajeze operele mai bunisoare, sa nu lase sa se strecoare opere cu totul rele, critica trebuia sa fie ca o straja pusa inaintea edificiului literaturei romanesti si sa lase sa intre numai pe acei cari meritau asemenea cinste ; iar pe cei lipsiti de talent sa-i inmorminteze. Cfnd insa literatura s-a dezvoltat, nu mai are nevoie de critica ; slujba de a inlatura nulitatile o face insasi literatura artistica. Talente ca Alecsandri si Emi-nescu alunga din literatura nulitati ca Prodanescu ; deci acum critica n-are nici un rol de indeplinit.



Cam asa judeca d-l Maiorescu si credem ca are cu desa-virsire dreptate, pentru ca e vorba, cum vad cititorii, de acea critica pe care am numit-o judecatoreasca. Aceasta critica a fost si folositoare, si trebuitoare, si prin d-l Maiorescu, reprezentantul ei cel mai de frunte, ea si-a facut datoria. D-l Maiorescu, om luminat, instruit - care si-a format cunostintele si gustul literar dupa geniile cele mari ale Germaniei, dupa Lessing, Schiller, Goethe -, cunoscator al literaturei europene, om cu gust artistic si cu tact critic, si-a facut datoria in intelesul de mai sus, a stat straja inaintea edificiului literaturei. Acest merit va face ca numele d-lui Maiorescu sa fie insemnat in dezvoltarea literaturei romane. Se intelege, va fi fost si d-sa partinitor, lucru firesc si aproape de neinlaturat cind critica e critica judecatoreasca ; dar trebuie sa tinem sama si de greutatile cu cari a avut sa lupte. E de ajuns sa citim acele probe de poezii monstruoase strinse de d-sa, pentru a vedea ce marginiti, ce nulitati, ce secaturi aveau dorinta si indrazneala sa ceara un loc in literatura romaneasca, si d-l Maiorescu a avut glas destul de tare si destula autoritate pentru a da in laturi pe acesti indrazneti pretentiosi. Pe de alta parte, d-sa a putut cunoaste, numai in citeva poezii, un om cu adevarat talentat, pe care si l-a incurajat mult, e vorba de Eminescu. Repetam, aceasta e un merit foarte mare al d-sale. Dar a trecut un timp oarecare, literatura s-a dezvoltat, gustul publicului s-a dezvoltat si el, si cind unui public ii place Alecsandri, Eminescu, Vlahuta - scrierile lui Prodanescu et Comp. stirnesc ris obstesc si, fara nici o straja, acestea vor fi izgonite din literatura. Vazind aceasta, d-l Maiorescu scrie ca critica nu mai are nici un rol si, incredintat ca critica si-a facut datoria, zice cu o mindrie foarte la locul ei :



"Maurul si-a facut datoria, maurul poate sa se duca" K Repetam, d-l Maiorescu are dreptate. Chiar articolul critic din urma al d-sale arata ca critica, cum se facea inainte, si-a trait traiul. Dar lipsind critica judecatoreasca, nu va ra-minea nimica in locul ei ? D-l Maiorescu nu ne spune nimic, nici macar nu face vreo aluzie ca ar fi existind o critica moderna, care nu numai ca nu piere indata ce literatura se dezvolta, dar dimpotriva, ajunge tot mai puternica. Nu cunoaste, oare, d-l Maiorescu o astfel de critica ? Ori o cunoaste, dar nu o primeste, nu socoate de trebuinta sa vorbeasca de dinsa, pentru ca pe orizontul nostru literar nu vede oameni destul de destoinici pentru a o face. Nu stim care e pricina, dar e neindoios ca d-l Maiorescu nu pomeneste citusi de putin despre acest fel nou de critica !



Critica in Europa a luat o mare dezvoltare, dar o critica intemeiata pe alte baze, o critica plina de putere, care priveste o opera literara ca un product si il analizeaza ca atare, cum fac stintele naturale, cautind pricinile ce i-au dat nastere. Cind critica are inainte o opera literara, se intreaba care e pricina ei cea mai apropiata. Bineinteles, aceasta pricina este artistul, creatorul operei, deci cea dintii grija a criticei este de a statornici o legatura de cauza intre opera artistica si artistul creator. Critica, analizind viata artistului, sufletul lui, ne explica de ce si cum a facut el aceasta opera artistica, ne arata cum, luind in sama temperamentul artistului, psihicul lui, opera artistica a trebuit sa fie tocmai asa cum este si nu altfel ; ne explica pricinile cari au hotarit caracterul operei artistice, sau, cum am zis, arata legatura intre artist si crea-tiunea sa.



Un exemplu va lamuri mai bine gindul nostru. Iata un poet. Trasaturile caracteristice ale poeziilor lui sunt melancolie adinca, iubirea pentru fantastic, incit poetul zboara-n cer ori se cufunda in prapastii adinci, in loc de a gusta frumusetile ce sunt imprastiate pe pamint si, in sfirsit, a treia trasatura caracteristica, o ura inversunata impotriva femeiei. Critica ne va arata pe poet nervos, usor de atitat, nemulta-mit - de unde se intelege melancolia poeziilor lui. Critica il va arata traind intr-un oras mare, crescut in oras, intr-o ulicioara ingusta, intr-o casa fara curte, din care nu putea sa vada frumusetile naturei, padurile, cimpiile, muntii, lanurile intinse scaldate in lumina aurie a soarelui ori in lumina argintie a lunei ; poetul in copilaria sa a stat sub inriurirea unei mame bigote, care umplea capul copilului cu basme religioase, cu grozaveniile iadului. Iata dar explicarea fantasticului in poeziile artistului si lipsa lui de iubire pentru natura mareata, pe care n-a putut s-o observe decit pe fereastra ingusta a unei uliti necurate. in sfirsit, critica arata cum poetul s-a indragostit, si-a pus tot sufletul, toata nadejdea, toata viata intr-o femeie, si aceasta l-a inselat miseleste, lasindu-i o rana adinca in inima, rana cu atit mai dureroasa cu cit poetul a fost mai naiv, mai increzator, mai nervos, mai pasionat. Iata de ce rana niciodata nu s-a inchis, de ce ii sfisie vecinie inima si orice amintire face sa vibreze dureros aceasta sarmana inima. Iata explicarea urei, deznadejdei, blestemului, plinsului cu hohot, cari zbucnesc cind vorbeste de femeie, in care poetul vede numai pe cea care l-a tradat. Si astfel, pas cu pas ni se explica toate partile caracteristice ale creatiunei poetului, fir cu fir se tese legatura intre poet si opera lui. Si daca critica reuseste sa aduca inainte-ne pe poet, sa ni-l zugraveasca tocmai cum e, atunci intelegem lamurit de ce si cum creatiunea poetului este asa, si de ce nici nu putea fi altfel. Asadar, temelia criticei, cind e vorba de a statornici legatura intre artist si opera, va fi o analiza psihica a artistului.



Astfel romancierii de azi si criticii au acelasi scop. "Romancierul si criticul - zice Brandes in admirabila-i scriere 1 - pleaca astazi in schitarile lor de la acelasi punct : atmosfera spirituala a epocei. in aceasta se arata formele. Unul vrea sa ne infatiseze si sa ne explice faptele unui om, altul vrea sa ne infatiseze si sa ne explice o opera literara si ambii cauta sa ne arate ca faptele oamenilor si operele literare trebuie sa fie privite ca niste producte pe cari omul le face fatal, indata ce se intrunesc anumite insusiri nauntrice si inriuriri externe. Deosebirea esentiala este numai aceasta, ca poetul face ca persoanele inchipuite de dinsul, de obicei zugravite dupa modele din viata reala, sa lucreze si sa vorbeasca dupa imprejurarile date, in timp ce criticul este cu de-savirsire legat de realitate, asa incit inchipuirea lui trebuie sa lucreze numai si numai pentru a afla si reconstitui starea sufleteasca, pricina sau conditiunea faptelor. Romancierul, de la caracterul observat, trage incheieri in privinta faptelor probabile ale insului, criticul scoate incheieri, in privinta caracterului artistului, din insusirile operei observate."

Daca in multe privinti creatiunile artistice ale romancierului sunt mult mai presus, mult mai pretioase decit criticile, este insa o parte in care lucrarea criticului modern e mai insemnata decit a artistului. Aceasta insemnatate mai marc izvoraste din subiectele tratate de critici. Artistul studiaza oameni in general, oameni de rind ; criticul studiaza pe artisti. Ar-titsii insa, ca modele, sunt cele mai de multe ori mai interesanti, mai instructivi, pentru ca in sufletul lor se oglindeste mai bine epoca in toata complexitatea ei, decit in sufletul unui simplu muritor. Asa, de pilda, Flaubert a creat tipuri admirabile ca arta : pe madame Bovary, pe Charles Bovary (spiteruL), pe Leon etc. Istoricul veacului nostru nu va putea sa nu cunoasca tipurile lui Flaubert, caci ele il vor lumina in privinta vietei oamenilor din Franta in veacul acesta. Dar cu cit mai instructiv va fi pentru istoricul veacului al XlX-lea tipul complex al lui Flaubert insusi ? Cu cit mai mult $-a oglindit in Flaubert viata veacului nostru in toata complexitatea ei ?

Cred ca aceste putine cuvinte sunt de ajuns pentru ca sa Poata vedea oricine deosebirea intre critica moderna si intre cea judecatoreasca ; dar n-am terminat inca. Am zis ca criticul trebuie sa analizeze psihicul artistului pentru a explica opera lui ; insa aceasta stare psihica e pricinuita, atirna de psihicul cercului in care se invirteste artistul, de al poporului din care face parte ; deci, dupa ce am aflat legatura intre opera artistica si intre artist, trebuie sa aflam si legatura intre opera artistica si poporul din care face parte artistul. Alaturi deci cu analiza psihica a unui ins, critica face si analiza unui popor. Mai departe, psihologia unui popor atirna de mediul natural in care traieste poporul, atirna in mare parts de intocmirile politico-sociale ale acestui popor, deci trebuie de aflat legatura intre opera artistica si mediul natural si social in care traieste artistul. Asa, sa luam din nou exemplul nostru. Melancolia ce o vedem in opera artistica am explicat-o prin nervozitatea si caracterul trist al poetului ; inclinarea spre fantastic, prin cresterea fanatica religioasa pe care i-a dat-o mama lui; ura impotriva femeilor, prin o tradare miseleasca suferita de insusi poetul. Ridicindu-ne de la poet la mijlocul in care traia el, vom afla ca intristarea si melancolia lui a fost insusirea pe care o aveau toti cei din cercul in care traia poetul, ori chiar toti cei din clasa lui ; iar aceasta melancolie si intristare se datoresc unor cauze politico-sociale. Fanatismului religios, pe care a voit sa i-l insufle mama lui si care s-a aratat in creatiunea poetului prin iubirea de fantastic, ii vom afla pricina in starea religiei, in faptul ca religia avea mai mare inriurire asupra femeilor. Lucru care la rindul sau se datoreste unor cauze anumite : starei femeiei in societate, in sfirsit, faptul tradarei, analizindu-l, vom vedea ca nu-i izolat, ci foarte obicinuit in mediul in care traia poetul, si vom afla ca se datoreste starei ce s-a creat femeilor in societate, cresterci false ce li se da etc.



Se poate urma alta cale in investigatiunile critice, si anume o cale inversa : in loc de a pleca de la opera artistica pentru a ne ridica pina la natiunea in care s-a ivit, putem, dupa exemplul dat de Taine, sa plecam de la rasa, natiunea din care face parte poetul, sa analizam mai intii poporul, tara in care s-a nascut el, pentru ca sa definim toate conditiunile cari au influentat asupra lui, pe urma sa trecem la poet, la analiza lui psihica si apoi la opera ; cu alte cuvinte, in loc de a ne ridica cu analiza de la opera poetului pina la mijlocul natural si social, sa ne coboram de la mijlocul natural si social pina la opera artistica. Drept pilda despre o astfel de lucrare putem lua monumentala opera a lui Taine Istoria literaturei engleze. Taine incepe cu analiza configuratiunei geografice (mijlocului naturaL), apoi studiaza rasa si influenta acestor doi factori asupra intocmirei natiunei engleze. Pe urma analizeaza societatea engleza si inriurirea ei asupra poetului, si astfel ajunge la poet si de la poet la creatiunea poetului. Dupa Taine, o societate, o natiune, este productul mijlocului natural si al rasei, poetul este productul natiunei iar opera literara e productul poetului ; deci analiza unei lucrari artistice trebuie inceputa de la factorul, de la cauza prima. Aceasta cale inversa a lui Taine e prea vasta, prea putin sigura, suntem insa departe de a o nega dupa cum fac Brandes, Hen-nequin, Guyau l, ci credem ca si drumul indicat mai sus duce la acelasi rezultat si sunt cazuri cind e mai potrivit decit cel dintii. Daca pentru analiza unei opere artistice e mult mai potrivit a lua ca punct de plecare chiar aceasta opera artistica, in schimb, cind e vorba de a analiza o anumita literatura in intregime, un curent literar intreg, cum e de pilda clasicismul ori romantismul, atunci drumul indicat de Taine e mai potrivit.

Pina acum am vorbit despre inriurirea mijlocului social asupra creatiunei literare si de stabilirea legaturei intre mijlocul natural si social, intre poet si creatiunea artistica. Dar o data opera artistica creata, ea la rindul ei are influenta asupra mijlocului social in care a fost creata.

De aici decurge a doua datorie a criticului, nu mai putin insemnata. Considerind opera artistica ca un fapt implinit, critica o analizeaza ca atare. Mai intii, criticul pune intrebare operei artistice : De unde ai venit ? Cum ai venit pe lumea aceasta ? Cine-ti e creatorul ? Etc. Dupa multa truda, in care adeseori critica pierde nadejdea de a capata un raspuns macar aproape lamurit (un raspuns pe deplin lamurit e peste putintA), dupa multa staruinta, cind in sfirsit raspunsul e dat, critica pune o alta intrebare : acuma esti aicea intre noi, vrind-nevrind trebuie sa te primim asa cum esti, spune dar, tu copil rasfatat si sublim al muzelor, ce ai sa faci intre noi si cu noi ? Ne vei face, oare, sa ridem, ori sa plingem ? Ne vei face sa binecuvintam, ori sa blestemam ? Ne vei face sa iubim, ori sa urim ? Ne vei face, oare sa ne inchinam lui, marelui idol, izvorul luminei, iubirei si dreptatea, ori sa ne inchinam Satanei sau vitelului de aur ? Spune ! Dar fiindca acest copil sublim raspunde numai celor cari isi gasesc singuri raspunsul, critica va trebui acum sa caute ce anume icoane, ce idei, ce idealuri sociale si morale sunt intrupate in opera artistului, ce simtiminie au condus mina artistului ? Cari sunt acele sentimente ce s-au intrupat in opera lui si cari sunt idealurile, simturile, ce ne va excita si sugera opera artistica, intr-un cuvint care e tendinta sociala si morala a operei artistice ? Ce influenta sociala si morala e menita sa aiba, ce inriurire educatoare va avea ea ? Si cind critica a primit raspuns si la aceasta intrebare, ea trebuie sa taca ori sa-si faca alta intrebare. Ea trebuie sa-si zica : stiu acuma, intrucitva cel putin, de unde a venit opera artistica si ce influenta anume va avea, ce tendinta are aceasta forta sociala din nou creata.



Acum sa vedem : cit de mare e aceasta forta ; simtimin-tele, ce ne va sugera, cit de puternic vor fi sugerate ; daca ea ne cheama la un anumit ideal, cit de puternica e aceasta chemare ; daca sugereaza anumite conceptii filozofice ori sociale, cit de tari sunt aceste conceptii si cit de puternic vor fi sugerate ? intr-un cuvint, criticul se intreaba : cit de mare, cit de vasta e creatiunea artistului ? Si cind va avea un raspuns si la aceasta, atunci el isi va face cea din urma intrebare : prin ce mijloace artistul lucreaza asupra psihicului nostru ? Prin ce mijloace creatiunea lui ne influenteaza pe noi ? Aici va fi vorba de stil, ritm, rima, peisaj, descriptia natu-rei, combinatia felurita de icoane, atingerea cutarei ori cutarei coarde a inimei, cutarei ori cutarei coarde a creierilor etc. intr-un cuvint, in aceste patru intrebari se concentreaza toata lucrarea criticului. Critica trebuie sa raspunda, dupa opinia noastra : de unde vine creatiunea artistica, ce influenta va avea ea, cit de sigura si vasta va fi acea influenta si, in sfirsit, prin ce mijloace aceasta creatiune artistica lucreaza asupra noastra ? Un raspuns mai mult ori mai putin amanuntit si sigur la aceste intrebari rezuma o lucrare critica. Se intelege ca aici am indicat ceea ce ar fi o critica perfecta, ideala, dar daca critica va face un sfert de sfert din aceasta lucrare, inca va fi o opera meritorie. Apucind drumul criticei contemporane stiintifice, vom face cel putin ceva, pe cind, urmind drumul vechi, ori nu vom face nimic, ori, ceea ce e si mai rau, vom face ceva anapoda.



Aici trebuie sa facem neaparat o abatere, pentru a indeparta o neintelegere. Cind zicem critica stiintifica suntem departe de a crede ca critica a ajuns o stiinta pozitiva. Noi sin-tem departe de a fi de parerea lui Zola, care, vorbindu-ne de critica moderna, ne vorbeste de legi fixe, de teoreme geometrice, in critica literara nu putem inca avea legi nestramutate, teoreme tot asa de lamurite ca in geometrie, cum nu avem nici in sociologie. Un sociolog care ar spune ca in sociologia stiintifica avem teoreme tot asa de lamurite si de neindoielnice ca-n geometrie, ori nu stie matematica, ori nu cunoaste sociologie, ori nu se pricepe nici la una, nici la alta : sociologia tinde a fi stiinta exacta, dar pina acuma n-a ajuns ; tot asa trebuie sa zicem si despre critica : critica literara tinde a ajunge cu totul exacta si stiintifica, dar e inca departe, foarte departe de acest ideal si acum intuitia ajuta pe critic mai mult decit stiinta. Pentru a ne zugravi, a pune inaintea noastra pe artist, pentru a-l face sa traiasca, pentru a ne arata cum s-a creat opera artistica, desigur, pe critic il va ajuta psihologia moderna, dar criticului ii va trebui intuitia, inspiratia, un talent deosebit, fara care cea mai desavirsita cunostinta a psihologiei 1 nu-i va ajunge. Pentru a lamuri inriurirea mediului social asupra artistului, si deci si asupra operei artistice, criticul trebuie sa cunoasca societatea in care s-a dezvoltat artistul, deci trebuie sa analizeze starea ei culturala, dezvoltarea ei intelectuala, conditiile politice si economico-sociale in care se gaseste, precum si starea morala. Acestea toate negresit trebuie sa le cunoasca criticul, fara ele nici nu poate fi vorba despre o critica buna din toate punctele de vedere. Dar care din aceste multiple puteri sociale a inriurit opera artistului, si mai ales relativa insemnatate a multiplilor factori sociali ? in toate acestea tactul si talentul criticului, inspiratia, il ajuta minunat; deci intuitia joaca rol cumpanitor in critica estetica. Gustul literar, cultura literara, adica studierea operelor mari din literaturile celor mai inaintate natii, in sfirsit, intuitia artistica, iata insusiri neaparat cerute pentru a judeca valoarea artistica a operelor, pentru a judeca daca o opera literara e insemnata, geniala.



Talent, geniu ! Dar ce sunt acestea decit vorbe prin cari zugravim lucruri neintelese ? Fireste, cum am zis, chiar in critica estetica stiinta moderna incepe sa aiba rol din ce in ce mai mare. In citeva cuvinte, iata ce voiam sa zicem : critica moderna tinde a fi din ce in ce mai stiintifica ; chiar acuma e peste putinta a fi critic fara a avea o mare cultura stiintifica ; dar critica, intocmai ca si arta, n-a ajuns inca a fi stiinta si unui critic i se cere intuitie, inspiratie, un talent deosebit, innascut, ca si artistului. Dar primind in critica intuitia, inspiratia, nu o reducem, oare, iar la rolul criticei vechi, metafizice ? Nu, de loc. Mai intii, pentru ca luam drept temelie stiintele, si afara de acestea critica moderna se deosebeste de critica trecutului prin metoda, prin scop, prin tot.



Fiindca nu mai putem lungi acest articol, vom da un exemplu care va lumina uriasa deosebire intre critica explicatoare si intre cea judecatoreasca. Am fost de o parere cu d-l Maiorescu ca critica judecatoreasca pierde din insemnatate cu cit se dezvolta mai mult literatura si, de la un timp, poate lipsi, fara a casuna vreo pierdere. Critica moderna explicatoare, cu totul dimpotriva, cu cit se dezvolta literatura artistica, ajunge si ea tot mai insemnata. in adevar, sa ne inchipuim un popor la inceputul dezvoltarei sale literare. Literatii de atuncea vor fi oameni simpli, ca talente, ca psihic ; asemenea si intocmirile sociale, mijlocul social in care se dezvolta artistul primitiv e relativ simplu. Criticul care va trebui sa ne faca analiza psihica a unui artist cu psihic foarte putin complex, ori analiza unui mediu social simplu, nu ne va putea spune multe lucruri. Cu cit insa se dezvolta literatura, cu atita si artistii sunt mai dezvoltati, cu atita si psihicul lor e mai complex, cu atita si relatiile sociale sunt mai complexe si deci cu atita si lucrarea criticului e mai grea, mai complexa, mai folositoare. A ne da analiza psihologica a lui Musset, a ne da o analiza a mijlocului social din Franta moderna e lucru pe cit de greu, pe cit de complex, dar si pe atit de folositor. Acelasi lucru trebuie sa-l spunem in general despre toata lucrarea criticului modern. Asa, noi am zis ca una din problemele criticei moderne e analiza sentimentelor si ideilor cari au insufletit pe artist in lucrarea sa, a simtimintelor si ideilor ce vor fi sugerate prin creatiunea artistica in concetatenii artistului : analiza insemnatatei sociale, educatoare, moralizatoare a lucrarei artistice. Dar cu cit se dezvotla societatea, cu atit se dezvolta ideile si simtimintele, cu atit ajung mai bogate, mai variate, mai complexe simtimintele si ideile artistului, si deci si simtimintele si ideile ce sunt intrupate in creatiunea sa. Analiza insemnatatei si influentei sociale a unei astfel de lucrari, intr-o astfel de societate, e peste masura de grea, dar si peste masura de importanta si de folositoare. Critica dar se dezvolta, capata o insemnatate tot mai mare, ajunge tot mai folositoare, in acelasi grad in care se dezvolta societatea, literatura si artistul. Cred ca aceasta deosebire e indestulatoare pentru a arata si deosebirea criticei moderne de cea trecuta, si relativa ei importanta.



Stiu, ori mai bine imi inchipui ca se vor gasi multi, poate chiar confratele Sphynx, cari ne vor zice zimbind : "Bine, c foarte frumos cind ne vorbiti de critica literara moderna, intemeiata pe stiinta pe de o parte, iar pe de alta, pe un talent puternic intuitiv ; dar de unde vroiti sa luam asemenea critici, cine e cel care ar putea fi un Saintc-Beuve, un Taine ori un Brandes romanesc ?" intimpinarea, marturisim, e foarte adevarata. in adevar, n-avem inca un Taine ; dar n-avem nici un Musset ori Flaubert, si noi toti cari facem acum critica literara suntem numai loctiitorii aceluia care va sti sa puna critica noastra, la inaltimea la care a pus-o un Taine. Dar, asa cum suntem, nu ne e, oare, ingaduit sa ne calauzim de un metod stiintific, o data ce-l vom sti adevarat ? Se intelege, n-avem un Taine, dar nu e mai putin adevarat ca critica noastra, indreptata pe calea moderna, poate sa aduca mare folos. Daca critica nu ne va da o tesatura complexa si fina care sa lege opera literara cu artistul; daca nu ne va da figura artistului in toata marimea ei, poate, insa, sa ne lamureasca unele din imprejurarile principale cari au avut inriurire asupra unei opere artistice, ceea ce poate sa aduca lumina in privinta acestei opere, lucru iarasi foarte insemnat pentru istoricul viitor al liieraturei romane. Daca nu putem sa dam un tablou intreg al mijlocului social si sa lamurim cum si in ce chip acest mijloc a inriurit asupra operei artistului, vom putea insa arata inriurirea cutarui ori cutarui factor social asupra artistului. Acesta e insa un lucru pe atit de folositor pentru contemporanii nostri, pe cit e de insemnat pentru istoricul viitor al Romaniei. in aceeasi vreme, polemica critica isi va schimba caracterul, invirtmdu-se pe linga chestii generale, stiintifice si sociale, dar nu pe linga chestia titlurilor ce trebuie sa dam artistilor. intre alte foloase, schimbarea directiei criticei noastre va avea de urmare nimicirea spiritului de cumetrii si de cirdasii literare, si acest rezultat pe cit e de insemnat, e tot pe atita de folositor.



Sunt inca doua chestii in privinta carora am vroit sa ne intelegem cu confratele nostru de la Romania libera. D-lui Sphynx pare ca nu-i place obiceiul unora de a critica pe un scriitor de ai nostri facind citatii din maestrii straini, pomenind, cu prilejul unui artist mediocru ori putin talentat, artisti celebri si geniali ca Dante ori Shakespeare. Confratele nostru are dreptate daca e vorba de exageratiile de ris in cari cade, de pilda, criticul de la Natiunea cu care d-l Sphynx face polemica. Acest critic are in adevar patru citatii foarte ciudate. Asa, spre a spune ca a cugeta e greu, domnul citeaza pe filozoful Schopenhauer. Miine vrun alt- critic, pentru a spune ca omul umbla cu picioarele, va zice : "Omul umbla cu picioarele, cum a zis un mare filozof" etc. intr-un cuvint suntem de o parere cu Sphynx, daca e vorba de criticul de la Natiunea. Nu vom fi insa de loc de o parere, daca d-sa ar vroi sa generalizeze, osindind in general citatiile si pomenirea de nume mari, cind e vorba de scriitorii nostri putin insemnati. D-l Delavrancea a scris o critica in Lupta literara, si, intrucit e vorba de analiza amanuntelor si tehnicei poetilor despre cari trata Delavrancea, critica era cit se poate de buna. in aceasta critica, in care se vorbeste de Veronica Miele, de Scrob etc, d-l Delavrancea a citat pe Dante, pe Heine etc. D-l Scrob si Dante ! Nu e prea curios ? Si cu toate acestea d-l Delavrancea a avut deplina dreptate. Literatura noastra se dezvolta sub inriurirea literaturilor europene. De ce dar, pe de o parte, n-am cerceta cam ce inriurire a cutarui maestru strain se oglindeste intr-un scriitor al nostru si, pe de alta parte, de ce n-am arata exemplele mari scriitorilor nostri, fie ei oricit de mici ? Noua nu ni se parea nici pretentios, nici de ris lucru daca un scriitor d-ai nostri cu putin talent ar avea nazuinta sa ajunga un Shakespeare. Nu-i pretentie de ris a vroi sa fii un Shakespeare, ci de ris e credinta ca ai ajuns a fi un astfel de geniu, cind nu-i ajungi nici la glesne ; ambitia insa de-a ajunge un Shakespeare e o ambitie aleasa, inalta. De ce dar un critic, vorbind scriitorilor nostri, sa nu le arate axemple mari din strainatate ? Bineinteles ca toate acestea trebuie sa aibe rostul lor ; in aceasta privinta suntem de-o parere cu d-l Sphynx.



A doua chestie, in care nu suntem de parerea d-lui Sphynx, e clasificarea scriitorilor in grupe ori scoale. D-l Sphynx este contra inregimentarei scriitorilor in cutare sau cutare scoala. Se intelege, daca este iarasi vorba de criticul de la Natiunea, care gaseste o scoala flaubertista, una maupassantista etc, apoi suntem de aceeasi parere. Dar d-l Sphynx pare a generaliza dusmania impotriva clasificarei, ori cel putin protesteaza in ceea ce priveste pe Delavrancea. insirind tot ce a scris talentatul si simpaticul nostru nuvelist, d. Sphynx zice : "Daca, o data cu insirarea acestei varietati de subiecte, voi mai spune ca multe din aceste bucati isi au limba lor proprie si un fel de constructie de fraza particulara, s-ar mai putea sustine ca Barbu e de cutare scoala etc. ?" S-ar putea si chiar trebuie sustinut, si iata de ce : Daca se crede ca un scriitor, un talent literar, o opera literara e un dar dumnezeiesc, e ceva cazut din cer, atunci de buna seama orice impartire in scoli, orice clasificare e absurda. Acuma insa, cind critica moderna socoteste un talent literar, o opera literara ca un product al unor imprejurari anumite ca si oricare alt product, chestiunea se schimba. Dupa cum in zoologie intrebuintam clasificarea, asa putem si trebuie s-o intrebuintam si in literatura.



Nici felurimea celor scrise de Delavrancea, nici faptul ca nu se aseamana in totul cu cutare ori cu cutare scriitor n-ar fi un argument pentru critica de a nu-l clasa intr-o grupa ori in alta, intr-o scoala ori in alta.

Turgheniev a scris si din viata de la tara, si din viata de oras, din viata aristocratimei, din a taranimei, din a studen-timei, a scris si bucati de teatru si chiar o poema in versuri, si cu toate acestea toti il numara in scoala naturalista. Victor Hugo a scris romane, tragedii, drame, poezii lirice si ce n-a mai scris, si cu toate acestea toti il pun in scoala romantica, intre Turgheniev, Tolstoi, Dickens, George Eliot, Flaubert e deosebire colosala, cu toate acestea ii clasam pe toti in scoala naturalista, dupa niste semne esentiale, comune tuturor. Asa, intre soarece si elefant e deosebire foarte mare, si totusi pe amindoi ii punem intre mamifere. Clasificarea in literatura are acelasi inteles si aceeasi insemnatate ca si clasificarea in zoologie.

Nu natura face clasificatii, ci omul. Natura a produs fiinte vietuitoare, noi le impartim in vertebrate, artopodare, moluste etc. ; le impartim pentru a putea mai usor pricepe fenomenele naturii. Tot asa in literatura. Ni se va spune, poate, ca clasificarea e departe de a fi ajuns la acea exactitate la care a ajuns in zoologie ori in botanica. Foarte adevarat. In aceasta privinta n-avem nimica de zis, clasificarea in literatura e inca pe cit se poate de primitiva ; e tot asa de putin exacta si clara ca si clasificarile ce se faceau odinioara in zoologie.

Dar acest fapt arata numai trebuinta, dorinta noastra de a ajunge la clasificari mai perfecte, iar nicidecum ca nu trebuie sa ne folosim de clasificarea de acuma pina la alta mai buna.

Ar fi tot asa de nerational daca un zoolog vechi ar fi respins orice clasificare, sub cuvint ca va veni vremea cind va fi o clasificare mai buna ; ori daca un zoolog modern ar spune ca nu trebuie sa intrebuintam de loc clasificarea moderna, sub cuvint ca dupa vreo doua veacuri vom avea o clasificare mult mai desavirsita. De aceea, orice stiinta incepe mai bine cu o clasificare cit de nedesavirsita, decit fara nici o clasificare.



"Critica, adica darul de a trece peste marginile primitive ale caracterului sau propriu, ajutat de darul unei simpatii neunilaterale, a fost o insusire de capetenie a celor mai mari poeti ai veacului nostru.

Astfel a inteles critica Emile Montegut, care a numit-o geniul mezin intre spirite. «Critica - zice el - este a zecea muza. Cu dinsa era casatorit in taina marele Goethe. Ea a facut din el douazeci de poeti. Carc-i temelia literaturei germane, daca nu critica ? Poetii engleji de astazi ce-s ? Critici emotionati. Ce este nobilul Leopardi al Italiei ? Un critic inflacarat. Din toti poetii noi, numai Byron si Lamartine n-au fost critici, si de aceea au fost lipsiti de varietate si au ajuns atit de monotoni.» Daca luam critica intr-un inteles mai larg si mai propriu, atunci cade aceasta din urma margenire. Caci, ca insusire de a supune realitatea la o cercetare, tot ea a fost puterea care a inspirat pe cei mai mari lirici ai veacului. Ea este inspiratoarea lui Victor Hugo, a lui Byron, a lui George Sand ca si a lui Lamartine. indata ce poezia inceteaza de a sta inchisa la ideile si la viata lumei contemporane, indata ce poetii lirici-dramatici se prefac in organe ale ideilor, se simte un element viu in poezia lor critica. Ea a facut pe Hugo sa scrie Les ckatiments si pe Byron pe Don Juan. Ea arata spiritului omenesc drumul. Ea ingradeste drumul si-l lumineaza cu facle. Ea deschide drumuri noua si inchide pe cele vechi. Caci critica muta muntii din loc, ea calca sub picioare toate inaltimile uriase ale autoritatii, ale prejuditiilor, ale puterii fara idei si ale traditiunii moarte."



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

ASUPRA CRITICEI



Opera si activitatea literara Constantin DOBROGEANU GHEREA

Scrierile si activitatea publicistica a lui Constantin DOBROGEANU GHEREA





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

ASUPRA CRITICEI

- citeste textul