Cu o consecventa bovina, dupa 1990, valorile culturii noastre au fost si sint din nou ocultate ori pur si simplu batjocorite, cum s-a intimplat mai ales in "deceniul gol" postdecembrist, inclusiv in asa-numitele manuale alternative. Un alt "obsedant deceniu". Nici macar la comemorari si aniversari "rotunde" intelighentia noastra umanista si europenista nu mai reactioneaza. Sa i se fi atrofiat intr-atit organul? Nu cred. Mai curind, pentru ea a cultiva valorile nationale a devenit o rusine, un comportament neeuropean sau chiar antieuropean.
Am revazut recent niste note de lectura care mi-au adus aminte de
Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu, peste care s-a asternut o tacere de mormint. Lui
G. Calinescu, mai european, mai universal decit toti europenii nostri de azi - dimboviteni, bahluieni, someseni si de pe alte riuri - luati la un loc, nu numai ca nu i-a fost rusine de valorile romanesti, dar chiar le-a slujit cu toata forta geniului sau literalmente inegalabila. Daca ne-am referi, fiindca tocmai veni vorba, nu mai departe decit la Ion Barbu, Calinescu a mers cu grija pentru posteritatea autorului Jocului scund pina la a o convinge pe Gerda Barbilian sa scrie acele formidabile Amintiri - "redactate cu o severitate axiomatica, dar incalzite de o devotiune fara margini" (Ovid S. Crohmalniceanu) - carte comparabila cu scrieri de acest fel celebre in cultura universala precum, de pilda, Memoriile Annei
Grigorievna Dostoievskaia.
Biograful lui Eminescu si al lui Creanga stia mai bine ca oricine ce valoare au asemenea marturii venite de la sursa cea mai autorizata. Din pacate, cartea Gerdei Barbilian a aparut abia dupa 14 ani de la moartea lui Calinescu.
Marele critic ar fi fost, mai mult ca sigur, entuziasmat de Amintirile sotiei lui Ion Barbu. In ele nu exista afirmatie sau observatie care sa nu se sprijine pe document (ciorne de scrisori, insemnari, alte marturii scrise). Dar mai ales nu exista nici o nota sentimentala stridenta, nici o lamentatie impudica, nici o efuziune suparatoare, nici o lauda de sine de care sint pline memoriile atitor vaduve ale oamenilor celebri, numite indeobste, desigur nu numai din aceste motive, les veuves abusives. Rezulta un portret cu tuse severe, riguros trasate, dar expresiv, relevind trasaturi si trairi scapate din raza observatiei si intuitiei contemporanilor poetului, cu exceptia Gerdei Barbilian, ea insasi intelectual rafinat si scriitor sensibil, dar, mai inainte de toate, un caracter. Caci trebuie sa fii un caracter nu doar mare, ci rarisim ca sa stai neclintita, o viata intreaga, linga un om atit de imprevizibil si de o sensibilitate ce friza patologicul.
Fire timida, irascibil, instabil, suspicios peste poate, cu "o aversiune contra distractiilor in familie, aversiune pe care a pastrat-o toata viata" (taifasurile la care consimtea fiind doar cele de la cafenea), Ion Barbu - ne povesteste ilustra sa Doamna, trecuta si ea in lumea umbrelor, obisnuia sa spuna: "N-am ce vorbi decit despre literatura si matematici". Literatura i-a fost irezistibila amanta, iar matematica - sotie. Ce vreti mai mult? Ne-ar fi intrebat, cu bonoma siretenie,
Serban Cioculescu.
Din cartea Gerdei Barbilian aflam, intre altele, marturii si observatii asa-zicind "pe viu" privind geneza unor poeme ale lui Ion Barbu, de pilda Dupa melci. La baza acestei capodopere lirice sta un episod din copilaria poetului. Tatal, impovarat material, nu poate plati pachetul comandat de fiul sau la Bucuresti, continind cele trebuitoare picturii de care baiatul se simtea puternic atras. Coletul este refuzat. "Daca tata nu facea asta - isi va aminti Ion Barbu mult mai tirziu - poate deveneam pictor". Din aceasta frustrare, scrie Gerda Barbilian, avea sa se nasca peste ani vestita balada Dupa melci, o realizare in alt chip si cu alte mijloace a acelei dorinte refulate din copilarie.
Inca un exemplu. Elev in clasa a opta fiind, liceanul matematician cauta cu infrigurare solutia unei probleme de geometrie, despre care va scrie un articol in "Gazeta Matematica", in 1928, cu titlul Cercurile extern-bitangente. Dupa 23 de ani, in 1951, Ion Barbu nota pe marginea lui: "Nu-mi place articolul din 1913-1914, niciodata terminat, despre cercurile bitangente la o conica?. Atunci n-am gasit proprietatea semnificativa, m-am scirbit de Matematici, m-am inhaitat cu Baer si cu (Tudor) Vianu. Literatura, chefuri. Ce poate decide o cariera, ce nimicuri, in definitiv? De aici a iesit Joc secund - dar marele matematician care se anunta a fost ingropat. Sau poate numi aminat pina in 1935, data celei dintii lucrari care ma reabiliteaza, Incadrarea Geometriei Descriptive in programul lui Klein? Acum, ca am incheiat faimosul articol (1913-1951!) voi muri impacat".
Inchei cu o marturie a lui
Vladimir Streinu, "depusa" doar cu citeva zile inainte de moartea poetului. Ea capata o semnificatie deosebita in actuala perioada de activism politic si "civic" grotesc ce i-a cuprins pe multi dintre scriitorii romani, e drept nu de talia lui Ion Barbu. Recitesc, deci, in cartea Gerdei Barbilian aceasta scena. Gasindu-l intr-o zi, pe marele poet la cafenea, Vladimir Streinu s-a trezit - cum zice el - "apostrofat":
"- Vino, Vladimire, sa mai schimbam citeva vorbe nemuritoare despre poezie".
Oarecum surprins, Streinu l-a intrebat: "- Dar de unde nevoia asta, in acest moment?"
Ion Barbu - care credea in puterea criticii literare si spunea ca "un critic este un botezator, este cel ce numeste realitati" care altfel n-ar exista - i-a raspuns: "Fiindca prietenii astia de aici m-au intoxicat cu politica!".
