LA PIATRA CRAIULUI, IN MUNTE
In primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitala, la fortificarea vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal. Niste santulete ca pentru scurgere de apa, acoperite ici si colo cu ramuri si frunzis, intarite cu pamant ca de un lat de mana, erau botezate de noi transee si aparau un front de vreo zece kilometri.
In fata lor, cateva dreptunghiuri de retele si "gropi de lup" erau menite sa sporeasca fortificatiile noastre. Toate capetele acestea de transee, risipite ici-colo, supraveghind soseaua (?) de pe boturi de deal, nu faceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci tiganesti, cu boturi puternice, ar fi ramat, intr-o jumatate de zi, toate intariturile de pe valea Prahovei, cu retele de sarma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau niste gropi cat cele pe care le fac, jucandu-se, copiii in nisip, iar in fund aveau batut cate un mic tarus, ascutit apoi ca o teapa in sus.) Dupa socotelile Marelui stat-major roman din 1916 - adica din timpul bataliei de la Verdun - dusmanul care venea la atac avea sa calce, din nebagare de seama, in aceste gropi si sa se impunga in tepi, fie in talpa, fie in spate. Despre "valea fortificata" a Prahovei vorbea cu respect toata tara: Parlamentul, partidele politice si presa. Ca sa nu poata fi vazute din tren aceste realizari misterioase, vagoanele nu circulau decat cu perdelele trase, sau, daca nu erau perdele, cu geamurile manjite cu vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma. La 10 mai, in acelasi an, eram mutat in regimentul XX, care, de un an si mai bine, se gasea pe frontiera, deasupra Dambovicioarei in munti, tot pentru acoperire si fortificatii. Aci, aceeasi gluma: cateva sute de metri de transee-jucarii erau menite sa ilustreze principiile tactice ale armatei romane de neinvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se intindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontiera, catre vama Giuvala in dreapta, iar spre stanga pana la domul alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" insa, cu trei sute de metri de transee, ca mai sus, dar fara gropi de lup, numai batatura de iarba verde dintre casuta care ne slujea de popota si casuta unde locuia comandantul de batalion. Fireste ca daca vreun nefericit s-ar fi ratacit pe aci "sa vada" intariturile noastre, ar fi fost arestat si probabil executat ca un spion.
In realitate, vremea se trecea cu instructie intr-o poiana mai marisoara, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, cand ne imparteam in romani si turci, si navaleam urland unii intr-altii. Stiu bine ca in acest timp se dadeau asigurari in Parlamentul tarii ca "suntem bine pregatiti", ca in doi ani de neutralitate "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane isi luau raspunderea afirmarii ca suntem gata "pana la ultimul nasture, pana la ultimul cartus", iar cu stiinta luptei pana la cucerirea oricarei pozitii, fie ea socotita ca inexpugnabila.
Pentru ceilalti, poate ca aceasta vilegiatura militara n-ar fi fost prea mult dezagreabila. Camarazii erau oameni cumsecade, care isi credeau la necaz. Pranzurile si cinele luate laolalta, in odaita scunda a popotei, treceau potolit, intre mancaruri de birt mic, taraganate convorbiri despre amaraciunile concentrarii prea indelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregatirea muraturilor si a borsului, menite sa fie trimise prin scrisori acasa, si, in zile mai de seama, despre partidele politice ale tarii, cand cei care citeau gazeta in fiecare zi aveau prilej sa straluceasca prin comunicari inedite.
Pentru mine insa aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori seara, la popota, era destul un singur cuvant ca sa trezeasca rascoliri si sa intarate dureri amortite. E ingrozitoare uneori aceasta putere a unei singure propozitiuni, in timpul unei convorbiri normale, ca sa porneasca dintr-o data macinarea sufleteasca, asa cum din zecile de combinatii cu sapte litere ale unui lacat secret, una singura deschide spre interior. In asemenea imprejurari, noptile mi le petreceam in lungi insomnii, uscate si mistuitoare.
La drept vorbind insa, in asta-seara nu atat discutia, care nu mai era o simpla aluzie, m-a aruncat in halul acesta de rascolire, ba era chiar prea directa ca sa mai fie atat de otravitoare, cat incercarea neizbutita, pe langa comandantul batalionului, de a obtine o permisie la Campulung.
"Popota" unde suntem acum e intr-o odaie mica, sateasca, mai sus decat toate satele romanesti din munte. E abia mai mare ca o coliba, varuita in alb, cu doua paturi inguste la perete, acoperite cu velinte vechi, si care acum ne slujesc si drept scaune de masa. O lampa de "gaz" da o lumina galbuie, aproape la fel de lesinata ca a vinului, din paharele mari de apa, de dinainte. Masa e, fireste, de brad, ca la carciumile de drum mare si acoperita cu panza taraneasca. Cum fiecare ofiter are tacamul lui de acasa, ales cu dinadins de proasta calitate, "ca se pierde", avem dinainte o imperechere de farfurii, cutite si pahare, adunate parca de prin balci. Toti cei paisprezece ofiteri ai batalionului de acoperire suntem ingramaditi aici si, in asteptarea cafelelor, se continua, fara ca nimeni sa se sinchiseasca de fumaria in care ne gasim, discutia inceputa o data cu masa si iscata de o gazeta adusa de la aprovizionare.
Intamplarea e intre cele obisnuite, iar discutia e la fel cu toate discutiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, in saloane, in restaurante, in tren, in sala de asteptare a dentistului, "isi spun parerea lor" cu convingerea neinduplecata si matematica cu care larvele isi tes in jur gogosi.
Un proces dezbatut la Curtea-cu-jurati din Bucuresti a sfarsit printr-o achitare, patimas comentata. Un barbat din asa-zisa societate buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina de catre judecatorii lui.
Capitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flacau ardelean, fara sa fie din Ardeal, voinic, cu mustata balaie, regulata ca insigna de pe sapca cheferista, ceva mai mare insa, aproba fara codire hotararea juratilor
- Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Daca-i arde de altele, sa nu se marite. Ai copii, ai necazuri, muncesti ca un caine si ea sa-si faca de cap? Ei, asta nu Daca eram jurat, si eu il achitam.
Capitanul Dimiu e un conformist. Intarziat mult in grad, om cu rosturi gospodaresti, nu si-ar permite sa poarte la varsta lui chipiu frantuzesc, moale, turtit, asa cum poarta capitanii tineri, ci a ramas la modelul "Regele Carol I", inalt, rigid ca de carton (ca asa si erA), tesit la spate numai.
Mai surprinzator parea ca opinia contrara era sustinuta de capitanul Corabu, tanar si crunt ofiter, cu scoala germana, justitiar neinduplecabil, "spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Pastra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de aparator al dragostei nu i le banuise nimeni, niciodata.
- Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste? N-ai decat sa te desparti. Dragostea-i frumoasa tocmai pentru ca nu poate cunoaste nici o silnicie. E preferinta sincera. Nu poti sa-mi impui sa te iubesc cu sila.
Capitanul Floroiu, putintel, delicat si cu fata blonda-sters, imbatranita inainte de vreme, era de aceeasi parere.
- Cum poti sa ai cruzimea sa siluiesti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfant, domnule Da, da si aci lungea mult, cu capul intors a necaz, in profil, pe cei doi "a". Iti spun eu oricand unei femei trebuie sa-i fie ingaduit sa-si caute fericirea.
Si toti ceilalti, tineri sau mai batraiori, lasand ca discutia sa fie dusa cum se cuvine de catre superiori, erau, dealtfel, de aceeasi parere.
As fi vrut totusi sa spun si eu doua vorbe. Simplismul convins al acestei discutii ma facea sa surad nervos, caci se suprapunea celor inveninate din mine, ca in revistele ilustrate prost, unde rosul cade alaturi de conturul negru. Dar fiindca vorbeam incet, nu eram auzit, si cum incepeam fraza, cate o voce mai puternica mi-o lua cu hotarare si pasiune inainte.
Ar fi drept sa arat ca nu numai in saloane, in tren, la restaurant se discuta asa. In literatura, de pilda, si in teatru era acelasi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele asa-zise bulevardiere, mult la moda pe atunci, nu proclamau decat "dreptul la iubire", si in privinta asta erau noi si revolutionare, fata de piesele care proclamau in vremuri prafuite: Ucide-o! Indeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tanar francez, ale carui eroine "poetice", elocvente, cu parul despletit si umerii goi, intr-un decor de lux si muzica, isi cautau "fericirea" trecand peste orice, tarate de patima. Femeile din toate capitalele plangeau, induiosate pana la mistuire de neintelegerea barbatilor brutali din piesa, incapabili sa simta frumusetea sublima a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seama prin dialogul lui, care trebuia sa dea "iluzia vietii" (presarat doar cu vorbe de spirit ici si colO), se obligase sa dea deci imaginea exacta a publicului si a convorbirilor lui, publicul, la randul sau, imprumuta din scena fraze si formule gata si astfel, in baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalitatilor comunicante, se stabilise o adevarata nivelare intre autori si spectatori:
- Nu stiu, domnule - filozofa cu resemnare capitanul Dimiu, stand mare, dar cuminte ca o fata, la masa - mie mi se pare ca nevasta nu trebuie sa-si faca de cap mai e si obrazul omului in joc. Si dadu ordonantei servetul impaturit cu grija si chibzuiala. Surad caldut capitanului, si pentru ca are dreptate, si pentru ca am nevoie de bunavointa lui. Pandesc cu suflet de sluga momentul sa-i cer o favoare.
- Domnule capitan - caci capitanul Floroiu era ceva mai nou in grad decat comandantul de batalion - admiti dumneata, te rog spune, admiti dumneata sa ucizi o femeie care-ti declara ca nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?
- Nu stiu cum vine, dar eu as achita pe cel care si-a omorat nevasta din pricina ca ea si-a parasit barbatul si copiii.
Am suras din nou mieros si aprobator. Stiu cat plictiseau pe camarazii mei aceste incercari care adulmecau bunavointa comandantului, dar era peste puterile mele. Ma oferisem in ajun sa execut cu plutonul o sapatura pe care altii nu o izbutisera, si aceasta oferta a mea ii dezgustase. Intelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? In mine era o foiala de serpi, care ajungea deasupra numai intr-un suras, inseriat vietii militaresti.
Am crezut acum ca e momentul propice si - in soapta balbaita, jucandu-ma cu furculita si cutitul, sa nu tradez emotia de moarte care ma gatuia - i-am repetat cererea din ajun.
- Domnule capitan stiti va rugasem am la Campulung Trebuie sa fiu maine seara acolo. Stiti, azi am aranjat cu serviciul
Imi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hartie alba, pe care le arunca, prin camera, copiii, jucandu-se.
S-a intors spre mine cu un aer de negustoreasa acra si plictisita:
- Domnule sublocotenent - cu un "domnule" trantit - ti-am spus ca nu se poate, nu o data, de zece ori. Nu se poate, si nu se poate Aici nu sunt nici eu de capul meu.
Am devenit livid si am suras ca un caine lovit, cerand parca scuze ca inghit puneri la punct atat de grave.
Dar peste cateva clipe m-a cuprins o ura amara si seaca impotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabila, pripit, ca o incalzire si o iritatie a pielii pe tot corpul. Nu asteptam decat sa izbucnesc Pandeam un prilej, o cotitura de fraza sau un gest, ca sa intervin cu o aruncatura de grenada. Totdeauna, insuccesul ma face in stare sa comit, dupa el, o serie interminabila de greseli, ca un jucator la ruleta, care, incercand sa se refaca, mizeaza mereu in contratimp: de doua-trei ori pe rand rosu si trece apoi pe negru, tocmai cand acesta nu mai iese, revine, si asa la nesfarsit, cu indarjire. Sunt in stare sa fac fata, cu un sange rece neobisnuit, chiar intamplarilor extraordinare, pot transforma insa mici incidente in adevarate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca sa-mi dau seama ca sunt aproape in pragul unei nenorociri, caci in asemenea imprejurari consiliile de razboi sunt, ca si regulamentele, necrutatoare si dau pedepse absolut disproportionate - douazeci de ani de munca silnica pentru o palma data superiorului, de pilda - dar in acelasi timp ma simteam evadat din mine insumi, cazut ca pe un povarnis prapastios.
- Corabule, asculta-ma ce-ti spun Asta-i parerea mea cel putin. Cum? admiti dumneata ca sa ca asa vine, nu-i asa? - si aci intoarse capul ca sa gaseasca macar o aprobare initiala, dar nu mi-a intalnit decat privirea taioasa - in sfarsit, nu-i asa? ca sa-si lase casa si copiii, sa-ti spuna "alivoar, stimabile" si tu sa nu-i rupi picioarele? Ba sa faci si pe delicatu! "Noroc si sa fie de-a buna, cucoana."
- Domnule capitan - caci Corabu nu numai ca era cu mult mai nou, dar ii era acum si subaltern - eu va intreb inca o data: Admiteti dumneavoastra dragoste cu sila? Daca o femeie zice "nu-mi mai placi sa ne despartim" Poti dumneata sa spui: "nu esti condamnata pe toata viata, n-ai drept sa divortezi" Da?
- Ei bine, daca e vorba de o despartire in regula, atunci e altceva, fireste. Eu nu vorbesc de divort eu zic de femeia care-si insala barbatul.
Am intervenit nervos si aproape suierat Atat de viu si ca mimica, incat toti s-au intors spre mine.
- Nu, nici atunci.
Si am reluat mai scazut, demascandu-mi premeditarea, acum cand toti ma priveau uimiti.
- Discutia dumneavoastra e copilaroasa si primara. Nu cunoasteti nimic din psihologia dragostei. Folositi un material nediferentiat.
Daca as fi spus asta ca opinie obiectiva, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era in tonul meu, in ostentatia neologismelor, o nuanta de jignire si dispret, incat toti m-au privit mirati, nedeprinsi cu atitudini atat de putin militaresti, iar capitanul Corabu, intaratat, dar stapanindu-se, s-a intors spre mine cu un fel de mica solemnitate acra de magistrat.
- Cum, domnule, daca o femeie zice: "nu mai vreau", dumneata zici: "ba da, sa vrei?" Hai?
- Daca e vorba de o simpla impreunare, da are drept sa zica: nu mai vreau Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti, cu notiunile dumneavoastra cumparate si vandute cu toptanul: "asa am auzit asa vand" sa dezbateti toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si privindu-i dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce va pricepeti.
Au tresarit toti si apoi au ramas incremeniti de nedumerire, ca si cand din tavan s-ar fi desprins, si ar fi cazut in mijlocul mesei, peste farfurii si pahare, o cobra incolacita si impaiata. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgara, fara temei, intre oamenii acestia care vorbeau obisnuit dupa masa, dar musteala otravitoare din mine trebuia sa razbeasca. M-am sculat brusc si am iesit batos ca dintr-o plina sedinta, mereu in uimirea tuturor.
M-a ajuns in prag, ca un cutit in inima, suieratoare si groaznica, vocea capitanului Corabu:
- Sublocotenent Gheorghidiu
Si in aceeasi clipa am auzit un rostogolit de tacamuri, caderea unui scaun si am inteles ca, turbat, capitanul Corabu sarise in mijlocul odaii.
Am incremenit o clipa cu spatele la ei si am gandit: sunt pierdut linistit si simplu, cum poate fi un medic care ar constata ca are cancer. Stiam ca mai lovise un ofiter.
M-am intors dintr-o data cu tot corpul si am facut un pas inspre mijlocul odaii. Capitanul Corabu, care, infipt in picioare si mult mai voinic decat mine, ma astepta, a inlemnit cu mana ridicata cand a vazut pumnul meu crispat, gata sa loveasca. Ma simteam alb, cu tot sufletul in asteptare si linistit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior in intreaga incapere, care a facut sa nu mai respire nimeni. Capitanul mi-a intalnit privirea si a ramas ca o linie. Cred ca mi-a vazut in ochi privelisti de moarte, ca peisajele lunare. Au inteles toti ca sunt hotarat sa raspund si apoi sa ma omor. Niciodata n-am fost lovit ca barbat si cred ca n-as putea indura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de doua ori poate, in viata mea, pana in acest prag. Ba, copil chiar, era sa fiu sfasiat de un buldog, care se napustise asupra mea, dar i-am intalnit intr-o fulgerare privirea, si a incremenit pe loc, ca si mine, alb atunci, ca si azi, probabil. Niciodata simt ca n-as putea face asta cu vointa, ca un exercitiu. Cred mai curand ca aceasta privire e ca o punte suprema de la suflet la suflet, de la element la element.
Am iesit palid mereu, in tacerea obosita si intinsa.
In salita mica, aproape sa ma lovesc de ordonantele care scoteau tacamurile
- Domnule sublocotenent, la noapte compania noastra da trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care astepta sa terminam masa.
- Lasa-ma in pace, si am iesit in luminisul de iarba si luna. E in mine acum o deznadejde mistuitoare, care numai la gandul ca trebuie sa ma duc acasa imi ingroasa vinele gatului. Simt nevoia sa alerg, sa umblu pe poteci. Nu stiu ce sa fac si ma ispiteste, ca o soapta seaca, gandul sa plec totusi la Campulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un indemn de prudenta imi spune insa ca as zadarnici poate totul, printr-o greseala de impulsiv.
Orisan ma ajunge din urma, ingrijorat, si ma intreaba de aproape:
- Gheorghidiule, asculta, ce e cu tine?
Imi ia bratul, dar caut sa ocolesc raspunsul.
- Nimic.
- Asculta, ma, ce a fost iesirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireste, cand, abia retinandu-ma, continuu si acum o fierbere, nejustificata de temperatura locului si a momentului si deci retorica pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaste in intamplare.
- M-a scos din sarite atata saracie de spirit intr-o discutie. Cu notiuni primare, grosolane, cu intelesuri nediferentiate. Ce stiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din carti si formule curente Dogme banale, care circula si care tin loc de cugetare.
- Dar si ramane in gol, caci simte, acum abia, ca lamuririle sunt din alta "clasa" decat i se paruse izbucnirea insolenta de adineauri.
Si totusi el nu banuieste nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acopera sufletul, ca sa stie ce rani sunt acolo, cat de mult aceasta izbucnire a mea e un istovitor si amar "pro domo". Nu-l las sa ma intrerupa macar.
- Ce-i o iubire, ca s-o faci regula casnica? A se sterge pe picioare la usa a nu-si insela barbatul asa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalitatii? Dar infinit mai superficiala inca e formula lui Corabu. Cum? se pot desparti asa de usor doi amanti? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si se lipeste de ea de nu-l poti desface decat cu suferinte de neindurat dar doua suflete care s-au impletit au crescut apoi laolalta? Daca admiti ca o casnicie e o asociatie pentru bunul trai in viata, e rusinos, fireste, sa protestezi atunci cand e dizolvata. Dar cum sa primesti formula de metafizica vulgara ca iubirea sufleteasca e o conjugare de entitati abstracte, care cand se desfac se regasesc in aceeasi forma si cantitate ca inainte de contopire: doi litri de apa si sare, pusi la distilat, dau un litru si jumatate de apa si o jumatate de litru de sare; amesteci iar si iar ai doi litri de apa si sare? A crede ca iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplista inseamna, fireste, a discuta ca toata lumea, prosteste O femeie isi da sufletul si pe urma si-l reia intact. Si de ce nu? Are drept sa ia inapoi exact cat a dat.
Fara sa vreau, infierbantat inca de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem in suflet, strang furios bratul lui Orisan, care la inceput a incercat nedumerit sa ma intrerupa si care acum, intelegand, ca la lumina unei torte, ca e vorba de sentimente refulate, sugrumate indelunga vreme, tace, ascultandu-ma, pe poteca luminata de luna, sub cerul inalt, aci, intre culmi de munti.
- O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti greu, la inceput, sa-ti placa femeia fara care mai tarziu nu mai poti trai. Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica. Inabusi in tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic pe urma.
Iti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, iti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pana la moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat de acasa, si esti necontenit ingrijorat sa nu i se intample ceva Te strapunge ca un stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire cand, dupa greutati materiale si umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca de placere. Ei bine, intr-o zi vine femeia aceasta si-ti spune ca toate astea trebuie sa inceteze pana maine la ora 11,35, cand pleaca la gara. Shylock n-a avut curajul sa taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, caci stia ca asta nu se poate. Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia inapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului. Nici un doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti uniti, caci le-ar ucide pe amandoua. Cand e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi. Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar intai poate ucide. De altminteri asa e si frumos. Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt.
Orisan nu vede ca-mi sunt ochii plini de lacrimi in intuneric, dar fara indoiala simte asta din deznadejdea inmuiata a vocii mele. Tace, alaturi de mine, indelung, din delicatete Abia tarziu ma intreaba cu sfiiciune:
- Suferi, Gheorghidiule?
Nu raspund nimic, caci as izbucni in hohote nervoase. Muschii fetei imi sunt contractati.
Ma duce apoi pana acasa. In prag, nu ma mai pot stapani.
- Daca maine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez.
Pleaca fara sa spuie o vorba, dar ghicesc in strangerea de mana o nedumerire, o prietenie descurajata parca.
DIAGONALELE UNUI TESTAMENT
Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala.
Din cauza asta, nici nu puteam sa-mi dau examenele la vreme. Imi petreceam timpul spionandu-i prieteniile, urmarind-o, facand probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanta unei rochii si din informarea laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna dintre matusile ei. Era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din propria ei substanta. Ne luasem din dragoste, saraci amandoi, dupa rendez-vous-uri din ce in ce mai dese pe salile Universitatii si dupa lungi plimbari pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale capitalei, care erau si cele mai singuratice, pe atunci. Dupa nunta noastra, care a fost intr-un anumit fel tainuita, mi-a murit un unchi considerabil bogat, a carui avere impartita in cinci parti de nepot a putut sa insemne pentru fiecare o adevarata rasturnare sociala.
Cand zic "tainuita" e un fel de a vorbi, caci eram major si din familia noastra nimeni nu m-ar fi putut opri. Mama traia destul de greu, din pensia ramasa de pe urma tatalui meu, dimpreuna cu surorile mele, dar cred ca nu m-ar fi impiedicat niciodata sa ma insor dupa voia inimii, desi, in general, cei care s-au casatorit din dragoste impiedica pe copiii lor sa faca acelasi lucru. Rude apropiate nu aveam decat doi unchi, fratii tatei. Cel mai mare, imens de bogat si aprig de avar, se dezinteresa cu totul de noi, ca sa nu fie nevoit, cine stie, sa se induioseze si sa ne ajute. Celalalt, deputatul, cunoscut ca om de spirit si excelent orator, facuse, pare-se, candva, cateva glume pe socoteala mamei (o poreclise, de pilda, "vaduva douairiera", si porecla o suparase nu numai prin aluzia la mostenirea incurcata lasata de tata, cat pentru ca era de o asonanta ridiculA) si de atunci - de ani de zile - nu mai aveam nici un soi de relatii. De aceea, tainuita insemna ca amanasem, desi casatoriti civil, sa intemeiem o gospodarie, pana ce si eu si ea ne vom fi luat licenta, caci cei o suta cincizeci de lei, pe care-i primeam ca functionar la Senat, unde ma numise un fost prieten al tatei, nu ne-ar fi ajuns sa traim. Pana atunci nu aveam decat situatia marturisita de logodnici. Situatie prea delicata intr-adevar, dar la care ajunsesem datorita felului pasionat al nevestei mele. Ea locuia inca la matusa ei, unde mai locuia, de asemeni, in pensiune, o colega de Universitate, prin care o cunoscusem si care-mi placuse mult mai mult, caci era oachesa, iar mie nu-mi placeau deloc blondele. Si totusi ajunsesem aci, solutie care, dealtfel, pe prietena o lasa destul de indiferenta. Era atata tinerete, atata frangere, atata nesocotinta in trupul balai si atata generozitate in ochii inlacramati albastri, ca a trecut biruitoare. Lungile convorbiri, acasa, in salonasul cu divane acoperite cu scoarte si mormane de perne, devenisera si pentru mine - e drept, mult mai tarziu - o nevoie sufleteasca. Dealtminteri, era aceasta fata un continuu prilej de uimire. Mai intai prin neistovita bunatate pe care o risipea in jurul ei. Facea toate lucrarile matusii ei, care era institutoare, prapadea putinii bani in cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnava a ingrijit-o luni de zile ca o sora de caritate, cu o abnegatie fara margini, de adolescenta. Pe cand eu cautam sa ascund oarecum dragostea noastra, ea tinea s-o afiseze cu ostentatie, cu mandrie; incat, desi nu-mi placea, incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Sa tulburi atat de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al personalitatii mele. De unde pana aci, toate femeile bune, care treceau in trasuri si echipaje luxoase, ma tulburau prin voluptatea cu care imbiau pe oricine, in treacat - si pe care mi-ar fi impartasit-o, cine stie, in anumite conditii si mie - femeia aceasta incepuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care eu i-o dadeam, facandu-ma sa cunosc astfel placerea neasemanata de a fi dorit si de a fi eu insumi cauza de voluptate.
Ametind totul, aceasta iubire inflorea fara seaman, cum infloresc salbatic, in luna mai, nimfele lujerilor de crin.
Cu ochii mari, albastri, vii ca niste intrebari de clestar, cu neastamparul trupului tanar, cu gura necontenit umeda si frageda, cu o inteligenta care irumpea, izvorata tot atat de mult din inima cat de sub frunte, era, dealtfel, un spectacol minunat. Izbutea sa fie adorata de camarazi, baieti si fete deopotriva, caci infrumuseta toata viata studenteasca. Stiau toti orele ei de cursuri si i se pretuia prezenta, ca unei adevarate vedete, fragile si mici, pe vastele culoare. Facea totul cu pasiune. Uneori ispravile ei tineau de miracol. Cand am inceput sa studiez filozofia din timpurile mai noi si mai ales problema spatiului si timpului, am simtit nevoia sa audiez un an de zile un curs de matematici superioare, facut de un profesor savant, de reputatie europeana. Si ea, care nu urma decat franceza si romana, care avea oroare de matematici - fusese de doua ori corigenta din cauza lor - numai ca sa fim impreuna, ma insotea si asculta acum, o ora pe saptamana, serioasa si cuminte ca un catelus, principiile generale ale calculului diferential. Partea nazdravana era ca, desi in linii generale nu intelegea nimic desigur, dupa curs punea surprinzatoare intrebari despre unele detalii (si cum intreba de pasionaT). Nu mai vorbesc ca nu lipsea nici de la cursul de enciclopedia filozofiei, unde afla noutati despre viata celulara. Dealtfel, in scurta vreme, a trebuit sa ne mutam impreuna, pentru ca nu mai puteam sta nici cateva ceasuri despartiti unul de altul. Era o gospodarie boema, cu prieteni si prietene, tineri, cu sarbatori mici improvizate, pline de veselie si de neprevazut. Mandria de a oferi o "masa" lua proportii de eveniment, care cerea preocupari de o saptamana, excursia la Mosi si strengaria de a ne da in calusei, de a manca floricele si a bea un tap de bere, era orgie. Bucuria nevesti-mi, cand - stiind aniversarile prietenilor nostri - le pregatea mici daruri, surprize, era tot atat de mare ca a lor. A fost poate vremea cea mai frumoasa din casnicia noastra.
De Sfantu Dumitru, unchiul cel atat de bogat si de avar a oferit o masa mare rudelor. Au fost celalalt frate al lui, cu nevasta si baiatul, mama, sora mea cea mare cu barbatul ei, cea mai mica, nemaritata inca, si eu cu nevasta-mea. Cine ar fi putut sa lipseasca de la acest pranz anual, cand sperantele mostenirii erau atat de intemeiate?
Unchiul Tache locuia pe strada Dionisie, intr-o casa veche, mare cat o cazarma, fara sa primeasca pe nimeni, mai avar si mai ursuz inca, de cand era atat de bolnav. Propriu-zis nu locuia decat intr-o camera, care-i slujea si de birou si de dormitor si de sufragerie, ca astfel sa nu mai cheltuiasca cu lumina si incalzitul, caci era foarte friguros. Era ingrijit de batranul Gligore, a carui nevasta, Tudora, era si jupaneasa, si bucatareasa.
Masa era pusa acum in sufrageria cea mare si bogata ca in zilele tineretii. Era un lux prafuit si intunecat parca, fiindca mobila era lacuita castaniu si se stacojise, iar scaunele, reci si inalte. Unchiul Tache, cu un sal pe umeri, sta in fruntea mesei, dar mai mult se uita la noi, caci nu manca decat cartofi fara sare si macaroane la tava. Deputatul era, fireste, in verva si intr-adevar era amuzant. Cred ca mama nu putea sa-l sufere si avea o parere proasta despre el, cu totul pe nedrept. E si adevarat ca era foarte temut ca "gura rea", iar colegii lui spuneau despre el:
- Asculta-ma pe mine, e mai bine sa fii prieten cu Nae Gheorghidiu, decat dusman.
Era unul dintre putinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opozitie, dar chiar de gazetele de seara democrate pana la socialism, caci "nu era sectar". N-avea opinii exclusive, ci era cu lenevie sceptic, amabil si impaciuitor in principii. Fara sa fie popular, era una dintre figurile bucurestene, socotit printre "intelectualii de rasa".
- Ei, Nae, ce se aude, intrati sau nu intrati in razboi?
N-am inteles bine daca prin acest "intrati", in loc de "intram", unchiul Tache intelegea sa lase doar partidului liberal problema intrarii in actiune, sau folosea persoana a doua numai pentru ca el se si considera mort.
- Nene Tache - caci deputatul era mai tanar cu cincisprezece ani - de ce sa intram, cand putem avea Ardealul fara razboi? Intelegi dumneata ce formidabila situatie va avea Romania cand, la incheierea pacii, vom prezenta nota noastra, avand la spate o armata intacta de opt sute de mii de oameni? Cine sa indrazneasca sa te refuze? Puterile, care pana la sfarsit se vor fi macinat unele pe altele, ajunse la istovire? Ionel Bratianu o fi stiind el ceva ca nu degeaba e sef de partid. Dealtfel, eu am incredere in steaua Romaniei in politica nimic nu se poate realiza decat prin incredere.
- Si atunci?
- Si atunci stam cu arma la picior si asteptam.
Respectul pe care toti il aveau pentru unchiul Tache era impresionant. Toata lumea cauta sa-l multumeasca, sa-i ghiceasca, de se poate, intentiile. Era acum - asa uscat, negricios, cu mustata mare - cu adevarat seful familiei. N-as putea spune insa ca noua, celorlalti, deputatul nu ne-a plasat cateva ironii, care nu au suparat deloc pe batran. Am impresia ca nici unul, nici celalalt nu l-au iubit pe tata. Gaseau amandoi - ei, care facusera avere - ca fusese nepractic si neserios. Profesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat, murise dupa o viata foarte agitata, inca tanar, lasand bruma de avere incarcata de datorii. Nu-i putusera ierta ca s-a insurat cu o femeie saraca si cred - dupa bunavointa distinsa cu care au acceptat pe nevasta-mea - ca nici mie nu-mi iertau asta. Dealtfel, catre sfarsitul mesei a si venit vorba despre tata
Deputatul, cu o amabilitate de unchi galant, a intrebat-o pe nevasta-mea daca si ea urmeaza filozofia. Nu stiu de ce, intimidata sau intelegand ca ma intovaraseste pe mine la curs, i-a raspuns afirmativ.
- Asadar - si parca suradea - studiati amandoi filozofia? Raspica domol silabele cuvantului filozofie.
- ! ? Da
- Ciudat De obicei amorul e cel care duce la filozofie - si inca si mai ironic - si ce filozofie! La dumneavoastra vad ca drumul a fost dimpotriva filozofia v-a condus la amor. Rostea "amor" cu gura rotunda, de parca ar fi fost numele cremei de curatat nasturi.
Toti au inceput sa zambeasca, numai pentru ca au vazut ca unchiul Tache se amuza.
- Ceea ce va doresc sincer e sa nu reveniti vreodata la filozofie. Ar fi dureros. Mai ramane sa faci politica, tot in felul in care a facut-o bietul Corneliu, care, daca nu ma-nsel, era si el tot filozof. Si intorcandu-se, cu obrajii aproape cazuti, ras de tot, catre figura uscata si negricioasa: Nene Tache, orice ai spune, e fermecatoare naivitatea sa crezi ca tu poti indrepta o tara.
Fierbeam de nemultumire, caci mi-era penibil sa aud vorbindu-se cu atata usurinta despre tata, dar parca eram si eu inraurit de sfiala ingrijorata a celorlalti in fata unchiului de care depindea viitorul nostru.
- Isi cheltuia leafa de profesor universitar ca sa scoata gazete, maraia cu acreala bogatasul, caruia cheltuiala ii facea rau, chiar la altii si chiar dupa ani de zile.
- A, in privinta asta, nene Tache, nu ma impac deloc cu dumneata. Corneliu era un entuziast, si Nae isi mangaia grav si ironic reverul hainei. Iscalea cu acelasi entuziasm un articol de gazeta ca si o polita. Mie imi plac si mi-au placut totdeauna entuziastii de la distanta. Vreau sa-ti spun, de pilda, ca n-as vrea sa fiu deloc copilul unui entuziast, si de cate ori pronunta cuvantul entuziast, il dansa cu surasuri, spre bucuria batranului inginer si antreprenor, care lucrase toata viata numai cu cifre.
O priveam pe nevasta-mea, cerandu-i parca iertare si ea imi suradea impaciuitoare si inteligenta.
- Drept sa-ti spun, n-am pomenit un om care sa fi avut mai putin notiunea banului ca el. De ce crezi ca nu mi-a vorbit o jumatate de an? Scosese o gazeta, nu stiu cum ii spunea, si mi-a trimis-o si mie. De cetit n-o ceteam, ca nu ma interesau bazaconiile pe care le scria el acolo
- A, nu nene Tache, nu se poate spune ca bazaconiile sustinute de Corneliu nu erau amuzante, si, turnandu-si anume cu incetineala in pahar, deputatul suradea perfid. Cel putin pe mine ma amuzau enorm discutiile de principii.
- dar impacheta in ea Gligore ghetele, cand mi le ducea la carpit. Intr-o zi ma pomenesc cu o carte postala a administratiei, ca sa platesc abonamentul. Am crezut ca e o gluma. Peste vreo luna, alta carte postala. Ei, m-am necajit si am dat porunca sa dea gazeta inapoi, la posta. Cand, ma intalnesc cu Corneliu. Ca de ce n-am platit abonamentul? Cum asta? "Abonamentul pentru gazeta" De ce sa platesc? Ti-am cerut-o eu? Mi-ai trimis-o pentru ca ai vrut nu mai vrei nu mi-o mai trimite Si din cauza asta nu mi-a mai vorbit o jumatate de an. A altfel, ca si Stefan cel Mare, "de felul lui era iute la manie", dupa cum ne spune Ureche.
Afara de ai mei (care au zambit numaI), ceilalti au ras zgomotos, amuzati de acest "joc" spiritual, care mi s-a parut stupid.
Masa era surprinzator de bogata, totusi toti mancau putin, de teama sa nu faca proasta impresie unchiului.
- Ei, Stefane, daca tata-tau ar fi fost ceva mai strangator, daca n-ar fi risipit atat v-ar fi lasat si voua sa traiti altfel decat traiti (va sa zica, desi avea aerul ca ignoreaza, stia ca traim in dificultate, cand parea ca pluteste pe deasuprA). Dealtfel, ii semeni leit. Acum vad ca te-ai insurat si tu tot din dragoste.
- Unchiule draga - i-am spus, fara sa imi pot tescui in mine nemultumirea - drept sa-ti marturisesc, am cam inceput sa ma impac cu ideea ca tata n-a agonisit avere, ca sa ne lase mostenire. Caci mostenirile acestea nu sunt totdeauna fara primejdie. De cele mai multe ori, parintele care lasa avere copiilor le transmite si calitatile prin care a facut averea: un obraz mai gros, un stomac in stare sa digereze si oua clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua (daca nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a inzestrat-o cu cocoasa rigida ca o buturugA). Orice mostenire e, s-ar putea zice, un bloc.
Mai ales cu paranteza stiam eu, si stiau toti, la ce fac aluzie.
A fost o consternare. Uscat si negru, unchiul Tache a devenit parca si mai uscat. S-a inchis in el fara sa spuna o vorba. Singurul care era vesel, desi eu pe el il tintisem, caci el era insurat cu o slutenie si avea un copil urat, era unchiul Nae. Ma si vedea dezmostenit, cel putin pe mine, daca nu si pe toti ai mei. Chiar mama si surorile - desi fusese vorba despre tata - nu se simteau parca asa de bine. In fata mea am intalnit insa ochii umezi de emotie si admiratie ai nevestei mele si un suras trimis ca o promisiune de sarut. Singuri noi riscam, cu voie buna, o mostenire, si ea se dovedea astfel atat de frumos dezinteresata, ca sa aparam memoria unui om.
Deputatul a inceput sa faca exces de zel in dragoste, ca sa-i arate fratelui mai batran ca se desolidarizeaza de o atitudine atat de obraznica si ca e si el de parere ca nu e nimic de facut din si pentru baiatul lui Corneliu. Dar toate dragalaseniile au ramas de prisos. Batranul avar ramanea incruntat. Dealtfel, s-a si sculat numaidecat la sfarsitul mesei si ne-a dat mana sa i-o sarutam, deopotriva de rece cu toti nepotii. Celor batrani abia le-a intins degetele uscate. Deputatul era livid. Abia am ajuns in strada, ca nu aveam trasuri, si, izbucnind, s-a apropiat de mine parca gata sa ma ia de piept.
- Bine, domnule, cum poti sa faci una ca asta? Nemaipomenit Auzi dumneata, noi nu stim cum sa-l mai tinem pe maniacul ala pe varful degetelor si poftim dumneata ii intorci ranza pe dos.
L-am privit scurt si fara echivoc.
- Te rog sa iei nota ca n-am de dat nici o explicatie.
- Dar nu-i vorba numai de dumneata aici, domnule, nu-ti dai seama? Dumneata stii ca pe capul nebunului stau toata ziua fel de fel de escroci Ba ca sa lase averea scolii, ba spitalelor, ba dracu mai stiu eu cui? Nimic din omul reputat, spiritual, nu mai era in izbucnirea asta de nenorocit Daca ne dezmosteneste pe toti? Si se plangea intinzand bratele ca o invocare: Ce gafa, domnule, ce gafa!
Am luat bratul nevesti-mi si m-am intors spre el.
- Te rog sa iei nota ca mie imi place sa vorbesc oricand despre franghii. Cu atat mai rau pentru cei care au spanzurat in casa. In orice caz, o sa mai stam de vorba numai dupa ce vei cauta in dictionar si vei pricepe ce inteles are cuvantul gafa. Caci era evident dobitoc si nu cunostea intelesul cuvantului gafa, care presupune neaparat lipsa de intentie in a nemultumi sau jigni pe cineva.
Era aproape de miezul noptii si cerul luminos, ca intr-o inalta noapte de toamna senina. La coltul strazii Batiste, fara sa se sinchiseasca de cineva, nevasta-mea mi-a dat, cu buze moi, sarutul fagaduit la masa. L-a prelungit ca sa treaca in el buna parte din sufletul ei induiosat de admiratie.
Peste douazeci de zile unchiul Tache era dus la cimitir, cu pompa mare si austera, de catre rudele ingrijorate toate. Deputatul era insa mai curand vesel. Ma batea cordial pe umeri.
- Nu stiu, amice, daca sa-ti prezint sau nu multumiri in numele rubedeniilor. Sa vedem mai intai testamentul. In orice caz esti epatant. Si prezentandu-ma unui mic grup de domni batrani, in negru, care insoteau la groapa pe prietenul cu care, desigur, nu se vazusera de mult: Domnilor, la varsta dumneavoastra nu va sfatuiesc sa-l invitati la masa. Nu da gres, garantat.
Unii au zambit: Nae asta e incorijibil. Mie imi era sila sa-i spun macar o vorba.
- Daca testamentul e bun, trebuie sa-ti brevetezi neaparat sistemul. Dar, inca o data, mi-e teama ca nu cumva testamentul sa ne faca vreo surpriza.
Testamentul continea intr-adevar o surpriza. Printr-un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, mie mi se lasa o quotitate dubla decat oricaruia dintre ceilalti mostenitori. Deputatul spiritual nu mai pricepea nimic, mai ales ca era inca o alta masura care i se parea lui ca il nedreptateste profund. Averea se impartea, dupa o serie de legate deosebite, in trei parti. Doua ne reveneau noua si una lui. Intre legatele deosebite, era si cel cuvenit mie: o vila in imprejurimile Parisului, pe care unchiul o locuise, pe cand statea acolo, si pe care, in urma, o cumparase.
Bineinteles ca in casa noastra a fost o jale retroactiva. Abia dupa ce s-a stiut continutul testamentului, mama si surorile au inceput sa-l planga, asa cum se cuvenea, pe unchiul Tache: Nimeni nu l-a cunoscut. A strans pentru noi etc.
Totusi, n-am putut sa-mi iau intreaga parte de mostenire cuvenita. Unchiu-meu a descoperit, dupa cateva zile de meditatie, ca testamentul a fost gresit interpretat.
Am avut o discutie intaratata, vie, dar a fost neinduplecat.
- Asculta, unchiule, de ce crezi dumneata ca testamentul a fost gresit interpretat?
- Citeste si dumneata si vezi.
- Ba, tocmai ca vad si mi se pare clar. Doua sunt aliniatele care ne privesc nu? Sa le citim
- Sa le citim, si-si trecea mainile amandoua prin par, cu privirea intr-alta parte, greoi, cu obrajii mari, cazuti.
- "Dupa ce se vor extrage legatele deosebite, restul se va imparti in trei parti. Doua se cuvin familiei fratelui meu Corneliu Gheorghidiu, iar una familiei fratelui meu Nicolae Gheorghidiu. La randul lor aceste parti se vor imparti in mod legal, cea dintai cumnatei si copiilor ei, iar cealalta lui Nicolae jumatate si copilului lui jumatate". Pana aici e clar, nu?
- Clar, de ce sa nu fie clar, dar ia cauta mai departe codicilul, si acum isi zgaria, nervos si preocupat, podul palmei, cu coada tocului.
- "Las anume nepotului meu preferat, Stefan, casa mea, cu parcul si cu biblioteca si tot ce cuprinde, din Bd. Daumesnil 119 bis, Paris, s-o stapaneasca si s-o foloseasca in amintirea mea."
- Ei?
- Cum ei, unchiule, cum ei? Las "anume" vezi, "anume"? nepotului meu favorit, deci "favorit".
- Da Si cu ochii mari verzi, rataciti, nu privea pe nimeni. Dar toti il urmareau nedumeriti.
- Va sa zica imi constituie legat deosebit.
- A, nu Nu, nicidecum un legat deosebit E o dorinta a dumitale sa fie legat deosebit, dar nu e N-am ce sa-ti fac.
Cu capul mare, puhav, ras de mustati, cu ochii impungiti si tulburi, unchiu-meu batea aprig si ritmic cu degetele-n masa. Respira greoi, inganandu-se: Nu nu vad de unde ai scos-o dumneata.
Nu eram suparat, caci eram convins ca nu pricepe si de aceea staruie:
- Domnule, scrie aici: "las anume"?
- Scrie Si incruntat, cu gura mare si buzele groase, mototolite de manie, batea mereu cu degetele-n birou, ca intr-o toba.
- Scrie aci "nepotului meu favorit, Stefan"?
- Scrie si asta
- Scrie mai sus ca legatele deosebite se scad din total?
- O fi scriind, dar asta nu-i legat deosebit. A mutat, ca o concluzie, energic, tocul de pe masa.
Adevaru-i ca toti erau tot asa de surprinsi de atitudinea unchiului ca si mine.
- Atunci ce rost are, dupa dumneata, codicilul asta?
Era tot numai nervi si incapatanare, deosebit pana la rasturnare de filozoful blazat si amabil pe care il stia lumea. Sufletul ii tremura ca o floreta intinsa de o mana intaratata si fricoasa.
- Codicilul spune numai ca in partea cuvenita dumitale sa intre casa din Bd. Daumesnil. Nu ca ti se cuvine peste quotitate.
Am fost pur si simplu uimit. Dar manios nu eram.
- Cum, unchiule, cand acolo scrie "las anume", adica: las indeosebi?
- Tocmai pentru ca scrie "anume". Daca n-ar fi scris "anume" atunci ai fi avut dreptate, evident.
Mama, surorile, toti cei de fata erau surprinsi pana la nedumerire de noua interpretare si cred ca toti, in sinea lor, au repetat: au dreptate cei care-l cred fenomenal de destept pe Nae asta.
Pe cat de nelinistit era el (tremura aproape si nu stiu de ce, pentru ca in momentul cand vorbeam nu avea sa se decida nimiC), pe atat de calm erau eu. Cred ca mi-am aparat totdeauna foarte abil interesele, cu multa vointa, dar niciodata cu pasiune si cu panica.
- Ce crezi dumneata ca l-a indemnat pe unchiul Tache sa-mi lase casa?
- Ca s-o pastrezi in amintirea lui Scrie acolo n-ai vazut si dumneata? si-mi arata, vag, copia testamentului.
- Bun de acord va sa zica nu mi-o lasa, in voia mea, sa ma folosesc de ea aproape ca imi impune s-o pastrez Dar casa e aproape cat jumatate din quotitatea celorlalti. Ce mi-ar ramane mie atunci? Ca sa o pot valorifica asa cum vreau?
- Nu stiu - si privea inversunat in podea - dar se vede ca a tinut "anume" - si apasa cuvantul - ca sa cada in lotul dumitale casa pentru ca erai favorit.
Am inceput sa rad.
- Ciudat mod de favorizare acesta de a-mi injumatati partea cuvenita.
- Nu ma priveste. Eu atata stiu, ca fac proces.
E adevarat ca tocmai dorinta unchiului Tache de a preciza punand accent pe acest "anume" ducea la confuzie, ceea ce nu mi se parea tocmai surprinzator, caci stiam ca adesea excesul de precizare duce la confuzii - e asta una din ciudateniile logicii - si, dealtfel, cred ca, de pilda, Kant intentionat recurge la prea mari precizari, care-l fac uneori asa de greu de citit.
Deputatul era din ce in ce mai descompuns de ingrijorare si manie. Se plimba prin casa agitat, invocand anapoda devotamentul, cinstea, spiritul lui de sacrificiu. Era de o disperare penibila. Il priveam linistit, ca pe un obiect de studiu, netulburat de teama de a pierde mai bine de o jumatate milion aur - desi imi dadeam seama ce insemna asta in viata mea. Semana in clipa asta cu filozoful sceptic si detasat de lucruri, cu blazatul care nu lua in serios nici o catastrofa, nici o drama, pe care il stiau cititorii gazetelor tot atat de putin cat seamana cu portretul daruit de o actrita admiratorilor ei fotografia instantanee facuta pentru pasaport.
Peste cateva zile a si inceput actiunea juridica. Spre nedumerirea mea indurerata, mama si surorile mele au trecut de partea lui si au pornit actiuni paralele.
Dar asta n-a fost ultima surpriza a acestui testament. Nevasta-mea, cu ochii ei albastri si neprihaniti, a intervenit in discutie cu o pasiune si o indarjire de care nu o credeam in stare. Riposta indignata, ameninta, cu un fel de maturitate care ma jignea oarecum.
- Fata draga, te rog nu mai interveni lasa-ma pe mine sa ma descurc singur.
Ma privea uimita, si decolorata.
- Cum asta? Dar nu vezi ca toti vor sa te insele Pentru ca esti prea bun
As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atat de energic, interesata.
- Nu te inteleg deloc, dragul meu; la sedintele de seminar, la Universitate, discuti cu patima si te certi cu toata lumea, pentru ca sustine ca niste celule, acolo, mor sau nu, iar aci, cand discuti cu el, te lasi atat de moale.
Ma cuprindea o nesfarsita tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire si fara crutare pentru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare, sa lovesti aprig cu coatele.
Am stiut, mai tarziu, ca aveam o reputatie de imensa rautate, dedusa din indarjirea si sarcasmul cu care-mi aparam parerile, din intoleranta mea intelectuala, in sfarsit.
Toti, judecand dupa ei insisi, aveau aerul sa spuna: daca atunci cand n-are vreun interes material e atat de patimas, ce trebuie sa fie atunci cand ii sunt interesele amenintate?
Am consultat doi dintre cei mai reputati membri ai baroului, care mi-au spus ca dreptatea e de partea mea si ca voi castiga negresit procesul. Intre timp, ca sa-si justifice cel putin ei insisi pornirea impotriva mea, ai mei, toti de acord cu unchiul, ma decretau lacom, egoist, lipsit de caracter si povesteau imprejurari din viata mea care ar fi justificat asemenea opinie. Ne-am intalnit cu prilejul parastasului si abia de am schimbat cateva vorbe tot timpul. La iesirea din biserica le-am spus ca accept propunerea lor. Diferenta, la drept vorbind foarte importanta pentru mine, impartita in cateva parti, era pentru ei fara prea multa insemnatate; totusi, cand le-am comunicat vestea, a fost o bucurie lipsita de orice urma de bun-simt. M-au imbratisat cu toti, chiar unchiul, mi-au spus, parca plangand de satisfactie, ca intotdeauna m-au stiut om de inima, ca e un gest pe care nu-l vor uita. Inert, ca un manechin, si dezgustat, ma lasam sarutat de buze fade, iar ei erau asa de plini de bucuria lor, ca nici nu bagau de seama dezgustul meu. Cred ca erau acum tot atat de sinceri ca si atunci cand ma calomniau. Un proverb e de parere ca daca vrea sa-si inece cainele, taranul spune ca e turbat. Mult mai exact ar fi adevarul acesta formulat insa asa: Cand taranul are interes sa-si inece cainele, incepe sa se convinga, din ce in ce mai mult, ca e turbat. E gresit sa socoti ca la firile mediocre inteligenta ramane deasupra intereselor. La origine (Bergson are neindoios dreptatE) inteligenta n-a fost decat un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apararea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a ramas si azi acelasi lucru. Ei nu pricep decat ceea ce au interes sa priceapa. Ceea ce le contrazice interesele le contrazice fundamental si inteligenta. In afara de un numar infim de perversi - daca or fi existand cu adevarat - nimeni nu poate face raul, daca inteligenta lui nu-i primeste asta. Numai ca aceasta inteligenta e un consilier extrem de servil la cei neevoluati si, asemeni curtenilor lasi, justifica orice. Lupul crede sincer ca mielul ii tulbura apa, si despotul, care ucide mii de oameni, o face pentru ca e crancen convins ca altminteri va fi ucis el.
Iata ce gandeam cand cei din jurul meu nu mai conteneau cu laudele. Deputatul ne-a invitat pe toti la o masa mare, de impacare. Nevasta-mea, care din cauza discutiilor devenise odioasa tuturor celorlalti, acum, cand a aflat de hotararea mea, era nemangaiata si-i ura pe toti. Desi imi dadeam seama ca face asta in buna parte din dragoste pentru mine, totusi as fi vrut-o altfel. Abia a primit invitatia la masa.
A fost o mare si penibila sarbatoare de familie. Flori pe masa, mici daruri, surprize pentru fiecare sub tacamuri; o pereche de butoni, banali pentru mine, o bratara meschina pentru nevasta-mea, daruri care nu mi-au facut nici o placere, caci nu erau dovada nici unui sentiment. Erau doar o introducere prost acoperita.
Deputatul a fost intr-o verva care a starnit hohote de ras. Desi nu facuse decat o vaga Facultate de drept, avea o avere frumusica, parte luata ca zestre, ca, de pilda, casa si o vie la Buzau, parte datorita politicii, caci era in vreo cateva consilii de administratie. Avea reputatia ca e un spirit al realitatilor, ca nu lupta cu morile de vant. Afara era un viscol care troienise strazile, oprise circulatia tramvaielor si zgaltaia ferestrele. Inauntru era cald, era lumina multa, sampanie, iar senzatia de bucurie pentru toti se gasea sporita de placerea de a fi intr-un interior atat de agreabil si negresit ospitalier.
Dupa masa, prietenosul meu unchi ne-a luat, pe mine si pe cumnatu-meu, cu el in birou, a cerut cafele si lichioruri.
- Ia mai veniti incoace - si se lasa intentionat greu in fotoliul de piele - ca acolo a inceput sa miroasa a chiloti nadusiti de dama. Mi-era penibil, dar asta era un "spirit" in genul lui, care facea furori prin lumea politica si mai ales in saloanele bucurestene.
Si aprinzandu-si tigara groasa de foi:
- Asculta, ce aveti de gand sa faceti voi cu banii pe care i-ati mostenit?
Cumnatu-meu l-a privit surprins de acest atac bruscat:
- Nu stiu, sa vedem
- Dati-i incoa sa vi-i tin eu.
Mi-era o sila imensa, caci stiam ca sub aparenta teatrala de francheta se ascund intentii precise.
Si vazand ca noi sorbim lichior din paharele, fara sa dam urmare chestiunii, se decise sa treaca la detalii.
- Am o fabrica de metalurgie
- Unchiule, eu ma gandeam
- Ce te gandeai? Las ca te-am vazut eu. N-ai spirit practic Ai sa-ti pierzi averea (cel putin sa ramana in familie, avea aerul sa spunA). Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nici o branza. Eu sunt mai destept ca ei, cand e vorba de parale.
Cumnatu-meu radea amuzat. I-am privit umerii largi.
- Unchiule, eu ma gandeam sa nu ma incurc in afaceri. Cred ca averea pe care o am imi ajunge sa traiesc modest.
- Vorbesti prostii - si-i sticleau ochii mari verzi - nimeni n-are de ajuns, niciodata! Ce stii tu? Cum crezi ca se tine o femeie ca nevasta-ta? Cu ciorapi de sfoara, cum ai tinut-o pana acum?
Aceasta integrare a nevestei mele in seria celorlalte femei mi-era de neindurat. Stiam ca pentru ea n-au absolut nici o importanta asemenea fleacuri, ca datorita frumusetii ei ar fi putut avea o viata oricat de luxoasa si ca a preferat totusi viata alaturi de mine. O vedeam facand sacrificii pentru mine, nu parasindu-ma pentru o pereche de ciorapi.
Dar cum intelegea ca tot ezitam, a schimbat tonul.
- Si, pe urma, mai e o chestiune Ca sa va arat ca tot eu ma gandesc mai mult la interesele voastre, si intorcandu-se catre servitoare, pe care o sunase, o intreba neaos de tot, asa in prelungire, daca e cafea ce i-a dat sa bea sau alt lichid, greu de numit in scris. M-am gandit la voi. Nu se stie cand intram in razboi
- E vorba sa intram intr-adevar? intreba nelinistit cumnatu-meu, caci stia ca partidul lui unchiu-meu e pentru ramanerea in neutralitate.
- Ma rog nu se stie, poate ca azi, poate ca maine poate ca nu intram deloc Trebuie sa va asigurati in orice caz. Deocamdata, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc, ca director al intreprinderii. Ce taceti asa? A? Domnule filozof, ai aerul ca n-ai vrea sa fii mobilizat pe loc, ca sa scapi de razboi?
Nu vream sa se declare razboiul, dar nici o secunda n-as fi conceput posibilitatea de a fi mobilizat pe loc.
- Nu tin sa fiu chiar asa departe de front.
S-a ridicat, enervat, cu gura coclita de dispret sincer:
- Asculta, draga, mie-mi vinzi castraveti de-astia cat dovlecii? Hi? Ai vrea sa mergi la razboi, ai? Spune-i-o lui Kant ala al dumitale, ca poate o crede. Eu, nu. Si a plecat indignat in sufragerie.
Am vorbit apoi cu cumnatu-meu despre trenurile inzapezite, despre luptele din Apus etc., dar gandul imi era paralel.
Eu cu nevasta-mea am fi vrut sa plecam din tara, si sa ne stabilim fie la Paris, fie la Berlin, pe care il preferam din cauza preocuparilor mele in filozofie. Din pricina razboiului - care, dealtfel, adusese inapoi in tara chiar pe cantaretii, artistii, studentii, absolventii, bonvivantii rataciti pe aiurea, unii plecati inca de pe acum zece-cincisprezece ani - nu mai putea fi vorba de strainatate. Schimbare a fost, pot spune, deci, numai in faptul ca inchiriasem un apartament foarte incapator si destul de curat, prin cartierul strazii Teilor, pe care - desi imi aveam imobilizata jumatate din avere la Paris - il mobilasem multumitor. Un dormitor mare, cu odaia de baie in majolica, un salonas mic pentru ea, un birou pentru mine ne-au oferit un prilej de preocupari timp de doua-trei saptamani. Era pentru mine o bucurie nespusa s-o vad in fiecare zi uimita de schimbarea cea noua, contemplandu-si "sufrageria ei" ca un copil blond si pasionat.
Peste vreo saptamana i-am spus, asa in treacat (si ca de o enormitatE), despre propunerea unchiului deputat. Spre mirarea mea, in loc sa rada, a devenit serioasa. Pe deasupra, ideea de afaceri o interesa. Am primit propunerea unchiului.
Cum insa si eu aveam toata increderea in puterea mea, ca un om care pleaca la drum stiut periculos pentru ca se simte in stare sa se apere, n-aveam prea multa grija. Mai mult ma nemultumea pasiunea cu care nevasta-mea discuta afacerile si atentia matura cu care cantarea totul. Evident ca era in aceasta putere ceva din pasiunea care o facuse sa asculte un curs intreg de calcul diferential, tot pentru mine; nu e mai putin adevarat insa ca in acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaica vag domesticita, in care se desteapta pornirea atavica, atunci cand, culcata cu capul pe pieptul dresorului si-i linge mana, dand de sange, il sfasie pe imprudent, tot asa aveam impresia ca intamplarea cu mostenirea trezise in femeia mea porniri care dormitau latent, din stramosi, in ea.
Altfel, viata noastra, cum am spus, nu se schimbase decat foarte putin ca deprinderi.
Cand catre ora unu, auzea trasura oprindu-se la poarta, ea sarea in sus de pe covor, unde croia, tolanita alaturi de croitoreasa cu ziua (tot aceea pe care o avea si la matusa eI), alerga in rochia usoara in casa, care-i descoperea umarul cu rotunjimi de mar alb, si striga, batand din palme copilaroasa, luandu-mi pachetele:
- Nu-mi spune, lasa-ma: compot de California, heringi cu vin mreana afumata, iar ai luat cointreau? si schweizer? e a treia zi cand iei mereu de prisos Ei, dar paté de foie gras? Cu ochii vii de catelus intrebator: Si paté de foie gras?
- Nu e acolo? faceam eu cu o mirare ipocrita. Sa stii ca l-am uitat in trasura.
Suna striga
- Anico Anico alearga dupa trasura ca a uitat domnu un pachet.
- Draga mea, cum sa mai prinda acum trasura? ca a plecat Ii stiu insa numarul.
- Ei, nu, ca esti revoltator Si cat ti-am spus sa ai grija de paté de foie gras (asta era adevaraT).
Pe urma isi arunca ochii distrati pe celalalt pachet
- Ce-ai mai luat? si silabisea cu greu. Ernst Mach Erkenntnniss und Irrtum Jerusalem Lehrbuch der Psychologie. Ti-a executat Alcalay comanda? serios? Si ea, care nu le citea, era incantata pentru ca stia ca le astept nerabdator.
Asa o doream, razvratind, fermecator lacoma, pachetele de la bacanie si in acelasi timp privind cu sfiala pachetul de carti, pe care ea nu le citea, dar stia cel putin ca pretuiau mult, ba chiar le frecventa si se interesa de ele, cu politetea cu care saluti si intrebi de sanatate pe domnul important pe care-l respecti, dar in a carui companie te plictisesti.
- Acum ia-ti-le pe toate si fugi in birou, la tine pe divan Citeste pana la ora doua si jumatate in liniste ca abia atunci mancam.
Credeam ca n-am auzit bine si intrebam speriat:
- La doua, fata draga?
- La doua jumatate doua si jumatate Azi e ziua lui Gore si i-am invitat pe toti la masa. Dupa pranz nu are nimeni curs. Pana iese de la minister pana se barbiereste si se tunde ca i-am spus ca nu-l primesc la masa nebarbierit si netuns L-am mai prevenit ca daca vine si azi nespalat il bag in baie cu sila Sa vezi ca tin focul aprins.
- Draga, dar la doua si jumatate? Sunt mort de foame.
- Da? Apuca de aici cu dintii! si-mi intinde manusa de piele pe care o aruncasem pe masa.
- Cum o sa musc din manusa?
- Ei, atunci nu esti chiar asa de periculos. A ca era sa uit I-am luat lui Gore un portofel stai sa ti-l arat, si cand vedea ca admir monograma aurita din colt, radea iluminata de placere. Nu-i asa ca-i frumos? Stii, pierdea hartiile si banii prin toate buzunarele si spunea ca daca are bani n-are portofel, iar daca isi cumpara portofel nu mai are ce pune in el. Hai, fugi in birou.
Peste o jumatate de ora venea langa capataiul divanului, linistita si grava ca un procuror preocupat.
- Ce-i asta?
- Ce sa fie? un pachet a, da pachetul cu paté de foie gras.
- Ziceai ca l-ai uitat in trasura?
- Se vede ca l-am uitat in antreu, cand m-am dezbracat.
- Asa, va sa zica glumesti pe socoteala mea? si isi insfaca manutele in parul meu.
O prindeam de brat ca sa nu traga prea tare, se zbuciuma sa scape si cand luneca jos pe covor, rochia ridicata in cadere lasa sa se vada cele doua coapse albe tari, care ma infiorau intre paralelele jartierelor de matase. Nu se lasa cu una cu doua si lupta reincepea, caci punea uneori in acest chef de pedeapsa o inversunare de pantera tanara care se joaca.
Asta ne-a fost viata in iarna aceea. Eram mereu cu vechii prieteni, care, saracii, erau deliciosi de indrazneala si sfiala in acelasi timp, toata lumea tinand sa-mi placa mai ales mie, caci altfel nevasta-mea, la cea mai mica mutra a mea, dizgratia numaidecat pe oricine. Mergeam la teatru numai la piesele jucate mult, despre care auzeam ca sunt bune (nu la toate premierele, cum faceam mai tarziu, cand am devenit mondenI). Cred ca un fel de pudoare burgheza si vag intelectuala ne facea sa traim imbelsugat dar modest. Caci sentimentul care-l impiedica pe capitanul Dimiu sa puie chipiu modern frantuzesc e mai mult general. Nu toti tinerii au curajul sa puie monoclu sau sa-si rada mustatile, de pilda. Li-e teama de ridicolul primului moment, cum, de altfel, eu insumi, desi mi se spunea ca ma prinde mult palaria tare, si uneori demonul vulgar din mine ma ispitea, n-as fi avut curajul s-o pun pe strada. E un flagrant delict de futilitate si bluff. Te gandesti totdeauna la cei ce nu te-au vazut asa, si te intrebi ce-or sa zica de schimbare, in loc sa tii socoteala ca sunt mai multi cei ce nu te vor sti decat sub noua infatisare.
Incepusem sa caut ca din scrisori si din amintirile altora sa-mi reconstitui intrebatoarea fiinta sufleteasca a omului care influentase, prin incomparabila lui danie, intreg destinul vietii mele. Intre nedumerirea dispretuitoare pe care mi-o inspirase felul lui de a trai si sentimentul imens de recunostinta si de emotionata dragoste pe care i-l purtam acum, era un gol pe care nu numai sentimentalismul, dar si logica voiau sa-l umple. Ma gandeam daca si eu vreodata voi putea schimba destinul unui om si-mi rasareau dinainte ochii albastri si obrazul oval al nevestei mele, inflorit intr-un suras. "Destinul tau, fata draga, e si va fi schimbat prin mine", imi spuneam singur, ramanand indelung cu privirea fixa.
Atat de mare era reputatia de om de afaceri si de spirit practic a unchiului nostru, incat, cu toate ca toti il stiau periculos, s-a hotarat sa se adune suma de un milion jumatate, doua la nevoie, in familie, ca sa concuram la licitatia fabricii de metalurgie. Era proprietatea unui supus francez, mobilizat cand venise randul contingentului lui, care trebuia sa lichideze urgent, caci avea si plati de facut si nici n-avea incredere in administrator. Inconjurata cu teren mare, in apropierea unei gari, cu linie de garaj pana in usa atelierelor, putea fi evaluata la vreo trei milioane. Poate mai mult. Unchiul meu era sigur ca o va lua cu un milion si jumatate: "Am eu socotelile mele".
Socotelile lui au iesit insa prost, caci s-a ivit un concurent extrem de periculos in persoana unuia Tanase Vasilescu Lumanararu, fost poate intr-adevar negustor de lumanari si care ajunsese la fabrica de arama pe calea fabricilor de clopote. Stiau unul de altul ca vor fi concurenti si s-a incins intre ei o lupta inversunata.
Deputatul l-a chemat pe Lumanararu acasa.
- Asculta, ma Lumanararule, ma, nu gasesti ca esti cam nespalat pe picioare, ca sa-mi tulburi mie apa?
- Coane Nae, asta-i negustorie. Esti negustor sunt negustor. Ce pot eu sa fac daca asta-i negustoria? raspundea, mascat de ochelari negri, Lumanararu.
Unchiu-meu era, atunci cand interesele ii erau amenintate, aprig, fara crutare, mobilizat cu toate fortele sufletesti, ca o fiara atacata. Stia ca reputatia lui de gura rea intimideaza, si abuza de asta, ca de acele animale care secreteaza mirosuri scarboase ca sa se apere. Pe urma a trecut la amenintari directe.
- Ai sa-ti musti mainile, Lumanararule, ai sa te dai cu capul de toti peretii.
- Am mai vazut eu multe, coane Nae.
- Am sa te pun sa fluieri frantuzeste, baiete, si sa saruti mana feciorului din casa.
Lumanararu a oferit doua milioane cinci sute de mii, si unchiu-meu, cu toate ca isi dadea seama acum ca uzina face mai mult de patru milioane, s-a oprit. S-a cam ras la Camera de acest duel si s-au facut, de data asta, spirite pe socoteala lui. Lumanararu i-a trimis la club o carte de vizita in care, protector, l-a asigurat de bunavointa lui oricand in viitor.
Dar peste douazeci si opt de zile, sase invitati la masa ai deputatului au asistat la o scena impresionanta in felul ei, amintind de intamplarile de acum o suta si mai bine de ani, pe aici prin porturile de la gurile Dunarii.
Lumanararu, plangand, fara rusine de el insusi, implora pe Nae Gheorghidiu sa nu-l nenoroceasca, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.
Ieftin bonom, "filozof" de rand si lasator, Lumanararu, dupa ce depusese un milion si jumatate de lei, urma ca pana la ultima zi a termenului legal de o luna sa depuna restul. Deputatul, care pandea, ii face sambata poprire la banca pentru o suta de mii de lei, depunand garantia de cincizeci de mii de lei. Prin urmare, depozitul Lumanararului era in intregime lovit de indisponibilitate. Nu mai avea timp sa consemne suta de mii de lei, licitatia era anulata, un milion si jumatate, varsat deja, pierdut, caci nu mai avea drept sa se prezinte la noua licitatie.
Din partea unchiului era o infamie, careia el vrea sa-i dea aer de farsa, cum facea de obicei. Nefericitul concurent a fost pus sa serveasca cu sort alb, in locul feciorului, niste gustari celor invitati, si pe urma a semnat un contract de asociatie cu Nae Gheorghidiu.
In cercurile parlamentare s-a facut haz indestul de aceasta intamplare si multi dintre cei care mai rezistau au cazut acum de acord ca intr-adevar Nae Gheorghidiu e unul dintre cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara romaneasca. Mai ales ca in acelasi timp mai daduse, la o masa de la bufetul Camerei, un raspuns, pe care toti il gaseau extrem de spiritual. Invita, in gluma, pe un deputat opozant sa se inscrie in partidul liberal, ca sa-si asigure viitorul politic.
- Fugi de-aici Ce-s nebun? Sa duc oala de noapte a lui Ionel Bratianu? Caci spiritul de disciplina in partidul liberal a fost totdeauna proverbial.
Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit, si pe urma, cu un joc de scena de batran actor de provincie:
- Sa duci oala de noapte a lui Bratianu? si-l masura mereu dispretuitor, din cap pana in picioare. Pe urma, cu mandrie: Ma, oala de noapte a lui Bratianu o duce conu Alecu (important membru al partiduluI), eu o duc pe-a lui conu Alecu si tu, daca vii in partid, o s-o duci pe-a mea. Si in hohotele de ras ale tuturor: Cum crezi tu? Asta-i partid serios, cu ierarhie, ma, nu gluma.
Era "inca una de-a lui Nae Gheorghidiu"
Cand am luat fabrica in primire, s-a hotarat ca Lumanararu sa fie directorul ei tehnic (intelegi, imi spunea unchiu-meu, am dat o dubla lovitura: avem si fabrica si un specialisT), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de forma, conducerea biroului comercial. La inceput, Tanase Vasilescu Lumanararu mi-a facut o buna impresie. Cu vesnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit dupa el, inspectand necontenit, controland, angajand si concediind, mi se parea un adevarat noroc si pentru fabrica. Mai ales grija meticuloasa cu care controla pe contabil, rabdarea cu care examina coloanele de cifre, cu niste ochelari de sapte dioptrii, pastrati in birou, ca la el purta altii. In toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari. Mai tarziu am aflat insa ca e un prea pasionat jucator de curse. Era cunoscut de toata lumea in incinta tribunei si jucatorii asteptau sa vada ce joaca el, ca sa se orienteze. Dealtfel, foarte bogat, in primavara a cumparat si un grajd de cai de curse.
Pe la sfarsitul lui februarie, unchiu-meu a inceput sa organizeze un fel de banchete la el acasa, invitand colegi parlamentari, oameni de banca si demnitari influenti.
Fireste, pentru prosperitatea intreprinderii, femeile mai tinere si mai frumoase din familie erau savant distribuite, ca sa fie alaturi de cei a caror bunavointa trebuia sa fie captata. Familiaritatile erau ingaduite cu indulgenta si se numeau atentie, amabilitate, deputatul insusi le incuraja, creand, prin limbajul lui neocolit, atmosfera necesara. Bineinteles ca nevasta-mea era momeala cea mai pretioasa. Eu credeam ca innebunesc privind spectacolul.
La a treia masa n-am mai putut rabda. Trecuseram din salon in sufragerie si chiar in aceasta trecere el o adusese pe nevasta-mea, tinandu-i umerii parinteste cu amandoua mainile, atingandu-i, fara sa vrea parca, sanii, iar totul avea aerul sa spuna batranului secretar general, langa care trebuia sa stea ea, ca si el si-ar putea permite aceeasi familiaritate. Nevasta-mea, pasionata mereu dupa afaceri, platonic macar, ca un chibit fara parale la bacara, nu avea aerul sa observe aceste manejuri, sau nu le da importanta, jucand, cu o bunavointa care ma plictisea, jocul lui unchiu-meu.
Catre sfarsitul mesei, convivii devenisera bine dispusi, faceau glume, se ciocneau pahare, cu urari anapoda. Secretarul general si-a intins mai intai amandoua bratele pe spatarul scaunului lui, a spus glume la urechea nevestei mele, i-a pus apoi mana pe brat si a sfarsit prin a imbratisa, deocamdata, spatarul scaunului ei. Unchiu-meu parea incantat de cum merg lucrurile. Din recunostinta pe jumatate, dar si din dorinta de a o pune si mai mult in valoare, o batea usor pe obraz ca pe un copil si ea suradea cu dragalasenie, caci, drept marturisind, nu-i mai era deloc antipatic acest unchi. El insa, in clipa asta, a intalnit privirea mea ca o palpaire fixata si s-a zapacit, fara sa se observe insa, caci era lume prea multa la masa, iar atmosfera, incarcata de larma, flori si senzualitate. Pana la sfarsitul mesei au fost intre noi schimburi de priviri ca o lupta muta. Era vadit tulburat cand a venit la mine, in birou, si m-a intrebat cu plictisit dezgust:
- Ce erau mutrele alea, domnule? Ei, dracia dracului, ce te strambai asa? Mai au si altii neveste. Ce, era sa ti-o rastoarne acolo pe masa? Ca de obicei, el spusese cuvantul nerusinat. Am crezut ca-l voi lovi, insa respectul familial, de cand, mic, ii sarutam mana, a biruit. Dar la alte mese, eu si nevasta-mea n-am mai venit. Stiu ca lucrurile acestea nu sunt pentru altii vinovate. De cele mai multe ori femeile stiu bine, din prima clipa, ca nu vor da din ele nimic mai mult decat surasul, atingerea de mana, o vaga pipaire pe sub masa. Mie procedeul mi se pare mai dezgustator insa chiar decat prostituarea completa. Caci adauga jocului murdar si trisajul, tragerea pe sfoara, ca sa folosesc cuvantul vulgar cerut aici si inca nici pe cel mai vulgar. Mi-e penibil sa obtin cel mai neinsemnat sprijin datorita nevestei mele, si chiar cand, de pilda, din cauza ei, nu mi se face si mie decat loc in compartimentul de tren plin, si tot parca iau o doctorie.
Cred ca ea nu dadea nici o insemnatate jocurilor deputatului, caci, dupa ce se terminau discutiile de afaceri, era cea dintai care, plictisita, imi facea semne sa plecam acasa, dornica sa se tolaneasca goala pe cuvertura si chiar jos pe covor, ca o mare pisica.
Afacerea cu uzina a fost insa dezastruoasa. In primul rand, odata cu proprietarul, care era intr-adevar foarte priceput, plecase si unul dintre ingineri, supus francez si el, fara care totul functiona anapoda. Toata energia lui Lumanararu, toata staruinta apriga - si cand era vorba de interesele lui era fara pereche de aprig - a lui unchiu-meu, n-au dus la nimic. Prea marea severitate a lui Lumanararu a facut sa plece si unul dintre contramaistri, poate cel mai bun, care a declarat ca nici un ceas nu mai sta sub conducerea "unui astfel de dobitoc, care nu se pricepe la nimic", si a iesit trantind usile. Pe urma nu s-a mai gasit materie prima, caci incepuse s-o adune Ministerul de Razboi. A trebuit sa se faca o comanda de vreun milion de lei in Germania. Nae Gheorghidiu a facut inca o data dovada ca e destept. Uzina saxona nu vindea decat predat in gara ei, si toate staruintele reprezentantului bucurestean au fost de prisos. S-a hotarat ca in momentul cand cumnatu-meu va da, impreuna cu directia comerciala a uzinei, o telegrama ca vapoarele incarcate au pornit, fabrica noastra sa semneze un cec reprezentantului la Bucuresti. A fost singura concesie facuta.
Cand s-a primit telegrama insa, Nae Gheorghidiu era la Camera si a rugat la telefon pe reprezentantul care-i vorbea sa treaca a doua zi pe la birou.
- O zi nu-i nimic, nu-i asa, domnule Ziegler?
- Vai de mine, domnule deputat. Se poate?
A doua zi a venit la birou, la ora anuntata, dar lipsea Lumanararu si eu nu aveam procura sa iscalesc alaturi de el.
Domnul Ziegler a inceput sa-si stearga nervos ochelarii, a intrebat unde poate fi domnul codirector
- Unde sa fie? Dupa femei nu-ti inchipui ce porc batran e Lumanararu asta ma rog, daca a fost in tinerete tarcovnic?
Domnul Ziegler zambeste, la al doilea spirit al domnului Nae rade Acesta a castigat partida.
- Ei, ai vazut, domnule, ca te enervasesi degeaba? Cand iti spuneam eu ca nu e nimic. O zi, doua, de intarziere
Domnul Ziegler regreta ca a fost ieri putin cam nervos, cand oamenii sunt asa de cumsecade, se gandeste ca va mai face afaceri si se scuza amabil.
- Dar, domnule deputat nici un moment vai de mine stiti numai asa-i comertul. Tocmai avem si noi plati de facut lui Siscovitz am primit ordinul centralei.
- Lui Siscovitz? chiar lui?
- Da si stiti cum sunt ovreii? nu mai scapi de ei.
- Pardon, Siscovitz sustine ca e numai pe jumatate ovrei
- !?
- Pai, zice ca de vreme ce e casatorit cu o femeie botezata, el e numai pe jumatate ovrei. Dupa ce toti rad, Nae Gheorghidiu ii ofera tigari nepuse in comert "Alexandra" si il intreaba pe creditor, cu o voce duioasa:
- Ai copii, domnule Ziegler?
- Am, domnule deputat, am doi baieti si-o fata, raspunde modest, dar captusit cu mandrie, cel intrebat.
- Bravo, sa-ti traiasca Mari?
- Fata-i la institut, la Viena, e in clasa sasea, dar face si pianul
- A, ii place muzica, bravo Are talent?
- Profesorul Sauer spune ca va obtine mari succese daca se va ocupa de aproape Are simtul muzicalitatii
- Bravo Ce placut lucru e sa ai o fata care sa stie sa cante la pian. Vezi dumneata, domnule Ziegler, eu cred ca nimic nu inalta pe om mai mult ca muzica. In vremurile astea materialiste, cand omul se gandeste numai la stomac, e un dar de la Dumnezeu Dar, baieti ai?
- Sunt, aici la scoala evanghelica, unul intr-a treia, iar altul intr-a cincea. Bucuros, domnul Ziegler, care ascultase cu ochii induiosati si elogiul muzicii, da o multime de detalii despre capacitatea sportiva si despre talentele fiilor lui.
Tarziu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei si isi exprima oarecare temere cu privire la vama.
- Ei, cu vama aranjam noi, spune asa, intr-o doara, Nae Gheorghidiu
- Ati fost la Ministerul de Finante? Ati aranjat?
- Nu da facem si noi ca taranul din anecdota
- !?
- Nu stii ce-a facut taranul din anecdota? Il intreaba vamesul, banuitor: "Ce-ai in sac?" "Pai, ce sa am? Nutret pentru iepuri" "Nutret pentru iepuri hai?" "Da, nutret pentru iepuri." "Ia dasfa sacul", iar cand taranul desface sacul, vamesul da de tutun. Se uita la el amenintator: "Hai? nutret pentru iepuri e asta? D-asta mananca iepurii?" Da taranul de colo, ridicand din umeri: "Treaba lor, eu asta le dau sa manance"
Si urmeaza inca alte intrebari, alte anecdote.
Dar, dezastru: din vorba in vorba, a trecut timpul si casierul a plecat, cecurile sunt inchise in casa lui speciala (domnul Ziegler e uimit, caci n-a mai pomenit astA), dar domnii sunt atat de binevoitori Totusi reprezentantul se simte dator sa-i anunte ca va telegrafia la vama sa se opreasca transportul.
Ziua urmatoare abia il poate prinde pe Nae Gheorghidiu la telefon, acasa, in timpul pranzului. Deputatul e indignat pana la cutremurare.
- Bine, domnule, pentru numele lui Dumnezeu, nici sa mananc in liniste, ca omul, nu ma lasi? Imi sta pestele-n gat si dumneata vrei sa-ti vorbesc la telefon! Si i-a trantit aparatul in agatator.
A doua zi veni telegrama de la Berlin ca exportul aramei a fost interzis, iar transporturile rechizitionate in drum. Suma de un milion era salvata. Ca sa nu fi facut drumul la Berlin degeaba, cumnatu-meu a adus un mare transport de mosoare.
Eram tot mai mult amenintati sa inchidem uzina, mai ales ca acum greul cadea pe mine.
Baiatul deputatului era bolnav, avea o tuberculoza a intestinelor sau asa ceva, iar din cauza asta tatal lui nu se dezlipea de langa pat, decat ca sa se duca la doctori si sa-i implore sa vie la alte ore decat cele hotarate, "ca e grav".
Lumanararu incepea muncile la mosie, caci eram la inceputul lui martie, si venea din ce in ce mai rar pe la uzina. In ultimul timp incepuse sa publice intr-o mare gazeta economica o serie de articole, despre valuta si devize, care desigur ii luau timp si mai mult. Facea profetii sumbre despre viitoarea scadere a tuturor valutelor.
In felul lui nu era lipsit de culoare acest Lumanararu. Calca marunt, desi era lat in spate, si avea mustata, lipitoare neagra pe buza groasa.
- Pai bine, domnule Vasilescu, daca profetia dumitale nu s-o implini?
- Nu s-o implini si pace. O sa ma omoare cineva? Totul e sa ai si tu o parere acolo, ca daca se adevereste, pe urma toti striga: iata, Lumanararu a avut dreptate. Daca nu se implineste, toti uita Cand insa n-ai nici o parere, nici nadejde sa fii socotit profet nu poti sa ai. Daca iei bilet la loterie, nu e sigur ca ai sa castigi dar daca nu iei, e sigur, negresit sigur, domnule Gheorghidiu, ca nu castigi. D-aia m-am inscris intr-un partid Poate ca n-o sa izbutesc nimic Ce are a face? Sa fii inscris acolo nu se stie.
Intr-un fel, tipul incepuse sa-mi fie simpatic. Intr-o zi, nelinistit de soarta intreprinderii, ba chiar destul de amarat, caci peste cateva zile inchiderea fabricii era de neinlaturat, i-am spus privindu-l in ochi:
- Mi se pare ca n-am facut nici o afacere cu fabrica, domnule Lumanararu.
Si competintele meu, simplu:
- Mi se pare si mie.
Am tresarit ca ars, caci o confirmare a unui astfel de specialist mi se parea definitiva.
- Cum? Chiar suntem amenintati cu lichidarea?
- De, eu stiu? Mi se pare ca ne-am cam incurcat Asa sunt afacerile a iesit rau. Daca iesea bine nu era bine?
- Cum asta: "daca iesea bine nu era bine"?
- Asa, cum iti spun ia ceteste dracia asta, ca n-am ochelarii la mine, si-mi intinse o hartie adusa de servitor.
- Societatea tramvaielor ne intreba daca-i putem livra, in termen de doua saptamani, o tona de nituri de arama si doua tone de sarma. Si am asteptat intrebator. Ei, ce zici?
- Cum: ce zic? De unde sa stiu eu?
Am ramas trasnit Dar asociatul meu era intr-unul din acele goluri sufletesti cand, dupa o incordare prea lunga, personalitatea e incapabila de cel mai mic efort, simtea venind lichidarea, sau ce, nu mai stiu, destul ca m-a privit lung, surazand, si pe urma, ghicind parca in ochii mei o corectitudine fara margini, ca un caine in ochii stapanului, cand intelege mai sigur de orice asigurare, gandul prietenos, s-a uitat lung la mine si si-a scos ochelarii.
- Domnule Gheorghidiu, iti fac o marturisire, dar te rog sa nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzina, de durboren, de stosmasine, cum le mai spune In viata mea n-am
Eram uluit.
- Cum, in viata dumitale? Ce vrei sa spui? Pai n-ai avut o fabrica de clopote? Cum ti-ai castigat averea?
A zambit larg si obosit parca de digestie, jucandu-se, asa, cu tamponul de pe masa.
- N-am avut nici o fabrica Am avut o pravalie de obiecte bisericesti in piata mare Asta-i tot ce am avut.
Mi se pare de necrezut.
- Si atunci, de ce ai luat uzina asta?
- De ce sa n-o iau? Nu-i o afacere?
- Dar daca nu te pricepi?
- Ei asta-i, daca nu ma pricep. Dar n-am avut si fabrica de sapun, n-am si acum tipografie, de tiparesc carti, n-am cumparat si cincizeci de vagoane de peste sarat, la Galati? Parca la alea m-am priceput? Asa-s afacerile unele ies altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie sa iei. Si-a pus, caci acum asta ii devenise tic, iar, ochelarii negri. Ei, daca nu pleca inginerul, nu proprietarul asa-i ca mergea?
Nu pot sa-mi adun mintile
- Dar bine, domnule, daca nu te pricepi? Ma miram inca stiam insa ca intr-adevar, intre altele, e si, asa gros, directorul unui institut de editura.
Si-a scos, cu un gest suspendat o clipa, ochelarii negri si, putin enervat:
- Esti un copil, nu te supara, domnule Gheorghidiu, ca ti-o spun. Ce inseamna aia, sa te pricepi? Cine poate sa prevada totul? Cine putea sa prevada ca Germania va opri arama, chiar cand faceam noi transportul? Daca mai intarzia ordinul o zi, cinci milioane castigam la comanda noastra. Asa Daca oprirea venea a doua zi, putea sa se inchida de zece ori uzina, ca noi vindeam arama Negustorul care face socoteli si prevederi nu-i negustor, caci nimeni nu poate prevedea totul. Si daca nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la posta, nu socoti pasii, mergi Asta-i ca la curse. Parca acolo cunosc caii? Ca nu le pot pronunta uneori nici numele Joc asa la intamplare si castig pe cand cei care pretind ca se pricep, vorba vine, pierd.
Intra, cu sapca in mana, un contramaistru.
- Domnule (si nu stia ce titlu sa-i deA), s-a oprit frezmasina.
Lumanararu deveni grav si sever:
- Cum s-a oprit?
- Nu stiu ce are trebuie sa
- Cum s-a oprit, domnule? Ce paziti acolo? Va pricepeti si voi ca niste cizmari. Irimescu a vazut-o?
- Domnul inginer e plecat in oras nu stiu.
- Bravo, domnule, bine stam va sa zica s-a oprit durboru si domnu inginer se plimba in oras?
- Nu durboru, domnu frezmasina.
- A, frezmasina - si inganandu-se - frezmasina, bravo! O sa va dau pe toti afara, ca nu sunteti buni de nimic. Va sa zica eu trebuie sa ma ocup si de fleacurile astea ca n-am altceva de facut? Sa amendezi oamenii de la masina cu leafa pe-o zi. Hai, pleaca. Si, bondoc, a luat un aer napoleonian.
- Domnule
- Hai, fugi de aici, am terminat.
Si dupa ce a iesit contramaistrul, bonom:
- Ai vazut? Ma baga pe mine in chestii de astea? De unde vrei sa ma pricep eu?
Eram uluit, ca in fata unui scamator rar.
- Pai atunci de ce ai amendat pe lucratori?
- Cum, de ce? Ca sa aiba grija las ca amenda nu strica niciodata sunt mai cu grija. Sa se stie ca sunt stapan aici.
Mi-e imposibil sa-mi pot reveni.
- Dar e nedrept, domnule Vasilescu, sa amendezi niste oameni care poate nici nu sunt vinovati.
- Domnule Gheorghidiu, nu ma invata dumneata pe mine. Romanul trebuie sa creada totdeauna ca e vinovat numai asa are grija. Lasa, ca banii tot ii ia inapoi le dau bacsisuri mari din cand in cand. Si privindu-ma cu un val de dragoste, fara ochelari: Domnule Gheorghidiu, lasa-ma ca stiu eu ce fac in astea nici dracu nu se pricepe ca mine
Suna telefonul si el l-a lasat inadins sa-l ridic eu.
- Pai spuneai ca nu te pricepi? Alo da alo
Surade, uimit, cu lipitoarea neagra deasupra gurii.
- Cum nu ma pricep? Nu ma pricep la masinile lor, acolo nu stiu toate dichisurile cum vin dar cand e vorba de clenciuri de astea in afaceri, nu ma bate nici dracu Dar uite, domnule, ca Ulguz (era secretarul luI) nu mai vine.
La telefon era inginerul Irimescu, care telefona de la o banca din oras. Lumanararu il chema la aparat.
- Domnule inginer, te rog nu te supara dar dumneata stii ce se intampla aici? Stii ca frezmasina s-a oprit? Ca stau lucratorii degeaba? Nu-nu-nu. Frezmasina asta nu e fleac. Nu-i asa Ce vrei? Eu sa ma ocup de toate? Am si eu altele pe cap Asa, te rog, vino imediat, si agata aparatul, scoase o havana si, dupa ce ma invalui din nou intr-o privire de dragoste, cu o emotie neasteptata, ca de homosexual, imi mangaie incet mana: I-adevarat, domnule Gheorghidiu, ca dumneata stii atat de multa carte? Eram profund induiosat si nu stiam de ce Era parca un mister, care dadea o alta atitudine unei situatii care parea simpla.
Abia tarziu, poate peste un an, am aflat, in imprejurari pe care n-am locul sa le povestesc aci ca Tanase Vasilescu Lumanararu, om de douazeci de ori milionar in aur, nu stia carte, nu stia decat sa semneze si ca boala de ochi era numai un truc, ca sa ascunda aceasta infirmitate intelectuala. Atunci am inteles de ce e nelipsit de langa el secretarul, si de ce omul acesta se misca, in lumea afacerilor, atat de greu, jucand comedia cu o abilitate aproape geniala, ca sa insele absolut pe toata lumea.
Acum ma multumeam numai sa-l privesc, captiv al emotiei lui.
- Oi fi stiind eu carte dar, uite, ca-mi pierd banii din cauza dumitale Ma gandesc sa ma retrag.
Mi-a mangaiat mana mai departe, cu ochi buni.
- Nu-i pierzi, domnule Gheorghidiu nu-i pierzi De ce sa te retragi? La urma urmelor, daca nu merge afacerea asta incercam alta mai vedem noi Nu-i vorba, ca as vrea o altfel de afacere cu dumneata Sa stii ca daca vrei sa scrii vreo carte, sa mi-o dai mie s-o tiparesc Vreau sa tiparesc cartile dumitale.
Peste vreo doua zile tineam acasa la unchiu-meu un fel de consiliu, caci oprirea transportului de arama din Germania ne ameninta sa inchidem fabrica. Dar nu era chip sa vorbim cu Nae Gheorghidiu. Aproape zi si noapte la capataiul baiatului, devenise el insusi parca bolnav: palid, cu obrajii grei si nervos, cu ochii tulburi.
Nicusor, fara sange, de parea numai o masca albita pe fata de perna alba, clatina, din cand in cand, capul din cauza febrei si atunci parintele, alaturi, tresarea tot:
- Dragul meu, spune ce ai ce te doare? Mai iei putina limonada? Copilul, recunoscator, il privea lung, deznadajduit si buzele arse incercau sa murmure ceva, pe urma nu era decat clatinatul capului, cu ochii sticlosi, feriti.
Nae Gheorghidiu era parca alt om Nu numai ca nu mai facea nici un spirit, dar era miscat cand noi aratam interes bolnavului, asculta, cu rasuflarea oprita, orice sfat absurd pe care i-l dadeam, pe urma arata ca a incercat, sau ca, dupa doctor, e altceva.
In ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevarul ca nu exista oameni "numai buni", sau "numai rai", ca doar in melodrama se intalnesc astfel de varietati extreme. Si s-a ajuns la o confuzie de trasaturi morale, in care arbitrarul si intamplarea joaca rolul esential. Un asemenea scriitor ar fi fost inclinat sa vada in durerea deznadajduita a lui Nae Gheorghidiu nuanta de bunatate si dovada de suflet. Nu era decat exasperarea sentimentului parintesc pentru progenitura, lipsita de orice semnificatie morala deosebita.
O explicatie, in ordinul specific psihologic, a acestei bunatati ar fi ca oamenii ceilalti nu exista pentru noi decat in masura in care le cunoastem dorintele, preferintele, nadejdile, actele si atitudinea in decursul vietii. Cum, insa, cei mai mediocri dintre parinti nu cunosc ca indivizi in lume - nu au reprezentarea lor efectiva - decat pe copiii lor (pe care i-au vazut crescanD), e probabil ca de aceea ii iubesc numai pe ei. Bunatatea adevarata cere neaparat inteligenta si imaginatie.
Sunt, dealtfel, gesturi si acte de pseudobunatate, care nu sunt decat variatii periferice si nu indreptatesc nici o concluzie. E chiar un soi de bunatate care seamana la culoare cu cea adevarata, ca albina cu viespea, dar sunt la fel de deosebite. Cand taranimea unui sat oriental iese, cu donite de apa si cu codri de paine, inaintea unui convoi de ocnasi, cei care vorbesc de frumusetea sufletului taranesc vad aici o pilda incontestabila de bunatate si omenie. Mai mult chiar, e laudata si ostilitatea pe care cei de la portile caselor o arata gardienilor "lipsiti de inima", care pazesc pe ocnasi. Dar daca se intampla ca in aceeasi noapte sa fie prins intr-un grajd din sat vreun hot de cai, tot satul tabara pe el si-l sfasie fara mila. Femeia asasinata, copilul zdrobit de ocnasii dusi in convoi erau din alta lume, de departe, dar calul, vezi bine, e din satul lor, al lor.
Alte specii, tot asa de false, sunt in general bunatatea celor amabili si indulgenti, a imensei majoritati a oamenilor saraci, a chefliilor generosi, a poetilor tristi, a romancierilor, duiosi, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scazut de tot, nu departe de perversiune (daca aceasta o fi existanD) pe scara morala. In afara de constiinta, totul e o bestialitate. Si sunt nenumarati oameni care, in bucuriile, in tristetile, in surasurile, in pasiunile lor, in ideologia, in generozitatea, in dragostea, in indulgenta lor, in gingasia lor, sunt numai bestiali.
Dupa ce am aruncat cate-o privire cu compatimire inspre patul bolnavului, am iesit si l-am asteptat pe unchiu-meu in birou. A venit numai dupa ce baiatul a atipit putin. Discutia a fost lunga si plina de reprosuri jalnice din toate partile. Gheorghidiu parea inmuiat si absolut cu totul altul decat cel obisnuit, chiar cand discuta afaceri. Parca si aci facea apel la compatimirea celorlalti. Nu parea sa existe solutie, cand Lumanararu arunca, asa intr-o doara, ca la Galati a vazut un depozit de fierarie si aramarie veche.
- Dragii mei, nu s-ar putea sa cumparam noi depozitul ala? Ei, draga Lumanararule tu, Stefane, puiule, ce zici? La Galati, zici? Nu? Am acolo un prieten avocat Vasile Stanescu, str. Domneasca 26 bis Dati-i o telegrama din partea mea sa se intereseze ce e cu depozitul Dar si eu cred ca e al statului. Daca raspunsul e afirmativ, Stefane, du-te maine la minister si obtine aprobarea lui. Il luam la pretul zilei. In trasura, Lumanararu e ganditor, intreaba aproape absent de ce s-o fi strans lume in fata Cercului Militar si pe urma, uitand de toate intamplarile parca, si de cand servise tuica in sort de lacheu, murmura induiosat:
- E om de inima, domnule. Ai vazut ce prapadit era?
Nae Gheorghidiu era intr-adevar de nerecunoscut. Abia a doua zi, cand ne-a venit raspunsul, a redevenit o clipa el cel de totdeauna. Mi-a spus sa ma duc imediat cu cererea la minister.
Am trecut prin vreo doua birouri de asteptare, pline de lume de tot soiul Batrani uscati, femei tinere, cucoane grase si mustacioase, domni cu infatisare respectabila asteptau, unii trantiti in fotolii, altii pe scaune, destui in picioare. Unui domn, care mi-a confirmat ca e seful de cabinet, i-am spus ca vreau sa intru la ministru si m-a poftit politicos sa astept. Ceva comun tot avea multimea asta pestrita. Un fel de asteptare nervoasa, care provoaca ticuri, un fel de febra in privirea abatuta, care te face sa te crezi in sala de asteptare a unui medic celebru de boli nervoase. Cand iesea cineva dinauntru, toti se ridicau in picioare, dar seful de cabinet facea semn numai celui indicat. Un domn gras, cu cioc, a stat inauntru, fara sa se sinchiseasca de cei de afara, peste o ora. In timpul acesta, ceilalti duceau nervosi mainile prin par, schimbau locul pe scaun, unii intrebau cate ceva pe seful de cabinet, citeau vreo harta sau vreunul din numeroasele avizuri. Eram sigur ca atunci cand domnul cel gras si cu cioc va iesi, va fi linsat. Dupa catva timp a venit unul inalt si elegant, care, dupa ce si-a spus numele sefului si a explicat ca este grabit, a fost introdus cel dintai. Imi ziceam ca, orice s-ar intampla, niciodata n-as avea ineleganta sa trec peste atata lume care asteapta. Si chiar am stat pana la doua dupa-amiaza, lasand sa treaca multi noi-veniti si mistuindu-ma de uimire ca exista, dincolo de usa, un om care poate tolera spectacolul acestei asteptari. Mai tarziu am aflat ca unii ministri inadins aduna atatia nenorociti in sala de asteptare, ca sa dea impresia ca au resort important si ca au ajuns departe in viata. De aceea ei amana, ca profesionistii care vor sa para ca au clienteala, cat mai mult, lasa sa se ingramadeasca lumea, si inca de pe scara automobilului, cand sosesc, se intreaba cu ingrijorare daca e plina sala de asteptare. Cand i-am spus lui unchiu-meu ca n-am putut intra, s-a crucit
- Cum, domnule, ai stat doua ore acolo, asteptand? Cum, nu i-ai spus sefului de cabinet cine esti? Asta-i extraordinar. Cat e ceasul? Noua si jumatate Du-te, imediat la ministru acasa.
- Acum, la ministru acasa? Suradeam, crezand ca glumeste.
- Du-te imediat! si fierbea de enervare.
- Dar cum asta, unchiule? O fi omul la masa Se poate una ca asta?
- Ce masa, domnule? Lasa-ma cu masa-n pace acum. Mi-e copilul bolnav, ca m-as duce eu Stai sa telefonez.
A telefonat si ministrul i-a spus sa ma duc imediat acolo. Astepta lume si la el acasa, dar o alta lume decat cea de la minister. Nu era nici o graba. Intr-un hol si un salon cu lumina galbuie ca de candela, cu mobila bogata, dar comuna, desi erau ici-colo portrete de familie si fotografii, se discuta scazut politica, se spuneau anecdote. Erau, dupa cate am inteles, parlamentari, ziaristi, lume de afaceri importanta. Se vorbea si despre razboi, dar mai putin. Cand m-am intors cu aprobarea, era unsprezece si jumatate.
Cum a vazut hartia, Nae Gheorghidiu a examinat, pe ganduri, semnatura, a fumat si a trantit infundat, in scrumiera de alama, mucul de tigara. Pe urma a cerut un numar la telefon. Nici nu putea macar sa stea in fotoliul adanc de piele cafenie, ci telefona din picioare. Usile erau cu oglinzi, impartite in mici careuri, totul incadrat in muchii aurite (casa trebuie sa fi fost construita de vreun alt parvenit, dar aleasa apoi anume de unchiu-meU) si astfel il priveam de doua ori: o data in picioare, greoi, aprig, sigur de el si combativ, iar a doua oara rasfrant, faramitat de careurile oglinzilor din usa, intr-o multiplicitate de imagini taiate, fara forma, lucioase si iuti. Nu putea obtine numarul si s-a intors spre mine autoritar, desi sacoul larg ii atarna.
- Te duci imediat la Vasile Marinescu, secretarul general, si-i spui ca-l rog sa-mi lucreze maine, neaparat, hartia.
- Dar maine e duminica, unchiule, nu se lucreaza la minister.
- Taci din gura, ca stiu eu ce spun. Nu ma-nvata tu pe mine Luni trebuie sa avem, la 9 dimineata, hartia gata
- Eu nu vad cum Si pe urma, acum? Aproape de miezul noptii?
- Miezul noptii? Acum se rezolva, baiete, afacerile serioase la noi ziua nu vin la minister, ca sa astepte acolo, decat nenorocitii care cer cativa poli ajutor, si stramba buzele groase a scuipat.
- Si pe urma, ce inseamna o zi intarziere?
- Nu trebuie sa pierzi nici o zi. Daca mai afla si altii de depozit? Hei, baiete, cum crezi tu ca se mananca o paine in tara romaneasca?
Nu era intaia oara cand il auzeam spunand asta si nici nu era singurul om care o spunea. Atat de deseori am auzit exclamatia asta, incat am impresia, falsa desigur, ca in tara mea painea e supremul scop al oricui si masuratoarea tuturor valorilor sufletesti. "Vreau sa mananc si eu o paine" (si nimic altcevA). "A mancat paine in casa mea." "Da-i si lui, acolo, o paine." Idealul fiecaruia pare sa fie, cu exclusivitate, sa castige cat mai multe paini, izbanda in viata si-o apreciaza dupa numarul de paini de care dispune. Iar maximum de altruism consta in satisfactia "de a da si altuia sa manance o paine de pe urma ta" (dar nu mai multa, "ca se obrazniceste"). Tara a graului si a foamei cronice in trecut, traieste si acum sub obsesia painii, care eclipseaza oricare alte preocupari ale constiintei, orice drame in zona superioara. Tragediile sunt aci in gradul "luptei pentru existenta", caci viata, infinit mai usoara ca in Apus pentru cei mediocri, ca si pentru canalii, e neinchipuit de grea pentru oamenii de merit si pentru cei care vor sa ramana cinstiti, decat oriunde, in lume. Dealtfel, am aflat, in alta imprejurare, un fapt care imi confirma si mai mult aceasta falsa impresie: in loc sa raspunda la o polemica stiintifica a unui coleg al sau, un savant localnic l-a vestit ca are "sa-l faca sa se predea prin foame" si a manevrat asa incat a izbutit.
Fireste ca viata ar fi atroce in asemenea societate. Din fericire, compatriotii nostri, in masura in care toata observatia ar putea fi adevarata, par sa fie, ca toti orientalii, de un vulgar si aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obtine pe cale sufleteasca si de constrangere a constiintei, se obtine usor prin femei, care, daca stiu sa se refuze si sa manevreze cu trandafirul rosu, nu cunosc refuzul. Situatii se fac si se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanta, ci o deosebire fundamentala. Ceea ce un profesor universitar nu poate obtine dupa umilitoare audiente, obtine o actrita intr-o convorbire telefonica de un minut. Mai au acelasi succes cei influenti, care pot practica dictonul: "Do ut des"; exact: da-mi, daca vrei sa-ti dau si eu. Ca unchiu-meu, care, pierzandu-si increderea in mine, a incercat iar la telefon. De data aceasta a izbutit sa obtina numarul dorit.
- Casa domnului secretar general Vasile Marinescu? Da? Da-da-da, aici eu sunt Puiule draga, uite ce te rog. Am obtinut pentru fabrica noastra o aprobare de arama veche de la Galati Multumesc multumesc Dar uite ce te rog esti dragut, bravo uite, am nevoie sa mi se lucreze chiar maine hartiile de da, am nevoie de ele luni de dimineata Puiule draga, te rog foarte mult Ce-are a face? Cheama pe cineva e un sef de birou Misoiu, sau nu stiu cum naiba ii mai zice, cheama-l pe el In zece minute, hartiile sunt gata Ei, asta-i nu-i nimic ii gasim noi adresa. Ce-are a face? Ii dai data de azi, ultima la iesiri, si mi-o iscalesti dumneata chiar maine Sper sa nu ma refuzi. E, hai, copacel copacel Am eu omul meu care face toate da-mi numai aprobarea dumitale Bun bravo multumesc Asa sarutari de maini doamnei cand veniti la noi la masa?
A asezat, invingator, receptorul pe aparat. I s-au luminat ochii grosi, de obicei de un verde congestionat, iar obrajii mari si cazuti erau acum bine sprijiniti de gura, pe care lipsa mustatii o vadea si mai goala in surasul ei de satisfactie.
A fost pentru mine un nou prilej de nedumerire si reflectiune. Mi s-a parut izbitor contrastul dintre increderea senina cu care acest om privea destinele comunitatii (viitorul apropiat al tarii nu-i da nici o umbra de ingrijorare, indulgenta lui pentru greselile impotriva statului era foarte mare si nici o masura de prevedere nu i se parea necesara, desi era un om politic si ar fi trebuit sa aiba simtul raspunderiI), si faptul ca era, cu toate acestea, continuu nelinistit de soarta afacerilor lui personale, banuind pe oricine, neincrezandu-se in abstractii si numarand pe degete, de doua ori de fiecare data, ingrijorat de orice posibilitate de esec, gata, ca o fiara, sa reprime, fara crutare, orice amenintare cat de vaga. Nu stiu daca am dreptate sa trag concluzia ca oamenii problemelor mari sufletesti sunt tocmai dimpotriva: nelinistiti de calea destinelor care li s-au incredintat si fata de vinovatii mari, atunci cand e vorba de soarta colectivitatii; fara indulgenta, dar optimisti, neglijenti si iertatori, atunci cand e vorba de interesele lor personale. Aceasta constatare ar pune poate putina ordine in frica pe care o au scriitorii de a nu vedea pe unii "prea in negru, iar pe altii prea in roz". Negresit, oamenii sunt si buni si rai, dar e necesar sa se precizeze in ce imprejurari. Trei nule puse inaintea cifrei una sau dupa ea, nu inseamna acelasi lucru.
Totusi a fost nevoie sa ma duc din nou la ministru. In salile de asteptare cred ca era aceeasi lume din ajun. Seful de cabinet al secretarului general a venit cu mine si a cerut sa fiu introdus cat de repede. Aceste situatii exceptionale imi sunt cu adevarat insuportabile. Aveam impresia ca mi s-a uscat pielea. Negresit, sunt nemasurat de orgolios, dar, hotarat, asta ca personalitate sufleteasca numai: ca personalitate sociala ma simt intr-o situatie falsa si nesigura cand ma saluta prea respectuos chiar un servitor. Parca merg in calcaie. Imping nelinistea asta atat de departe, se vede, insa, incat as putea sa ma plang de cele mai multe ori, si pe drept cuvant, de exagerata familiaritate si lipsa de stima sociala care mi se arata.
Din punctul lui de vedere, Nae Gheorghidiu a avut dreptate. Luni a venit un referat de la Galati, anuntand ca un localnic se oferea sa cumpere aramaria cu un pret mult mai ridicat decat cel dat de fabrica noastra, dar era prea tarziu, hartiile erau semnate.
Peste vreo saptamana, in preajma Pastilor, am facut un aranjament cu ceilalti si, cu toate ca nevasta-mea insista sa raman, am iesit din asociatie.
E TOT FILOZOFIE
Imi dadea o impresie de echivoc: ma simteam in mana celor doi oameni, care luau necontenit aere grave si atitudini importante, ca in mana unui medic, care-ti aplica aparate si face incercari cu tine, fara sa spuie exact ce vrea, pretinzandu-ti, destul de nejustificat, absoluta incredere. Dealtfel, mi-e greu sa merg imediat in spatele cuiva, cu obligatia sa calc exact in urmele lui.
Mai ales ca in timpul acesta munca mea la Universitate ma pasiona si fara indoiala ca a fost cea mai rodnica din viata mea. Chiar in a doua jumatate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevarata lectie despre Critica ratiunii practice. Profesorul, foarte serios si foarte pretentios, obisnuia sa lase pe catedra pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea in randul auditorilor, in prima banca. Noutatea era acum ca, spre deosebire de toti colegii mei, care-si citeau lucrarile, eu vorbeam, timp de o ora, despre tema data, fara altceva dinainte decat o pagina cu note.
Negresit, Critica ratiunii practice, excesiv dogmatica, prezinta mult mai putine greutati decat aceea a ratiunii pure, chiar in textul kantian, ba inca, tinand seama mai mult de sala decat de profesor, cautasem sa ocolesc cat mai mult dificultatile metafizice. Nevasta-mea a fost pana seara grava si tacuta. Faptul ca fusesem tratat de profesor cu atata deferenta masurata, ca timp de o ora fusesem pe catedra obiectul privirilor unei sali pline, in care erau si cateva studente, frumoase, necunoscute noua, de la alta facultate probabil, sfiala admirativa cu care eram felicitat de colegi si de roiul de fete care ma inconjurase, la sfarsitul orei langa catedra, o intimidasera.
S-a rezemat de bratul meu, calda si ingandurata. Aveam de facut cumparaturi si simteam nevoia sa schimb oboseala in joc si destindere. Am fost cu trasura dupa-masa la Sosea, pana dincolo de vila Minovici. A vorbit in timpul plimbarii putin si parea mereu preocupata. Numai cand a fost in patul jos si larg, ghemuita intre pernele albe, dupa obiceiul ei, a soptit, parca mai mult pentru ea: "Uf si filozofia asta!" Spunea "uf, si filozofia asta!" cu un fel de ciuda, cum ar fi spus: "uf, rochia asta!" sau "uf, pantoful asta!" care o strange.
- Dar ce-ti face filozofia, fata draga?
- Nu pricep nimic nimic, si-i erau ochii mari si albastri, incruntati de necaz.
- Cum, acum, dupa ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filozofie, constati ca nu pricepi nimic?
- Lasa-ma-n pace niciodata n-am priceput nimic ce naiba vor toti filozofii acestia?
- Si-i iubesti tu cred ca nimic mai mult Asa o fata sluta ca tine
- Asculta, vorbesc serios acum Te rog foarte mult
- Ei, cum vorbesti serios, draga mea, daca vrei sa stii ce vor filozofii?
Lumina lampii, stransa si rasfranta de abajur, ii poleia rotunzimile albe, in culcusul patului cu perne mari, patrate, de olanda parca scrobita.
- Asculta, ti-a trecut vanataia pe care ti-ai facut-o la genunchi, cand te-ai lovit de scaunul cazut ieri? si i-am ridicat camasuta spumoasa de pe genunchi, ca sa vad.
Si-a tras-o nervoasa la loc.
- Lasa asta si raspunde la ce te intreb.
- Cum, draga, vrei sa stii serios ce vor filozofii?
- Da si era grava ca un copil care cere luna sau pasarea de aur
- Nu stiu
- Cum nu stii? Atunci de ce vorbesti la Universitate?
- Ce vrei sa fac? Vorbesc si eu asa
- Dar lumea de ce spune ca stii?
- Spune cineva enormitatea asta?
- Lasa-ma-n pace, ca nu vrei sa-mi spui, si albastrul ochilor i s-a intunecat, buza de jos, umeda, i s-a rasfrant a ciuda.
As fi vrut s-o sarut, asa imbufnata si copilaroasa ca o cadana.
- Fata draga zau daca stiu.
- Spune ce stii Ce-ai vrut sa spui azi cand ai spus "neliniste metafizica"?
M-a mirat ca a retinut expresia, dar pare-se ca a frapat-o ca pe excursionisti un obiect de curiozitate colorata, in muzeu.
- Neliniste metafizica? si o priveam adanc in ochi Neliniste metafizica e sa privesti o femeie in ochii mari.
- Ei, nu
- Sa simti ca lumea e fara margini, ca suntem atat de mici, ca frumusetea are pete si e trecatoare, ca dreptatea nu se poate realiza, ca nu putem sti niciodata adevarul. Sa fii, din cauza asta, trist sa iubesti florile si sa zambesti cand vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu banuie nimic si isi au socotelile lor.
Genele lungi se intind usor ca o mirare peste apa albastrie dintre ele.
- Nu putem sti adevarul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? si ascultand in ea, o clipa, pe urma: frumusetea are pete si e trecatoare?
- Da, fata draga, adevarul nu-l putem sti niciodata, niciodata dreptatea nu se poate realiza pe lume iar frumusetea are pete si e trecatoare Asa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tau
- Ei, esti revoltator, maraia, pacalita in asteptarea ei.
- Iar acum doua saptamani ai avut si un guturai de nu avea nimeni curajul sa te sarute, iar nasul ti-era inform si rosu Ba inca ar putea fi si mai rau, zi Doamne fereste ai putea fi bolnava de stomac, de pilda
- Ah, taci cu prostiile spune-mi mai bine ce e filozofia
- Tare mi-e teama ca daca nu ti-o conveni nici ea, o sa-i spui "sa taca" si filozofiei. Voi femeile
- Te rog nici un "voi femeile" eu sunt eu eu nu sunt "femeile".
Am tras-o de nas, s-a aparat ca de o albina cu palma si pe urma iar a luat mutra intrebatoare.
- Stai intai sa indrept abajurul, ca sa-ti fie capul in lumina Nu pot suferi sa-ti vorbesc, fara sa-ti vad ochii. Imi da "nelinistea metafizica", si intorcand lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scaldat-o in lumina. Cu formele ei calde si vii, era ca o bucurie a serii.
- Ah iar incepi credeam ca ai devenit serios, si trase de urechile de dantela puisorul de puf.
- Draga, filozofii, ca toti copiii, au vrut sa stie la inceput "cine a facut lumea?".
- Cine s-o faca? Dumnezeu
- Da? Ai uitat intrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a facut, taticule?
- !? se mira cu ochii mariti si gura micsorata.
- Sigur. Indeosebi, ei ar fi vrut sa stie ce se intampla cu omul dupa moarte Daca exista suflet si daca sufletul e muritor. Au vazut insa curand ca aici dezlegare nu poate sa fie si, modesti, dandu-si seama ca nu pot cunoaste nimic de dincolo, au cautat sa cunoasca mai bine lumea de dincoace, lumea asta in care traim. Negresit, mai toti au facut si metafizica religioasa, dar cei mai multi, si in principalul operei lor, s-au intrebat ce e lumea
- Ce sa fie? si era mirata ca filozofii si-au pus o intrebare atat de simpla.
- Ce? ti se pare asa de usor de raspuns?
- !?
- Draga fata, inca de la inceput s-a vazut ca nici intrebarea asta nu are un raspuns limpede. De trei mii de ani - si, poate, mai demult - ganditorii cauta dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaste din ea? Cei care au incercat un raspuns se numesc filozofi, iar ansamblul raspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, in centrul filozofiei sta asa-zisa teorie a cunoasterii. Motru, de pilda, e profesor de logica si de teoria cunoasterii.
Pare enervata, deziluzionata, isi ridica usor camasuta alba pe umerii rotunzi si cruzi.
- Dar bine, cu aceasta cunoastere a lumii nu se ocupa stiinta? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoasterii?
E mirata, asa cum se mira profanii ca filozofia se ocupa de lucruri care lor le par excesiv de simple, caci nimic nu pare mai simplu decat o axioma. Asa cum elevii, care urmeaza matematicile superioare, se mira ca li se cere sa demonstreze ca 3x7=7x3.
- E cu totul altceva, fata urata Dealtfel, cei mai multi filozofi au tagaduit posibilitatea stiintei.
- Ei, cum asta? intreaba, nevinovata
- Ei spun ca, in afara de ce e formal si nu al realitatii, in afara deci de matematici si de ce se leaga de ele: geometria, mecanica si fizica, in genere, nu putem cunoaste nimic sigur. "Sigur", intelegi?
- Si cum asta? Dar medicina?
- De medicina nici nu mai vorbim. Indicatiile ei se bat in cap si determina mode. Unii cred ca de doua mii de ani n-a facut nici un progres, in afara de chirurgie, care e tehnica pura. Medicina nici astazi nu poate vindeca un guturai macar si ai vazut ca eu a trebuit sa astept doua saptamani pana sa te pot saruta ca lumea
- Ah! si-mi da manioasa cu puisorul de puf in cap.
- A recomandat, zeci de ani, dusurile reci pentru cei nervosi si acum le condamna, gasindu-le omoratoare mai ales pentru cei nervosi, de le-a inlocuit cu cele scotiene. A recomandat o jumatate de veac mancarurile fierte mult, cu grija, si azi le recomanda aproape crude, sa nu li se piarda vitaminele. A recomandat operatia de apendicita, pe urma a combatut-o, a recomandat medicatia intensa, ca sa revie pe urma la stimulente si iar sa se intoarca. Am citit zilele trecute ca un medic e de parere ca apa murdara de rau e mai buna de baut, tocmai pentru ca are bacterii, necesare organismului, si e deci impotriva filtrarii. Ba se pare ca unii medici sunt si impotriva aeratiei camerei de dormit, pentru ca sa nu se consume oxigen in timpul somnului si odihna sa fie deci completa si citeaza cazul pasarilor, care dorm cu pliscul sub aripa. A fost un principiu: "digeram cu picioarele mai mult decat cu stomacul" si acum unii recomanda siesta linistita, dupa pilda animalelor care se odihnesc dupa masa. Tuberculosilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al muntilor si, dupa ce au murit cu sutele si miile acolo, au fost coborati, ceilalti, mai jos. Dealtfel, multi se intreaba daca nu cumva cea mai teribila dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentatie, dovedind astfel ca nu castigam nimic, ca, in schimbul unei aparente indreptari, ne loveste mai rau, mai cumplit. S-a observat, in orice caz, ca populatiile care ignoreaza medicina traiesc mai sanatos si mai mult decat cele care la tot pasul alearga dupa doctori. Asta ca sa-ti dau un exemplu. Asa cu toate De istorie ce sa mai vorbesc? Ai vazut cum isi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filozofii nu se gandeau numai la medicina, ci la tot ce poate fi obiect de stiut. Nu putem cunoaste nimic cu adevarat.
- Tot nu pricep cum nu putem cunoaste?
- Asculta, sa te intreb altfel. Cum cunoastem noi lumea?
- Prin simturi
- Foarte bine dar simturile sunt inselatoare:
Urechea te minte si ochiul te-nsala
Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic
Culoarea nu e a lucrurilor e a ochiului nostru Daltonistii vad verde in loc de ros. Daca toti am fi daltonisti, toate lucrurile rosii ar fi verzi, ochiul sufera de atatea ori, dealtfel, de halucinatie urechea de asemeni "mi s-a parut ca m-a strigat cineva", pipaitul insala, simtul inferior insala Cei carora li s-a amputat piciorul se vaieta inca uneori ca-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici forma, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai vazut si in somn cum ne insala simturile? Traiesti in vis tocmai ca in viata. Soarele te arde, iarba e umeda, gheata rece, vezi ce nici n-ai gandi, castigi saci cu bani de aur. Ba chiar banuiesti ca esti in vis si ingrijorat, cauti sa verifici, te pipai. Dar te convingi ca e realitate. Pentru orice ganditor adevarat a ramas stabilit ca nu putem avea nici o incredere in simturi. Totul e relativ. Nasciorul dumitale pare un nas de Cyrano pe langa o carna adevarata.
- Asculta si iar isi arata amenintatoare dintii albi, dintre care doi din fata, de sub buza rosie de sus, putin mai lati, ca doua minuscule petale, imbietoare, de floare de cires.
- Cine ar banui ca alamiul parului dumitale e facut cu ajutorul ceaiului? Pe toti ii insala.
- Ah! si a inceput indignata sa dea cu picioarele si pumnii in mine, aratandu-mi suvite de par auriu din crestet: Uite uite.
- Draga, ma lasi sau nu sa fac filozofie?
- Daca spui infamii?
- Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi ca daca nu stai linistita, vai de chica dumitale alamie. Si, dupa ce s-a potolit putin: Imi spui uneori ca ma iubesti. Si eu trebuie sa cred asta desi stiu ca e ceva foarte relativ Cine stie?
Ma priveste cu ochi mari de copil furios.
- Ai spus ca faci acum numai filozofie
- Dar ce? Crezi ca asta nu-i filozofie? Sa stiu daca ma iubesti sau nu? (Cand imi dau seama acum cat de putin banuiam ce sens profund avea sa aiba intr-o zi aceasta afirmatie pentru mine, ce innebunitoare problema fara solutie avea sa-mi puie, cat aveam sa-mi repet intrebarea la nesfarsit, imi vine sa surad melancolic de seninatatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi, fara sa stie nimic, cei al caror tren a si pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotriva.)
- Nu te iubesc deloc continua.
- Dar sub aparenta, s-au intrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care sa reziste oricarei analize? Si fiecare a propus cate ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuti au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, daca ai cauta si ai cauta, ai vedea ca esenta, absolutul, este apa. Ea se transforma in toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decat miscare si transformare, dimpotriva: esenta, absolutul, era focul, un foc mai pur insa. Altii, mai vechi, crezusera ca e pamantul, altii aerul. De fapt, toti intelegeau prin aceste "principii" ceea ce stiinta moderna intelege prin "energie", care, transformandu-se in orice, creeaza lumea existenta. Deci, vechii filozofi greci erau niste fizicieni. Erau, dealtfel, si buni matematicieni. Pytagora chiar credea ca numarul e singura realitate in lume. Caci aparentele ar fi inseland, dar numarul nu insala niciodata, 3+4 fac oricand sapte. Altii au gasit ca miscarea e absoluta. Zenon credea ca, singur, repaosul. Dar sa trecem peste acesti primi filozofi, caci toti au dreptate, dar toti exagereaza.
- Asculta, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi Si pe urma, surazand: Un filozof nu trebuie priceput, caci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toti se declara, de trei mii de ani incoace, unii pe altii ininteligibili. Si daca ei nu se inteleg atunci cum vrei sa-i intelegi tu? Asa cum esti Si o privesc cu o prefacuta desconsiderare.
E foarte atenta si nu ia in seama nimic.
- Bine, dar nici profesorul nu-i intelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita ca el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizeaza. El expune pe rand sistemele, nu le explica. Caci, in general, aceste sisteme sunt capodopere de logica si metoda. Numai daca le admiti insa punctul de plecare, adica tocmai cel care e declarat, in genere, ininteligibil. Filozofii si nebunii sunt cei mai mari adepti ai logicii. Daca admiti unui nebun ca el e de sticla, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereste de tine ca sa nu se sparga, se spala cu grija ca sa fie mereu limpede, isi studiaza greutatea, spera sa devie sonor, si asa mai departe. Dealtfel, dupa primii filozofi greci, au urmat sofistii, care au impins indoiala pana la ultimele consecinte. Daca nimic nu e adevarat, atunci se poate afirma orice. Totul e sa fie frumos exprimat. Daca "omul e masura lucrurilor" si, oricat s-ar trudi, nu descopera decat minciuna, atunci sa aleaga cel putin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt stramosii autorului tau favorit, Anatole France, care afirma si el ca orice idee se poate sustine, ca adevarul nu poate fi aflat si ca singurul lucru care ne ramane de facut e sa cautam frumosul si agreabilul. Iar in locul unui filozof, el prefera o statueta sau, si mai bine, o femeiusca frumoasa ca o statueta Cu toate ca nu impartasesc convingerile lui, cu toate ca ai sanii atat de urati, uite, uneori privindu-te, simt si eu ca are putina dreptate.
S-a infasurat de necaz, toata, de la picioare pana sub barbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil in fasa.
- Foarte bine, spune mai departe.
- Spun, daca dai iar plapuma deoparte.
- Dar sa spui auzi? si e mereu copilaroasa ca o cadana.
- Spun. Dar pe scurt acum, ca, uite, se face ziua. O privesc cercetator. Sunt singur acum, dupa miezul noptii, in tot cuprinsul pamantului, al stelelor, al nemarginirii albastre, cu femeia aceasta, goala pe alba piramida a pernelor, sub lumina lampii.
- Ce-are a face ca-i tarziu? spune.
- Ei bine, au urmat, lasand deoparte pe cei mai putin insemnati, timp de aproape doua mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignati de atitudinea sofistilor (caci acestia, gasind ca simturile insala, tagaduiau totuL), au cautat daca nu exista un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevarul. Si au gasit ca ratiunea e un bun instrument si ca ea ne poate ajuta sa descoperim cateva adevaruri absolute. Socrate a gasit ca binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia ca ideile nu sunt supuse schimbarii. Animalul se naste, creste, moare; dar ideea de animal, speta, ramane undeva, departe, in aer, in cer; Aristotel gasea ca ramane sigura activitatea, cine nu se misca e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes gasea ca sigura e indoiala, deci cugetarea - si de aci deducea existenta sigura a lumii. Spinoza, inca mai rationalist decat ceilalti, ajungea la concluzia ca sigura e substanta, adica Dumnezeu, si tot ce exista nu sunt decat moduri si forme ale substantei. E panteismul exprimat cu aproximatie in literatura, in ideea nu ca Dumnezeu e in toate, ci ca e toate: floare, pom, munte, om, gandire; Leibniz, tot pe calea ratiunii, gasea ca absolut certa e existenta substantei active, a monadelor adica, un fel de mici suflete din care ar fi facuta lumea. Acestia au fost rationalistii principali, caci i-am lasat deoparte pe multi, intre care si pe religiosi: Plotin din Alexandria, pe filozofii si sfintii crestini: sfantul Augustin, sfantul Anselm, sfantul Bernard, sfantul Toma d Aquino si altii. Dormi cu ochii deschisi sau asculti?
Sta rezemata in cot:
Spune inainte Si avea bratul alb si gol.
Asadar, timp de doua mii de ani, acestia si discipolii lor au cautat, ingroziti de nesiguranta simturilor, sa gaseasca sprijin in ratiune sau in credinta in Dumnezeu. A venit insa scoala filozofica englezeasca, stii ca englezii sunt oameni practici, si a afirmat ca nimic nu putem sti decat tot prin simturi. Ratiunea nu duce decat la vorbe goale. Unul dintre acesti englezi, Roger Bacon, si dupa el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne indeamna sa ne intoarcem la natura si sa nu credem decat ceea ce se poate controla. Ei sunt parintii stiintei moderne. Ceilalti englezi, care au filozofat, s-au multumit sa tagaduiasca valoarea virajului ratiunii. Locke afirma contrariul celor ce se sustinuse doua mii de ani. Numai prin simturi putem cunoaste ceea ce e de cunoscut, prin experienta. Inainte de experienta sufletul e "tabula rasa". Totul vine prin simturi. Episcopul Berkeley trage concluzia ca daca totul nu exista decat cata vreme e cunoscut prin simturi, atunci tot ce nu e cunoscut nu exista; si cum cunoasterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu exista si senzatiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, asa cum sufletul provoaca si traieste visele. Viata si materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tagaduieste spiritul si revine, intr-o forma noua, la vechiul scepticism al sofistilor. Nimic nu exista in realitate. Totul e numai relativ la noi si se reduce la legile asociatiei ideilor. Nici numarul, nici cauza, nimic nu exista, afara de ceea ce aduc simturile si care, fireste, nu are nici o valoare stiintifica. Tot un englez, si inca fata bisericeasca, filozoful Thomas Reid, a combatut aceasta filozofie a iluziei, spunand, intre altele, si o anecdota care a avut mare succes la vremea ei. "Ma intalnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John sa-i spunem. Era foarte amarat. ŤDar, John, ce s-a intamplat cu dumneata?ť ŤSunt amarat. Mi-a innebunit baiatul cel mareť ŤArthur? Ei, nu mai spune cel care studia filozofia la Oxford?ť ŤTocmai el. A venit acum de sarbatori acasa. Fireste ca am gasit o masa bogata si, emotionat, l-am intrebat ce a invatat acolo la Universitateť ŤMulte, tata, si lucruri pe care nici nu le banuiesti. Am invatat, de pilda, ca nimic nu exista, ca totul e o creatie a simturilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mana mea e si ea creatie a simturilor mele. Tot ce ma inconjoara e o creatie a simturilor mele. Dumneata insuti, tata, esti o creatie a simturilor meleť Cand am auzit asta, mi s-a facut rau. M-am ridicat furios in picioare si i-am spus, cuprins de manie: ŤBine, ticalosule, ca vinul si paharul, si masa or fi creatia simturilor tale poate nu stiu. Dar sa-mi spui mie ca eu sunt o creatie a simturilor tale, cand stiu bine ca eu te-am facut pe tine? Asta e prea-prea. Iesi afara din casa mea si du-te la filozofii taiť."
Rade amuzata cu dintii ca miezul unui fruct rosu.
- Episcopul asta avea dreptate
- Te cred ca-i dai dreptate Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiustile frumoase. Dar acum am obosit Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toti. El i-a impacat pe cei doua mii de ani de rationalism - adica de impacat nu i-a impacat, dar a gasit calea adevarata cu empirismul stiintific al englezilor. El a spus: nici ratiunea singura, nici simturile singure nu pot oferi un adevar sigur. Ratiunea singura o ia razna, simturile singure sunt moarte. Lumea cea adevarata, care ne starneste impresiile, n-o cunoastem. El i-a zis lumii aceleia "lucru in sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaste nimeni. Cand vrea sa ajunga la noi, el ia forma dictata de simturi si se organizeaza asa cum cere ratiunea noastra. Cand acest numen vrea sa intre in cetatea mintii noastre, el trebuie sa se supuie formalitatilor necesare, sa imbrace un anumit costum, sa pastreze obiceiurile si prescriptiile. Ratiunea nu poate sti nimic din ceea ce e in afara de zidurile cetatii, dar garanteaza pentru ordinea si siguranta celor dinauntru. Prin urmare, si dupa Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecaruia din noi, dar un vis care se formeaza dupa anumite reguli, nu asa la intamplare, dupa regulile "casei" adica ale sensibilitatii, ale judecatii si ale ratiunii.
Un vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi
Iata, fata draga, filozofia, explicata, atat cat s-a putut, ca s-o inteleaga si o proasta mica, asa ca tine
S-a intaratat ca o pisica in culcusul de olanda alba.
- Iar incepi?
- Ei, atunci, poftim, retractez: o proasta mare.
- Asculta, sa nu ma scoti din sarite Spune-mi mai bine acum altceva. Daca lumea care exista e un vis al fiecarui om, dupa reguli stabilite, cum se face ca toti oamenii viseaza dupa aceleasi reguli?
O privesc cu o nemaipomenita mirare.
- Zau ca nu esti chiar asa de proasta.
S-a infuriat, vrea sa-mi prinda mana ca sa mi-o muste.
- Zau ca nu glumesc Asta s-au intrebat si ceilalti filozofi, citind pe Kant. El spusese ca exista o "constiinta in genere". Dar, se vede ca e prea putin Pe tine te multumeste aceasta afirmatie, caci pe confratii tai intr-ale filozofiei nu
N-am apucat sa termin fraza, caci m-am pomenit cu amandoua pernele de puf si dantela in cap.
- Draga fata, nu mai stiu cum sa ma inteleg cu tine Daca-ti spun
Ma intrerupe poruncitor
- Stai, acum vino aproape si-mi raspunde la o intrebare.
Iau o mutra supusa, cu ipocrizie, si astept.
- Da?
- Cine era o fata blonda si uscata?
- Care?
- Una urata dupa lucrare, cand tu vorbeai cu profesorul, cativa baieti si vreo doua fete discutau despre tine. Asta se lauda ca te cunoaste Un baiat spunea si el ca ati facut liceul impreuna.
- Cine, frate?
- Ei, cum cine? Una blonda si urata. Era in capul bancii a cincea.
Nu stiu nimic, dar spun la intamplare:
- Care, aia din capul bancii a cincea? A! blonda aia cu gura frumoasa?
Stramba din buze.
- Da, frumoasa, daca era vopsita ca o paparuda.
Am inteles si joc mai departe, cu mutra cea mai convinsa:
- A, stiu acum. E o fosta metresa a mea
Ma priveste o clipa uimita, cu sprancene circomflexe.
- Mizerabile, si se napusteste asupra mea cu pumnii.
- A, da frumoasa fata ce gura avea
M-a impins cu picioarele afara din pat si, ca sa nu cad, a trebuit sa cobor.
- Draga, avea o gura calda si lacoma
Striga la mine manioasa:
- Taci n-auzi, taci
Si, laudaros, din mijlocul dormitorului:
- Lacoma draga Aia stia sa sarute, nu ca tine.
Arunca acum cu pernele in mine, strigand in genunchi, in mijlocul patului:
- Nu ma intereseaza taci nu vreau sa aud era sluta.
- Cand te strangea in brate niste brate, cu adevarat colaci de salvare
Vrea sa-mi arunce cartea de pe mescioara in cap, dar sar mai inainte, o prind in brate si o culc in pat. I-am fixat umerii in olanda alba a asternutului, petrecandu-i mana stanga pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sanii mici. Ii prinsesem amandoua mainile, caci cu cotul ii apasam bratul stang, iar cu degetele ii inclestasem bratul celalalt aproape de umar. Corpul ii era de sub sani in jos liber si gol tot, dar nu putea sa scape din prinsoare, cu toata truda ei de zvarluga. In felul acesta gura ii era in voia mea, caci stam in genunchi si aveam si bratul drept cu totul liber. N-o sarutam. Imi apropiam numai buzele de coltul gurii ei si asteptam. Se smucea, arunca picioarele cautand sa ma loveasca, dar totul era de prisos. Camasuta i se adunase spre gat. O intrebam ironic:
- Tot mai vrei sa dai oamenilor cu cartile in cap? si-i conturam, abia atingandu-le cu gura, buzele moi si carnoase, iar cand infiorat le simteam intredeschiderea si respiratia calda de floare, ma departam de ele si ma apropiam usor de urechiuse. Isi rasucea mijlocul, se vanzolea opintindu-se in calcaie, facand ca o punte arcuita din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptatii, vadind goala, floarea de matase palida din mijloc, in lumina cristalina cruda a lampii.
- Mai esti afurisita?
Nu vrea sa vorbeasca si, amarata, avea aerul sa spuie ca scapa ea din stransoare si are sa-mi arate mie.
Era vanjos si viu trupul, in toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, tare, dar fara nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea luciri de sidef. Toate liniile incepeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, din ocoluri. Sanii robusti, din cauza mainii mele petrecute pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pantec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite inauntru cand erau alaturi, lung arcuite in afara, din sold la genunchi, ca si cand feminitatea ei ar fi fost intre doua paranteze fine, prelungi. Cu toata inversunarea impotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar cand am simtit-o moale si buna, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o data drumul si-am sarit in mijlocul dormitorului, ca de frica unui sarpe.
S-a ridicat infuriata, apriga, in genunchi si in aceeasi clipa mi-a zburat in cap cartea si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind in spatele meu o etajera cu vasul de flori cu tot, facandu-se cioburi.
Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut intampla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara indoiala un paroxism, o unda de nebunie in furia ei, caci avea in joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atat de mult ca in asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am intalnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera intaratata. Am prins-o din nou in brate, si cand mi-a simtit gura apasata in plin, cald, pe a ei, s-a destins toata, s-a inmuiat ca o carpa, si-a trecut bratul dupa gatul meu si a ramas atarnata de gura mea.
Scapat din stransoarea sarutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu rasuciri molcome, mi-am lipit urechea si obrazul de pantecele neted si catifelat, ca o petala de trandafir galben, ascultand inauntru viata femeii, in ovarele ei, ca o seva, atent cum asculta medicul pieptul celui pe care il examineaza. A prins sa se framante iarasi, se frangea ca o paine a iubirii trupului tanar, era lanced alba, si cu ochii inchisi peste durerea dospita din ea, oferind intre dinti, intinsa, garoafa insangerata a buzelor. Eu priveam ochii indoliati, care vegheasera nopti de-a randul deasupra patului prietenei bolnave, mana palida care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeasi mana palida care copia zeci si zeci de pagini pentru matusa. Am prins sa caut in tot trupul acesta de printesa dornica sufletul, floarea gandului si a loialitatii. Tacut, vointa dintre noi crestea, se exaspera ca sacadele unui spasm. Imi gangurea numai, deodata invapaiata si navalnic rumenita, naucit si cald in ureche, vorbe fara sir: "Daca nu Viata mea daca nu"
Pana la minunea din urma a imbratisarii.
Nu mult dupa lucrarea de seminar, am intalnit, intr-o dupa-amiaza, la Sosea, pe cand eu si nevasta-mea ne plimbam pe jos, pe Anisoara, o verisoara de-a mea, maritata cu un proprietar de mosie de pe langa Ciulnita. Era in primele zile de mai, mugurii plesneau in suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau inca mai negre. Primavara scotea lumea la soare ca pe soparle Aleile erau zvantate si soarele taia sectoare luminoase, proaspete, in toate partile. Anisoara trimisese masina inainte, la rondul doi, si ea venea acum pe alee incet, pe jos, frumusete mladioasa, bruna.
Pe vremea cand eram saraci nu ne vedeam aproape deloc cu aceasta verisoara, care era foarte "mondena", traia larg de tot, caci avea casa mare in Bucuresti. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie pe strada, fie la teatru, toata lumea intreba numaidecat cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de portelan, ochii negri, mari ca niste clasice migdale, sprancenele drese, subtiri si usor ridicate spre tample. Nasul, mult departat de gura, dar legat de ea printr-un suav santulet, abia lamurit, era tot asa de fin si sigur desenat ca si buzele, cum ii erau, dealtfel, toate trasaturile, si dadea o usoara semetie intregii figuri. Un grain de beauté totusi, in stanga, deasupra gurii inrosite inchegat, imbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot insa, tariei accentuate a trasaturilor ii corespundea o fragezime prea molatica, nesigura, a carnii, ca la floarea crescuta la intuneric. Probabil din cauza noptilor nedormite, sau, cine stie, era poate bolnava.
Acum a descoperit-o parca pe nevasta-mea: "Zau, e incantatoare Ia uite ce draguta Ei nu, zau" Nevasta-mea era fericita si suradea ca o scolarita, gadilata in orgoliul ei ca place unei femei atat de pretentioase. Ele intre ele, femeile, sunt foarte simtitoare la aceste preferinte. A urmat o serie de invitatii reciproce si pe urma nu ne-am mai despartit aproape nici o zi, mai ales cand a venit, dupa ce a terminat muncile, si barbatul Anisoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapida ca topirea zapezii albe pe camp. Am devenit si mondeni. Sarbatori in familii de cunoscuti, invitatii la conacuri de prieteni, la restaurante de seara si gradini de vara, dansuri, devenisera preocupari cotidiene. Au fost, in luna mai, cateva "grandioase" batai de flori la Sosea, intre rondul intai si hipodrom, la care am luat, bineinteles, parte, in automobilul ascuns sub liliac, trandafiri si garoafe al Anisoarei. Sufeream, ca supus unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta isi descoperise in angrenajul de lux posibilitati noi, asa cum unii isi descopera intr-o zi talente nebanuite si, mai ales, descopera in fiecare zi prilejuri noi si diferite sa si le exerciteze. O rochie noua, un pantof fin, o palarie, o masa cu invitati eleganti, care altora li se pareau aproape la fel sau fara nuante prea evidente, aveau intre ele pentru nevasta-mea deosebiri categorice, asa ca in reclama din vitrina farmaciilor, in care o mana extrem de fina e alaturata de alta cojita si buboasa: inainte si dupa intrebuintarea cremei X.
De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai ca n-ar fi fost suficient de bine imbracati pentru localurile in care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilitatile materiale. Cand mergeam inainte, in grup, plateam eu nota totdeauna, bineinteles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-as fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste despartiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Cand se ridica gradul de altitudine, unii raman fatal jos, indiferent de sentimente.
Aproape chiar din aceasta vreme, nevasta-mea a inceput sa se ocupe cu superioritate si de tinuta mea. Stiam ca la Universitate trec printre studentii "bine". Eram inalt si elegant, dar e adevarat ca nu-mi faceam decat cate un costum de haine, pe care-l purtam pana se uza si pe urma il inlocuiam cu altul. Cravata, de asemeni, cumparam alta numai cand cea de la gat era mototolita de-a binelea. Bineinteles ca si ghetele le pingeleam cat timp cizmarul socotea ca se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subtire, cum cumparam obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv sa fiu ingrijorat. La inceput, nevasta-mea s-a multumit sa-mi calce hainele, sa-mi aranjeze mai bine nodul de la cravata si sa-mi puie, in fiecare zi, o batista mai fina, in buzunarul de sus al hainei. Pe urma mi-a cumparat trei cravate noi si o jumatate de duzina de batiste fine de olanda. O stanjenea parca neatentia mea in imbracaminte. E drept ca intr-o dupa-amiaza am observat si eu deosebirea dintre mine si dansatorii care veneau la Anisoara. Intaia data mi-am dat seama ca o camasa nu se poate pune si a treia zi. Aveam, pe urma, mansetele prea largi si cu colturile sucite in afara, pe cand "dansatorul" pe care-l priveam avea mansetele bine intinse, mici, care prindeau mainile ca niste catuse de matase. Si pe cand ghetele mele aveau o usoara tendinta sa-si ridice boturile, ale lui erau intinse si parca noi. Era tuns parca de cinci minute, pieptanat lins. Parea nesfarsit mai curat si mai ingrijit ca mine, cu toata baia mea din fiecare zi. Peste vreo doua zile nevasta-mea, cu oarecare stanjenire, mi-a dat un sfat caruia i-am ghicit resortul interior.
- N-ar fi bine sa-ti comanzi, azi sau maine, doua costume noi? Caci hainele, daca le porti cu randul, se pastreaza mai bine zau, Stefane Si iar: Nu mai purta si tu carti in buzunarele hainei.
- Fata draga, o sa am de lucru cu probele
- N-are a face, si, uite, acum vine vara N-ar fi bine sa-ti comanzi trei camasi de soie-écrue? Ba poate n-ar fi rau daca ti-ai face o jumatate de duzina chiar
Am inteles ca in sufletul ei se petreceau comparatii care nu-mi erau favorabile si ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta.
Simteam ca nici nu era singura inferioritate pe care mi-o gasea. Pare-se ca snobii, pe care ea ii admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se instraina, in preocuparile si admiratiile ei, de mine.
Viata mi-a devenit curand o tortura continua. Stiam ca nu mai pot trai fara ea. Ca o armata care si-a pregatit ofensiva pe o directie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era in toate planurile mele. In toate bucuriile viitorului. La masa, la miezul noptii in gradina de vara, in loc sa ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trageam cu urechea, nervos, sa prind crampeie din convorbirile pe care nevasta-mea le avea cu domnul elegant de alaturi de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, parasisem Universitatea. Intr-o zi, am gasit pe masa ei o scrisoare netrimisa inca, adresata unui domn la Barlad. Am desfacut-o cu graba si cu sila de mine insumi: "Coane Costica, ar fi trebuit sa vii aici dar asta costa si, dupa sfatul deputatului, m-am adresat unui contencios. Trebuie sa astepti insa si nu te supara daca v-am trimis eu, inainte, 180 lei, pensia pe prima luna. Te pun in frigare si pe d-ta si pe coana Sofica, daca nu mi-i inapoiati cand luati pensia etc."
In casa Anisoarei, obisnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei, pe care le invata, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la moda: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atat de frumoase si calde, bune de imbratisat, executau in bratele lui miscarile pe care le dicta, rabdarea cu care refaceau de zece ori un pas, ca si autoritatea plictisita cu care le facea observatii. Venise si el de prin cabaretele Parisului, adus de razboi, si forma, cu noi si alte vreo trei-patru perechi tinere, "banda noastra", cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile.
Evident, ma intreb uneori daca eu nu-mi fac singur aceasta suferinta, daca nu cumva, prin exceptie, oricine vorbeste despre dragoste n-ar trebui sa se indoiasca si sa evite sa vorbeasca in numele celorlalti - ba cred ca niciodata n-ar trebui sa foloseasca, vorbind, persoana a treia - pentru ca sentimentele pe care le incearca sunt incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiasi continut si, chiar daca e vorba de acelasi continut, intensitatea si durata sentimentului pot fi nesfarsit de felurite, caci unul poate suferi atroce ca nevasta lui prinde pe sub masa mana vecinului, pe cand altul ia asta drept o nuanta fara importanta, incat oricine iubeste e ca un calator, singur in speta lui pe lume, si nu are drept decat doar sa banuiasca aceleasi sentimente si la altii, cata vreme nu corespunde cu ei decat prin mijloace atat de imperfecte de comunicare, cum e cuvantul. Imi ziceam ca vad poate prea mult rau acolo unde nu e. De pilda, cu una dintre acele formule simpliste si stupide, mi se spune de catre cei din jurul meu ca sufar atata numai din cauza ca "sunt gelos". Vor sa spuna ca fara nici un motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de structura vicioasa sufleteasca, neconforma cu normalul si realitatea. E inca una din formulele acelei enormitati care e conceptia metafizica a dragostei, formula care nu explica in realitate nimic, cum, de pilda, alta formula metafizica, folosita acum cateva zeci de decenii, nu explica in fizica nimic si totusi era folosita cu furie: "Natura are oroare de vid".
Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii.
Iata, de pilda, aceasta intaie zi cand a inceput nelinistea mea, din cauza lui G. Anisoara, care intr-un fel avea mania excursiilor "in banda", a caror promiscuitate mie imi facea sila, a hotarat ca de
Sfantul Constantin si Elena (cadea acum intr-o sambata, iar luni era o alta sarbatoarE) sa facem o excursie de trei zile la vie, la niste prieteni comuni, la Odobesti, cu automobilele unora dintre ei. De la inceput m-a enervat urcarea in automobile. De vreo doua-trei ori ne aranjasem in cele trei masini si de doua-trei ori ne-au schimbat, caci era cineva important care nu se simtea bine plasat. In realitate, femeile cautau sa se gaseasca la un loc cu barbatii care le interesau, iar cand nu izbuteau de la inceput, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea dezagreabila era ca urcam si coboram fara sa stim de ce, iar asta ni se comunica simplu de catre cei imbufnati si initiati sumar.
- Iar ne dam jos? Dar ce e, frate, nu se mai termina?
Aici raspundeau ridicaturi din umeri plictisite, ale celor care se aranjasera bine si acum se temeau sa nu li se strice socotelile.
Cea mai mare surpriza a fost pentru mine ca nevasta-mea insasi, foarte ascultata din cauza frumusetii ei, si a carei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de doua ori pe toata lumea, ca sa izbuteasca sa-l aiba in masina noastra pe G., dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani inainte. Eram obisnuiti, de doi ani de zile de cand ne iubeam, sa consideram cu indiferenta tot restul lumii, sa ne simtim bine oriunde suntem impreuna si mai ales singuri, in mult prelungite convorbiri, sfarsite adeseori in voluptate. Un drum, o expozitie de tablouri ne placea mult mai mult daca ne puteam comunica si verifica reciproc impresiile. Cand eram in lume si nu puteam vorbi unul cu altul, simple surasuri sau priviri lungi explicau pentru noi situatia, caracterizau momente, ca in baza unei intelegeri atat de statornicite despre lume si a unei obisnuinte de a comunica atat de perfecte, incat vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam ca si aceasta excursie va fi o voluptuoasa incursie in viata celorlalti, in folosul nostru, al amandurora, si iata ca, de la inceput, staruia sa aiba in intimitatea noastra un dezagreabil intrus. Asa credeam numai, in prima clipa, dar am inteles mai tarziu, mai mult mort, ca intrusul, in patima apropierii lor, eram eu.
Din intaia clipa, fireste, preferinta ei neocolita, neascunsa si lacoma, a pus intre mine si acest domn, venit pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzatie de stanjenire. El stia ce vrea ea, eu stiam de asemeni, si mai ales amandoi stiam unul despre altul ca stiam (si probabil si ea la feL) si nici o marturisire nu ar fi avut nimeni curajul sa faca. Am exagerat, evident, politetea, in exces de vorbarie, ca sa ma arat cu prisosinta binecrescut.
- Dar nu dar nu poftiti de ce nu? Stau foarte bine nu, nu ma deranjeaza. Dumneavoastra? A bun atunci perfect Tu stai bine? (nevasta-mea era la mijloc intre noi doI). A atunci foarte bine, va fi o calatorie foarte frumoasa Avem o vreme minunata, de mai, nici prea cald, nici prea racoare Cand ajungem? Da? Tocmai la unu? Sa speram atunci ca nu o sa avem nici o pana de motor.
Pe drum, nevasta-mea n-a trait decat prezenta lui. Toate comentariile le-a facut numai pentru el sau cu el. Avea o voce usor emotionata - la inceput am crezut ca din cauza soarelui si aerului inrourat al diminetii si al campului - si releva cele mai neinsemnate nimicuri ale drumului, cu exclamatii. Daca masina era sa calce un card de gaste, ea scotea un fel de interjectie usoara, vreun A! care pornea insa din toata intimitatea ei de femeie si vrea sa spuie cu totul altceva decat spunea. Daca era o casa cu pridvor frumos, ea arata in graba: Ai vazut? caci in timpul acesta masina trecuse. Plouase putin in ajun si nu aveam acum fir de praf ca sa ne tulbure privirile, dar inceputul de nelamurire era inauntru. Nu imbracaseram nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de carpa si nici ochelarii. Rezemata de noi doi, nevasta-mea era de o voie buna primavaratica. Bratul stang ii era petrecut peste bratul meu, drept in fata, de i-l simteam, de la cot pana sus la incheietura omoplatului, si in acelasi timp ii simteam toata talia, parca si cu viata organelor din ea, cum poate se simte seva in copaci, caci antebratul meu era usor sprijinit pe soldul ei. Desigur ca si el sta tot la fel.
Tot fiindca nu era praf, masinile mergeau una langa alta, luandu-se din cand in cand, la intrecere, si atunci preaplinul de viata al celor care treceau inainte se manifesta in interjectii biruitoare, in saluturi cu mainile si batistele.
Dupa Valea Calugareasca, una dintre masini a avut o pana si ne-am oprit cu totii pentru ca stapanii si conducatorii sa repare raul in graba. Am intarziat totusi aproape un ceas. Nevasta-mea a vrut sa aiba ramuri dintr-un mar inflorit, putin mai in devale de unde eram noi, iar el s-a oferit sa i le rupa. S-au dus amandoi si ea si-a umplut bratele cu ramuri, de parea, blonda si cu ochii albastri, o icoana impodobita. Placerea lor trecea nepasatoare peste faptul crud de a sluti un pom. S-a lasat fotografiata apoi, caci el era "asortat" cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, si, fireste, "aparatul" nu lipsea.
N-am putut sa nu bag de seama, de sus de unde eram, placerea cu care ea se lasa sprijinita toata de el, cand au urcat rapa iar, pana in sosea, dupa ce masina a fost reparata. Dupa Buzau, am inteles ca nu mai putem fi la ora mesei la Odobesti si ne-am hotarat sa pranzim la Ramnicu-Sarat. Si aici, dupa ce ne-am asezat cu totii, nevasta-mea a gasit ca ar fi mult mai buna alta masa, asezata mai in fundul gradinii. Si ne-am sculat toata lumea, ca sa ne mutam langa ea, caci din pricina ca intarziase putin sa se spele pe maini si sa se pudreze, locul langa G. i-l luase alta. Fireste ca eu ii rezervasem locul langa mine, dar a trebuit sa fac la fel cu ceilalti. Acum erau amandoi alaturi, iar eu, cam la colt, intre un domn batran si o doamna urata. Fiecare credem ca femeia care ne iubeste are, pastrate pentru noi, anumite mici gesturi de mangaiere si frumusete, gesturi carora noi le dam un anume inteles si ne e o suferinta crancena sa vedem ca le are si pentru altul. E stupid, dar faptul ca ea a gustat din felul lui de mancare cu pofta - si ea stia ce vie placere imi face mie acest gest, caci imi dadea pofta de mancare chiar daca eram bolnav - m-a abatut cu totul. Am suras in dreapta si in stanga insa, facand dureroase sfortari, ca sa nu se bage de seama ca dau importanta unor asemenea nimicuri, caci ar fi atras atentia si comentariile tuturor. Dealtfel, cred ca lumea le da importanta numai atunci cand observa ca si barbatul le da, fiindca pe ea numai "drama" o intereseaza.
La sfarsitul mesei au cerut singuri clatite si acest gest, facut in comun, era la ei atat tendinta de a se distinge ca adevarata pereche, cat mai ales un soi de educatie a simturilor, in vederea unei mari pasiuni. In genere, in toate gesturile unor amanti care se apropie e un fel de intentie de corespondenta, nemarturisita dar evidenta, ca o conventie intre cei care isi scriu, fara sa se cunoasca, isi dau un rendez-vous (el o floare albastra la butoniera, ea alta la fel la piepT).
Am ajuns la Odobesti pe la 4 dupa-amiaza abia, caci masa s-a prelungit indestul. A fost si acolo, se intelege, o problema a distribuirii camerelor, caci am fost impartiti toti musafirii in trei familii deosebite. Am trecut un timp prin adevarate minute de groaza. Au cautat, cred, sa fie iar cat mai aproape, dar eu am izbutit, fara sa am aerul, sa locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, cand, noaptea, femeia a trecut in camera vecina, la un domn si ma gandeam ce ar deveni situatia mea jalnica de la pranz, ridicata inca, la o potenta inzecita, a doua zi, dupa o astfel de intamplare. Sunt clipe cand ura si dezgustul meu pentru femei devin atat de absolute, ca socotesc ca de la oricare dintre ele te poti astepta la orice. Astfel ca, intr-o excursie, s-o descoperi in camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toata oroarea pe care mi-o inspira o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedica pentru o femeie, care, cand iubeste iar, e gata pentru toate nerusinarile si imprudentele. Bineinteles, trebuie sa fii dintre cei care cred in nobletea feminitatii in general, dintre cei care au nevoie sa adore cu adevarat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca sa vorbesti de "nerusinare" si de "infamie", altminteri totul ramane un amuzant desen, o "fermecatoare aventura" buna de tratat cu indulgenta si sarmanta ironie anatolfranciana, ca, de pilda, murdaria unui catelus de rasa pe covor.
In cele trei zile, cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav, cu toate ca paream uneori de o veselie excesiva. Imi descopeream nevasta cu o uimire dureroasa. Sunt cazuri cand expertii, intr-un tablou vechi, dupa felurite spalaturi, descopera sub un peisaj banal, o madona de vreun mare pictor al Renasterii. Printr-o ironie dureroasa, eu descopeream acum, treptat, sub o madona crezuta autentica, originalul: un peisaj si un cap strain si vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespartiti. Dealtfel, erau si cei care isi impuneau, cu autoritate parca acceptata de toti, initiativele. Vizite in imprejurimi, plimbari, sporturi si jocuri in vie. Ba, de multe ori, dispareau singuri si se faceau asteptati. Asa, a doua zi, au venit la masa dupa ce toata lumea se asezase. Se stia ca numai pe ei ii asteptam, deci situatia mea era dintre cele mai ridicule, caci intarzierea lor, desi nu era poate din pricina ca se gaseau amandoi ascunsi in vreo camera, se preta totusi la cele mai dezagreabile sugestii. Ii rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat ca nimeni n-a ocupat locul care trebuia sa fie in dreapta ei Era un fel de oficializare a situatiei, care imi innegrea sufletul. Ma intrebam daca ea nu-si da seama de aceasta realitate, daca nu simte piedestalul de ridicul pe care ma suia Cand au venit (ea foarte afectata si surazatoarE), priviti cu capetele intoarse de catre toata lumea, a tinut sa ma mangaie pe obraji. Nu stiu daca a facut-o numai pentru ca se stia vinovata, sau daca logica ei nu a vrut cumva sa creeze si un soi de echilibru cu mangaierile pe care le distribuise.
Masa insasi a fost un nou prilej de chinuri. A luat, bineinteles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, cand el a cerut servitorului sa-i dea vin. Incercam sa innod convorbiri cu o vecina destul de frumoasa din stanga mea. As fi izbutit poate sa creez un fel de vitrina de amor propriu pentru salvarea situatiei, dar mi-era totul indiferent, caci eu stiam ca aici nu e vorba de o preferinta sau de un joc de o clipa, ci de toata dragostea mea, de un trecut cald si luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabila. Eram deci trist, cu toata truda de a surade. Orchestra, angajata de gazda noastra pentru tot timpul cat vom sta acolo, a cantat un vals-boston, din cele scrise pentru cerintele modei si clipei, dar cu adevarat frumos. Nevasta-mea si el l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu ea romanta noastra preferata, am banuit ca il vor repeta, pentru ca le place (pentru ca e asociat cu o placere intensa a loR) si ca il vor face un fel de "memento" al acestei iubiri in viitor. Un cantec din acela pe care, chiar cand dragostea s-a sfarsit, amantii nu-l pot asculta fara sa simta ca pojghita de pe cicatricea sufletului se rupe incet. Eram, se vede, atat de palid, ca o vecina din fata mea m-a intrebat, surazand sters: "Esti gelos?" Am raspuns cu alt suras grabit: "A, de ce? asa glumesc femeile" ca sa arat ca nu sufar, caci am inteles ca aci mai erau si alti barbati in situatia mea, ba aproape toti, dar nici unul nu suferea, si din cauza asta nu erau ridiculi, pe cand eu singur faceam sfortari nereusite ca sa arat ca nu dau importanta neplacutei intamplari. Ma chinuiam launtric ca sa par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna si ochii imi deveneau, de la ei, tristi. Si daca as fi putut sa ma stapanesc in clipa asta, as fi izbutit poate sa intorc situatia. Vecina mea din stanga era, daca nu mai frumoasa, cel putin tot atat de interesanta ca nevasta mea, si inca si mai tanara. Daca nu "dicta" ca aceasta, era ca, fiind, cel putin in imprejurarea asta, mult mai delicata, nu cauta sa-si impuna cu vulgaritate capriciile, asa cum facea femeia mea. In schimb, n-as fi pierdut nimic, afara de amintirea atator nopti inalte si mai ales a atator tristeti trecute, devenite scumpe prin impartasirea lor cu ea, iar toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am raspuns deci cu jumatate suflet vecinei din stanga. Ma intrebam numai daca nevasta-mea nu-si da seama unde intr-adevar vor ajunge lucrurile, sau daca o face cu intentie, caci in cazul acesta, oricat ar fi sangerat ruptura, oricat ar fi fost de grea parerea de rau, as fi plecat imediat si in cateva saptamani as fi divortat.
Intre timp, enervat ca ea asculta cu o atentie pasionata, de-i devenisera ochii stralucitori de tot, ce spunea el, am cautat sa prind cu urechea. Ii explica, numai, in termeni tehnici, si asa cum ii stia el, deosebirea dintre motoarele automobilelor frantuzesti si cele americane. Mi-am adus aminte de vremea cand audia la fel matematici complicate, pentru mine.
Catre sfarsit, s-a mai petrecut o mica si semnificativa intamplare. Noi ramasesem inca la masa si in jurul nostru se facuse grup. Cativa comeseni se asezasera in largi fotolii de trestie si se depanau banalitati curente. Indeosebi, o femeie uratica si nu tocmai tanara provoca naiv pe G., care nu o baga in seama decat atat cat ii trebuia ca sa fie interesant fata de nevasta mea. Si cand aceasta uratica i-a cerut un pahar de vin, ingamfat si cu vointa prostcrescut, a refuzat sa intinda mana si sa toarne din carafa de pe masa. A fost un moment penibil si femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a ramas incremenita. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
- Te rog sa torni un pahar de vin doamnei.
Si cum el nu facea nici o miscare, iar eu ma consideram absent - s-a sculat si a oferit singura paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai buna, dar in acelasi timp si un indiciu ca ea, simtindu-se preferata si stapana, putea, ca o aristocrata a iubirii, sa faca orice gest, fara sa se umileasca, asa cum regele Spaniei spala in Joia Mare doisprezece cersetori pe picioare.
Dupa-masa, s-au vizitat unele dintre pivnitele "celebre" ale Odobestilor, de sute de pasi sub pamant, cu butoaie mari cat rezervoarele de petrol parca. Am gustat nenumarate soiuri si calitati, dupa indemnul podgorenilor, toti meridionali si flecari, cand e vorba de vinul lor.
Cea mai dureroasa imprejurare pentru mine a fost masa de seara, din ajunul plecarii. El s-a ratacit, intarziind de data asta cu o bruna mica si neastamparata, in timp ce toti ne asezasem la masa, nevasta mea acum langa mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit sa stea, probabil, de vorba cu ea la masa, a ocupat locul liber din dreapta ei, nestiind ca e rezervat. A devenit livida, dar n-a avut curajul sa spuie nimic intrusului. In schimb, cum noi eram asezati cu spatele la intrare - luam masa intr-un pridvor cu cerdac imens inflorit cu glicine si zorele - la fiecare doua-trei secunde intorcea enervata capul, sa vada daca vine. De la o vreme nu se mai putea stapani. Imensii ochi albastri de copil erau tulburi si isi musca indurerata, deseori, buza de jos moale si rosie. Nu putea manca nimic, caci de data asta cei intarziati n-au mai fost asteptati si se adusese la masa. Niciodata nu m-am simtit mai descheiat de mine insumi, mai nenorocit. Am crezut atata vreme ca eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream ca ochii ei sunt gata sa planga pentru altul, ca suferea si ea, plapanda, ceea ce eu induram ros in adanc, de doua zile, dar ea pentru un om care mie mi se parea cel dintai venit. Erau aceiasi ochi inlacrimati din vremea care a precedat casatoria noastra, cand eu n-o iubeam si cand o lasam usuratic sa astepte jumatati de ora si mai bine, intarziind la rendez-vous-uri, cand ea imi facea reprosuri inlacrimate si sfasietor resemnate, care ma tulburau adanc, ma revoltau impotriva mea insumi, si care au sfarsit prin a ma lega de ea cum se leaga o ruptura organica prin aderente. Preferam, pe vremea aceea, pe o colega a ei mai subtirica si mai spirituala. Ea suferea si nu ascundea nimanui ca sufera, ca si acum, caci nu are orgoliul aspru de a nu se da in spectacol. E si una din cauzele pentru care eu acum indur atata, caci ea, nesuferind de acest exhibitionism sentimental, crede, nestiind cat de greu ma stapanesc, ca nici eu nu sufar. Mai ales ca eu, daca ma rasucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l da ea, fiind atat de ridicula ca sufera. Caci asta facea situatia mea si mai jalnica, deoarece paream si mai mult de prisos, dureri si bucurii se intamplau fara mine, tocmai cand ea atragea luarea-aminte a tuturor.
Dupa ce ea si-a tot sucit gatul, uitandu-se inapoi, a venit si el, intr-adevar, cu femeiusca vie si neastamparata; si li s-a facut numaidecat, prin inghesuirea celorlalti, un loc de favoare oarecum, caci alti intarziati trebuiau sa se multumeasca sa stea tocmai la coada mesei. El a continuat sa-si invaluie vecina in griji mangaietoare si "tandre", iar spectacolul acesta parea insuportabil nevestei mele. Nu putea manca nimic si avea o figura de animal ranit. Ma intrebam: ea nu-si da seama ca si eu sufar tot atat de mult? Cum e cu putinta atata insensibilitate? Vecina fara lucru de vizavi a intrebat-o, ironic si, evident, destul de tare, daca "sufera", si mi se parea ca in viata mea nu mi s-a adus o insulta mai mare decat sa fie intrebata nevasta-mea, fata de mine, daca sufera din cauza altuia. M-am gandit sa las furculita in farfurie si sa ma scol neintarziat, manios, de la masa, plecand apoi de-a dreptul la gara. Si as fi facut asta daca eram numai un amant, nu si barbatul acestei femei. Intre doi amanti situatia este, desi mai complicata decat se judeca in mod primar de catre lume, negresit infinit mai simpla decat intre sot si sotie. Nu ti-a placut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea framantarii ei sexuale, caci placerea si neplacerea se cauta si se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ti-ai ales-o ca nevasta. In realizarile naturii orice om e un exemplar unic si inedit. Din toata filozofia se desprinde cel putin acest adevar ca omul - cu constiinta - fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odata cu moartea lui moare neindoielnic si lumea. Si el isi alege, liber, o alta constiinta, pe care o socoate egala cu a lui. Va fi tovarasa si mostenitoarea lui, a memoriei lui, ii vor spune copiii lui mama. Nu sunt religios, dar cred ca, datorita unei pure elaborari spirituale, totusi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e aceasta dogma, ca sotul si sotia sunt predestinati de la facerea lumii, ca peste catastrofele vietii, uniti si egali unul cu altul, fata-n fata unul cu altul, ca in aceasta viata, vor fi si in vesnicia viitoare. E si una dintre cele mai frumoase imagini create de gandirea omeneasca. Nu-i vorbea aici despre "juramintile amantilor", caci si eu avusesem amante care-mi "jurasera dragoste eterna" si pe care nu le luasem in serios, iar dupa "partide" mai mult sau mai putin indelungi de placere, le parasisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintai cochetarii cu alti barbati S-a ajuns, in acest veac, sub influenta vulgara a literaturii, la conceptia plezirista a casatoriei, cand omul, in loc sa se duca la un stabiliment anume, isi aduce o nevasta acasa pe care, dupa doua-trei luni, o concediaza fara nici o alta formalitate decat, uneori, o despagubire baneasca.
Asa am gandit in vremea cand, dupa ce atata suferinta din partea femeii ma induiosase, i-am cerut sa-mi devie nevasta. Mi se daruise cu totul. Ii spusesem loial ca nu o voi lua de sotie si-mi raspunsese cu un suras palid si dumnezeiesc: "Orice s-ar intampla cu mine, vreau ca tu sa ma faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simti in nici un fel, absolut in nici un fel, indatorat fata de mine. Poti sa ma gonesti in zorii zilei si sa nu ma mai primesti niciodata in casa ta." Fireste, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o coplesitoare precizie. Fusese intai amanta mea, deznadajduita de voluptate, dar peste catva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele maritate. Si intimitatea noastra crestea si se adancea ca o lume noua cu privelisti prelungi de intaiul ceas.
Ce insemnau acum toate aceste simtaminte si ganduri pentru femeia de langa mine? Absolut nimic. Si eu ma simteam imbecil si ridicul, fara simtul realitatii, si naiv ca un predestinat "coarnelor", ca sa fi gandit atat de mult despre o femeie, care, punand in cumpana tot acest aparat maiestuos si scrobit al sentimentelor mele, le prefera fara grija, lacom, strangerea in brate a unui necunoscut pana acum cateva zile. Prabusirea mea launtrica era cu atat mai grea, cu cat mi se rupsese totdeodata si axa sufleteasca: increderea in puterea mea de deosebire si alegere, in vigoarea si eficacitatea inteligentei mele. Sunt guverne, in tarile din Apus, care primesc foarte des, si pe chestii importante, voturi impotriva din partea adunarilor lor nationale. Dar nu gasesc ca e cazul sa traga de aci vreo consecinta. Cateodata, aceleasi guverne insa asaza toata greutatea existentei lor pe un lucru de nimic si "pun chestia de incredere" uneori pe un simplu adjectiv intr-un articol de lege. Iar daca atunci votul le e impotriva, se prabusesc. Unii barbati nu-si iau nevestele in serios (e drept ca eu ma intreb, de ce s-au insurat atunci?) si nu gasesc niciodata ca e cazul sa traga consecintele. Eu jucasem totul pe aceasta femeie si trebuia sa trag acum toate consecintele care se impuneau: desfiintarea mea ca personalitate. Trebuia deci sa ma scol de la masa si de langa aceasta iubire, pentru totdeauna. Dar stiu ce vointa de fier si rece am - una dintre amante, care, in naivitatea ei vulgara, incercase sa ma convinga pentru un targ conjugal, imi cerea apoi cu groaza sa nu-i mai zambesc, caci zambetul meu plutea cu o indiferenta de moarte, de neinvins - si stiam ca o data facut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicatii nu ma vor mai face sa revin. Mi-am impus sa indur totul pana cand voi fi singur cu ea, ca sa am un cuvant ultim. Adevarul e ca imensitatea catastrofei imi facea sufletul palid, caci nu stiam singur daca - oricat de indarjita vointa mea - siluindu-mi simtirea, voi avea cumva puterea sa indur totul, fara sa se sfarame in mine organe, care niciodata nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, ca inca nu s-a intamplat nimic si ca voi putea readuce acasa iubirea mea, cu simple cicatrice ca de varsat pe obraji. M-am pastrat mai departe in "ipotezele", pe care desigur ceilalti continuau sa le faca asupra starilor noastre sufletesti, interpretandu-le cum interpreteaza savantii microbii la microscop, resemnat sa suport compatimirea lor, ca pe niste rame care urca tarandu-se umed pe mine.
Acum era langa mine, indepartata ca la mii de kilometri, jucandu-se nervoasa cu furculita si cutitul, privind palida cu ochii mari albastri, induiosati, spre cel care, dinadins parca, nici nu se uita la ea. Toata lumea isi plimba privirea de la ea la el, afara de fostul ministru, care nu intelegea, fireste, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-ma si pe mine, dar ii ghiceam ca ma gasesc, langa aceasta mica drama amoroasa, ridicul si deplasat, ca un talger cu mamaliga langa un compot.
Ma trudeam totusi sa-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros cand, dupa-masa, s-au organizat partide de joc de carti. Intr-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusa si spre cerdacul in care se dansa acum, s-au asezat trei mese verzi de pocher, complet inzestrate, de la bratele purtatoare de scrumiere si pahare, pana la fise si carti noi, asa cum se obisnuieste in provincie, unde jocul de carti e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Pana dupa miezul noptii, am pierdut suma cu care poate as fi putut cumpara un automobil. Nu eram decat cu ochii pe fereastra, cu tot cosul pieptului devastat de serpi vii ascunsi sub camasa neizbutind sa ma concentrez, cu toata indarjirea mea. Schimbam mereu gresit, nu observam cate carti au luat ceilalti, relansam fara sa bag de seama ca asteapta altii cu carte superioara, in dreapta mea. Partenerii mei se enervasera la inceput de asemenea sistem de joc, pe urma, cand vazusera ca pierd si ca oarecum am de unde pierde, se gandisera, practic, sa profite de imprejurare.
Cei doi se impacasera acum si, cu fata inflorita de fericire, ea dansa, de la genunchi pana la piept greu si cald lipita de el. Vorbea mult, fara sa inteleg, de departe, ce-i spune si, fiindca fostul ministru era si el la carti, acum amicul ocupa, cand terminau dansul, locul liber de langa ea.
Crezusem, cu un secret orgoliu, ca toate bucuriile si durerile nevestei mele nu pot veni decat prin mine si din cauza asta simteam acum ca durerea cea mai insuportabila in dragoste nu e atat sa fii lipsit de o voluptate, cat sa constati ca placerea pe care o dadeai si credeai ca singur poti s-o trezesti (care, tocmai prin acest ocol intoarsa, era adevarata ta voluptatE) nu mai e, ca o clapa care nu suna. Caci acum totul se petrecea alaturi de mine, cu excluderea mea. Cand era jocul mai aprig si pierdeam mai mult, unul din partenerii grosi, care credea ca-si poate permite glume, imi arunca asa, cu jumatate voce: "Ciudat si totusi pierzi". M-am invinetit si era gata sa-l lovesc, cand ceilalti, simtind respiratia mea oprita, au avut surasuri amicale de destindere. Un domn bolocanos, cu mustata paioasa, taiata scurt, cerand carte ne-a certat cu bonomie:
- Mai dati-le dracului de femei. Nu mai dati atata importanta tuturor fleacurilor. Nu vezi ca si nevasta-mea face la fel. Dansatorii acestia se ostenesc si le incalzesc pentru noi. Eu am si cerut servitoarei sa-mi puie un bideu pentru la noapte in camera. Iar pe urma, atent si important: "Plus potul!" Au ras cu totii, convenind, si au continuat plusurile.
Si era adevarat ca mai toate femeile tinere si acceptabile ca femei "se distrau" la fel, cu aceeasi intentie de publicitate, dar la unele dintre ele aceasta intentie era justificata: nesigure de puterea lor de seductie, incercau nevoia sa-si verifice, din cand in cand, armele si tineau sa se stie ca au, sau intr-unele cazuri mai au inca, "succes". Dar ea? ce nevoie avea ea de aceasta verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionata si destul de inchipuita de frumusetea ei, nu o verificare cauta acum, ci mergea cu toate simturile, indiferenta la tot ce se intampla, nu numai in jurul ei, dar in tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluentat de mine, ca pe un drum nou la nesfarsit.
Ingaduinta, rabdarea, siguranta celorlalti barbati, dupa ce m-a uimit pur si simplu la inceput, mi-a devenit in urma intr-un fel explicabila. Mai toti, desigur, trecusera prin incercarile prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reactiona, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune fata de o boala molipsitoare dupa ce au suferit-o o data. Dealtminteri, intelegeam ca eu insumi, acceptand o data situatia, ma voi obisnui cu ea, nu o voi mai gasi deloc tulburatoare si nimic nu ma impiedica sa vad ca, mergand asa inainte, pe nesimtite - cum poti sa ridici treptat temperatura apei in care te afli fara sa simti deosebirea - as fi putut constitui un tip de acelea de incornorat de opereta, fara ca vreodata, in aceasta evolutie, sa fi constatat ceva deosebit.
Din pricina unui jucator, partida s-a intrerupt pentru cateva clipe si am iesit putin in pridvorul larg. Dar nu i-am vazut. Am inteles ca o parte din perechi nu mai dansau si se plimbau prin gradina din jurul vastei locuinte, poate chiar - de ce nu? - si prin via imensa, in care se aflau si casa si gradina, de care nu era despartita decat printr-un gard de sarma, si care desigur avea destule portite.
Gandul ca nevasta-mea s-ar putea "da" asa, in timpul unei seri de dans, intr-o gradina sau pe aleile unei vii (si aveam toata sugestia halucinanta a detaliiloR), ca ar putea reveni apoi sus, in pridvor, langa mine, cu trupul poluat de aceasta imbratisare, mi-a innegrit sufletul si m-a facut, rece, sa ma clatin. Ca ea - pe care mi se parea ca o jigneste orice aluzie, incat daca eram alaturi, injuraturile atat de obisnuite si de plastice, pe strazile Bucurestilor, ma faceau sa caut un fel de refugiu - sa stea acum rasturnata si cu picioarele goale pana la jumatatea corpului ca o tarfa groasa si grabita in gradina publica, mi se parea o catastrofa de neinchipuit. Dar intelegeam inca o data ca femeia care iubeste are toate nerusinarile, cu o inconstienta care pare magnifica tuturor poate, in afara de sotul ei, si pe care eu insumi, inainte de a fi insurat, o admirasem la multe femei. Imi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groaza: "Drepturi femeilor? Sa facem din ele, de pilda, magistrati? Sa incredintam viata, libertatea, onoarea si norocul oamenilor unor femei, despre care stim ca trei zile pe luna, cel putin, sunt niste animale suferinde, inconstiente si turbate?" Ma gandeam si eu ce trista experienta e sa-ti conditionezi fericirea si cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era in mine, orb, un indemn de moarte, sa pornesc sa-i caut si sa-i gasesc in vie.
Nu coborasera insa nici in gradina. Erau numai asezati la capatul pridvorului, pe parmalac, si, apropiati, stateau de vorba. A trebuit sa ma reazem ca sa nu cad, insa de alta emotie. Ma asteptam la atata rau, incat acum aveam porniri de adevarata si induiosata recunostinta pentru femeia care, totusi, n-a mers pana la capat in infamie. M-am intors cu o stranie liniste la jocul de carti
Petrecerea s-a sfarsit in zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitati plecasera. Mai ramasesera cativa dintre jucatorii de carti, care, pierzand toata noaptea, cautau, acum, livizi si cu buzele vinete, sa se refaca printr-o lovitura, dar mai rau pierdeau, incat, din placere, jocul avea, tarziu, o nuanta de tragic vulgar. Izbeau cartile de masa verde, fumau mult, ca scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. In pridvor si in cerdac, parte la mesele incarcate cu resturi de la banchet, parte in fotoliile de trestie si nuiele albe impletite, asteptau cu gurile coclite, dar cu buzele inrosite din nou, sotiile celor care inca mai jucau, gazdele, cateva perechi tinere, care nu se indurau sa se desparta si al caror organism biruitor se refacea cu fiecare senzatie noua. Acum urmareau inaltatul soarelui, care stropea cu apa de aur verdele albicios al viilor si negrul verzui al padurilor. Era o impresie de racoare si prospetime peste oraselul din vale, gata sa se trezeasca, prospetime care aci sus nu putea birui totusi extenuarea fizica. Asteptam, cu seaca nerabdare, o explicatie indarjita cu nevasta-mea, dar de vreme ce ea nu-mi ceruse sa plecam, caci inca nu se indura sa se desparta de el, rabdam. (Ce-or fi vorbit atat? ce aveau de "discutat"? cu ce fraze? la ce intamplari au facut aluzie? ce aveau sa-si spuna amandoi? caci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevasta-mea vorbind decat cu minE). A trebuit sa coboram apoi in beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lasat pana nu vom incerca, impotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur paharut dintr-un vin auriu si greu ca untdelemnul, care, luat langa butoi, avea sa ne limpezeasca desavarsit mintea
Era soarele sus cand ne-am gasit in odaia cu pat larg si scazut, cu perdele de panza de casa si borangic, cu fotografii straine, cu carti, in care panglici erau ramase acolo unde se oprise atentia altora - si cu sticle de parfum si apa de colonia pe masa de toaleta, gatita cu oglinda leganata, incepute de alte maini.
N-am putut sfarsi dezbracatul, dar cum nici nu vream sa discut cu ea "academic", i-am spus cu o voce de mort:
- Asculta, draga fata, sper ca niciodata in viata mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri si azi.
M-a privit cu ochii mari albastri.
- Nu inteleg ce vrei sa spui?
Eram uluit, am ramas cu haina in mana, am ras ca un cadavru.
- Sincer? nu intelegi ce vreau sa spun?
Si ea, afectat:
- Absolut sincer
Tremuram, aprins si indignat de atata crasa prefacatorie.
- Ei bine, atunci poate ai sa intelegi alta fraza ceva mai simpla. Sa ne despartim. La Bucuresti incepem numaidecat, cum ajungem, divortul. Daca vrei sa ramai cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate ca nu-mi mai pot face iluzii, dupa cele ce am vazut de ieri pana azi, te rog totusi un lucru. Acum, cand ai certitudinea ca vei ramane toata viata cu el, sa evitam spectacolul si sa nu ne oferim comentariilor adunarii publice de aici.
N-am vazut niciodata o privire de inger atat de obosit si de mirat.
- Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
- Dupa cele ce ai facut azi, mi se pare uluitor sa mai intrebi despre ce e vorba.
Si, ca un bolnav, care nu stie ce s-a petrecut cu el in timpul delirului:
- Dar te rog te rog, spune-mi ce-am facut?
Indignat si revoltat de atata indrazneala, am intors capul cu dintii inclestati.
- Nimic.
Simtindu-se tare, staruia ea acum.
- Te rog, spune-mi ce-am facut? Te rog.
Mi-era sila atata, ca simteam ca orice vorba as fi spus, ar fi cazut alaturi.
- Nimic Vreau sa ne despartim.
Ne-am dezbracat, dar in pat, cum eu evitam chiar sa o privesc, a inceput din nou.
- Stefane, te vad asa suparat si-ti jur ca nu inteleg de ce?
Am inceput sa fierb de manie.
- Imi juri?
- Iti jur pe ce vrei.
Dar o clipa m-am oprit mirat, intrebandu-ma daca nu cumva gresesc, si m-am hotarat sa-i explic ceea ce se prefacea ca nu pricepe. Dar cand sa caut, cu uimire, vad ca nici eu nu am nimic de spus. Ce sa-i reprosez? Ca pe drum a stat lipita de mine si de el? Ca s-au coborat sa culeaga flori? Ca s-a sprijinit de bratul lui? Ca au facut un mic grup aparte?
- Ai fost tot timpul impreuna cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.
A ras indulgenta (eA).
- Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci cand vii cu cineva pe drum, intr-o excursie ca asta Toate femeile au facut grupuri. Se creeaza inevitabile izolari. Nu poti fi familiara cu toata lumea si atunci se pare ca esti numai cu unii. Pe urma, el e un bun dansator toate femeile din lume danseaza, cred.
- Da insa nu numai cu un singur partener.
- Dar bine, aici nu e bal. Am venit impreuna pe drum.
- Nu nu a fost un adevarat scandal. Toata lumea v-a privit.
- Ce scandal? Ti s-a parut tie. Nu ai vazut ca - ti-am spus - toate femeile fac la fel? Asa sunt petrecerile astea. O data acasa, nici una nu se mai gandeste apoi la cunostintele si intamplarile de aci. Ai sa vezi ca nici tu nu ai sa te recunosti cu toata lumea de aci Esti de o sensibilitate imposibila.
M-a mirat aceasta intentie de maturitate in judecata ei si eram indignat, dar taceam. Fireste ca n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu insemna totusi ca ea nu mersese, cu trup si suflet, intr-o aventura. Aveam insa acum certitudinea ca a vinei unor ministri care, respectand cu sfintenie litera legii, isi permit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvantul e oricand un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevar, tot ce e continut real scapa, printre silabe si propozitiuni, ca aburul prin tevile plesnite.
Aveam totusi in plasa logicii un fapt precis.
- Aseara, credeam ca ti-ai sucit gatul, tot intorcandu-te sa vezi daca vine la masa.
- A, mi-am sucit gatul, ce idee! mi-am sucit gatul! si incerca sa bagatelizeze.
Dar a simtit, din privirea mea neteda ca moartea, ca aici nu incape tagaduiala si, nenorocit inspirata:
- A, acum stiu ce vrei sa spui. E cu totul altceva Daca ti-as spune ai vedea ca
- Dar spune-mi atunci.
- E un secret al nostru toate madam Slugeru si madam Georgescu.
Ajunsesem si la "secretul de familie" din Boubouroche
Si era in asternutul strain, de prisos aproape de mine cu tot trupul stiut.
Asta-i tot ce-mi rezerva viitorul? Corpul femeii atunci cand vreau? Ce sa fac cu el, fara celelalte bucurii? Cand stiam ca nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una intreg frumoasa. Restul au nevoie de indulgenta, de intelegere. Numai sufletul poate inlocui lipsurile. Si sufletul nevesti-mi
Mi-era pielea uscata, capul dur si gol sa poti lovi cu ciocanul in el, parca tot gatul plin de calti.
Mi-am ingropat fata in perna care se incalzea numaidecat, de a trebuit sa schimb mereu capataiul, dar fara sa pot dormi si n-am mai scos o vorba pana tarziu dupa-amiaza. Ea a dormit, a nadusit sanatos, s-a improspatat in obraz si in privire, reintegrata vietii, numai eu parca eram bolnav de uremie.
Cum tot cearsaful si perna erau prea calde, cum toate cartile, pe care am vrut sa le citesc, mi se pareau uscate, am coborat catre ora cinci in gradina. Se sfarsise parca o sarbatoare, o intamplare frumoasa in lume, care niciodata n-avea cum sa se mai repete si eu supravietuiam singur, dar cum dainuieste o coaja de lamaie stoarsa, aruncata dupa-masa. Soarele mi se parea lesios si cand am trecut pe langa bucatarie am simtit mirosul de mancaruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care in zorii zilei se infundasera intr-un beci si acum ieseau beti turta. Fostul ministru plangea si tinea sa ma imbratiseze neaparat, umplandu-ma de bale si varsandu-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul galagios si plangaret al moldovenilor la betie, cu promisiuni jurate la toata lumea, cu demonstratii si invocari lirice de fratietate, pentru ca a doua zi, treaz si revenit la sentimente normale, sa se prefaca (si cu o tainica spaimA) ca a uitat totul, afara doar de promisiile si legamintele celorlalti. Totusi e sigur ca ei intre ei, cel putin in momentele acelea, se iau in serios.
Plecarea inapoi a fost la opt seara. Era intre mine si el, ca la ducere. N-am vorbit decat, rezervat si politicos, numai cu el tot timpul, refuzand, cu sila, toate incercarile ei de a-mi capta bunavointa, prefacandu-se, dealtfel, ca ia lucrurile in gluma. Mai tarziu a adormit, sau s-a prefacut ca doarme, rezemandu-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce insa nu mi se parea decat un pretext ca sa-i abandoneze lui cealalta jumatate de corp.
Nimic nu mi s-a parut mai simbolic decat aceasta asezare a ei. Daca n-as fi stiut despre ce e vorba, daca as fi fost sotul naiv pe care-l voia ea, as fi crezut ca un subit si sincer acces de preferinta o face sa se agate duioasa de gatul meu, cand ea nu facea asta decat tocmai pentru ca asa isi putea culca picioarele si soldurile, aproape in bratele celuilalt. Dealtfel, si mai general socotit, nu era oare cu un inteles deosebit aceasta impartire a ei insasi, pe care o facea, singura, intre noi doi?
Incheiam bilantul sinistru al acestei petreceri, ca un general infrant si fugarit, promis degradarii si exilului, care compara resturile inspaimantatoare, cu armata frumoasa si stralucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu doua zile inainte. Dealtminteri, aceste excursii impreuna, de perechi tinere, cand femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte "amicale", tot asa cum amicale erau acele "tournoi" medievale, numai ca atunci cand totul trebuie sa revina la normal, dupa furii nemarturisite si explicatii amare, intocmai ca si in acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse inapoi pe scuturi si targi acasa. Asa cum ma intorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisa.
Peste doua zile ne-am dus intreaga "banda" la deschiderea unui teatru de vara si de acolo la un restaurant de la Sosea. Ce-a fost la tara s-a repetat si aici. De abia mi-am mai stapanit indignarea, indiferent la comentarii. O doamna, poate inca tanara, faimoasa frumusete aventuroasa pe vremuri, care ma privea cu afectie totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre intamplarile din viata, caci in noua cochetarie pe care si-o permitea, de a se imbatrani cu intentie mai devreme, era parca din eleganta unui general tanar, retras voluntar la pensie, a incercat sa ma impace.
- De ce atata enervare?
I-am aratat, surazand trist, pe nevasta-mea si mi-a spus, glumind frumos si cu emotie, incat nu ma puteam supara:
- Stii o vorba, si daca nu o stii, ti-o spun eu: femeia insala numai pe cel pe care-l iubeste, pe ceilalti ii paraseste pur si simplu.
I-am spus ca asta nu ma consoleaza, dar mi-a explicat ca nu crede ca e vorba de altceva decat de un "flirt".
I-am turnat in pahar vin auriu, privind-o mirat:
- E o formula gresita, fara inteles la o femeie. Nu corespunde nici unei realitati, decat daca e vorba de o fata care vrea sa petreaca, dar, in sfarsit, sa-si pastreze totusi fecioria fizica (si care, dealtfel, s-ar da din toata inimA), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le impiedica ovarita de care sufera. Mai are sens acest "flirt", atunci cand o femeie urmareste vreun interes si, ca sa-l realizeze, face toate "avansurile", dar dupa ce a obtinut ce tintea, se refuza. Sistem practicat de multe actrite si profesioniste nemarturisite. Dar nevasta-mea nu e in nici una dintre aceste situatii si pentru ea un "flirt" e o aberatie.
- Ah, dumneata esti dintre acei care fac mofturi interminabile si la masa. Dintre cei care totdeauna descopera firele de par in mancare.
- Sunt eu de vina daca mi se ofera fire de par in mancare?
- Nu, atata luciditate e insuportabila, dezgustatoare. Imi inchipui ca esti in stare nu numai sa-ti examinezi exagerat partenera, dar ca, in ultimele clipe ale imbratisarii, sa-ti dai seama exact de ceea ce simti, ca si cand ai asista la un spectacol strain
- Doamna, e perfect adevarat ce banuiti, dar incheierea dumneavoastra - numai - e falsa. Atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum, dealtfel, atentia sporeste si durerea de dinti. Marii voluptuosi si cei care traiesc intens viata sunt, neaparat, si ultralucizi.
- Cu ce placere te-as fi inselat pentru aceasta continua neliniste si banuiala a dumitale, si desfacea senzual o portocala. Avea o eleganta de marchiza.
- Deci nu m-ai fi parasit?
- Poate ca atunci da, dar as fi regretat-o toata viata. Suntem atat de toante cand suntem tinere.
Suradea indepartat si frumos, cu parul ei argintiu si eu o admiram atat de pasionat, ca toata lumea parea intrigata ca de o scena de dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de langa mine? si ce inteles adanc ar fi avut lucrurile va fi fost aceasta femeie la fel cu nevasta mea? si - imposibila intrebare - vor mai fi altele acum? si - inca mai fara sens intrebare - de ce mi se pare posibil numai in trecut, de ce regret ca am pierdut, venind cu douazeci de ani mai tarziu, trupul cald, cu zambetul bun si melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne si matase devin prea tarziu, si de prisos, bune.
ASTA-I ROCHIA ALBASTRA
Nu i-am vorbit nevesti-mi o saptamana.
Am mancat singur in birou. Peste cateva zile, la masa la prieteni, mi s-a parut insa ca rezerva mea nu mai are sens, si am staruit toata seara pe langa o femeie frumoasa, aproape tot atat de inalta ca mine. Cand spun "am staruit" e un fel de a vorbi. Dupa un usor inceput, ea, dezlantuita, m-a coplesit cu prietenia ei. Tot ce a facut nevasta-mea la tara, aci s-a reeditat intr-o singura seara. G. nu era acum de fata. Ca sa nu para prea suparator, femeia a dat o nuanta de gluma lucrurilor. A declarat ca daruieste pe barbatu-sau nevestei mele, ca ma iubeste, a facut scandal cand mi-a luat cineva locul de langa ea. Am vorbit despre femeile grase si slabe si, ca sa-mi arate ca ea e numai inselator slaba, in fata tuturor, mi-a luat mana si mi-a pus-o, apasat, pe soldul ei plinut Strange! Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef in casa lui Putifar. Cum ma lasa un moment liber fugeam, dar ma cauta si ma aducea inapoi. Sacaita, dezorganizata, nevasta-mea era vanata, glumea galben, iar de cate ori imi aduceam aminte de ea si o priveam, ii intalneam ochii mari si indurerati asupra mea.
Noua mea entuziasta m-a silit sa dansez cu ea, desi dansam prost. Pe urma m-a luat de mana si m-a dus intr-un salonas cu divanuri: "Hai, sa fim singuri".
Eram stanjenit de parca numai in strachini calcam. Ne-am rezemat, lungiti unul langa altul si m-a intrebat tot soiul de prapastii. Cand s-a abatut din intamplare cineva pe la noi s-a infuriat, s-a dus la birou, a luat un toc si hartie, a scris un afis: "Intrarea oprita pereche amoroasa!" Cei care veneau, citeau, razand ca de o gluma buna, si plecau, cerandu-si scuze ipocrit. Glumea, fireste, dar asta n-a impiedicat-o sa-si framante sanii de coastele mele si sa ma sarute, cand i se parea ca nu vine nimeni.
I-am spus ca trebuie sa fim cuminti, m-am smucit si am plecat. Mi-era rusine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, si ma gandeam la situatia delicata in care sotia asta vulgara - cu gluma ei menita sa mascheze abil o purtare mai precisa - isi punea barbatul. Nu mi se parea suficienta scuza ca e vinovat ca nu stie sa-si stapaneasca nevasta si nici nu mi se parea ca "trenurile nu trebuie lasate sa treaca" sau ca trupurile "sarmante", care se doresc si se intind, sunt deasupra oricarei "ridicole filozofii". Dealtminteri, ca sa se poata trece puntea periculoasa, se face aci un cadril de naivitati. Femeile, ca sa poata realiza toata aventura, se prefac ca o socotesc ca pe un joc naiv, dar in acelasi timp barbatul serios "care nu stie sa profite" e acuzat, el, de "naivitate".
La ele insa naivitatea, prefacuta si cu scop precis, e dintre acelea pe care o practica unii escroci, in primele momente, "facand pe prostii" in fata unui judecator de instructie, declarand ca au incasat cecul fals la banca, in gluma, ca sa faca o farsa unui prieten de la Hamburg. Dar judecatorul, stiutor, cu privirea rece, pune zambind lucrurile la punct.
Fara grija de spectacol, ca un animal ranit, nevasta-mea se trantise intr-un fotoliu si nu vorbea cu nimeni. Noua mea amica a venit dupa mine: "Esti un caraghios", si mi-a fixat o intalnire in oras.
Cealalta era geloasa si suferea. Simteam acum ca e o jucarie in mana mea. Ca puteam s-o umilesc, s-o fac sa sufere si mai mult, dar la ce folos? Imi venea sa-i spun: uite ce ai facut din dragostea noastra, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tau de iubire, acest continuu asasinat?
Acasa, furioasa si indurerata, mi-a spus:
- Acum cred ca ai sa-mi dai dumneata explicatii mie.
I-am aratat ca n-am facut nimic mai mult decat ea la Odobesti.
- Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipait cu el, nu m-am infundat, cu anunturi obraznice, intr-o camera cu divanuri.
E adevarat ca pana acolo nu ajunsese, dar nu e mai putin adevarat ca tot eu ma simteam in paguba.
A tinut sa-mi plateasca insa, cu varf si indesat, intaia data cand ne-am gasit iar in "banda" cu el. A stat mereu, aproape in bratele lui. Imi spuneam ca nu e decat o pedeapsa si ca, daca vrea sa ma pedepseasca, insemna ca nu-i era indiferent ca eu preferasem alta femeie, deci ma iubea. Cu toate astea, fizic spectacolul mi-era de neindurat. Nu aveam taria sa vad, orice mi-as fi spus, cum femeia pe care o iubesc e tinuta in brate de un barbat, si i-am spus-o vecinei mele de randul trecut si de data asta, care ma urmarea zambind.
- Dar daca ai iubi o actrita, care, pe scena, ar trebui sa-si imbratiseze patimas partenerul, sa-l sarute lacom pe gura?
I-am lamurit, cutremurat, cu cea mai simpla sinceritate:
- Cred ca niciodata n-as putea iubi o actrita.
M-am apropiat de divanul din colt unde se gasea nevasta-mea si i-am spus ca plecam acasa.
- A! Cum asa devreme? Nu; mai ramanem.
- Trebuie sa plecam neaparat, am de lucru maine.
- Nu asta nu se poate nu mai stam se supara oamenii daca plecam asa de repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poseta si-si pudra obrajii.
- Cu neputinta.
Si totusi am mai asteptat un sfert de ora. Era in mine ca o spaima viu graita.
- Draga, nu mai pot ramane nici un minut.
- Ei nu trebuie sa mai ramanem vreau sa mai stam putin, si-si desena acum cu ros buzele.
- Eu plec.
- Pleci fara mine.
Am privit-o, acum linistit, ca un mort.
- Ela, iti dai tu seama de ce spui?
- Te rog vreau sa mai stam.
- Nu se poate sub nici un cuvant, nu se poate sa mai stam.
Avea ochi mari, stersi si o cuta intre sprancene.
- Ei bine, nu merg.
- Ela, te intreb inca o data? Gandeste-te bine ce faci. Daca ma duc singur acasa, inseamna ca am pornit pe un drum de pe care nu ne mai putem abate.
Gandul ca nevasta-mea ar putea veni singura, in zorii zilei, acasa, mi se parea o monstruozitate rece.
Am mai privit-o inca o data, ca in clipa semnarii unei sentinte, si am plecat. Am asteptat in strada zece minute si n-a venit. Cunosteam la unul dintre hotelurile mici o cocota destul de frumusica, voinica si nespus de vulgara. I-am spus sa se imbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasa, am pus-o sa scoata tot de pe ea si am culcat-o in patul tuturor durerilor, nebuniilor si lacrimilor iubirii mele.
Nevasta-mea a venit peste vreo doua ore. Nu stiu daca servitoarea i-a spus totul, dar cand a inteles, s-a ingrozit, si nu-i venea sa creada. A cazut moale intr-un fotoliu. S-a infuriat apoi si a vrut sa se repeada asupra femeii, care nu prea avea de ce sa se teama.
- In patul meu, o adunatura de pe strada?
Si cealalta, cu o imensa si triviala doza de bun-simt:
- N-ai decat sa dormi in el, madam, nu sa umbli noaptea teleleica.
Vedeam, uimit si cu sufletul gol, unde ajunsesem.
I-am explicat ca daca face scandal si se afla despre intamplare, eu o sa trec drept nebun, dar pe socoteala ei are sa se rada ca de o paparuda. A plecat trantind usa, cu o energie pe care nu i-o banuiam.
Am framantat intreaga noapte trupul femeii straine, cu o furie deznadajduita, ca sa-mi demonstrez ca tot ce ofera una, iti poate oferi si cealalta si ca nu merita, ca e ridicul sa suferi atat de mistuitor, pentru atat de putin lucru. Si parca am gasit adevarata parerea. Primele trei-patru zile, dospind de manie, nu mi-a fost greu sa indur absenta nevesti-mi. Pe urma insa, am inceput o serie de ipoteze, in toate sensurile, ca sa vad ce gandeste si ce simte acum. Cum stiam ca iubeste pe altul, nu-mi inchipuiam ca indura prea greu purtarea mea si-mi recunosteam dreptul, si ma felicitam chiar, pentru ideea buna de a-mi crea ultimul cuvant. Ma intrebam vag daca ne vom mai vedea, daca ne vom revedea, vreau sa spun, in continuarea liniei trecute, asa cum, cand te destepti dupa un vis atroce, reiei viata ta intrerupta seara. Si simteam ca nu, adica nu mai aveam reprezentarea unei viitoare impacari, cum nu-mi pot inchipui azi in ce fel as putea deveni presedinte de republica in America Centrala.
Dupa o saptamana am simtit neaparat nevoia s-o vad, dar mi-am refuzat cu incapatanare orice prilej. Am cautat insa pe o prietena a ei, ca sa aflu, prin ocol, ce gandeste, ce face, daca intamplarile acestea de rasturnare si eveniment egal cu miscarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo importanta. Nu mi-a fost cu putinta sa aflu ceva. Fiindca pe strada n-o intalneam ca sa-i cunosc noul suras, am inceput sa colind restaurantele, cu batai de inima inca din strada, cu examinari usoare a tuturor femeilor la inceput, cu reveniri insistente apoi, de teama sa nu ma fi inselat din cauza palariilor mari si cu o tristete de moarte, cu impresia ca totul e gol, cand trebuia sa constat ca ea nu e acolo. As fi vrut sa vad capul acela mic de statuie greaca, blond, cu ochii albastri, cum e acum in forma noua, sa vad daca ma priveste cu ura, cu indiferenta. Printr-o fatalitate de neinteles n-am intalnit-o nicaieri. Am reluat legaturile cu toate prietenele ei, mi-am facut dintr-una amanta ca sa-mi dea stiri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, totusi, de teama ca "nu se stie cum se intorc lucrurile", nu-mi spuneau o vorba, evitau orice discutie, iar detaliile pe care eu le ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent, caci altfel n-as fi avut nici o sansa sa le am, mi-erau totusi, firesc parca, refuzate. Am cautat sa stie ca petrec, ca ma simt foarte bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca niste scrisori incredintate unei poste lamentabile. Nu stiam nici daca le-a primit si mai putin puteam sti ceea ce gandeste aceea care le-a primit.
Sa ma duc acasa la matusa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-as fi iertat niciodata slabiciunea asta si nici n-ar fi fost posibil, atat eram de definitiv in gandul meu. Am inceput sa caut invitatii in casele in care stiam ca ar putea sa mearga, dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toata nevoia de ea, comprimata in mine, se rezolva intr-o otrava a intregului organism, inauntru. N-am mai putut manca aproape nimic. O rochie la fel cu a ei intrezarita pe strada imi punea un pietroi in stomac si un nod in gat. Slabisem si-mi era teama acum sa nu afle ca am slabit din cauza ei. Eram alb ca un om fara globule rosii. Am sporit petrecerile, ca sa afle, sa creada ca sunt slab din cauza orgiilor. In a patra saptamana, un prieten doctor si un profesor consultant au fost de parere ca s-ar putea sa am un ulcer al esofagului. Si n-o vedeam nicaieri, parca disparuse in pamant.
Am intalnit-o totusi, in penultima zi de curse. Era zapuseala, lume multa, si un suflu de oboseala nadusita lancezea in atmosfera prafuroasa si incinsa. Am vazut-o inainte ca ea sa ma vada. Tot trupul mi s-a infierbantat brusc, am cautat numaidecat una dintre acele nenumarate femei echivoce, dar nu declarate, care tapeaza, cerand barbatilor sa le ia bilete pe cai, fireste fara sa dea bani, si am trecut vesel, radios si absent, pe langa nevasta-mea. Era rezemata de grilajul alb din dreptul pariului mutual. Cand am trecut din nou, inapoi, sta pe un scaun ca si cand era franta de mijloc, privindu-ne cu ochi indurerati. Indura parca o suferinta peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, nici s-o ascunda, caci totul ii era indiferent acum. A fost o bucurie care m-a iluminat inauntru ca un soare. Am mai vazut-o acolo nemiscata, trista, pana aproape de sfarsit. Si pentru intaia oara cineva mi-a vorbit de ea. O prietena comuna m-a intrebat cum pot fi atat de lipsit de inima Si eu, care m-as fi dus s-o imbratisez, s-o intreb cu o nemarginita patima: de ce? de ce ai inceput toate astea? am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-a raspuns doar privindu-ma in ochi, fara un suras, fara nici o miscare a muschilor fetei, ca o caprioara blonda, injunghiata.
Peste cateva zile am intalnit-o in fata chioscului de ziare de la Independenta. Ceruse o revista de mode si tocmai o platea, cand a dat cu ochii de mine si a inteles ca o asteptam, oprit mai sus, la cativa pasi. A avut o clipa de placere, nu de bucurie. Si-a muscat, cu o satisfactie vulgara, buza de jos, ca si cand ar fi spus, castigand prinsoarea: "A, domnule, in sfarsit!" Altfel intrevederea a fost frumoasa, cu lunecusuri de ironie voit banala si superficiala, ca sa para tandra si indiferenta: "Speram ca ai sa te faci mai urata, departe de mine." "A da am avut eu azi-dimineata o presimtire buna". "Ti-ai oxigenat parul? Sau, nu, e din pricina soarelui." "Dupa cat stiu, nu. Se vede ca e tot soarele". "A reaparut si el numai din cauza dumitale." "Ce vrei, cand intalnim incapatanati care vor sa reziste, cautam si noi complici." Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea sa stie: "Ai mai sedus pe cineva?" si ii tremura vocea de parca era o actrita la intaiul pas pe scena "Vreau sa iau o trasura". Era ora 12 si jumatate poate. Matusa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alaturi pe jos; in dreptul Universitatii, la statia de trasuri, am fost bucuros ca nu era nici una. Mi-a spus ca are de gand sa se inscrie din nou pentru licenta la Universitate, ca a fost plecata la Vaslui, la bunica ei, trei saptamani. Prin fata Ministerului de Domenii, am avut oarecare teama, caci venea agale o trasura goala, pe care ea n-a observat-o insa. "Asta-i rochia albastra? dar parca era mai putin vie?" "Vai, mi-ai uitat rochiile?" Si sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, in ezitari, falfairi, fixari, si iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi incet transportata pe drum. La Rosetti, despartirea era inevitabila. Era statie mare de trasuri si automobile. S-a oprit pe trotuar si in mine totul s-a oprit dar a lasat, fara s-o vada, o trasura, a strigat prea incet alta si pe urma a intors capul sa-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la doua, in fata casei matusii ei dar parca n-ar fi observat ca am ajuns, am trecut inainte, apoi, de vreme ce se crease un precedent, dupa vreo suta doua de pasi ne-am intors, si pe urma iar, pana la ceasul trei si ceva. Poate ca nici unul, pentru nimic in lume, nu ar fi cerut insa celuilalt sa mai ramaie. Eram asa de grabiti si ne vedeam in treacat numai.
- Ah, de tine nu se indura cineva sa se desparta, si era profund adevarat, dar o spuneam cu un suras, ca sa para abia ceva mai mult decat o gluma indiferenta sarut mainile.
- Vai! o sa ma ocarasca matusa-mea. Dar putin imi pasa. Isi trecea limba peste buzele arse parca, si suradea cu ochii albastri, plini de suflet ca de roua.
Ma intorceam, in dupa-amiaza inundata de caldura uscata, chinuit de foame, adancindu-ma ca in cauciuc in asfaltul incins, privind caii obositi ai trasurilor, storurile trase pentru siesta la mai toate casele, dar era in mine o tristete usoara si placuta. Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim la fel amandoi.
Eram ca intr-o zi imensa si intamplarile acestea mici, amanuntite pana in fractii de impresie, erau printre cele mai importante in viata mea. Astazi, cand le scriu pe hartie, imi dau seama, iar si iar, ca tot ce povestesc nu are importanta decat pentru mine, ca nici nu are sens sa fie povestite. Pentru mine insa, care nu traiesc decat o singura data in desfasurarea lumii, ele au insemnat mai mult decat razboaiele pentru cucerirea Chinei, decat sirurile de dinastii egiptene, decat ciocnirile de astri in necuprins, caci singura existenta reala e aceea a constiintei. Si, in organizarea si ierarhia constiintei mele, femeia mea era mai vie si mai reala decat stelele distrugator de uriase, al caror nume nu-l stiu.
Ne-am impacat peste o luna, cand a venit cu bratele pline de crini tarzii, ca o amanta, si am fost impreuna toata luna august la Constanta. Locuinta tihnita, plimbari seara pe dig, impreuna cu o familie cunoscuta, aperitive in Piata Ovidiu, intesata de lume, si uneori, in gluma, joc la bula, cand pierdeam regulat. Bineinteles, in dimineata insorita eram si noi, ca toata lumea, incarcatura de tineri in pijamale si haine albe usoare, in trenul de Mamaia. Pe plaja, ea era inca extrem de frumoasa, mai ales cand tot corpul i se facuse ca graul copt. Aproape inalta, cu talia subtire si soldurile vanjoase, cu sanii razbind ghiciti ca merele prin maioul negru (strans pe ea cum e un sarpe in pielea luI), aduna toate privirile. Putin prea inalt pentru subtirimea bratelor si coapselor, faceam totusi, cred, o pereche potrivita cu ea. Cand, legata la cap cu un tulpan albastrui, cum e uneori cerul senin, care ii iradia lumina ochilor si-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerina, usoara de tot, poroasa si albastra, tare ca vopseala, parea intreaga zugravita pe smalt, cu fata aurie.
In septembrie, intorsi in Bucuresti, am avut o cearta din cauza copilului asteptat. N-a vrut sa-l aiba si a trebuit sa stea in sanatoriu vreo doua saptamani. S-a facut bine abia pe la Sfantul Dumitru.
A fost un timp destul de linistit si am putut sa fac vreo doua drumuri la o padure, care facea parte din mostenire, pe langa Curtea-de-Arges. Era un sfarsit de toamna de o frumusete larga si potolita, si priveam de la fereastra vagonului dealurile lenevoase cu paduri indesate, cu acea felurime de colorit care arata cresterile. Daca vara e greu de osebit toate apele si asemuirile de verde, acum gama vestejitului cuprinde toate culorile tari. Cata vreme unii copaci sunt inca verzi, altii au frunzele, pe negrul cracilor, galbene ca niste caise stravezii. Unele frunzisuri sunt rosii sangerat, altele violete, caramizii, albe chiar. Cerul e imens, si departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de maiestate senina, careia lumina vie, dar galbuie in culoare si potolita in caldura, ii da o liniste melancolica.
Nu pot sta linistit pentru ca in compartimentul de alaturi (sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de ras, comentarii, aprobari calduroase. Sacait, renunt sa mai privesc carele, care se departeaza domol pe drumuri albe, si trec si eu dincolo. Un domn, sa tot aiba cincizeci de ani, cu gatul in piele moale si rosie, ca al curcanului, cu ochii vii si mustata mare, pe figura pentagonal osoasa, explica de ce trebuie sa intram in razboi. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul tarii romanesti, cand afacerile si placerile lasau timp liber.
E de o verva indracita, gesticuleaza convins, batand aerul cu amandoua mainile. Esentialul, dealtfel, in replicile lui tumultuoase, sunt interjectiile.
- Ee! ee! Pai vezi! Cand spun eu? si se scoala iar de pe fotoliul de piele. Cum o sa reziste, domnule? cum o sa reziste? Vino-ncoa. Daca eu pun aici o armata? si arata Orsova, iar aici alta? si arata la Sibiu, aici inca una? acum la Brasov.
Dar cineva obiecteaza:
- Bine, domnule Predescu tocmai acum cand nemtii au terminat cu rusii, de au ajuns in inima Rusiei?
- Pai tocmai d-aia - raspunse domnul Predescu deznadajduit si scrijelat - tocmai d-aia Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu incep asa - si incepu sa urce pe harta care indica statiile, deasupra canapelei - si hai-hai, si hai-hai A? merge? si-asa mereu si-asa mereu (in timpul acesta leganand urca si ocolea cu mainile pe harta, de la Arad spre Cluj, pascand parca din urmA) Ei, asa-i ca i-am luat ca din oala?
- Domnule Predescu, dar Mackensen ala si Hindenburg pretind ca ei o sa castige razboiul, adaose unul, nu pentru ca ar fi crezut, dar mai mult ca sa dea replica, si asa, ca sa-l intarate pe domnul Predescu.
- Daa? si isi potriveste tigara rasucita, in tigaretul de trestie O sa castige asta - iar aici face un gest foarte explicit, varand degetul mare, printre aratator si mijlociu - auzi? O sa castige asta. Eu fac "pari", domnule, ca Hindenburg ala al dumitale - si-si lateste buzele - daa, sa vie el la mine fac "pari" cu el ca mananca bataie pe oricat Hei? se pune el cu mine? Domnule, portar de hotel o sa-l facem dupa razboi. Ceilalti aveau aerul ca se mira de indrazneala lui Hindenburg de a se pune cu noi si cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stapani privindu-l si privindu-se parca:
- Domnule, romanii e destepti Ti-o spun eu
- Pai bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intram? Ca eu nu cred ce sustin unii, ca nu suntem pregatiti
- Ce pregatire, domnule? - si ridica ochii disperat in tavan - ce pregatire? ca ma omori cu zile. Ce sa te mai pregatesti?
- N-avem tunuri cine stie?
Domnul Predescu rade acum indulgent si cu pielea de curcan a gatului galgaind:
- N-ai tunuri? da intra-n razboi, domnule, si-ti da frantuzul cate tunuri vrei: vrei o mie? iti da o mie vrei zece mii, iti da zece mii. Si ridica bratele, apoi le lasa sa cada, uimit si dezgustat. Dar de asta e vorba acum? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? si intorcandu-se surazator spre ceilalti, care ascultau mereu, cu interes (ca acum venise si seful de tren, mustata ciupitA): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamtul si frantuzul ala, ca sunt crescuti in puf - si, brusc furibund: Dumneata stii cum e romanul, domnule? Nadejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, intelegi dumneata? Ca o vara pana in prasele si daca se rupe, da cu patul armei uite-asa uite-asa - si lovea indarjit si imaginar, inspre toate colturile compartimentului, in timp ce ascultatorii il urmareau, ferindu-se incantati.
- Zi, baioneta si patul armei, domnule Predescu?
- Pai, sigur, domnule, exclama ingaduitor Asta-i arma romanului As vrea sa vad eu pe neamtul ala care sa stea la baioneta si se intoarce triumfator si darz in dreapta si in stanga. Domnule, cand or intra ai nostri cu patul armei printre tunurile lor, o sa fie jale, ca ai nostri numai la scafarlie trag.
Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici carciumar, nici comis-voiajor, ca am intrebat pe urma pe seful de tren.
- Nu-l cunosti pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu si avea dreptate, caci pe liniile astea secundare calatorii se cunosc intre ei cum se cunosc clientii aceleiasi cafenele. Domnul Predescu e de la Pitesti, avocat a fost si deputat o data merge la Curtea-de-Arges ca are o chestie acolo; si resemnat de admiratie: Destept om, domnule. Eu il stiu de pe linie. Cand ti-o explica el ceva Nu zic, mai e si domnul Adamici dar parca tot domnul Predescu e mai destept.
M-am plictisit si m-am intors la locul meu, ca sa privesc mai departe intinderile de porumbiste uscata, satele pe sub dealuri si surasul melancolic al cerului inalt de toamna in asfintit.
Dealtfel, si la Camera chiar, dupa cate reiesea din ziare, discutiile nu depaseau mult adancimea celor din tren. Se anuntase o mare sedinta de rafuiala, intre cei care cereau "intrarea in actiune" si partizanii "neutralitatii espectative". Am avut prilejul sa asist la una dintre sedintele importante, cand tribunele erau inca de cu vreme intesate de public, caci se stia ca guvernul va fi luat intre doua focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau sa interpeleze banca ministeriala "pentru ce lasam prilejul acesta extraordinar, cand nemtii sunt dincolo de Varsovia si aproape de Salonic, fara sa intram alaturi de ei?" Dimpotriva, reprezentantii curentului antantist aveau sa intrebe de ce nu intervenim sa salvam pe cei invinsi?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectura, de club prin verdele fotoliilor si al draperiilor, de catedrala prin lumina de vitraliu galben, venita din luminatorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la inceput numai pe jumatate plina. Unii deputati isi citeau gazetele, abia aparute de dupa-amiaza, altii faceau cerc, discutand in fata vreunui personaj important. Pe banca ministeriala numai doi ministri care scriau absorbiti. Din cand in cand, cate un deputat venea in dreptul celui care scria si ii soptea ceva, sau ii da vreo hartie pentru aprobat.
Pe urma au inceput soneriile, s-a marit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Presedintele, suit ca pe o scena sau catedra, a batut din ciocan si un domn a citit, probabil, sumarul zilei. Anisoara a descoperit cea dintai, cu un fel de bucurie, ca poate stabili o legatura intre ea si aceasta incinta inabordabila, pe Nae Gheorghidiu, asezat pe bancile opozitiei (asa, din cochetarie politicA), obosit si preocupat.
Interpretarea deputatului "nemtofil", facuta, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuala si intentie de reactiune mediocra, a provocat numai surasuri ironice. Profunda impresie a starnit insa discursul celui care cerea intrarea imediata in razboi. Pronuntata rar, cu vocea infiorata, fraza: "Si veti lasa acest popor erou, care e poporul sarb, sa fie zdrobit, fara sa faceti sa cada in balanta palosul romanesc, hotarator, in aceasta mare, in aceasta neasemanata clipa istorica?" a plutit sub vasta cupola, incremenind privirile, dar entuziast aplaudata numai de opt sau zece deputati, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidentiala in care ne gaseam noi.
Celalalt deputat interventionist a interpelat guvernul pe chestia inarmarii. A declarat ca stie ca atelierele militare nu lucreaza, ca nu s-a facut nimic pentru echiparea armatei, ca s-au cumparat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Si el e impresionant:
- N-avem artilerie, domnilor Ce-ati facut ca sa dam admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
Aici, unchiu-meu, care se plimbase in timpul discursului prin fata primelor banci, a intrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, cand a ridicat mana, oratorul s-a oprit si privirile s-au intors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsa gravitate:
- Gasesc, domnilor, ca ingrijorarea dumneavoastra din cauza ca ne lipseste artileria grea e putin exagerata. Cred ca, la nevoie, va fi suficient sa punem in baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanati, domnul Cotarcea, ca sa reducem toate tunurile nemtesti la tacere. Si la vorbele astea, arata cu degetul inspre capatul randului din dreapta, iar toate privirile s-au intors spre banca in care de-abia incapea o namila de o suta cincizeci de kilograme poate, cu mainile atat de scurte ca abia ii ajungeau pe pantece.
A fost o ilaritate imensa. A ras si banca ministeriala, a ras si oratorul insusi. Tribunele intesate - in cele rezervate doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigasind alt loc, iar in cele ale barbatilor unii se sufocau, atarnati chiar de stalpi - au rasunat si ele de hohote.
Nae Gheorghidiu, simpatizat si de opozitie pentru spiritul lui si pentru "largimea de vederi" care il caracteriza, pentru aerul lui "frondeur", revoltat parca, desi militant liberal, era foarte apreciat pentru "destinderile" pe care le provoca intre guvern si opozitie. Azi, de pilda, partida era ca si castigata pentru guvern, numai prin aceasta simpla gluma.
De pe banca ministeriala a raspuns la urma unul dintre membrii importanti ai guvernului.
S-a sculat grav si cu ochii putin contractati, de pe banca ministeriala si s-a dus, in tacerea intinsa ca intr-un aer tare, spre tribuna. Are fruntea inalta, piezisa, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu doua cute, mustata de fante imbatranit. Acum, dupa un timp, isi plimba ochii, privind si inspectand parca incinta. Tine mana dreapta inainte, cu doua degete in buzunarul de jos al vestei. Incepe incet dar sigur de ceea ce spune:
- Mi-ar fi foarte usor, domnilor, daca as alerga dupa succese facile, sa relev inconsecventa acestei opozitii, care pe de o parte ne reproseaza ca nu intram in actiune, iar pe de alta se plange ca armata nu e pregatita. Dar tin sa raspund fiecaruia dintre onoratii oratori care m-au precedat, in parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut insa repede. Pe urma:
- Domnilor, dati-mi voie sa va intreb: Ce inseamna aceasta lipsa de incredere in guvernul tarii? Ati monopolizat singuri toata iubirea de neam? Credeti dumneavoastra ca pe aceste banci nu bate o inima romaneasca? si arata acum, emotionat si solemn, banca ministeriala si bancile majoritatii. Credeti dumneavoastra ca viitorul acestui neam numai dumneavoastra va provoaca nopti de insomnie? (aplauze puternicE) ca numai dumneavoastra va cutremurati la gandul ca ceasul sfant al realizarii nationale ar putea sa bata, fara ca noi sa ne gasim acolo unde trebuie sa ne gasim? si fraza spusa raspicat, cu vocea larg infiorata, cu mana dreapta ridicata, cu pumnul strans, iar cu aratatorul intins, cu mana indicatoare de pe afise, e urmata de aclamatii si aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastra a declarat saptamana trecuta aci ca daca ar avea doisprezece copii, pe toti i-ar trimite sa lupte pentru tara. Ei bine, domnilor - si ridica tonul - eu declar ca daca as avea douazeci si patru de copii, n-as tine nici pe cel mai mic langa sanul mamei lui acasa pe toti i-as trimite in foc, in prima linie.
Si trecand mai tarziu la cel de al doilea orator al opozitiei, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
- Domnilor, ati discutat si despre pregatirea militara a tarii (si scazut, prietenoS) cred ca a fost o mare greseala. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusa in discutie, si mai ales in discutie publica, pregatirea armatei romanesti (aplauze furtunoasE). Domnilor, eu atat pot sa va spun: ca suntem gata. Si aci ramane indelung nemiscat (Adunarea aplauda in picioare, aplauda si tribunele.) A continuat pe acest ton catva timp, pe urma iar: Lasand la o parte gluma, atat de amuzanta, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, si (aci urca vocea, intr-un crescendo alarmant si intens, si scanda fraza cu mana indoita paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvacnind aratatorul intens, in afarA) lasand deoparte aceasta actiune condamnabila de a strecura, de la tribuna Camerei, in sufletul ostenilor nostri, indoiala in inzestrarea armatei (aplauze puternice, strigate de bravO), va intreb, de unde aceasta pretuire exagerata, dovada de vulgar materialism, aceasta supravalorizare a rolului jucat de armament in razboi, cand e stiut ca marile victorii se castiga numai prin moral? (aplauzE). O armata care vrea, invinge fara tunuri, fara mitraliere si fara cartuse (aplauze furtunoasE). Si eu va spun ca armata noastra vrea sa invinga si va invinge! (aplauze entuziastE). Intrebati pe acesti conducatori ai ostirii, in care nu aveti totusi incredere (si aci arata, silabisind, cu degetul, inapoi, ca si cand comandantii ar fi cam in laturi si la spatele luI) si ei va vor spune: Vom invinge pentru ca soldatii nostri se vor lupta cu baioneta - si nu e tun care sa reziste baionetei romanesti - impotriva oricarui armament, iar cand baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dintii (aplauze delirantE). Domnilor, increderea mea in viitorul mare al acestui neam e neclintita (aci deveni solemN), si-mi iau, impreuna cu colegii mei, asa cum v-am spus de atatea ori, raspunderea celor ce vor veni.
S-a asezat jos, parca fara sa observe aclamatiile delirante.
Desi in ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, facute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost imens si s-a vorbit de el zile intregi.
In masina cu interiorul de bomboniera cafenie, in timp ce claxonul isi cerea drum printre vehicule si pietoni, cele doua femei fierbeau de admiratie.
Le era, fireste, mai aproape succesul unchiului. Niciodata n-am avut o prea buna parere despre asa-zisii oameni de spirit (nu vorbesc despre umorul inerent gandirii justE), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi. Caci "spiritul" presupune lipsa de sensibilitate si un profund dispret pentru oameni, cel putin in clipa aceea. Chiar in formele lui superioare, ca uneori Anatole France, spiritul da adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce sa mai spun de Nae Gheorghidiu, al carui spirit nu era decat o forma de lichelism, caci nu "facea spirite" decat pe socoteala celor mai slabi ca el, ca sa amuze pe cei tari, de care avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznica, menita sa mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricand, sa tin sub inraurirea mea sufletul si convingerile nevestei mele, si pentru ca aceasta protestare retorica nu e suficienta ("draga, orice ai spune, e destept"), am oprit masina si am intrat, invitandu-le staruitor, in librarie. Am cerut un dictionar medical strain si, la pagina stiuta, am citit, subliniind cu vocea:
"IMBECILITATE (fig. 1 100). - Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburari intelectuale si morale. Inteligenta lui e marginita, totusi are calitati de memorie, de imitatie si oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simtul moral ii e atins Revoltat, nedisciplinat, mincinos si laudaros, imbecilul cauta totdeauna sa faca vreo farsa neplacuta, sau sa traga pe sfoara pe unul sau pe altul. Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspecta. Imbecilii sunt cele mai adeseori pederasti, sau nu se inteleg decat ca sa puie la cale infamii. Chiar prinsi asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor. Numarul imbecililor internati e infim, in comparatie cu acela al imbecililor care circula liberi si care traiesc ca vagabonzi, hoti si pezevenghi."
Sau "oameni politici" in Romania, ar fi putut sa adauge acest dictionar. Daca "vivacitatea de spirit", memoria si capacitatea "de imitatie" sunt calitatile esentiale ale desteptaciunii, atunci trebuie sa recunoastem, le-am spus femeilor, ca ea e cam cuprinsa in explicatiile clinice ale dictionarului si ca Nae Gheorghidiu e intr-adevar destept, "pezevenghi", cum zice el cu oarecare orgoliu national.
Dar n-am convins, poate, pe nici una dintre ele, pe nevasta-mea acum mai putin decat pe cealalta.
- Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anisoara, privind indiferenta cu lornionul o mica vitrina de creioane de metal si de agende.
Iar nevasta-mea, grabit, ca sa nu creada Anisoara ca e de alta parere decat ea:
- Asa e totdeauna pune in toate o patima, iar catre mine: Nu se poate vorbi uneori cu tine.
- Un filozof ar trebui sa fie mai calm, zau, a intregit-o, surazand, bruna mea verisoara, cu oval desavarsit de Elvira romantica, dar cu simt practic si apropiat actualitatii, de nevasta de om de afaceri. Imi spunea "filozof" caci stia ca asta mi-e dezagreabil si ea o voia chiar ca insulta.
- Cum calm? De ce sa nu pun patima? Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesara numai in actul judecatii, cere adica sa nu ai interese contrare si sa iei toate masurile de precautie intelectuala. Dar astea sunt de domeniul inteligentei si al onestitatii, nu al indiferentei sufletesti. Un om poate sa fie prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de "obiectivitate". Si, in orice caz, dupa ce, judecand calm, ai ajuns la o opinie, esti dator s-o sustii cu hotarare si indarjire, cat mai expresiv. Chiar oamenii de stiinta, dupa ce, pasionati si cu grija adevarului - caci nimic nu se poate face fara pasiune - au ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o sustin cu tenacitate si cu dorinta de a face sa triumfe, chiar daca ar fi amenintati cu rugul sau cu ocna. Entomologul isi apara gandacii lui cu patima. Nu se poate sustine stupiditatea ca nu exista cauze si adevaruri care sa merite sa te pasionezi pentru ele, ca totul e relativ si indiferent, in raport cu eternitatea. Totdeauna indiferenta asta ideologica si amabila, prezentata sub unghiul vesniciei, ascunde mici aranjamente facute sec, sub unghiul actualitatii si cu caracter strict personal. Sa te consideri spectator indulgent si amuzat al lumii acestia plina de infamie si de prostie e sa faci parte din ea, sa beneficiezi de infamiile ei, avand aerul ca-i esti deasupra.
- Obiectivitate inseamna sa recunosti ca si adversarul are dreptate, uneori cel putin, imi replica ironic si suficient, din nou Anisoara, ducand, mioapa, cu gratie, aproape de lornion si de punctul negru de frumusete, din obraz, o agenda dintre cele de dinainte.
- Alta aberatie Raportate la acelasi punct nu pot sa existe doua adevaruri, opuse, in acelasi timp. Daca adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci renunt eu la opinia mea - si pentru asta inca iti trebuie curaj - si o impartasesc pe a lui, dar tot cu pornire si hotarare. Indiferenta nu poate fi in nici un caz, caci exista o pasiune a adevarului insusi.
Au zambit si una si alta, cu ingaduinta, si am inteles, melancolic, ca nevasta-mea nu mai are incredere in judecata mea, ca steaua mea continua sa se raceasca. Anisoara trimisese masina, si s-au departat amandoua, pe jos, prin multimea din care faceau parte acum, dar nu erau la fel cu nimeni, in rochiile lor de stofa de culoarea migdalei, pe care cautau sa le ajunga, la jumatatea pulpei tulburator stransa in ciorapul de matase, cizmulitele de antilopa ale modei.
Se imbracau de o vreme amandoua la fel, ca sa-si sporeasca frumusetea, una blonda, alta bruna, cum isi sporesc valoarea perlele, daca sunt colectie.
Am dat apoi examenul, amanat in iunie, de anul III. Cu G. ne intalneam destul de rar si avea o atitudine mai curand rezervata. Nu-si vorbeau decat foarte putin. Totusi, in decembrie, cand am plecat pentru doua saptamani la tara, la Anisoara - pentru vanatoare si plimbari cu sania - a venit si el acolo. Mi-a fost destul de neplacut, dar n-am dat nici un semn de nemultumire. Ciudat a fost ca ea s-a suparat pe Anisoara, a scurtat cu o saptamana aceasta vacanta cu mese copioase si nici nu si-au mai vorbit. Si mai tarziu am facut destule mutre banuitoare, am evitat gelos multe prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am spionat destule plecari in vizita ale nevesti-mi, caci mi-era teama ca nu se mai vad in lume tocmai pentru ca acum se vad cand doresc, in vreo garsoniera, dar niciodata n-am avut prilejul sa fiu pana la capat nefericit.
INTRE OGLINZI PARALELE
In februarie insa, m-am intors prin surprindere noaptea, in automobil cu un prieten sportmen, care facuse o excursie pana la Predeal. Eu eram concentrat de doua saptamani la Azuga, ne-am intalnit in restaurant si m-a luat cu el. Cand am ajuns acasa, am gasit la ferestrele negre, perdelele nelasate, ceea ce mi s-a parut ciudat, caci faceau intunericul gol, iar mutrele zapacite si somnoroase ale servitoarei m-au nelinistit. Era acum o realitate care nu-mi incapea in simturi: casa era goala ca un mormant gol, fara nevasta-mea. S-a facut in mine un pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n-a fost in stare sa-mi explice unde mi-e femeia: la teatru la matusa ei lucruri vagi si imposibile pentru 1 jumatate cat era cand sosisem eu. Nu stiam ce se va mai intampla cu mine pana dimineata. Imi repetam necontenit, ca idiotizat: N-as fi crezut-o niciodata in stare sa faca asta Am stat o buna bucata de timp, trantit intr-un fotoliu, ca azvarlit dintr-un furgon. Stiam ca acum totul e sfarsit pentru totdeauna, ca e sfarsit intr-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodata n-as fi crezut o femeie atat de cruda, in stare sa-mi faca, fara folos, atata rau. Pana a doua zi, care mi se parea la capatul unui lung, interminabil tunel, simteam ca voi innebuni.
Stiam ca iubirile sunt trecatoare, dar imi spuneam ca sfarsiturile trebuie sa fie cinstite, ca intre oameni care, dupa ce au facut o calatorie placuta impreuna, se despart elegant, se saluta cu cordialitate si, la nevoie, cu parere de rau ca totul a durat atat de putin, iar sfarsitul acesta de metresa-servitoare, cu atat dispret fata de o sensibilitate care ii jertfise totul, mi se parea o nemeritata infamie. Mi-e cu neputinta sa notez toate incercarile prin care am trecut, haosul de ganduri pe care le-am confruntat, intreaga aceasta noapte cumplita, cum nu mai intalnisem alta pana atunci, si poate nici n-am intalnit de atunci incoace. Ars tot trecutul, arsa casa, murdarit si dizolvat ca personalitate, iata ce gasisem dupa patru ore de drum cu automobilul.
As fi vrut sa fie vis, ca sa fie desteptare posibila, dar nu era decat incrustata realitate. Dupa ce am fost in stare sa ma ridic din fotoliu, am alergat asa, in necunoscut si, probabil, pe la casele rudelor ei. La "tanti Lucica" nu era, la surorile mele nu era, si n-as fi dorit nici celui mai cumplit dusman al meu sa caute in zorii zilei si sa sufere cum sufeream eu, intreband daca nevasta-mea, plecata de acasa: " e la domnia-voastra cumva?"
Misterul imens al fiecarei case, cu ferestrele in intuneric, speranta stupida ca e acolo si ca totul, daca n-a fost vis, a trecut ca un vis, nedumerirea celor intrebati si impresia ca, fata de cei cu viata sigura in casa lor, esti un lepros care merge, ferit de lume, numai noaptea, ma naucea. In orice caz, un accident, o intamplare neprevazuta nu mi se pareau de presupus.
Pe urma, am inteles ca totul e pierdut, ca trebuie s-o parasesc cu totul noptii si aventurii ei, intorcandu-ma acasa. As fi vrut sa alerg, sa strang sticla sparta in pumni, sa incerc orice, numai sa pot faramita din noaptea care ma despartea de zorii zilei. Cand eram mic, in ajunul unei calatorii, nu puteam dormi si mi-era teama, singur in noapte, ca "a doua zi", in mod exceptional, nu va mai veni. Iata, la fel, aveam impresia ca intunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare in necunoscut frumos era acum, dupa noapte, ci plecarea pe alt drum, pur si simplu, decat cele de pana acum. Credeam ca niciodata nu voi mai fi in fata acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teama ca voi innebuni pana in zori. Aveam impresia ca nu mai sunt stapan pe destinele mele, ca si cand as fi fost intr-o trasura ai carei cai speriosi s-au aprins si alearga, neinduplecabil, cu mine, peste gropile si neprevazutul unui camp. Daca adunam toata suferinta din trecut, nu izbuteam sa egalez pe cea de azi, care-mi parea si de o natura diferita. Ma lungisem pe un divan lung si, cu palmele lipite de obraji, asteptam cu nelinistea si teama cretinilor, care, incapabili sa mai judece, cu ochii speriati, se chircesc si asteapta Cum a putut sa faca asta? meritam trivialitatea acestui procedeu care ma murdarea de prisos cand fusesem atat de loial?
A venit a doua zi abia, pe la opt dimineata. N-as putea spune cum ii arata obrazul, cum i s-au impletit intentiile de gesturi si explicatii, pentru ca eram asa de sfarsit, atat de departe de lume, ca, intocmai ca un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operatii fara anestezie, nu asteptam decat sa vie ea, ca sa pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixa, ca de un semnal ca s-a sfarsit, pentru ca sa inchid ochii numai.
I-am soptit, facand, injumatatit, o sfortare:
- N-as mai vrea sa te vad niciodata
M-a privit cu o ura stearsa, de rand.
- Atunci, ma gonesti?
- Nu stiu Nu mai pot vorbi Nu mai puteam cere nimic vointei mele
- Asadar, ma gonesti?
- Nu pot sa-mi dau seama de nimic, si nu pot alege din mine nimic Intelege ce vrei Spune-mi daca ai ceva de lamurit
A fost din nou un stalp de ura, toata, intelegand ca lupta e mult mai grea decat o banuise ea.
- N-am nimic de lamurit
- Nu, n-ai sa poti lamuri nimic. Poti sa mai ramai putin daca doresti dar daca vrei sa stii, sincer, sentimentele mele, atunci pleaca neintarziat, si-ti voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.
Iar m-a privit cu alti ochi, rai, aparuti de din dosul ochilor ei stiuti.
- Asadar, ma gonesti?
Peste vreo cateva zile, i-am scris neted si convenabil, intreband-o daca nu prefera sa divortam fara formalitati, fara explicatii multe, si a acceptat.
Am suferit din nou mistuitor. Ziua si noaptea (literalmentE), nu puteam gandi decat la ea. Toate explicatiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un judecator de instructie maniac, bolnav.
Sa renunt la ea pentru viitor, sa schimb tot peisajul planurilor mele, sa las un drum alb in gol, mi se parea de neinlaturat si atroce.
Dar, mai ales, sufeream ca trebuia sa admit remanieri de ecuatii intregi sufletesti.
Tot trecutul imi aparea cu alt inteles decat cel cu care eram obisnuit, iar una dintre cele mai dureroase operatii erau aceste concluzii pe care trebuia sa le trag pentru ceea ce fusese. Niciodata femeia aceasta nu ma iubise. Reluam tot ce a fost la Odobesti, la tara, si acum simteam ca acolo am avut dreptate, ca atunci vazusem limpede, ca seria ei aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o placere. Era ca un doliu adanc si dureros. Daca vedeam o pereche sarutandu-se, eram ca acele mame care au pierdut un copil si vad, jucandu-se in drum, frumosi copii straini. Piesele de teatru si filmele cu dragostea, care indura orice si pana la capat tot biruie, imi dadeau o inlacrimata si stupida melancolie.
Cautam din nou, in toate localurile, ca s-o vad dar daca o gaseam, plecam numaidecat, cu un cutit infipt si ramas in piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amanunt, care ar fi putut fi in legatura cu ea, in cea mai banala dintre convorbiri. Dealtminteri, toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proportii de catastrofe. Bineinteles ca marile "scene" clasice ieseau din campul sensibilitatii mele, ca marginile unui desen privit cu o lupa prea maritoare. Cand sufeream atat din cauza unei priviri, nici nu-mi puteam inchipui intre mine si ea vreuna dintre aceste scene excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu puteam vedea intre noi o discutie ca in piesele de bulevard, cu implorari, cu explicatii, cu staruinte de a se impaca. Rula, de pilda, chiar in zilele acelea, un film in care nevasta isi umileste ingrozitor barbatul, fuge de la el cu amantul, parasindu-si copiii, el o cauta in toate partile, o implora sa vie, se duce dupa ea intr-o statie de bai mondiala, iar cand ea e parasita de amant, isi da seama ca numai pe el, pe barbat, l-a iubit cu adevarat (?) si vine din nou acasa langa copii. Si amandoi cred ca ceea ce n-a fost cu putinta pentru trecut va fi cu putinta pentru viitor, ca seriile lor sufletesti s-au incheiat, cand, pentru mine, o singura absenta, noaptea, de acasa, era cat tot cerul de mare, si cand odata ajunsi si impacati, sa zicem, ar fi trebuit sa inceapa drama trecutului. Cum mi-as fi inchipuit, de pilda, intre noi, o scena in care eu sa urlu zvarlind banii in fata femeii, ca in Dama cu camelii? Crescand la scara sensibilitatii mele, scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublarii boabelor de grau pentru fiecare patratel al tablei de sah.
"Omul cu sensibilitate nazdravana", imi spunea doamna cu fata tanara si par argintiu. E drept ca sufeream, fara ca sa vada ceilalti de ce sufar, ca un reumatic care simte ploaia inaintea celor din jurul lui. Gaseau ca sufar pentru cauze futile. Intr-un alt plan, trebuie sa fie oameni, desigur, care nu pricep ca unii sufera numai din pricina ca nu se pot spala pe dinti, sau ca n-au o carte, sau ca nu pot face cuiva un serviciu.
Intr-o zi, de pilda, ma duc la minister, la un prieten, care ma primeste, sub pretexte de aglomeratie, grabit ca pe un soi de creditor. Am crezut ca am sfarsit cu el pentru toata viata. Totusi, peste vreo doua zile, cand ne-am intalnit, a venit la mine, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Parea sincer (daca n-o fi avut motiv sa se schimbe intre timP), absolut sincer. Dezolat chiar.
- Cum, draga, ai putut sa te superi din cauza ca ti-am spus, cam rastit poate, "lasa-ma acum"? Dar n-ai vazut ce era pe capul meu? ca trebuia sa introduc atata lume la ministru?
Intelegeam ca pe el nu l-ar fi jignit, niciodata, un astfel de raspuns si ca, deci, nici nu avea de ce sa ma socoata jignit pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem palid si care stiam ca, nici in clipele cand as fi fost dus la esafod, n-as fi spus unui prieten - fara sa fiu suparat anume, pe el, ci numai asa, din cauza ca-s prea ocupat - rastit: "Lasa-ma in pace acum!" i-am spus ca as fi facut altfel, in locul lui, dar n-a crezut.
Simteam din zi in zi, departe de femeia mea, ca voi muri, caci durerile ulceroase - acum cand nu mai puteam manca aproape deloc - devenisera de nesuportat. Slabisem intr-un mod care ma dispera, caci facea o dovada obiectiva ca sufar din cauza femeii, si oricat as fi vrut sa ascund cu surasuri ranile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta.
Ma gandeam zi si noapte, in afara de putinele ore de somn - cand dealtfel de cele mai multe ori visam - neintrerupt la ea, ca si cand mi se lichefiase creierul si nu mai era in stare sa schimbe "motivul", ca un pian automat, stricat, cantecul.
Intr-un timp m-am hotarat ca, de vreme ce nu puteam sa nu ma gandesc la ea in restul zilei, cel putin in anumite ore din zi sa incerc precis sa mi-o fac absenta. Si in nadejdea ca voi influenta restul zilei, era important ca aceste doua ore hotarate sa inceapa de dimineata. Cum ma desteptam insa din somn, nu aveam indestula vointa, era ceva cu adevarat peste puterile mele, caci imi era, automat, prezent gandul ei, odata cu lumina. Dar incepeam acest exercitiu impus cand ma aflam in baie. Cautam sa ma gandesc la altceva, iar cand imaginea ei se asocia si incerca sa se insaileze restului, o goneam ca pe o albina, iar daca, totusi, nu izbuteam, schimbam numaidecat obiectul gandului. Cand, insa, nici astfel nu izbuteam incepeam sa numar, cu incapatanare, cu nadejdea ca niciodata vreun om nu va banui un atat de coplesitor grotesc. Mi-era rusine, in adancul intimitatii mele, ca si cand as fi suferit de o boala rusinoasa si penibila Uneori, cand intervenea ceva vesel, aveam ragazuri de uitare, insa caracteristic de uitare, asa ca un bolnav dupa schimbarea pansamentului, sau cand, dupa zile de ploaie, ar avea, prin fereastra inflorita de soare, lumina in camera. Dar pe urma iar cadeam. Am inteles, mai mult ca oricand, legatura dintre moral si trup, pentru ca era destul un incident sufletesc ca sa declanseze suferinta fizica, fiindca tot pieptul imi era gata, supus, pentru asta. Zaceam asa, vreme dupa vreme, ca un bolnav de tifos, cu singura consolare ca nu induram si mizeria si uraciunea fiziologica a tifosului, dar incolo fara nici o alta deosebire. Am cunoscut barbati care, aproape cu ostentatie, aratau ca sufera din cauza femeilor, am citit versuri in care poetii se vaita cu vorbe mari ca au fost inselati, si toti aproape isi faceau un orgoliu din aceasta suferinta din dragoste Mie mi-era o sila imensa de mine, de parca as fi avut paduchi, si orice aluzie la aceasta suferinta mi se parea o infamie.
De aceea, intaia mea grija a fost sa se stie ca ma preocupa alta femeie Am inteles atunci chinul acesta, pe care pe urma l-am vazut mult mai raspandit decat s-ar parea, al oamenilor care se simt osanditi sa se arate cu multe femei ca sa nu se bage de seama ca sufera din lipsa uneia.
Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care imi luam toata vina asupra mea, ca sa nu ne mai intalnim printr-un prilej direct, dar altfel as fi vrut oricand s-o intalnesc, iar daca aflam ca a fost intr-un restaurant de seara sau la vreun teatru, fara ca eu sa stiu, deveneam palid (n-am vrut sa iert chiar binevoitoarei si intelegatoarei prietene, cand o data a subliniat, cu familiaritate, aceasta paloare a meA) si mi se parea ca am lipsit de la o intalnire vitala pentru rostul existentei mele.
Ne-am intalnit intr-o zi la teatru. Era cu doua banci inaintea mea. Am salutat, cand am trecut prin dreptul ei, cautand sa am un aer cat mai degajat si am facut haz exagerat de comedia neroada care se reprezenta, dealtfel, cu atat mai usor, cu cat prezenta ei, singura, era un fel de izbanda pentru mine. Eram inca multumit ca, fiind oarecum in spatele ei, o puteam privi fara sa par ca o fac cu intentie. In schimb ea, ca sa ma vada, a trebuit sa intoarca de vreo cateva ori capul. Cautam cu abilitate sa nu-mi intalneasca privirea si exageram inca veselia mea altoita.
Era intr-o rochie neagra, de seara, oblic decoltata, care-i facea bratele lungi inca mai albe, mai calde, plinute, voluptuos incheiate in umeri. Gatul ii crestea usor, cu linii suav rasucite din grumazul gol si alb, spre radacina parului, caci muschii ascunsi urcau in incolacirea de spirala, sub pielea fara o pata, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.
Ca sa poata privi bine spectacolul cum se afla spre capatul bancii, sta oarecum in profil fata de mine. Fiindca inspre sala era intuneric, iar partea dinspre scena era luminata de rampa, capul ei avea profilul marcat (frunte pura dar nu piezisa, nas acvilin, barbie usoarA) pe un fond de lumina, ca o aureola, asa cum provoaca intentionat fotografii pentru blonde, in timp ce obrazul dinspre mine era intr-o umbra dulce ca lumina de luna. Umerii se afirmau tari, caci, prin albeata lor palida, adunau lumina, asa cum o aduna in umbra rotunjimile lucioase. Nici cei care de obicei ma plictiseau cu aluziile lor nu banuiau ca tot teatrul era in sala, nu pe scena, asa ca la spectacolele revuistice. Faptul ca ma privea era pentru mine ca o scufundare in apa vietii. Am plecat de la teatru insanatosit, pentru cateva zile, cel putin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea imi facea bine.
Niciodata n-a aparut cu vreun barbat si, cum stiam ca trebuie sa aiba un amant, in toata nenorocirea mea ii purtam un fel de secreta si inmuiata recunostinta pentru acest fapt, desi eu, dimpotriva, cautam sa fiu vazut de ea numai cu femei.
Alta data, ne-am intalnit intr-un restaurant de noapte, dupa iesirea de la spectacol. Era intr-o mare tovarasie de domni si doamne seriosi, frumoasa, si parea destul de vesela.
Eu privisem mai intai pe geam, ca sa vad daca e inauntru si sa nu fiu deci surprins de prezenta ei (asa faceam la orice restaurant si teatrU), ca sa nu-i dau pe fata tulburarea mea, ci dimpotriva sa intru cu o figura de om fericit. Si sa o descopar, cu indiferenta abila si plicticoasa, abia mai tarziu. Eram intovarasit de o tanara actrita, renumita mai mult pentru frumusetea (caligrafica si mediocra, de altfeL) decat pentru talentul ei. Nevasta-mea de unde parea vorbareata, a devenit livida si s-a intrerupt brusc. Pe urma n-a mai scos o vorba toata seara. Cum n-avea orgoliul sa-si mascheze suferinta, a ramas aproape necontenit cu privirea asupra noastra, examinandu-mi mereu, apasat, tovarasa de masa. Cand o vedeam cat sufera, simteam ca in mine se cicatrizeaza rani (carora altfel le-ar fi trebuit luni si anI), asa, in cateva minute, cum cresc plantele sub privirea magica a fachirilor.
Dupa supeu, mi-am condus prietena acasa. Sa raman la ea, ma plictisea oarecum. Simteam asta dupa oboseala anticipata, la gandul ca va trebui sa ma imbrac apoi si sa cobor in strada (caci trebuia sa fiu dimineata acasA). Mi se parea ca o imbratisare a amicei mele nu merita atata oboseala. Caci, in afara de clipa cand azvarleau intaia oara camasa de pe ele si cand aveam impresia oricum, oricand, a unei neimaginate minuni pentru simturi, aceste femei nu ma mai interesau, in urma, deloc. Mi se parea ca framant in brate manechine de lana.
Mai ales aceasta actrita, pe care lumea o gasea frumoasa, mi se parea fara gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era o balabaneala plata si vorbea intruna, intr-un jargon de culise, probabil:
- Nu-mi da mie sa joc, ca le-as tranti o creatie, asa Si la acest "asa", facea cu mana arcuita un gest, scurt, zvacnit, cu pumnul inchis. Ai vazut la restaurant pe Niteasca? Crede ca daca si-a luat masina acum
Ma gandeam cu necaz ca, intarziind, pierd tot mai mult timp din noaptea care mi se parea pretioasa. Avea un corp nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sanii ca niste mere de vata, fara rotunjimi nervoase, fara relief, perfecta ca un nud prost fotografiat in revistele cu poze, care fac economie de cerneala.
Incepusem s-o examinez atent, cum examinezi, cand nu ti-e foame, un fel de mancare care nu-ti prea place, farfuria e putin patata, sosul e apos, carnea cu sugestii salcii.
Pe urma ne-am trezit totusi imbratisati, asa ca animalele, dar ma intrebam daca voi merge pana la capat. Mi-a venit in minte, o clipa, femeia din cauza careia sufeream atata.
Am inteles, din nou, ca iubirea fizica frumoasa e o profanare. E nevoia amara de a zdrobi, de a razbi intr-o imbratisare, odata cu trupul framantat, si sufletul, prizonier suav in el, in clipele acelea. Si cu atat mai apriga e voluptatea acestei pangariri, cu cat mai plina de noblete e icoana rasturnata. Cauti, crescand in exasperata, in smintita insurubare, durerile si bucuriile trecute, frumusetea luminoasa a fericirilor traite, palmuiesti devotamente de inger lanced si gingasii induiosatoare, jocuri de inteligenta neasemanate si melancolii zambitoare. E bucuria de a vedea, ravasita, lesinata de voluptate - prin tine - femeia draga cu sufletul zapacit de aceasta goana continua, si pe urma incremenit in spasm, ca in fata unui miracol.
De aici nevoia atator amante si atator amanti de a striga, in clipele ultime, orori, vorbe desuchiate, ca niste masti smulse, care sa faca si mai aprig simtul, actul profanarii. Dar eu, ce sa profanez in inteligenta si in sensibilitatea de cocota ortografica a femeii de langa mine?
Ma desfac plictisit, si, ca de obicei, ma las in voia mea interioara.
Interesul sexual e nul in afara de ideea de personalitate. De aci curiozitatea, ascunsa si vaga, despre anatomia sexuala a personalitatilor de noblete si loialitate celebra. Au fost atati obsedati de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei Desmoulins.
Intr-o zi, la ora pranzului, prin aprilie, m-am intalnit cu nevasta-mea intr-o mare bacanie de pe Calea Victoriei. Ea facuse sa i se impacheteze tot soiul de targuieli si, desi viziunea unei mese cu prietenii ei m-a facut sa sufar rasucit in mine, am salutat-o surazand.
- Sigur, cumperi atatea bunatati si pe mine nu ma inviti?
Spuneam asta in gluma, fireste, dar daca m-ar fi invitat cu adevarat, nu stiu, zau, ce as fi facut. Mi-a intins, cu voie buna, mana subtire si moale, patrunsa de Quelques fleurs, pe atunci parfum rar.
- Nu Nu te invit, ca nu esti cuminte
I-am raspuns, cu dorinta evidenta de a nu aprofunda nimic:
- Eu sunt baiatul cel mai cuminte din lume, in timp ce ea comanda, celui ce o servea, paté de foie gras.
- Asta e pentru domnul
Si razand prietenos, cu o lumina jucausa in ochi, s-a dus la casa, grabit sa plateasca, floare de primavara, in taiorul cenusiu.
Ce departe erau timpurile cand, neastamparata, avea grija sa-mi aminteasca sa nu-i uit gustarea favorita, intre targuielile de la bacanie. Si acum, totusi, intrusiunea glumeata a ei, in meniul meu, avea un mic farmec senzual si sprinten, care m-a inveselit.
N-am mai vazut-o vreo doua-trei saptamani. Am facut, intrebandu-ma mereu, fel de fel de ipoteze.
Intr-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten si cu mine si cu ea pe vremuri, boem si ziarist acum, imi spunea cu nedumerire si cu oarecare intentie de acreala:
- Dragul meu, nevasta-ta e putin cam ingrata. Am intalnit azi, la Muntele de Pietate - am eu chestiile mele acolo - pe matusa ei; amaneta un inel. Spune-i sa nu uite ca a crescut in casa acestei matusi.
Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile.
M-am interesat, putin mai de aproape, si am aflat ca, de doua saptamani, nevasta-mea e bolnava in pat. Am facut un pachet de carti, din librarie, am ales un brat de flori si i le-am trimis cu cateva randuri, fara titlu.
"Am aflat ca esti bolnava Imi pare nespus de rau (exageram tonul, ca sa-l creada conventionaL). Ai aci cateva carti, de Anatole France si Wilde, autorii d-tale favoriti, ca sa-ti treaca mai usor timpul. Ti-as fi recunoscator daca, avand nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ti aduce randurile acestea.
Cu prietenie si urari de sanatate,
S."
Am asteptat raspunsul, ros de zeci si zeci de superstitii, cum de altfel il si trimisesem: unui anume comisionar batran negricios, cu mustata mare, care totdeauna izbutea, i-am dat scrisoarea la o anumita ora, n-am scris plicul acasa, ci direct la tutungerie, nu i-am spus sa-mi duca raspunsul acasa, caci aveam superstitia ca momentul gasirii unui plic alb, cu raspuns bun, pe masa mea, nu-l pot realiza si nici nu-l pot primi din mana servitoarei, pentru ca nu prea mi-o inchipuiam spunandu-mi: "A venit un comisionar cu o scrisoare", iar scrisoarea sa fie totusi placuta. Ii spusesem ca voi trece peste o ora pe la locul lui de asteptare. Nu a venit decat peste doua ore. Am citit plicul, desfacut cu nervozitate, stand rezemat de bara de alama a unei vitrine cu palarii si cravate scaldate-n lumina. Era o scrisoare tot fara titlu, ca a mea.
"Intr-adevar, sunt de vreo doua saptamani in pat, dar cred ca nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, iti multumesc foarte mult, dar florile si cartile mi-au facut o nespusa placere. Toti prietenii mi-au trimis, de mi-e casa plina, insa liliacul e parca mai frumos, acum, decat oricare alta floare.
Cu multe multumiri,
E."
Am cerut amanunte comisionarului. A sunat mult, a batut la o fereastra deschisa (casa matusii e sistem "vagon", are ferestrele joase in curtE) si pe urma a venit la geam o cucoana batrana. Doamna tanara era in pat: a sprijinit hartia pe o carte ca sa-mi scrie. Si dupa catva timp, cu nevoia de a-si cere iertare:
- Domnule, mi-a dat bacsis un napoleon de aur. Am spus ca mi-ati platit comisionul, dar n-a vrut sa ma lase pana n-am primit. Va spun, ca sa nu socotiti ca eu primesc bani, lasand sa creada acolo ca nu m-ati platit. Ma cunoasteti.
- Ai vazut dumneata pe fereastra? Era in pat?
- Da, domnule, pot sa va spun: un pat mare, de stejar, pentru doua persoane; deasupra, pe perete, erau doua tablouri, un domn ofiter si o doamna.
- Mai avea flori multe in camera?
- Flori? Flori adica flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca sa aiba timp sa se gandeasca.
Am crezut ca ma minte, ca sa se conformeze unei dorinte pe care mi-o atribuia, asa de la el.
- Cum, omule, nu erau flori?
- Zau daca am vazut una macar dar poate or fi fost
- Ah, afurisita femeie, dragul meu.
M-am gandit, pana seara, daca n-ar fi trebuit sa ma duc eu si sa terminam totul printr-o impacare. Dar mi-am spus ca nimic nu ma indreptateste la asta, ca, de altfel, n-am nici macar elementele care sa ma faca sa cred ca ea ar primi o impacare. Iar cand mi-am adus aminte de noaptea de februarie, mi s-a innegrit sufletul si am inteles ca e sfarsit pana la sfarsit.
Am trimis peste cateva zile pe una dintre surorile mele, cea nemaritata, care era mai buna prietena cu ea, sa vada ce face. Mi-a spus ca nu e alarmant bolnava, dar ca i-a facut o impresie de mizerie dureroasa. I-a repetat mereu insa, cu staruinta, ca nu are nevoie de nimic, spera sa mearga mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie si indiferenta, s-a interesat ce legaturi noi am. I-a spus, pe urma, ca asteapta sa se termine divortul, ca sa se marite din nou. A gasit acolo si pe Anisoara, cu care deci se impacase.
S-a facut bine si, peste vreo saptamana, ne-am intalnit catre zece seara pe Calea Victoriei, in dreptul cafenelei Capsa. Eu conduceam pe actrita la teatru, ea era cu Anisoara si barbatu-sau. Am salutat-o, mi-a raspuns zambind si cand, dupa zece pasi, am intors capul, am vazut-o oprita in loc, rezemata de bara vitrinei, urmarindu-ne cu aceeasi privire de caprioara blonda, injunghiata.
Incepusem sa am un soi de nedumeriri, care aduceau mult cu parerile de rau Sufera atat poate ca in sfarsit e atat de greu de fixat vina in dragoste.
Intr-o seara, dupa ce o cautasem prin vreo doua-trei restaurante, am renuntat la nadejdea ca as mai putea-o gasi si am ramas in tovarasia catorva prieteni, intr-un soi de carciuma cu parc (adica grilaj de sipci vopsite cu verde, doi-trei leandri, gratar si lautarI). Evident ca s-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la casele de rendez-vous (tremuram toT), s-a vorbit despre cele mai recente aventuri si amanunte din plin au fost date despre felul deosebit al catorva femei cunoscute de noi toti de "a se da". A uimit mai ales noutatea cea mai proaspata.
Intr-una din zilele trecute, un functionar superior de tot, din minister - cel care povestea dadea nume precise - se trezise chemat la telefon pe la ora sase de catre nevasta-sa, care ii facea o adevarata scena de dragoste. Ca o neglijeaza, ca e singura acasa si nu mai poate de dorul lui, ca "sa-l mai dea naibii de minister". Directorul nostru general lesina de placere si o certa, cu o sigura de sine afectiune si ingamfare. In realitate, femeia ii telefona din dormitorul amantului ei, era cu totul goala, iar in tot timpul cat i-a telefonat barbatului, isi lasa trupul patruns si framantat de vigurosul ei tovaras de aventura. Si cand la urma barbatul a crezut ca s-a intrerupt telefonul, nu era decat sfarsitul firesc al acestei intamplari, care reedita in forma ultramoderna celebra istorioara morala din Boccaccio. La inceput ascultam cu respiratia rarita, framantand nodul cravatei, mutand paharul si furculita din loc. Pe urma n-am mai putut respira si eram livid ca un operat. Peste cinci minute am dat un bacsis ispititor unui chelner, sa alerge pana la hotelul vecin si sa caute, in carte, daca G. are telefon. Ma chemase si nevasta-mea, de vreo doua ori, la telefon, din casa unor prieteni. Intotdeauna istoriile astea cu femei, cand se dadeau nume autentice - nu in simpla anecdota - ma innebuneau. Se zice ca studentii in medicina, cand citesc intaia oara in tratate descrise anumite cazuri, se cred si ei bolnavi de aceste maladii. Asa cum multi dintre ei care aud pe altcineva dand lamuriri despre boala de care sufera simt si ei dureri, sau se sperie multi dintre cei care viziteaza muzeele spitalelor. Cand se povesteau intamplari despre barbatii inselati, aveam impresia ca si mie mi s-a intamplat la fel. N-am fost linistit nici cand chelnerul mi-a spus ca G. nu are telefon si nici nu m-am gandit decat cu oroare si dezgust la nevasta-mea si la toate femeile intreaga saptamana care a urmat.
Pe urma, am inceput sa uit indestul.
In ziua de Sfantul Constantin si Elena, era la curse, tot cu Anisoara si barbatu-sau.
Dupa luni de zile, am vorbit amandoi mai indelung, plimbandu-ne prin fata femeilor in rochii varatice, sprintene si luminoase ca niste afise colorate, care stau urcate pe grilajul alb, prelungit de la foisorul de sosire, pe dinaintea tribunei inalte, elegante si albe ca o lebada, pana la capatul pajistii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabila tachinerie si comentarii despre lumea de la curse.
Intr-o vreme, tonul a devenit mai precis.
- Mi se pare ca ai pierdut la primele curse?
- Da se vede ca din cauza ca ma iubesti dumneata.
- Sunt tentata, atunci, sa joc si eu.
- Vrei sa stii cu adevarat daca te iubeste? Si imi era sufletul ca o pasare grea, leganandu-se, catarata pe o ramura prea subtire. Caci ma gandeam si la mine si la amantul ei - si nu stiam cum i se angreneaza gandurile.
- Adica nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai buna decat adevarul, si suradea, rasfrant in ea.
Ma gandeam ce bine i se potriveste, cat de a ei e aceasta gandire.
Cata lipsa de sensibilitate si ce acomodare grosolana iti trebuie ca sa accepti o minciuna! Si de ce? Ce voluptate poate fi in afara de aceea a iubirii absolute prin care si restul se valorifica? Aceasta multumire a ei cu surogate, care nu pot satisface decat poftele mediocre, m-a facut sa incerc o unda de superioritate Si totusi:
- Dar cu certitudinea din dumneata insati, cum te impaci? am intrebat-o, invins iar de mistuitoarea indoiala. M-a privit surazand si s-a ferit ca si cand as fi privit in cartile ei, la joc.
- Nu stii niciodata nu stim niciodata nimic.
A venit voinica, frumoasa si cu tot parul alb, tanara inca, prietenoasa mea protectoare.
- Am sa-ti marturisesc o slabiciune.
- In sfarsit
- A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. Imi place sa castig bani. Fie si la curse dar nu-mi place sa ma inghesui acolo, strivita in multimea de la ghiseu. Inghesuiala, pentru o femeie tanara, mai merge, dar o baba ca mine ar face "gen opereta". Esti dragut sa-mi iei niste bilete? si imi intinse numaidecat cateva hartii, ca sa nu ma ofer cumva sa platesc de la mine. Pe dumneaei am sa ti-o pazesc eu in timpul acesta.
- Sunt fara grija, caci nu ar fi in orice caz mai rau pazita de cum am pazit-o eu singur.
Pe drum, mi-a venit pofta de gluma. Am luat biletele pentru doamna argintie pe alti cai decat mi-a cerut, hotarat, daca vor castiga caii ceruti de ea, sa-i platesc de la mine, putin dealtfel, caci erau favoriti.
Pe aleea de langa paddoc, femeile, stand pe banci si aratandu-se in rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe cele ce treceau intovarasite, care parca defilau intr-o gradina publica, la promenada. Rezemata de grilajul paddocului, o cunoscuta actrita, foarte inteligenta, fermecator dezmatata si buna camarada, cauta sa ia nota de starea cailor, plimbati in acest tarc cu nume englezesc, inainte de a li se pune seile.
- Observi - ma intreba zambind (ii spun de multe ori, in gluma, ca e o reclama de pasta de dinti, caci mereu rade si arata doua siruri mici de dinti desavarsitI) - cata noblete au caii acestia? Cata eleganta neafisata?
Observatia ei e dreapta: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de martoage slabe. Li se vad prea mult coastele si scheletul, merg obisnuit cu capul in jos, iar cand nu sunt intaratati, par niste indivizi foarte cumsecade.
- Uite roibul asta, care merge plictisit, mirosind pamantul - si-mi arata un cal slab, dar cu muschii atat de tari si de lamuriti ca pareau si ei oase - n-a fost batut niciodata. E mai de rasa, fara indoiala, decat stapanul lui (era un fost postavar imbogatit din samsarlacurI) care, dealtminteri, il si speculeaza fara mila. Da n-a fost batut niciodata. Cati, intre el si gloabele aratoase, care trag cu mofturi si figuri la trasuri, ar sti sa aleaga?
Si radea mereu, aratand cele doua randuri de dinti regulati si albi, ca lucrati de mana.
- Acum vreo doua luni, un prieten, a invitat la o masa, la Capsa, pe una dintre elevele de Conservator, fata foarte frumoasa, dealtfel. Ei bine, venea intaia data, si visa de mult sa vie, dar era pur si simplu intimidata de eleganta chelnerilor in frac, desi erau acolo in sala, fara ca ea sa banuiasca, nume dintre cele mai frumoase ale societatii romanesti, plus faimosul grup de baieti care conduc toate cotilioanele Bucurestilor. Caci tocmai acela era soiul ei ideal de eleganta, dupa cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sunt alt ideal de eleganta.
- Daca vrei sa-ti completez justa dumitale observatie, da-mi voie sa constat si eu ca arhivarii singuri mai poarta mustati razboinice, ca, dealtfel, plutonierii majori in armata fac infinit mai multa impresie de militari decat ofiterii de stat-major, ca singurii care-si fac cap de intelectual: cioc, privire distinsa, par abundent si buclat, sunt profesorii secundari din tarile balcanice, pe cand, oriunde, adevaratii savanti nu sunt decat niste simpli oameni de treaba, care nici o clipa nu s-au gandit sa imbrace uniforma intelectualitatii Pentru ca toti cei pe care i-am enumerat noi amandoi, obsedati de o idee, se multumesc cu forma ei. Calul de trasura imbraca uniforma presupusa a pursangelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorand ca Napoleon n-avea mustati, uniforma razboinicului neindurat, la fel sergentii majori si, cum ti-am spus, tot asa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de stiinta. E si adevarat insa ca ei toti stiu ca au de-a face numai cu semeni care judeca dupa uniforma.
- Ma intaresc in convingerea ca novicea noastra invitata s-a indragostit de vreunul dintre chelneri. Sa stii ca ai dreptate. Dar apropo - ea spune apropo tocmai pentru ca simt ca nu e nici o legatura si incearca nevoia sa creeze una, fie absurda - te-am vazut adineauri cum faceai suferinta cu fosta dumitale nevasta.
Mi-a incremenit un zambet pe buze.
E un barbarism monstruos care ar scoate din mormant pe toti luptatorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru, din frantuzeste, mai intai intr-o locutiune ramasa culiselor cu exclusivitate: "a face foame". Cand actrita, tanara si frumoasa, e indragostita de un actor, tanar si frumos si el, care-i cere sa-l ia de barbat, ea ii raspunde cu chibzuinta: "Esti nebun? vrei sa facem foame amandoi?" Acum, derivat, ea mi-l aplica mie, cu un teribil simt al grotescului. M-am crispat ca o meduza, dar radea atat de frumos, cu toti dintii, ca un miez alb de fruct exotic, ca m-am domolit intr-o intrebare:
- E atat de grotesc sa suferi din dragoste?
- Nu
- Vorbesti sincer?
- Te asigur! si radea mereu.
Mi-am adus aminte ca are un baietas de vreo cinci ani, pe care-l iubeste ca o nebuna, fara sa stie sigur nici macar cine i-a fost tata, asa incat uneori glumeste: "In modul acesta fac o buna afacere, caci nu ma va iubi decat pe mine".
- Asculta, ai vrea ca, atunci cand va fi barbat, baiatul dumitale sa fie indiferent femeilor, iar el sa aiba alte preocupari exclusive?
Mi-a raspuns neted, fara ezitare:
- Nu
- Ai vrea sa fie iubit?
- Oh da
- Si sa iubeasca?
- Mai ales
- Sa iubeasca, chiar de nu va fi iubit?
- Da da neaparat.
- Baga de seama, dumneata, care esti femeie, care ai fost si esti iubita, care ai inselat poate
- Nu "poate" sigur.
- Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale sa iubeasca femeile, chiar daca ar fi sa fie inselat? Ai vrea sa sufere din dragoste? Si, cu toata dorinta de amaraciune din mine, jucand ca pe o carte pe raspunsul ei, dupa ce am luat toate masurile unei marturisiri sincere: Baga de seama!
A devenit serioasa, ca intr-o pauza de drama.
- Ti-o spun din toata inima ca as vrea ca fiul meu sa fie iubit de femei, si cred ca va fi, dar iti jur ca as vrea sa le iubeasca oricum, chiar cu riscul de a fi inselat de ele. Si acum spune-mi pe ce cal sa joc
I-am zambit cu o neroada recunostinta, i-am spus ca eu joc anapoda, i-am dorit castig si am plecat sa dau biletele cumparate.
Caii pe care dorise sa joace "venerabila prietena" au ramas pe drum, ca sa-mi faca mie jocul, desigur, caci aveam nevoie de succese in fata nevesti-mi, ori de care naiba ar fi fost ele. A iesit un cal aproape nejucat.
- Vai, am asteptat anume sa imbatranesc, ca sa pot juca la curse Si tot pierd Acum cand nu mai pot spera nimic.
- Sunt dezolat, si nu stiu ce sfat sa va dau Cred, in orice caz insa ca superstitia e neintemeiata Caci banuiesc ca ati castigat Ia vedeti biletele din poseta.
- Calul numarul sapte? Ei nu!? De ce va mirati? Acum priviti in fata tribunei tablita indicatoare pe foisorul de la sosire Sapte? Nu?
Rade, gadilata, uimita, rade si nevasta-mea, atrasa in jocul acesta al intamplarii, femeie, cu tot ce e in ea femeie, justificand dorinta mea de a avea un succes. Se revarsa si trece de noi lumea tribunei si a grilajului, aspirata spre paddoc si aleea umbrita.
- Trei bilete pe numarul sapte? Dar mi se pare ca nimeni n-a jucat pe aceasta fantezista gloaba. Castig o avere. Tanarul meu prieten, trebuie sa constat ca apropierea dumitale e pretioasa femeilor cu dumneata, chiar cand pierd, castiga.
- Chiar cand castiga pierd, o corecteaza nevasta-mea, ingreuind cu inteles cuvintele, ca sa i se ierte calamburul si ca sa-i dea o anumita adancime.
Pe langa noi treceau grupuri care parca nu aveau altceva de facut decat sa ne examineze. Si faceau asta cu o lipsa de discretie uimitoare. Barbati si femei ne masurau, ca pe niste manechine care poarta confectiunile unor case de mode. Desigur ca toate grupurile se examinau intre ele, dar nu puteam sa-mi dau seama efectiv de acest fapt decat cand noi eram obiectul lui. Tot asa, de pilda, nevasta-mea, uneori, si astazi chiar, privindu-ma in ochi, viu si cu o stralucire pasionata, imi dadea impresia ca numai pentru mine are aceasta privire (cand sufletul i se aduna din trupul intreg, in ochi si in obrajI). Banuiam totusi ca priveste la fel si pe unii barbati straini, dar vazuta din profil figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditata. Ar fi trebuit sa ma gasesc si eu pe directia privirii ei, ca sa pot judeca. Dar, bineinteles, asta era imposibil si a trebuit sa adaug inca un fapt la capitolul incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii.
Acum toata lumea se revarsa spre paddoc si aleea de castani de langa el, desprinzandu-se de grilajul alb, coborand din tribuna alba, pe scarile inguste, aspirati toti usor, parca de o pompa nevazuta.
Eram multumit de aceasta dupa-amiaza si-mi era teama sa prelungesc incercarea, ca jucatorului la chemin-de-fer care a batut cateva puncte si se codeste sa mearga mai departe, de frica sa nu piarda totul. Pe urma, eram chinuit de momentul despartirii, pe care nu-l puteam inchipui, caci mi-era greu s-o vad pe ea plecand, lasandu-ma in loc. As fi avut reprezentarea fizica a parasirii si as fi suferit ca intaia oara. Mi-am adunat rezervele de vointa si i-am luat prin surprindere mana, spunandu-i destul de gangavit si scurt:
- Sarut mainile.
Zambind mirata, cu ochii mari albastri, sculpta nervoasa grilajul alb cu umbreluta.
- Pleci?
- Nu mai stau si la ultima cursa.
- "Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?" si suradea, soptind aceasta aluzie la marsul cantat la toate mitingurile la care se cerea trecerea Carpatilor.
- Ai fi putut sa ma intrebi mai bine daca "am recucerit tot ce-am avut de recucerit".
- Ah?
- si atunci ti-as fi raspuns ca
- !? Ma priveste lung.
- nu. Spune, ce pot sa raspund?
- Nu se stie - si surade mai nervos, mai viu, mai ironic - nu se stie niciodata.
Doamna argintie venea cu bratele pline de bancnote, pe care le tinea la piept, ca pe niste flori, starnind surasuri de prietenie si de admiratie in urma ei.
- Scumpa doamna, n-am ce-ti face, dar sotul dumitale, dupa cum vezi, mi-a platit croitoreasa pe un an de zile Sunt sigura ca a facut-o pentru farmecul meu irezistibil. Iar ochii mari, cu pleoapele frumos indoliate, suradeau fara sa creada.
Am privit-o precis.
- Pe cuvantul meu, doamna, ca da
A fixat-o cald pe nevasta-mea:
- Care din noi doua sa consideram asta drept o impertinenta? Ah, dar m-am zapacit cu totul de-am ajuns la asemenea intrebare Domnul asta tulbura situatiile cele mai limpezi si zapaceste pe toata lumea.
Treceau pe langa noi, plimbandu-se prin fata meselor de la bufet, doamne tinere din lumea buna, mereu in rochii deschise ca pastelurile, cu bratele goale, si domni in jacheta, cu palaria tare si binoclu atarnat de gat, aceasta alee cu pietris constituind intre cantar, restaurant si intrarile la tribuna Jockey-Clubului un refugiu al inaltei mondenitati, cata vreme marea multime se inghesuia la paddoc, la ghiseuri si pe aleea castanilor. Am staruit sa plec.
Afara, in fata portii, tot campul viran, care slujea drept piata, era plin de trasuri si automobile. Altele incepusera clasicul circuit dintre rondul al doilea si casa doctor Minovici, in lumina vie, oblica si fara putere a asfintitului. N-am gasit trasura si am pornit-o pe jos. Venea dinspre oras, in trapul maiestuos al unor armasari negri si mari, o trasura noua parca, lacuita in albastru, cu cauciucurile groase cat cele de automobil, cu pernele reliefate ca niste romburi bleumarin, fixate asa ca sa se poata rezema clientii de ele, lasand picioarele sa fie mangaiate de blana rosie, asternuta jos. Integrandu-se arcuirilor largi de lac si stofa, o femeie tanara si palida, a carei linie incomparabil eleganta relua parca motivul unduit al aripilor trasurii, parea o "Dama cu camelii" visatoare si istovita, absenta cu totul la celelalte siruri de automobile si trasuri, din care zeci de ochi cautau s-o priveasca macar in fuga. Era numai o banala si lacoma cocota, fosta servitoare, care nu cunostea Dama cu camelii nici macar din traducerea aparuta in "Biblioteca pentru toti", dar care, cu usurinta levantinilor ori a specimenelor inferioare, frumoasa, neasemanat machiata, imita la perfectie modelele ajunse aci din a treia, a patra mana (cand sensul si continutul se evaporeaza si cand imitatorul nu mai stie macar pe cine imitA).
Cu cat ma apropiam de oras, aleile umbroase erau tot mai pline de lume, pana am ajuns in centrul furnicarului popular si festiv de la "Bufet".
Saptamanile urmatoare m-am simtit din ce in ce mai mult convalescent. Aceste intrevederi cu nevasta-mea ma faceau sa suport nesfarsit mai usor ruptura si eram foarte multumit de bunul gand pe care-l avusesem, provocandu-le. Departarea nu mai era o drama unica si distrugatoare de organe, exasperata de absolutul ei, voit la inceput, ci un sistem de acomodari.
Prezenta femeii imi era indispensabila, ca morfina unui detracat, dar aveam norocul ca o puteam izola de orice conditii logice si, indiferent daca aveam noi motive de nemultumire ca fapte si ganduri, eu tot ii simteam binefacerea. O saptamana dupa ce o vedeam, eram totdeauna mult mai putin obsedat de ea si aveam o senzatie de vindecare.
Dar dupa aceea, ca si cand s-ar fi strans tot dorul de ea in mine, ca raul tot dintr-un abces, simteam neaparat nevoia s-o vad. Incercam, e adevarat, noi rezistente, izbuteam pentru catava vreme, dar caderea era mai puternica. Rezistam totusi, pana in clipa cand conveneam ca trebuia s-o vad. Odata convenit acest lucru, ca si cand un zavor s-ar fi tras, nu numai ca nu mai aveam puterea de a intarzia cat de putin, dar eram cuprins de un adevarat iures accelerat de nebunie, cand nu mai puteam judeca nimic si cand, orice s-ar fi intamplat, trebuia s-o vad. Atunci o cautam anume intr-o singura seara in restaurante, prin teatre, la prietene si, de vreo doua ori, chiar la ea acasa. Am gasit-o in ambele randuri cand am cautat-o la matusa ei, printr-un noroc la care nu ma asteptam, singura acasa, putand deci sa ma primeasca. Veneam totdeauna cu motive bine alese si indiferente, caci altfel nu stiu ce s-ar fi intamplat cu mine. Aveam totusi, limpede, impresia unei probabilitati de vindecare in viitor, fireste fara sa pot preciza cat de indepartat putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai multi.
Intr-o vreme parca incepusem s-o uit. Descoperisem un soi de preocupari, care o lasau pe ea pe planul al doilea. Niciodata nu ajunsesem la o atat de mare putere de concentrare. Reluasem studiul apriorismului kantian, si cateva zile am avut impresia ca am gasit o explicatie menita sa revolutioneze filozofia. Era in mine un luminis egal, o claritate binefacatoare, asemeni calmului de fulg pe care-l da morfina.
Ajunsesem la concluzia ca era o greseala aceea pe care o facea Kant, deducand caracterul de universalitate si necesitate al principiilor matematicii dintr-un apriorism, oricum metafizic. Dimpotriva, ramaneam in lumea experientei si gaseam mai mult decat suficienta explicatie a universalitatii si necesitatii matematicilor in originea lor de ordin conventional. O buna parte din filozofia kantiana mi se parea prabusita prin aceasta descoperire.
Atunci am inteles, am simtit infiorat, ca poate exista o lume superioara dragostei si un soare interior, mult mai calm si mult mai luminos in acelasi timp. Gandeam neintrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la un exemplu treceam la altul si de la o descoperire la alta noua.
De ce linia dreapta e oricand si oriunde drumul cel mai scurt intre doua puncte? Pentru ca asa am convenit sa-l numim si, daca nu ar fi asa, nu l-am numi asa. Universalitatea si necesitatea sunt ale limbajului.
Pe strada umblam aproape automat, cu toata atentia rasfranta inauntru. Nu stiam nici pe ce strazi merg, nu auzeam nimic in jurul meu si cateodata, traversand, dam buzna peste automobile. Tot ce era raza de lumina era absorbit in interior. Lumea automata si lumea constiintei deveneau independente una de alta si isi continuau seriile diferit. Mi s-au intamplat si necazuri penibile, alteori numai ridicule. Caci puteam numai sa incep seria automata, nu s-o si controlez mai departe. Dadeam, de pilda, douazeci de lei la chiosc sa iau ziarul, dar nu mai luam restul si uneori nici ziarul. Nu tineam minte nimic din ceea ce faceam. Era sa am din cauza asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de un domn si o doamna, fosta prietena din copilarie. Am inceput, pe jumatate prezent, sa-i sarut mana ei si pe urma, continuand, i-am sarutat-o si domnului. A devenit palid, si-a tras mana brusc si m-a dezmeticit si pe mine. Abia mai tarziu lucrurile s-au lamurit. Era convins ca nevasta-sa fusese dragostea mea si ca revederea asta tarzie m-a emotionat atat de mult, ca m-am zapacit de tot. Cand adevarul era ca eu de abia luam nota, cu mijloacele de cunoastere periferica, de aceasta intalnire.
Mai avusesem candva un fel de reverii, care aduceau cu acest soi de adanca si intensa interiorizare. Dar atunci aveau drept obiect motive fara noima: cum as cheltui un miliard, sau cum as organiza o calatorie la Polul Nord, sau, cand eram in primele clase de liceu, realizam un fel de Romanie-Mare in harta geografica refacuta dupa mine, cand nici nu banuiam razboiul care va veni.
Am descoperit intr-o revista insa un fragment de articol in care Giovanni Papini expunea exact aceeasi opinie despre apriorism ca si mine. A urmat iar prabusirea sufleteasca, iar golul canceros. Mai ales ca Papini nu era nici macar socotit filozof, ci ca un diletant pasionat si fantezist.
Intr-o zi, cautam sa refac ceva din prezenta femeii, scotocind prin sertarele unui mic birou, pe care-l avea in odaita ei de primire, o incapere ingusta, dreptunghiulara, lipita de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu scoarte, cateva acuarele, etajera de carti si biroul ei mic. Fotografii, taieturi din revistele ilustrate, scrisori de la prietene, traduceri (vrusese sa traduca Le lys rouge si nu avusese destula rabdarE). Erau note de croitoreasa de asemeni, fireste raspunsuri la concursurile cu premii ale magazinelor ilustrate si tot soiul de alte nimicuri. Dealtfel, toate cartile ii erau pline de note si scrisori uitate printre pagini. Am rasturnat, fara sa vreau, un teanc de carti si iata ca dau peste un plic, cu scrisoarea in el, pe care nu-l descoperisem in numeroasele scotociri de pana acum Am avut un fior, ca si cand as fi pus mana pe cifrul dorit al unei taine.
"Fetito, diseara Iorgu pleaca la tara, ca e 15 februarie si trebuie sa tocmeasca oameni pentru araturi. Mi-e urat de moarte singura acasa. Vino sa mancam amandoua. Am si croitoreasa la mine, poate ca-ti tai si tu taiorul Seara dormi la mine, daca vrei, stam toata noaptea de vorba."
Era scrisul Anisoarei. Iorgu era barbatu-sau, 15 februarie, data cand am venit de la Azuga.
Simt ca ametesc; ca mi se deschide o perspectiva uluitoare, desi dorita, ca putinta de a merge a paraliticului, culcat in fata altarului pentru maslu. Caut sa fiu cat mai linistit, ca sa pot intelege bine. Asadar a jucat o comedie, ca sa ma pedepseasca, asadar sunt cu adevarat un tip imposibil, care complica absolut orice intamplare, iar ea e femeia unica - si totul se poate sterge ca un vis ingrozitor. Imi dau lacrimile si plang incet de bucurie. Va sa zica era totusi o solutie, cand eu nu vedeam nici una
Pe urma a inceput banuiala ca as putea fi victima unei abile manevre. Daca scrisoarea a fost pusa cumva de curand acolo? Ea era certata, cel putin asa stiam eu atunci, cu Anisoara, de aceea nici n-am cautat-o acolo. Pe urma, data e prea saritoare in ochi, prea cu intentie: 15 februarie. Si de ce n-a spus servitoarei atunci unde se duce? De ce nu mi-a lasat un bilet? Raman indelungata vreme ros de indoiala. Dar pe urma singur argumentez in favoarea ei. Probabil se impacase cu Anisoara si eu nu stiam. Ca sa aduca ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari complicitati si nici nu avea certitudinea ca as fi gasit-o. De asemeni, ce motiv ar fi avut sa mi-o plaseze aci? De ce sa tie sa ne impacam? Ce interes ar fi avut? Cand mi-a refuzat primirea oricarui ajutor material si cand eu sunt cel care ma tem sa n-o pierd? Numai daca ma iubeste e explicabil demersul ei, dar atunci apare mai curand verosimila intamplarea insasi. Dealtfel si suferinta ei, in tot timpul acesta, suferinta care acum imi pare absolut certa, confirma aceasta parere.
Ma imbrac repede si pornesc spre Anisoara. Pe drum, am insa o noua indoiala. Daca totusi scrisoarea e intocmita? E foarte posibil ca ea sa nu vrea sa divorteze, caci ar pierde o buna situatie materiala, iar faptul ca mi-a refuzat ajutoare pe care le putea banui modeste nu inseamna ca e dezinteresata. Incep sa judec si atitudinea ei, ca amanta. Daca ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine si ea. Ar fi avut momente de adevarata nebunie ca sa ma vada. Insa ca suferea vizibil, poate fi si din cauza ca suferea sincer la gandul ca pierde o situatie materiala. Ca aspect, suferinta sufleteasca si cea cu mobil material nu difera si e greu sa stii daca o femeie sufera ca nu-i vine amantul la rendez-vous sau ca are de platit o nota la croitoreasa. Iar daca din orgoliu imi ascundea ca a dormit la o prietena, pentru ce atunci nu avea orgoliul sa ascunda si ca sufera, in strada sau la restaurant? Si daca aceasta suferinta era atat de mare, de ce n-a facut nici un demers sa ne impacam? Dar daca ar fi facut acest demers, n-ar fi fost oare o dovada pentru mine ca tine la o situatie materiala? Am intrat intr-o cafenea, am cerut o cafea si un cointreau, lasandu-ma mai departe prada framantarii din mine.
Cand mi-a raspuns prin comisionar, mi-a spus ca are casa plina de flori, deci un act de orgoliu sincer (caci nu-si putea inchipui ca are sa fie demascata de comisionaR). Daca admit in principiu acest gest, pot sa le admit atunci pe toate. Dar daca si-ar fi facut din comisionar un complice, dandu-i, dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce comisionarul mi-a spus ca i s-au dat bani si ca i-a primit, de vreme ce era complice cu ea si stia ca n-o sa-l tradeze? Pe urma, nu i-ar fi ei frica sa n-o tradeze mai tarziu Anisoara? Dar daca amandoua au fost complice si ea o are pe vara-mea "la mana", cum se spune? Ar trebui, pe de alta parte, sa ma interesez ca sa stiu cu preciziune daca Iorgu a fost intr-adevar la tara in ziua aceea. Dealtfel, chiar daca el a fost, era posibil ca nevasta-mea sa nu fi dormit la ei. Kant a aratat candva ca se poate demonstra, deopotriva, si ca spatiul si timpul sunt infinite, si ca sunt finite. Tot o astfel de antinomie e si faptul de a sti daca o femeie te iubeste sau nu, caci iti poti demonstra cu usurinta, pornind de la aceleasi fapte, si ca te iubeste cu istovitoare pasiune, si ca te insala, batjocoritoare. Numai daca nu admiti ca amandoua ipotezele sunt adevarate, si, ca teza si antiteza, se contopesc, ca sa ramanem in filozofie, in sinteza hegeliana. Doua lucruri mi s-au parut, totusi, convingatoare: ca ea n-a evitat divortul si, oricat as crede in intamplare, faptul ca niciodata n-a fost in apropierea ei vreun barbat, chiar cand am cautat-o prin surprindere.
I-am telefonat Anisoarei ca iau seara masa la ei.
Desi mai sunt numerosi musafiri la masa, n-am rabdarea sa plece si tot timpul aducand vorba de agricultura, despre momentul cand se incep muncile, fara sa intreb insa de-a dreptul, caci stiam perspicacitatea cu care se refuza barbatului orice detaliu care l-ar lamuri asupra situatiei lui, am cautat sa aflu daca Iorgu fusese intr-adevar la tara, la 15 februarie. N-am putut afla nimic. Erau cativa oameni politici, femei din cercurile care vaneaza cancanuri si intamplari mondene. Unul dintre comeseni, afland ca sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu, m-a considerat cu oarecare admiratie si am avut impresia ca si ceilalti impartasesc aceleasi sentimente. Un deputat s-a oferit sa spuie "una buna" de-a unchiului.
- O stiti pe cea mai noua a lui Nae Gheorghidiu? si - la intrebarile intrebatoare: care? cum? - incepe sa povesteasca: Acum vreo catva timp, eram vreo cinci-sase insi la casieria Camerii sa ne luam diurnele pe sesiunea asta, cand Nae Gheorghidiu da cu ochii de Vasilica Savulescu de la Braila, il stiti pe Savulescu cum e totdeauna, lanos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de colo, privindu-l cum numara banii: "Ma, Vasilica, acum ca ai bani, mai du-te si tu la baie, ma". Da Vasilica, de colo: "Zau, ma Nae, fac baie in fiecare zi". Si serios, acesta: "Asculta, Vasilica, atunci schimba apa"
Rad toti cu hohote, pe urma unul intreaba daca stim ce i-a facut unui alegator al lui.
- Vine - spune povestitorul - un tip care-i cerea de doi ani sa-l numeasca in vreo slujba: "Coane Nae, acum a murit, de o jumatate de ceas, Iorgulescu de la primarie, vreau eu locul lui!" "Vrei locul lui, ma Vasiliule?" "Da, coane Nae!" "Bine, ma, uite-ti dau o scrisoare pentru primar." Si scrise primarului o carte de vizita inchisa, in care-l ruga sa ia masura lui Ghita Vasiliu si, daca i se potriveste cosciugul, sa-i dea lui locul mortului.
Alte hohote de ras, alte exclamatii de admiratie pentru Nae Gheorghidiu. Aflu acum ca a facut impreuna cu Lumanararu o excelenta afacere cu statul. Fabrica munitii pentru armata, foarte scump platite. Mi se pare ca niciodata n-au sa mai plece oamenii acestia. Anisoara tine acum ca Iorgu sa spuie alta buna a lui Nae Gheorghidiu. Fireste ca toti accepta si Iorgu povesteste:
- In prag, la Capsa, Nae se intalneste cu un vag cunoscut, un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. "Ce mai faci, Nae?" "Bine, dar tu?" "Pai sa vezi, ca am fost la Viena, ca mi-e nevasta bolnava in sanatoriu am facut acolo un consult ca a trebuit sa las pe soacra-mea la mosie tocmai acum cand e lucrul in toi, ca am luat in arenda si o mosioara a lui frate-meu", si da-i, si da-i Nae, de colo, il priveste lung, asteapta si, pe urma, mirat: "Asculta, draga, ce te-ai apucat sa-mi spui mie toate astea? Eu te-am intrebat ce mai faci, asa cum se intreaba. Ce, tu ai luat-o in serios?"
Alte rasete. Un tanar povesteste ca Nae Gheorghidiu are aprobata in buzunar, de catre un ministru, care fusese, e drept, numai interimar la Finante, o petitie, pentru doua vagoane de radium, predabile in gara Ocnele-Mari, cu pretul de cinci mii de lei vagonul. Celor mai multi nu le vine sa creada, dar tanarul isi da cuvantul ca a vazut petitia si ca Nae obtine de la acest ministru acum ce vrea, numai sa nu mai arate la toata lumea aprobarea data. Eu aveam febra de nerabdare.
Abia dupa-masa, tarziu, cand lumea plecase, aducand iar vorba, am aflat ca intr-adevar Iorgu fusese la tara la 15 februarie.
Pe urma am intrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anisoara:
- Te rog, spune-mi, a dormit Ela in februarie la tine?
Mi-a raspuns rece, calculat:
- Nu stiu.
- Te rog, Anisoara, spune-mi te rog mult.
Si facand pe stanjenita:
- Nu stiu nu pot sunt patru luni din februarie pana acum, ce vrei!
- Totusi
- Stef, te rog, nu insista, ca nu pot sa spun nimic.
Iar Iorgu, gros, cu fata mare, stergandu-si de vin mustata groasa si scurta, nemaiputandu-se stapani:
- A dormit draga, a dormit in vremea aceea cam de doua-trei ori, de cate ori plecam eu la mosie o chema Anisoara, ca-i era urat singura.
E in mine o lumina care-mi umple ochii de lacrimi.
- Si de ce nu mi-ati spus pana acum?
- De unde stiam noi de ce v-ati certat? Si pe urma, naiba sa le ia de femei, ca incurca lucrurile de nu le mai descurca nimeni. Si-a ales o scobitoare, a pus-o intre dinti si apoi a masurat linistit farfuria cu branzeturi.
O saptamana intreaga, o luna, a fost o betie de dureri amare transformate in bucurii tari, cum se schimba drojdiile zacatorilor in alcool. Tot trecutul imi aparea acum clar, mai ales dupa noi explicatii, mai ales dupa fericirea ei, acum nestapanita.
Am mai ramas doua saptamani in Bucuresti, pe urma am fost concentrat si asta mi s-a parut o calamitate, dar am aranjat asa ca ea sa petreaca vara la Campulung.
Pe o strada alba, care ducea spre Mateias, gasisem la o familie, mai demult cunoscuta, o camera mare, curata, cu sofale jumatate din cuprins, iar alaturi o odaie mica, pentru bucatareasa adusa de la Bucuresti. Era destul de aproape de mine, caci de la Dambovicioara la Campulung sa tot fie treizeci si ceva de kilometri si avea deci mereu amenintarea venirilor mele neprevazute, asemeni unui rond de noapte pasional.
La inceput eram, oarecum, intr-un anumit sens, linistit. Imi scria ca se simte multumita, ca aerul limpede si cu miros de brad ii face bine, mai ales dupa iarna de petreceri, ca n-a facut nici o cunostinta noua, ca e "incantata", ca nici una din vechile noastre cunostinte nu e in Campulung.
Imi descria micile ei bucurii singuratice in aceasta statiune de vara. Sa citeasca dimineata cate o carte, pe banca, pe bulevard sau in parc, urmarind jocul copiilor, cu bonele lor, sa se duca la piata sa cumpere branzeturi, zmeura si mere, sa doarma lenesa dupa-masa; la sase, sa ia dulceata si cafeaua cu coana Atena, gazda si vechea prietena. Ca seara, uneori, facea plimbari cu Tanti si Zoica, nepoatele coanei Atena, pe bulevard, ca sa asculte muzica.
Aproape in fiecare zi, la popota, primeam cate-o scrisoare, cam cu acelasi cuprins, care ma linistea ca o binefacatoare promisiune.
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE
Dar ultima scrisoare ma chema "negresit" la Campulung, pentru sambata, sau cel mai tarziu duminica. Era o impresie tulbure, care ma nelinistea. Incercasem in toate chipurile sa obtin o permisie de doua zile, fara sa izbutesc. Pandisem ca sa gasesc in toane bune pe comandantul de batalion, cautasem sa-mi atrag laude pentru modul in care imi conduceam plutonul si izbutisem. Aratos si cumsecade oriunde, capitanul Dimiu devenea de neinteles cand era vorba de aceasta permisie. Miercuri seara, dupa-masa, capitanul Corabu trimisese, rugat de toti, ordonanta sa-i aduca flautul si ne-a cantat cateva bucati nemtesti, de un sentimentalism luminos si catifelat, cu totul in contrast cu firea crunta si iute a acestui om, care ingrozea pana si pe superiorii lui. La Viena, cand era ofiter in regimentul 5 vanatori, luase si lectii la conservator si era pretuit ca un adevarat artist de camarazii lui nemti. Ii facusera cadou, la plecare, dupa obiceiul regimentelor austriace, o tabachera de pret, plata, cu o potcovioara intr-un colt, cu initialele lui impletite, de aur, intr-alt colt, cu semnaturile tuturor sapate, in facsimil, inauntru. Acum capitanul Dimiu, cu mainile putin cam scurte, incrucisate peste talia care nu mai incapea in veston, asculta grav muzica, asemeni unui epitrop de biserica de sat, cazania. N-a zambit decat cand capitanul Floroiu, care, cu mustata batranicioasa si blonda, trecea, oarecum, drept intelectualul batalionului, a rugat pe Corabu sa cante doina, a carei executie e traditionala la flaut, ca ouale rosii la Pasti. Capitanul s-a executat si a cantat-o cu un simt al melancoliei, al dorului, aici, intre pustiurile muntoase, crescute in noaptea rece, de ne-a coplesit pe toti.
Mi-am lungit gatul dupa Dimiu si, incet:
- Domnule capitan, v-as ruga sa-mi dati voie sambata si duminica la Campulung. Vorbeam cu rasuflarea rarita, in soapta miloaga, aproape.
Mi-a raspuns, fara sa se uite la mine, scurt:
- Nu se poate, si a ascultat mai departe flautul.
A doua zi l-am pandit cand a aparut pe platoul de instructie, trecand de la companie la companie, cu mustata cuminte si groasa, ca un harnic arendas de la un ogor la altul. N-am putut sa-i vorbesc, caci se incurcase in probleme de tactica, pe care le-a descurcat pe urma, simplu: "Domnule, trebuie sa-l prinzi totdeauna pe flanc", spre deosebire de capitanul Floroiu, care expunea erudit o tema, si de capitanul Corabu, care isi pedepsise compania, cu ofiteri cu tot, sa urce de douazeci de ori in fuga un povarnis apropiat si deci era alaturi, atent, cu incruntare, sa vada daca i se executa ordinul.
La ora raportului, cand am venit in odaita care slujea de cancelarie batalionului, l-am gasit iar cu capitanul Floroiu, cu vreo doi sergenti de la popota. De o saptamana, socoteau mereu, cu energie tacuta, ca sa iasa la capat. Sambata trecuta, regimentul avusese inspectia generalului comandant de divizie si batalionul nostru primise ordin sa pregateasca, jos in tabara, o masa dupa cuviinta. Oamenii cladisera un umbrar de frunze proaspete, lautarii primisera vestoane noi. Vreo trei-patru, reputati ca vanatori, fusesera trimisi in munte sa aduca vreo capra neagra, caci mergea vestea ca peste prapastiile si piscurile Pietrei Craiului ar fi cateva capre negre. In realitate, vanatorii n-au adus decat o caprioara si, sub supravegherea unui comandant ofiter, care trecea drept mare mester, s-a servit spinarea de caprioara cu sos si cu ciuperci. Multa bataie de cap i-au dat mesterului camarad insa pastravii. Bucatarul nostru era prea neslefuit ca sa poata gati o masa atat de subtire ca pastravii fripti in pesmet. Nu mai spun ca si vanatul lor a fost o problema foarte complicata. Pentru noi, mai vanam si cu granatele Savopol, ca tot nu erau bune de altceva, cu toata paza. Acum insa, ca sa nu se sfarame carnea fina, trebuiau prinsi cu mana, pe sub pietre, in apa taioasa de rece, de la izvoarele Dambovicioarei, dar prinsi chiar in zorii zilei de sambata, pentru ca: "Asculta-ma pe mine, domnule, pastravul nu e de mancat decat viu nici cateva ceasuri nu tine. Daca vrei sa mananci pastrav dupa cinstea lui Si pe urma, daca nu l-ai gatit, s-a ispravit. Daca nu e untul bine incins, nu mai e pastrav, e terci. Asta nu orice bucatar stie s-o potriveasca dupa dichisul ei, ca daca-i prost, il usuca, dar la mijloc il lasa crud de-ti da greata."
Explicatii care dadeau racori celor cu raspundere: "Vasiliule, frate, sa nu ne lasi". Doi insi aveau sa ingrijeasca de ale bauturii: niste braghina vestita de pe langa Golesti, tuica de Campulung, "daca n-o gasi de Valeni", si zece sticle de sampanie, Mumm Very Dry, "caci numai de asta bea". Cascavalul proaspat de Campulung, zarzavaturi si legume, alese cu grija, cadeau in sarcina popotarului obisnuit. Dar ceea ce a dat mai multa emotie capitanilor nostri (generalul venea sa faca o inspectie in vederea inaintarilor la gradul de maioR) a fost ca a trimis vorba anume sa i se dea la inceputul mesei doua oua fierte, numai doua, "dar daca nu se pot gasi absolut proaspete, mai bine sa se renunte"! Cata bataie de cap pe bietii oameni, ca au dat in grija unei ordonante anume supravegherea unui cuibar si tot le era teama ca s-ar putea produce vreo incurcatura, incat ordonanta sa dea dintre cele mai putin proaspete Dar, in sfarsit, totul trecuse cu bine, ouale fusese intr-adevar proaspete, iar diferitele bunatati ingurgitate, digerate cu laude.
Acum toate cheltuielile pranzului era indemn sa fie scoase din "economii", exact de la "ordinar", adica de la masa trupei, caci regimentul nu avea fonduri speciale. Ratiile celor care erau in permisie, ajustari de carne la cazan si ceva mai putin zahar la ceai, toate cumpanite cu chibzuinta, de la o zi la alta, trebuiau sa acopere deficitul. Am asteptat zadarnic sa se termine adunarile de cifre si cercetarea tablourilor. In cele din urma am plecat, caci am inteles ca nu pot obtine, intrerupand o asemenea discutie, ceea ce nu obtinusem cand se canta doina.
Dupa-masa ne-a chemat sa ne imparta niste brosuri trimise de la regiment. Erau cateva cartulii subtiri, tiparite prost, pe hartie de jurnal, cu coperte verzi sau galbene, ca "legea chiriasilor", de pilda. Noi invataminte de pe frontul occidental se numea una. Alta: Rolul artileriei in razboiul actual. In sfarsit, o a treia: Notele unui capitan din armata germana. Cate un capitan sau maior, din birourile statului-major, traducea si tiparea astfel de brosuri, fie ca-l interesau, fie ca voia sa arate ca are de lucru, dar nimeni nu le dadea nici o importanta, si, trimise la corpurile de trupa, zaceau prafuite in pachete, ca teancurile de brosuri patriotice prin pivnitele prefecturilor. Din cand in cand, "ca sa se descarce", aghiotantii de regimente le distribuiau la ofiteri. La drept vorbind, ele ar fi trebuit sa fie citite de catre generali si state-majore, caci era vorba de invataminte pentru conducere, la inceput, iar eu si cu Orisan eram convinsi si chiar uimiti de seriozitatea cu care se documenteaza ofiterimea noastra superioara - caci aceste cartulii erau cu adevarat extrem de interesante - dar mai tarziu am inteles ca supraevaluasem anumite inteligente. Deci, in timp ce luam bucuros brosurile:
- Domnule capitan, vream sa va rog, ca si-aseara, pentru o permisie de doua zile la Campulung Am acolo
- Dragul meu, imi pare rau, dar nu se poate, ce sa-ti fac?
- Domnule capitan, nici nu va inchipuiti ce serviciu mi-ati face
- Cum sa nu stiu stiu dar nu se poate
Aseara, la popota, in sfarsit, a fost a treia incercare, mai nefericita decat toate. Eram cu gura arsa, cu ochii tari in cap, caci simteam ca nu voi putea fi la Campulung decat dezertand si, prevazand toata nenorocirea, eram totusi hotarat sa dezertez. Toata noaptea m-am framantat mistuitor.
Iata, au inceput sa se albeasca ferestrele, in casa intunericul se rareste ca un praf si eu n-am inchis inca ochii. Cearta cu Corabu mi se pare stearsa.
- Dom sublocotenent, va cheama dom capitan Dimiu a venit dupa dumneavoastra Nistor Oancea.
Capitanul Dimiu e in camasa de noapte taraneasca si in papuci.
- Domnule vrei sa pleci la Campulung? Ai treaba acolo?
- Domnule capitan, trebuie sa ma duc negresit
Tace indelung, pe ganduri, ca si cand m-ar fi chemat doar asa, ca sa-mi puie o intrebare acolo, si numai dupa un timp:
- Deh! domnule
- Domnule capitan
Acum soldatul ii aduce pe masa taraneasca, acoperita cu panza de casa, o dulceata si o cafea neagra.
- Mai adu o dulceata, Gligore, si o cafea pentru domnul sublocotenent. Si, intorcandu-se spre mine: Eu m-am deprins sa ma scol de dimineata si asta e "cafeaua mea cu lapte".
Ma masoara din cap pana in picioare si iar tace. Il masor si eu incercand sa ghicesc ce ganduri are, ba sunt ispitit sa-i dau branci, inspre cel bun.
- De, domnule stiu eu ce sa fac? Deh i-am spus-o si lui Orisan aseara. E ordinul regimentului sa nu paraseasca nimeni unitatea. Uite ce Ia un om cu dumneata, care stie sa te duca pe deasupra, sa ocolesti Dambovicioara, dai drept in soseaua mare, ca sa nu intalnesti pe nimeni de la regiment. Dar si daca te intalneste cineva, sa spui ca te-am trimis sa faci o recunoastere spre Rucar.
Am crezut ca irumpe totul in mine de atata frenezie.
- Domnule capitan, n-aveti nici o grija.
As fi vrut sa trec pe la Orisan sa-i multumesc, dar mi-era sa nu intarzii. Probabil ca aseara, la popota, au discutat cu totii intamplarea, datorita lui.
Am luat un soldat care stia drumul peste culme si am pornit-o asa cum ma gaseam.
Mai intai spre Giuvala, urcand incet, pe urma am ocolit, vaslind peste pasuni si faneturi, pana deasupra soselei mari. Era un soare viu, ca de cristal apos si cu raze evidente, care dadea reverberatii umede culmilor stancoase si facea proaspat verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai dainuia cat sa ne ude incaltamintea. Muntii cei mari, priviti cum veneau amenintatori spre noi, de sus, cresteau, desfiintand departarea. In stanga, Ghimbavul, nemaipomenit de masiva moschee de piatra (pe langa ea, Sfanta Sofia sa para jucarie de copiI), are de jur imprejurul cupolei de piatra povarnisurile de sute de metri, drepte ca niste pereti din care insa creste o vegetatie de stanci, ici-colo amestecata cu cea de brazi. Aceste povarnisuri sunt atat de apropiate de cele ale muntilor vecini, numai cativa metri uneori, ca fundul prapastiilor, cu paraiele lor, n-au vazut de cand e lumea, niciodata, soarele ici-colo, nici lumina lunii. Povarnisurile acestui munte, necercetate de nimeni, l-au facut un adevarat cuib de ursi.
La dreapta, apropiata, marita inca, Piatra Craiului, cu aspectul ei de dom gotic, de stanca dantelata; iar in fund, alergand puternic si acoperitor spre noi, umpland jumatate din vedere, Papusa, unul dintre muntii mari ai tarii, deasupra Iezerului, pare, ca sa completam tripticul impresiilor acestea, o turla deasupra unei inalte si lungi biserici romanesti. In valea dintre acesti munti e Dambovita cu paraiele ei, luptand cu stancile ca sa razbata, bolovanindu-se, stralucind la ocolurile insorite, ca argintul, mai ales langa podul alb de piatra, asemeni totusi celor din Bucuresti. Prabusite in adancul larg, damburi impadurite, coline si plaiuri cu fanete (ca acela unde ne gasim acuM), ici-colo casute si, in sfarsit, sarpele alb al soselei dau continut vaii. Fanetele sunt impartite prin mari poligoane neregulate de garduri mici de bolovani, dupa proprietarii lor. In mijloc, inchise in tarcuri, ca niste oi prea mari, capitele de fan de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de rasina de brad, de fan copt, de fragi trecuti la vremea asta, si ameteste, tare ca drojdia. Lacustele ne sar din cale, sprintene ca si dimineata asta intreaga.
Sa fii acum aici, fata draga, lungita langa mine, pe o capita de fan asternuta jos, sa privesti cerul inalt si proaspat, departe de "banda" si de meschinariile saloanelor, sa respiram aci adanc si sa-ti incalzeasca trupul plin soarele, sa-l incinga pana in miezul zilei, asa cum incinge, vara, de la facerea lumii, toata privelistea de aici. Daca nu raman, e ca trebuie sa ajung mai curand - fie si acolo - sa-ti prind mijlocul viu intre bratele mele cu coatele lipite de solduri.
Am inceput, fireste, iar, sa merg intins, caci daca suferisem pana sa obtin invoirea, acum paream scapat ca dintr-o prastie si nebunia revederii crestea in mine ca un spasm, pe care nimic nu l-ar mai fi putut opri pana la istovirea lui.
Un muntean in itari si camasa, cu palarie "ungureasca" pe cap, se opreste din plimbarea coasei, ca sa ne arate un drum mai scurt. Langa el, o femeie voinica, tanara, cu picioarele in iarba umeda, goale pana sub genunchi, cu carnea pietroasa, cu aceeasi palarie de pasla neagra barbateasca pe cap, ne priveste mirata. Are soldurile puternice si sanii ca puii inchisi in camasa invarstata cu negru. Intr-un mar salbatic, cu fructe inchircite si multe ca zarzarele, au spanzurat o desaga cu merinde.
Marioara dintre munti mai
Si-ai fost draguta la multi mai
Mi-ai fost draguta si mie mai
Pana la Sfanta Marie mai
Asa trebuie sa i se fi cantat femeii acesteia vanjoase, facuta pentru luptat cu ea - mamei ei, bunicei ei. Pana la Sfanta Marie Pana poimaine
Grabim iar pasul, caci soarele a inceput sa urce. Cu cat ne apropiem de sat, de o parte si de alta a soselei, sunt acum gardurile de uluc ascutite ca sagetile, toate la fel si care inchid livezile de pruni. Gatrosi si codobature isterice zboara de ici-colo peste pietre de rau, peste pomi.
Ajuns inca dimineata in piata Rucarului, simteam ca mi se dilata inima, cautand o trasura pentru Campulung. Neveste cu cosulete ca niste caldaruse de rachita, pline cu zmeura culeasa din coclauri stancosi, pe unde intarzia, nu banuiau ce neliniste facea sa-mi arda privirea. Munteni frumosi si muntence umblau forfota targuind, asa de curat proaspeti in portul alb-negru, ca pareau figuranti de teatru daca n-ar fi fost de jur-imprejurul acestui sat culmile verzi sau stancoase, stralucitoare toate de oglinda inrourata, albastra, a cerului si aurul luminii de dimineata. Simteam in mine acea vaga importanta, pe care, indiferent de alte sentimente, o simte in timpul pregatirilor cel care are sa se supuie unei operatii, intr-o zi frumoasa. Rezemat de bara de fier a micului chei de piatra, priveam apa dumnezeiesc de limpede, facuta anume pentru cresterea si bucuria pastravilor parca, rostogolindu-se peste pietroaie, auzeam uruitul ferastraielor care taiau in lung busteni si zambeam gandind la trupul gol si auriu al nevesti-mi, in asternutul alb, pe sofaua de la Campulung. Pentru ce viata, pentru ce nebunia acestei organizari sociale contrariaza fericiri atat de firesti? si pe care le dorim atat de mult?
Treceam uruind podul de lemn, lung de tot si negru cu picioarele lui multe, ca un gandac nesfarsit peste Dambovita, desfacuta in suvoaie, incarcata de busteni cojiti, bolovani si pietris. Dupa Dragoslavele, alaturi de carele lungi de 8-10 metri, cu busteni (caci au osiile desfacute de leagan si rotile mutate la un capat si la celalalt al celor trei trunchiuri de brad menite caratuluI), intalnim adesea femei calare pe cai mici, cu sei mari de lemn, acoperite cu blana de oaie, mereu cu palariute negre, uneori peste marame, cu ii, inflorite altite si cu sabace, in opinci scortoase.
Spre Mateias, soseaua pietruita varos urca intortocheat, pare ca da uneori in gol, intr-o apa a cerului, pentru ca, trecut de ocol, valea sa se pravaleasca jos de tot, cu drumuri si sate acolo, in fundul larg al ei.
Am ajuns aproape de amiaza. Intr-un pavilion in gradina, ni se aseza masa, dar pana la ora pranzului am iesit in oras si ne-am plimbat pe bulevard. Am fost induiosat de bucurie cand am vazut ca pe nevasta-mea n-o saluta nimeni. Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui exemplar a carui raritate trecatorii n-o banuiau decat vag, dupa frumusetea femeii, fara sa stie amara voluptate a vietii noastre sufletesti. Era in aceasta plimbare de amanti prin marea multime ceva din plimbarea unor ofiteri superiori, imbracati civil, pe care soldatii, daca ar fi stiut cine sunt, i-ar fi salutat inlemniti.
Amiaza era involata si lumina fierbea, ca in cupa sampania rece.
Prin fata gradinii publice, multimea vilegiaturistilor in haine si rochii deschise ca de Pasti se imbulzea primavaratica. S-a oprit mirata, ca o fetita, in fata unei fantani tasnitoare, pe umbrele de apa ale careia, un savant localnic, probabil, avusese ideea sa arunce o minge de tinichea vopsita, care juca neobosita. Am trecut prin piata cu gramezi de mere, pere si prune, cosulete cu zmeura si mure, asezate pe tarabe aliniate ca soldatii. Untul era adus in putineiul cat o donicioara in care a fost batut. De acolo, ne-am dus spre parcul bailor, prin orasul cu casele luminoase, parca in fiecare noapte spalate de ploaie sau de roua, ceea ce nu impiedica soarele de amiaza sa fie viu si neastamparat. Pe aleile cu brazi si molifti, cu copii care alergau si batrani care jucau table, asteptandu-si randul la baie, ne-am plimbat si noi, pana in albia nesfarsit revarsata, cu prundisuri si suvoaie impletite, a Raului Targului. Nu vream sa cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine decat femeia aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu bratele goale, lungi si plinute, pe care in fiecare clipa eram isptit sa-mi alipesc podul palmelor. Pe podetul de lemn, care e la intrarea in parc, peste paraias, s-a oprit sa cerceteze mirata moara mica si scocul ei de lemn, cu muschi verde. O priveam eu, si o privea toata lumea, pe femeia asta intoarsa cu spatele la noi, a carei silueta aurie toata parca dadea inca racoare privelistii rustice. Cand a intors ochii albastri, erau tot asa de limpezi ca apa care gonea peste podeala cu muschi verde. Masa ne astepta in chioscul din fundul gradinii, proaspata si ademenitoare, cu supa de pasare, pui fripti, branzeturi si zmeura, cu vizita - oprita in prag si curioasa - a doamnei Atena, care vrea sa afle ce facem pe granita. Pe urma am fost singuri.
Simteam un val de recunostinta umilita pentru femeia aceasta care n-avusese macar curiozitatea sa se intereseze de ceilalti oameni. Mi se parea concludenta aceasta atitudine a ei si-mi reprosam neincrederea si nelinistea de altadata. Simteam voluptatea unei posesiuni depline a trupului si a sufletului ei.
Siesta, in oraselul obosit de aerul tare al diminetii si cu perdelutele trase pretutindeni, a fost pentru noi o dupa-amiaza de istoviri exasperate si de bucurii, care, desi asteptate, erau cu atat mai pretuite. Negresit, trupul alb-auriu al acestei femei nu era fara cusur. Evitand sa aiba un copil ca sa nu-si diformeze corpul, din cauza brutalitatii tratamentului ajunsese la rezultat opus. Cand eram furios si sufeream din pricina ei, simteam un fel de drojdie de satisfactie ca sanii, nici chiar atunci cand era culcata pe spate, nu mai aveau acea elasticitate dura de fructe, ca acum, cand se marisera, alunecau usor, fireste prea putin, inspre coaste fara sa mai afirme neastamparata mura, ca un sigiliu al voluptatii, din varful lor. Plinul soldurilor nu mai avea liniile de lira de la inceput si era ciudata corespondenta intre impresia aceasta de scadere, de atrofiere pura a lor si inflorirea molatica a sanilor. Muschii coapselor, care erau, in zilele dintai, intinsi, semet, de la genunchi pana la sold, acum se relaxau, mai catifelati, mai dulci la pipait, imperceptibil, spre interiorul picioarelor. Dar atat de inexplicabile sunt intortocherile iubirii, ca acum, cand o simteam induiosat alaturi, tocmai aceste scaderi erau pentru mine prilejuri de voluptate. Imi placeau, parca mai mult ca oricand, acesti sani molatici si ascultatori, care imi umpleau, cu greutatea lor draga, palmele, luandu-le forma, si imi lipeam, cu o dureroasa bucurie, obrajii de coapsele cu fragezimi molcome de petale, care altadata tresareau elastice si nervoase.
Vorbisem putin de tot, intreaga dupa-amiaza, caci simteam ca vorbele, fata de gesturi si prezenta, erau de prisos, ca hartiile moneta in tarile cu acoperire totala in aur. Candva insa, nevasta-mea duse mana la capatai, lua din tabachera o tigara, o puse in varful unei tigarete si o aprinse ganditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganta, acum naturala, dar la inceput trebuie sa fi fost socotit de ea, cu convingere, ca un semn de "distinctie". Acum nu era, mai aproape vorbind, decat un gest de acreala distinsa. Era un gest absolut marunt, dar parca ar fi trecut un nor stupid peste toata voluptatea.
As fi vrut sa nu mi se intunece figura si nu puteam rezista.
In zilele noastre de dragoste adevarata, nevasta-mea n-avea niciodata, goala, poze de eleganta studiata. Frumusetea ei era toata spontaneitate si miscare. Trantea cu picioarele in perne, se inghesuia sau se rasucea ca sa-si caute ciorapii si orice miscare a ei crea o atitudine de nud in pictura, neasemanat de frumos, de care ea nu-si dadea seama. Ca sa ia o tigara ca acum, si-ar fi rasucit mijlocul, sau ar fi intins amandoua bratele, sau ar fi facut orice alta miscare, dar gestul acesta "distins" ma imbolnavea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovada ca ma insela, dar aveam acum certitudinea ca acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goala, de "a face impresie", de care ea nu-si mai da seama, si care era revelator pentru ceea ce nu stiam eu. Pe urma nevasta-mea se socotise, pana la raidurile noastre mondene, inferioara mie si asta se simtea din modul in care se purta in fata mea si fata de mine. Mai tarziu, pare-se, a descoperit ca nestiinta mea la dans e o inferioritate, ca neglijenta (relativa, foarte relativA) in imbracaminte e un fel de dovada de "lipsa de rasa", cand comparatia se impunea cu cei pe care ea si prietenele ei ii numeau intre ele "tirés a quatre épingles". Acum, in acreala blazata a gestului ei, in poza independenta cu care aprindea, cu degetele intarziat resfirate, chibritul, vedeam o noua intarire a banuielii ca sunt inselat. In lumea ei, asemenea atitudini trebuie sa fie foarte pretuite
- Asculta, Stef, voi ce faceti acolo, pe granita? Va pregatiti de razboi?
I-am raspuns, sarutandu-i pentru mine umarul rotund, ca nu facem nici o pregatire si ca, de altfel, sunt sigur ca nu vom intra in razboi.
- De unde acum e absolut sigur, dragul meu, maine e consiliu de coroana, si se inveli iar intr-o rotocoala importanta de fum
I-am aratat ca au mai fost consilii de coroana, ca nu e nici un pericol.
- Mai bine ah, ce bine ar fi sa se termine odata povestea asta Nu ti-e frica sa mergi la razboi?
Eu ma gandeam ca as fi innebunit de teama s-o las pe ea cu absoluta certitudine ca n-are nici un control. Toata fata mi s-a crispat, intunecat de gandul acesta.
A bagat de seama si m-a intrebat numaidecat:
- Ti-e frica intr-adevar?
In clipa asta am simtit ca voi dezerta pentru trei zile, orice s-ar intampla cu mine, ca sa viu prin surprindere sa vad ce face. I-am raspuns ca nu stiu, ca nu m-am gandit la asta. Adevarul e insa ca ma gandisem. De multe ori imaginam cate o batalie si ma vedeam conducandu-mi plutonul cu o bravura atat de extraordinara, incat toti sefii mei sa se entuziasmeze. De pilda, sa merg in picioare pe tot campul cu oameni culcati. Sa pot fi vazut de departe cu binoclul, iar acasa, peste cateva zile, toata lumea sa fie uimita de ispravile mele, sa am un fel de legenda, iar nevasta-mea sa protesteze usor si orgolios, cand toata lumea ii va vorbi despre purtarea mea in razboi.
- A, nu-l stiti? E un nebun si jumatate I-am spus sa se astampere, ca nu vreau sa ma lase vaduva.
Si totusi, cand visam noaptea ca iau parte la lupte, eram ca paralizat de groaza.
Cu mana sub sanul cald al femeii, cautam acum sa descifrez, in ritmul ei interior, ce gandeste.
- Asculta, Stef, tu stii ca daca, Doamne fereste, mori in razboi, situatia mea e foarte nelamurita?
Am inceput sa zambesc, pe jumatate ironic, dar pe jumatate mirat de preocuparile ei - si i-am soptit in ureche ca un secret cald:
- Daca n-ai vrut sa ai copii
- Eu? Tu n-ai vrut, de ce ma acuzi acum pe mine?
Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de usurinta cu care, adevarata femeie, trecea peste logica.
Am sarutat-o pe coltul gurii.
- De ce esti ingrijorata? Tu stii ca voi face un testament.
- Chiar cu testament. Va trebui, cine stie, sa ma judec cu mama ta, cu rudele tale.
Eram mirat:
- Atunci, ce vrei?
Mi-a cuprins umerii cu o feminitate apriga si m-a privit de aproape.
- Asculta, Stef, trece o parte din lirele englezesti de la Banca Generala pe numele meu.
Am inteles, mort, tot talcul acestei zile infame. In timpul razboiului, in ziarele frantuzesti, la mica publicitate, apareau anunturile spionilor germani in limbaj convenit. Si anuntul urmator:
"De inchiriat apartament mare, sapte odai, din cauza plecarii. Adresati ziar 235". insemna in realitate:
"Ieri au trecut spre gara Amiens sapte regimente cu destinatie necunoscuta. Planul 653 expediat prin agentul H33."
Asa imi aparea mie, avand cu totul alt inteles, aceasta zi de dragoste prea aratoasa.
Am tacut indelung, cu incapatanare, si cand ea a staruit, a izbucnit cearta. Mi-a reprosat egoismul meu, mi-a aratat ca m-a iubit si cand eram sarac si ca acum ma ingrijoreaza atat de putin soarta ei. I-am repetat ca ii voi lasa prin testament tot, dar ea insista, cu manie si dispret, abia stapanit, sa-i fac donatia.
Pentru mine, dragostea aceasta era o lupta neintrerupta, in care eram vesnic de veghe, cu toate simturile la panda, gata sa previu orice pericol.
Am inteles dintr-o data, deci, ce vrea femeia. Dorea, fara indoiala, ca, adapostita de griji, sa se desparta de mine.
M-a cuprins o furie abia stapanita. Priveam cu ura si dispret corpul acesta amenintat de imbatranire timpurie, care vrea sa mi se sustraga, sa mi se instraineze. Desigur a simtit asta, caci imediat a tras cearsaful pe ea, si-a sprijinit capul pe brat si a inceput, sau a incercat, sa planga:
- Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca am sa ajung sa fiu tratata astfel. Si de catre cine? De catre acela pe care-l ador, pentru care-mi sacrific prieteniile.
Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, caci acum o vedeam aservita stilului vulgar al lumii pe care o admira.
Ba chiar, mi-am dat seama ca inca as putea sa-l gandesc cu alt inteles. "Sa sufar eu atat din cauza unui bou, care nici nu stie sa danseze si cand e alaturi de mine, la restaurant, ma plictiseste cu mutrele lui tampite" Sau catre amant: "Draga, am sa-ncerc totul, dar nu stii ce incapatanat e dobitocul ala? Parca eu nu as vrea sa fim amandoi, singuri in strainatate?"
Mi-a reprosat apoi o multime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile ei, a facut profetii in ceea ce priveste purtarea familiei mele, si, in tot ce spunea, eu nu vedeam decat furia de animal care nu izbuteste sa obtina ceea ce ii vor simturile.
Batai in usa au rasunat inauntru ca intrarea materiala a unui spirit.
- Ei, somnorosilor, imbracati-va, ca a inceput lumea sa iasa la plimbare pe bulevard.
Era coana Atena, care "frola" in modul acesta prezenta mea in casa ei si ne sublinia calitatea de amanti.
M-am imbracat, tacand cu ostilitate, si am lasat-o manioasa si imbufnata pe asternutul sofalei.
Lumina soarelui isi pierduse taria, avea acum prelungi clinuri galbenii, de asfintit. Pe strada intortocheata si pavata cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturisti coborau spre parc si bulevard. Erau fete si femei tinere, in rochii albe, usoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofiteri, liceeni, fete de scoala (backfischuri pe vremea aceeA), care coborau din toate directiile spre centrul orasului, ca spre un rendez-vous general. Pe urma se inghesuiau toti, defiland unii prin fata altora, remarcandu-se sau nu, provocand sau prelungind mici discutii cu surasuri si priviri.
La colt, m-am lovit fata in fata cu un grup, care, in alb si cu pantofi fara toc (si cei doi baieti si cele doua fete brunE), mergeau fiecare, purtandu-si rachetele ca o solie, la tenis.
M-am oprit la o masa, pe trotuarul din fata cofetariei, si am cerut un lichior, privind fara interes multimea care se gramadea pana si printre mese, cand, am inghetat: pe partea cealalta a bulevardului trecea G. intr-un costum de culoarea nisipului, parca nou, cu cravata rosie, in capul gol. Cu mustata mica neagra, cu obrazul ras proaspat si pudrat, cu mersul elastic, atragea luarea-aminte a tuturor. Nu ma mai indoiam acum, venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant. Poate ca impreuna hotarasera chemarea mea de pe granita, pentru actul de donatie.
Parca din tot corpul s-a scurs sangele din mine, prin picioare, in pamant. Aveam impresia ca am devenit ud, neputincios si bolnav. Era in sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea trenului intr-o statie de ocna.
Stateam asa, parasit, paralizat, fara sa pot gandi nimic. Totul era amortit in mine. Pe urma mi-am spus ca trebuie sa-i omor.
M-am dus acasa ca un somnambul, fara sa vad si sa aud nimic din jurul meu, fara sa stiu nici in amintire, acum, ce era in strazile pline de lume straina, ca o figuratie. Ea era inca acasa. I-am spus ca m-am intalnit cu colonelul, care mi-a dat ordin sa plec imediat la regiment. Ma privea nedumerita, suspectand aceasta brusca hotarare.
- Spuneai ca de-abia ai plecat? Ca tocmai ai ocolit Dambovicioara, ca sa nu-l intalnesti pe colonel. Ce sa caute aici?
A trebuit sa afirm cu graba, surprins de aceasta tinere de minte a ei:
- E aici in Campulung. Era cu inca un ofiter de la divizie M-a chemat si mi-a spus ca neaparat, asta-seara inca, sa fiu la regiment.
Mi-am incins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, am sarutat-o chiar, pe aceasta femeie care nu mai era a mea, care era a mortii. Am privit-o cu indiferenta cu care privesti un tablou. Si frumusetea ei blonda era acum de reproducere in culori, vreau sa spun ca avea ceva uscat, fara viata, asa cum e diferenta intre culoarea uleioasa si grea a tabloului original si intre luciul banal al cromolitografiei.
Imi spuneam, in gand, cu simplitate: voi fi dus in fata juratilor. Totdeauna am avut obsesia lor si acum ma vedeam ajuns acolo, ca si cand, inca de cand eram mic, primisem un bilet cu destinatia asta. Nici un moment insa nu m-am gandit sa ma sinucid si eu. Femeia aceasta, omul acesta ma mintisera, jucasera cu mine o comedie sinistra al carei sfarsit nu putea fi decat pedeapsa lor.
Si, cu acelasi automatism de om purtat de o idee fixa, am pornit-o pe strada bolovanoasa in jos.
Pe bulevard, cred, ma opreste o voce scurta si taioasa:
- Domnule sublocotenent
Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului.
- Dumneata esti din **? si-mi spuse numele regimentului. Nu vorbisem, de aproape, niciodata amandoi. Ce cauti aici?
M-am gandit la tot raul pe care puteam sa-l fac comandantului de batalion si am marturisit ca, fiind trimis la Rucar, m-am abatut pana aici.
- Am dat ordin sa nu-si paraseasca nimeni unitatea. Ai sa pleci imediat la Dambovicioara.
Cat timp eu conduceam lumea, o conduceam in mod logic. Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie si nici o intamplare nu ma mai putea mira. Aceasta intalnire cu colonelul, pe care o mintisem cu un sfert de ora mai inainte, nu facea decat sa-mi intareasca si mai mult convingerea amortita ca tot ce e de intamplat trebuie sa se intample.
M-am inchis intr-o camera de hotel, la capatul micului bulevard si cum cladirea, veche, era latura curmezisa la capatul lui, de la fereastra priveam in plin, in fata, multimea care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat cateva clipe si pe urma m-am lungit pe patul destul de murdar, cu cuvertura ieftina si perna prea mica.
Fac, cu o plictiseala indiferenta, planul razbunarii. La ora zece ma voi ascunde pe o ulita vecina, de unde pot supraveghea intrarea si iesirea din casa. Daca ea pleaca de-acasa, o voi urmari pana la locuinta lui. Daca vine el la ea, voi bate intai, iar daca nu mi se va deschide imediat, voi sparge usa si pe urma ce va fi voi vedea.
Daca pana la miezul noptii nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasa si trebuie s-o gasesc culcata, caci mi-a spus ca se culca devreme si deci minciuna e un indiciu de vinovatie. Inseamna, nu-i asa? ca e la amant. Dar cum sa gasesc locuinta lui? M-am gandit sa trimit pe cineva sa afle adresa, imi dau seama insa ca e o copilarie. Dealtfel, am certitudinea ca el va veni la ea. Bataia in usa a coanei Atena, reamintita, mi se pare acum suspecta, asa ca un soi de exces de zel cu inteles.
Beam un pahar gros de apa verde si vroiam sa pun revolverul pe masuta de noapte, cand aud batai sfioase in usa. Chelnerul imi spune ca ma cheama cineva numaidecat jos. Nu pricep nimic si cobor.
E colonelul.
- Haide, domnule, la regiment. Ce mai intarzii? E ordinul grupului de acoperire ca maine absolut toata lumea sa fie prezenta la unitati. N-ai sa ai trasura. Te duc pana la Dambovicioara si de-acolo o iei pe jos. Maine in zori esti la companie.
Nu mai simt oboseala. Imi ard acum ochii, tari in cap, si de abia ma stapanesc.
- Domnule colonel, mi-e imposibil sa merg acum, mai lasati-ma Voi veni la noapte.
- Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat.
Ma cuprinde o agitatie cumplita. Simt ca innebunesc la gandul ca as putea pleca fara sa lichidez drama casniciei mele.
Poate ca ochii mi-au iesit din orbite, buzele mi le simt arse, tremur tot.
- Domnule colonel, viu diseara. Am trasura, lasati-ma.
Vorbeste hotarat si calm, de parca ar fi la celalalt capat al telefonului, unde se aude bine si numai eu ma zbucium aici, unde totul e neangrenat.
- Fugi de-acolo vii cu mine mai lasa-le dracului, damele alea. Vasile, du-te sus si adu bagajul domnului sublocotenent. Si indoind toata trasura, cand pune piciorul pe scara: "Hai, vino sus".
- Ma duc sa-mi iau singur ce am in camera si viu.
Simt ca sunt intre viata si moarte. Daca ma aresteaza colonelul, sau daca fac cumva vreun gest de insubordonare, complic totul si niciodata nu voi putea afla adevarul. Ma prind in imposibilitate, ca acela care e cazut in mlastina si cu cat ma voi zbate, cu atat voi cobori mai adanc.
Ma gandesc la o ultima solutie. Ii spun colonelului ca am bagajul la un prieten, ca sa pot trece astfel pe la mine Nu este exclus ca amantul femeii sa fi si venit, crezandu-ma plecat Si atunci totul gaseste dezlegare. Daca nu-l gasesc acolo, cel putin sa-i urlu ei ca stiu tot, ca, daca isi inchipuie ca isi bat joc de mine, se inseala, sa-i spun ca poate sa plece, ca adineauri am refuzat donatia pentru ca stiam totul. S-o strang de gat si sa-i racnesc cat voi putea de indarjit si exasperat: "Stiam totul stiu absolut totul".
Caci, intr-adevar, ceea ce ma doare mai mult e gandul ca ei socot ca nu stiu nimic.
Ca un resort impins, strans la maximum, trebuie sa izbucneasca tot ce am comprimat in mine. Umilinta, neliniste si furie.
Colonelul convine sa treaca pe la mine si eu strang, crispat, revolverul in buzunar.
Treceam cu trasura incet, caci cofetariile au scos mesele nu numai pe trotuarul stramt, ci pana in mijlocul strazii inguste. Doi domni joaca table si cu ei nu se intampla nimic acum in clipa asta cumplita, ca si cu toata multimea in culori de balci, care forfoteste. O luam pe la primarie in sus, trecem pe langa o farmacie, ocolim coltul, unde, in pragul pravaliei cu opinci, lumanari, palarii si arnici, isi asteapta musteriii negustorul in itari si camasa. Cu nimeni nu se intampla nimic.
La ferestrele noastre, perdelele galbui sunt lasate. La fereastra de la camera ei, coana Atena priveste rezemata lumea de pe strada. "Ei, n-ai plecat, domnule Gheorghidiu?" "Buna ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la noi?" Cunoaste pe toata lumea.
Tremur tot. Perdelele lasate mi-au turnat otrava in sange. Bat in usa, care e inchisa, si dinauntru vocea ei intreaba obosit: "Cine e?" Iar cand deschid, si ea in camasuta, si sofaua, cu asternutul mototolit, sunt tot cum le-am lasat.
E mirata vag, nu insa surprinsa, ca m-am intors. I-am explicat ca am pierdut un ordin al regimentului si ca socot ca l-am uitat acasa. Cauta putin si, in loc de ordin, imi da o scrisoare cu scris mare si aplecat spre dreapta:
"Doamna, sunt de azi, de la pranz, la Campulung ca sa-mi vad o matusa si niste verisoare. Daca vreti, raspundeti-mi cand pot veni sa depun omagiile mele la picioarele d-voastra."
Si iscaleste G.
Privesc biletul cu neincredere. Simt insa ca lucrurile au intrat intr-un fagas normal. Momentul de criza e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capatul sofalei, il iau si dupa ce lamuresc amanuntele, cerute de ea vag si obosit, o imbratisez automat si cobor. Apare din nou la fereastra, pe umeri cu o hainuta de matase alba si puf, si-mi trimite un suras ca un sarut de madona ranita. E o frumusete dolenta, descurajata si loiala. Are parul auriu si albastrul ochilor palid. Mai mult ca oricand pare pictata pe smalt.
Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de frumusetea femeii si nu stie ce atitudine sa ia. S-o considere soldateste ca pe o cocota, caci frumusetea ei are ceva de cocota, sau sa ia un fel de "drepti" sufletesc in fata unei femei din lumea buna si a unei scene de dragoste induiosatoare.
Abia cand iesim pe soseaua alba, care, departe, ocoleste Mateiasul la mijlocul inaltimii lui ca o balustrada, imi spune cu o timiditate de mustacios strans in veston militar:
- De aceea spunei ca nu vrei sa pleci? Ha?
Ii explic ca e nevasta-mea si ramane uimit. Pe urma, ca sa castige timp sa gandeasca, striga catre vizitiu:
- Hai, da-le bice, Vasile, ca ne-a apucat noaptea; si mai incolo, cand s-a hotarat: Pai bine, domnule, atunci ce cautai la hotel? In cazul asta, nu vreai sa mergi din cauza aleia de la Splendid?
Ce i-as putea explica? Ii spun asa, intr-o doara, uitand ca era vorba sa trecem pe la un prieten, ca acasa aveam sa raman, iar la hotel nu cautam decat niste cunoscuti.
- Frumoasa femeie! drept sa spun.
Complimentele care mi se fac pentru nevasta-mea ma scot din sarite. E, in oricare din ele, un regret, o dorinta confuza. Alaturi de fiecare cuvant e prezent ca umbra lui un sens nemarturisit, dar care e stiut de toti acelasi, iar orice ocol nu face decat sa-l sublinieze si orice intentie de explicatie sa-l agraveze. Dar acum suntem departe si - e poate si o infinitezimala doza de lichelism ierarhic - o clipa sunt vag magulit ca sefului meu ii place nevasta-mea. Ramanem amandoi indelung pe ganduri.
In leganatul trasurii regimentului, lasam de o parte si de alta ultimele case ale Campulungului. Coboara mai toate pana in prundisul raului cu sivoaie impletite. Unele par cu etaj, caci au pivniti ca un subsol inaltat, iar deasupra lor pridvorul. E ciudat sa vezi pe unele reclame de firme ultraoccidentale: "Pneu Michelin" sau "Vermouth Cinzano". Soarele coboara dupa culmile Iezerului si Papusii, vazute acum din partea astalalta, si incoace, sub ele, e turla schitului Namaesti. S-a inserat de-a binelea si pe coasta goala a Mateiasului au inceput sa arda varnitele. De departe par niste vulcani in plina eruptie, dar, pe masura ce trasura se apropie de ele, isi scad marimea si forma, devin numai niste clai mari de piatra, cu cratere albe de jaratic care lumineaza seara cerul ca niste proiectoare. Care de munte cu coviltire merg inaintea noastra tihnit, si ca sa ne faca loc oamenii indeamna boii cu chibzuiala, caci sunt porniti la drum lung. E un larg fior spatial care precede intunecarea adevarata. Dincolo de spinarea goala care coboara din varful Mateiasului, ni se pare ca ard nemarginit padurile, pe care nu le vedem, dar le stim bogate, pe povarnisuri de munti. Cand ocolim insa pe soseaua pietruita tot cu var, incolacita pe trupul muntelui, vedem ca nu sunt decat varnitele de pe povarnisul celalalt, aceleasi clai mari de piatra cu cratere de jaratic alb, la cincizeci, o suta de pasi de sosea.
Mersul in trasura, mult mai mult decat cel in masina, a fost si e inca una din voluptatile alese, pentru mine. Leganarea arcurilor e cel mai bun si imbolditor ison ritmic al gandurilor. Asezarea corpului, ca intr-un fotoliu scund, e dintre cele mai tihnite. Si mai ales e faptul osebit de pretios ca, fiind condus de altii, nu ai nevoie sa fii atent la incidentele drumului. E un "abandon" total, ca intr-o imbratisare a intregului suflet.
Pe stanga si pe dreapta, la inaltimea capului, nu sunt, si de o parte si de alta, decat doua paliere de intuneric vag si forme nelamurite, care se desira dupa un sul abstract. Ma gandesc cu bucurie ca m-am inselat. Ca e probabil ca femeia ma iubeste. Bucuria ei azi, cand m-a vazut, de ce as suspecta-o? Pentru ca mi-a cerut o suma de bani? Poate ca e o dovada de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv sa cred ca minte. Intr-adevar, n-a facut nici un soi de cunostinte, a fost tacuta, retrasa. Niciodata, de vreun an incoace, n-as fi crezut ca femeia aceasta poate trai astfel, numai a mea. Si iata ca tocmai acum eram in pragul nebuniei. Bucuria acestei regasiri sufletesti imi e cu atat mai intensa, cu cat vine dupa disperarea care ma impingea la asasinat. Si graba fireasca si indiferenta cu care mi-a aratat scrisoarea De ce mi-ar fi aratat-o, daca ar fi avut motive sa ascunda ceva? Mai ales gestul acesta ma dezarmeaza.
- Dormi, domnule?
- Nu, domnule colonel, ma mai gandeam asa. Eram acum tot invaluit in amintirea surasului indurerat si a ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Ma gandeam, cu recunostinta, ca femeia aceasta merita toate sacrificiile din lume. Ce ar fi fost viata mea fara ea? Si ce nebunie imi ardea sufletul?
Merita ziua de azi sfarsitul pe care i l-am dat eu?
Farurile puternice ale unui automobil ne-au prins intr-o prelunga si inefabila plasa de lumina, prin care, oferiti captivi celor dimpotriva noastra, alunecam treptat. Colonelul tace cu ochii deschisi si ma surprinde atata preocupare la un militar. Dar se si explica, fara sa fie intrebat.
- Domnule, asta nu e viata. Iata doi ani de cand sunt aici pe frontiera. Nu mi-e casa casa, nu mi-e masa masa. Uite, acum vine toamna, mai sunt doua saptamani pana-mi merg copiii la scoala.
- Aveti copii mici, domnule colonel?
- Am doi. O fata intr-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, si un baiat la noi acasa, la liceu. Acum, ce mai stiu eu de ei? Aproape ne-am instrainat. Stam asa, in satul ala batut de Dumnezeu, in creierii muntilor. Mai bine am intra odata in razboi, sa se termine.
- Credeti ca mai intram? Eu socot ca vom ramane neutri pana la sfarsit. Unde mai pui ca riscam sa fim zdrobiti?
Isi aprinde tigara si, firesc, fara importanta:
- De batut n-au cum sa ne bata, ca si ei sunt pe sfarsite. N-au picior de soldat in Transilvania si au ajuns sa manance pana si mortaciuni. Moare lumea de foame la Budapesta, nu se mai da decat cu condicuta paine. Dar n-ai manta, vad ca ti-e frig? Esti cam subtire imbracat. Vasile, da patura de sub tine.
Era intr-adevar, racoare. De peste varfurile de brazi venea un suflu rece ce ma facea sa-mi simt pielea. Nu aveam decat o bluza de seviot verde, de vara, pe mine si pantaloni de raitcort, subtiri ca panza. E mai bine cu picioarele invaluite in patura.
Casele din Dragoslavele, insirate pe stanga si pe dreapta soselei, par, in intuneric, mai toate la fel. Oprim la o crasma de drum mare.
- Hai sa ne dam si noi jos Mai luam un pahar cu vin, pana rasufla putin caii. Vasile, vezi de ei. Poate sa si imbucam ceva, ca am plecat cu nepusa masa.
Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt cateva mese. In jurul lor, munteni stau incet de vorba. Langa ceteras, singur un voinic cu privirea inchisa, cu mustata mare. E beat. Stie ca il privim toti, dar pare plecat intr-o lume, a lui. Pe masa, are si patru pahare pentru cantareti. Cere din nou bautura. De la o masa vecina (pat de scanduri pe bulumaci subtirI), ii striga un vecin:
- Ma Nistore, iar se tin copiii dupa tine prin sat
Surade, mustata ii mareste parca surasul.
- Se tin dupa mine puii de lele simt, afurisitii! si surade unei vedenii din el.
- Ma Nistore, mai pastreaza, ma o fi azi sambata, dar sunt doua sarbatori la rand, ca luni e Santa Maria, nu se lucreaza la Darste, opreste bani ca sa poti bea si maine seara.
- Bine bine am sa beau pana poimaine seara. Si voi ce ati stat, ma?
Lautarii nu sunt tigani, ci sateni din munte. E un cobzar, un viorist, altul cu nai si un tambalagiu. Cantecul le e trist, cu prelungiri care n-au nimic din sentimentalismul urlat din bojoci, tiganeste. E adevarat ca fiecare cantec aproape are versurile dublate de cate doua-trei ofuri sau mai mai, dar nu sunt racnite din piept (de parca plesnesc ochii celui care le cantA), ci sunt rasfrante inauntru. Glasul celui care le zice, din gura, urca fara sfortare si e acoperit de un simt de omenie ca de o surdina, caci izbucnirile au rasuciri amare. Sunt departe de cantecele "armonizate" fad de profesorii de muzica, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul poleit de perete, cu cei adevarati. Pe cand cucoanele izmenite national, la oras, canta Du-te dor la badea-n san, Mandrulita de la munte, sau doina, devenita odioasa la toate "festivalurile artistice", cantecele celor de aici au un gust adevarat si amar de piatra, de scoarta de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste si de pareri de rau. Dragostea nu e "idilica", ci are o drojdie grea de amaraciune. E vorba, mai totdeauna, de barbati care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai multi barbati. E o betie de pacat in cantecul de munte, caci in mai toate femeia e iubita, cu toata necredinta ei (si e ciudata intalnirea aici, dintre cea mai rafinata poezie baudelaireiana si verlaineiana, cu voluptatea straveche a pacatuluI). Trupul femeii dragi si necredincioase, vroit bun, intreg la lumina, devine adesea mai scump, mai dureros pretuit, prin toti cei care l-au framantat in brate, si ei deznadajduiti si infranti, ca si cel ce canta. E un fel de sfintenie si de voluptate prin pacat. Dragostea e, cele mai adeseori, fratietate in amar. Dar si cantaretul de asta-seara e cum n-am intalnit altii pana acum.
A cantat si cantecul prea de multe ori stiut:
Frunza verde ca mararu,
De trei ori potcovii calul,
Potcoave cat icusaru,
Ca sa urc la Stanca dealul -
Si nu-i vina calului,
Nici a potcovarului,
Si nici vina Stancii mele
C-a pus casa-n coaste grele,
Ci e vina tot a mea
Ca ma duc prea des la ea.
Cuvintele sunt legate amar, cu un suras adanc, si, totusi, totul pare soptit pentru cel cu paharul dinainte. Indepartat in tristete e cantecul oltenesc:
Sub fereastra casei mele
Trece-un stol de randunele,
Nu e stol de randunele,
Ci sunt dragostele mele
Care m-am iubit cu ele.
Iubirea mea vine aci si ea, ca o stafie a pacatului. Colonelul a cerut si ceva de luat in gura cu vinul, si intarzie, prins de frumusetea dintai a cantecului. E in mine o falfaire usoara de aripi, o duiosie de prisos. Aci, la raspantia de drum mare, imi simt tot sufletul deschis ca o rana. E o intalnire cu cantecul pamantului, si stranie transpunere intre chinurile iubirii mele de oras si chinurile adunate, ca o drojdie, in sufletul asta obstesc de raspantie. Cel care-si framanta mustata si bea si asculta de unul singur, cu mana la tampla, se intoarce spre cantaret: "Zi-l iar". Si ascult cel mai amar cantec de dragoste, de blestem, de pacat, al acestor vai de munte:
O foaie verde firul ierbii
Of, of, of, Leano,
Ma suii pe dealul Cernii,
Unde paste puiul cerbii,
Of, of, of, Leano,
La puica cu ochii negri
Vocea, calda ca vinul, incepe cu un ison barbatesc si plin ca o invocare, apoi "foaie verde firul ierbii" e spus ca un tarat viu de sarpe, pentru ca prima silaba din "ierbii" sa se adanceasca intins, ca o arcuire de durere, tamaioasa. Pe urma, in chemare, acel "Leano" e nemestesugit si de-a dreptul ca un piept sfasiat, dar numaidecat totul e readus inauntru cu barbatie, ca sa se incheie intr-un joc cu surasuri si incercari de sagalnic, pe cand tambalul picura lacrimi. Totul cade adanc in piept, lungind prima silaba din "negri" intr-o voluta de jale. Si tot cantecul e din simtiri, care ar vrea, fara voia barbatului, sa fie strigate, sa se inalte in rasuciri de patima, dar sunt cu mandrie si amaraciune gatuite si rasfrante in largi invaluiri de jale, ca o incercare de zambet rezolvat in strambaturi de durere. Amesteca acel rar "puiul cerbii" cu reflexul puhav al orasului:
O, m-a mancat, manca-o-ar dracii.
Mi-a mancat polii si francii.
Si deodata iar iubirea, plamadeala de nebunie, de dezgust, de jaf, de setea de a lepada tot ce-i strain, de a evada, de a invia intr-o forma sau alta:
O, hai, mandro, sa trecem Oltul,
Sa schimbam vorba si portul.
Fata draga si zapacita, daca am putea si noi fugi si noi, daca ne-am putea dezbraca de tot ce-a fost Nu vezi ca nu mai poate dura asa?
O, hai, mandro, sa trecem apa,
Sa schimbam vorba si fapta.
Sa ne schimbam felul sa fugim din lavra meschinariilor, sa uitam indoielile si furiile si deznadejdile sa fie ca in ceasul dintai.
O cruce de voinic s-a frant inauntru, ca ros de o boala fara leac, eu am golit nu mai stiu al catelea pahar, fiorul nemarginirii intunecate ne-a facut sa tremuram usor si, plutind greu in noi insine, am plecat.
De la Rucar incolo suntem opriti la toate posturile de santinele care ne recunosc. In zona asta de acoperire nu se mai circula de multa vreme decat cu o invoire speciala.
Intunericul s-a mai rarit, si in stanga si in dreapta intalnim din cand in cand si luminisuri, in care siluetele copacilor pun umbre catifelate. Ma simt bine, ca un bolnav dupa o criza acuta si, desi nu e nici o adiere, simt venind din stanci ca un fluid racoros si mangaietor, care-mi da o senzatie de prezenta a intregului meu corp.
E mereu o mireasma de brad si de fan copt, care improspateaza simturile.
Colonelului i-a venit acum pofta de vorba.
- Ma uitam, domnule, azi la cafenea. Ca n-am ce face la Campulung, dar ma duc asa, duminica, sa mai vad lume, sa mai schimb o vorba acolo, ca mi s-a urat la stana noastra de la Dambovicioara numai cu soldati
- Bine, dar azi e sambata! De ce n-ati ramas pentru maine acolo?
- Generalul, azi pe la patru, cand am ajuns, ca stia ca viu, mi-a trimis vorba sa caut sa-l vad. Ei stiu, toata lumea, obiceiul meu acolo, cand viu. Las caii sa se odihneasca la Splendid, ma scutur putin si o pornesc la cafenea pe bulevard. Acolo ne gasim toti. Ne uitam la lume si mai povestim ce stim, mancand branzoaice de zmeura si ciocnind sprituri. Pe urma, la masa, la Spirea, si iar la cafea, la Tudose. Azi, cum iti spun, generalul parca ma astepta, ca ma si cheama la el. Mi-a spus sa plec la regiment. Maine dimineata sa fiu acolo. I-e frica, se vede, de vreo inspectie. Asa ca am lasat caii sa se odihneasca putin. Pana atunci cerusem un sprit rece lui Cyrano la o masa afara, cand tocmai te-am vazut pe dumneata trecand si pe urma intrand la Splendid. Ei, mi-am zis, asta e de la mine. Ce cauta aici? Si am trimis sa te aduca. Nu stiam ca esti cu nevasta. Trebuia sa vii sa-mi ceri permisie ca-ti dadeam. Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi in legatura cu razboiul, cine stie?!
- Credeti ca vom intra in vara asta?
- Noo nu cred Daca n-am intrat pana acum Dar poate ca e ceva. Tocmai imi spunea un jurnalist din Bucuresti ca maine va fi un consiliu de coroana. Ca la cafenea, ce naiba sa faci intre doua si patru, pana iese lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit tanarul asta
- Ce ziarist? din Bucuresti?
- Da, din Bucuresti; pare sa aiba legaturi sus, acolo Ca stia al naibii o multime de lucruri. Mi-a dat numele unui deputat care a obtinut un permis pentru zece vagoane de untura. Domnule, zece vagoane de untura. O jumatate de milion de lei a luat numai la asta, ca platesc ungurii ca disperatii. Hai, Vasile, mai pisca roibul ala ca se lasa greu Ieri, imi spunea, le-a si trecut prin vama, la Predeal. Dar parca deputatul asta e singurul? Toti, domnule s-au imbogatit Cica umbla cucoanele din birou in birou, nu lasa petitia aprobata nici un moment din mana, pana nu au hartia de permis lucrata gata
- Credeti asta?
- Da cate mi-a spus! Ca nici el n-avea pe nimeni in Campulung si cum n-avea loc la masa, mi-a cerut mie voie Ca pe urma am trecut amandoi la Tudose. Dealtminteri, e un om cu legaturi Dumneata nu esti din Bucuresti? Ei, atunci trebuie sa-l cunosti Stai, ca-ti spun numele acum asa, Grigoriade mi-a spus ca-l cheama.
Cred ca n-am mai avut o picatura de sange in obraz. Parca tot sufletul imi plecase spre capatul lumii. Colonelul n-a observat, pentru ca eram in intuneric. L-am vazut tragand din tigara, in para rosiatica, asa ca si cand in clipa asta nu se intamplase una dintre cele mai mari catastrofe cu putinta Am intarziat raspunsul, caci nu puteam scoate o vorba. Si pe urma, ca un animal sfarsit:
- Un domn tanar? de vreo treizeci de ani? nu?
- Da cam asa.
Si, lipsit de respiratie, clatinandu-mi-se tot sufletul:
- Cu ochii mari, mustata mica, neagra?
- Ei, ala e Imi inchipuiam eu ca-l cunosti.
Da era amantul nevestei mele. Mi-am spus ca daca nu voi avea calmul desavarsit, nu voi putea afla nimic din ceea ce ma innebunea sa aflu, nici un amanunt nou, care sa-mi dea satisfactia monstruoasa a certitudinii. Am facut o sfortare darza sa ma infrang si, cu o nota mai sus poate, mi-am cantat totusi rolul:
- Il cunosc Nu e ziarist propriu-zis E un fel de cronicar monden Dar are legaturi frumoase. Ce cauta la Campulung?
Colonelul era mereu tihnit si familiar, ca si cand n-ar fi observat ca in loc de calatorul cu care pornise la drum, avea acum alaturi un strigoi.
- Nu stiu dar l-am mai intalnit si alta data.
Am intrebat in continuare, cu buze arse:
- Sta atunci toata vara la Campulung?
- Nu cred mi-a spus ca n-are pe nimeni (ca a luat masa cu mine la restauranT), dar pare ca l-am mai vazut si alta data. Vine asa, cate doua-trei zile, si pleaca.
"Spune spune tot! imi ziceam in gand. Da-mi pe gat tot paharul de otrava pana la fund, pana la drojdie, il si simt in sange."
- Dupa cate am mirosit eu trebuie sa fie vreo femeie la mijloc.
Eram singur, in gol, atarnat ca si cand imi cazuse o scara de sub picioare.
- Da asta cred si eu.
- El - si apasa pe "el" - mi-a spus ca maine, la consiliul de coroana, e chestie mare
Dupa socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri de Campulung. Pe jos, alergand ii puteam face in trei ore. I-as fi gasit pe amandoi in zorii zilei, in pat.
- Spune ca Take Ionescu, inteles cu Filipescu, dar eu cred ca mai mult imboldit de asta de Filipescu E om naprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar ca el l-a facut zic, s-au inteles sa spuna regelui: ori-ori! Regina e cu ei.
Rasarise luna si soseaua alba parea catifelata si umeda, ca si poienile de iarba, ca si grupurile negre de brazi din valcelusile pe langa care treceam.
- Domnule colonel, nu va suparati, mai aveti vreo tigara?
- Cum nu, dragul meu, cum nu De ce nu mi-ai spus ca fumezi? Ca eu fumez intruna ca sa mai treaca drumul asta, ca e lung al dracului.
Nu fumam de obicei si nu stiu de ce am vrut sa fumez acum. Am inteles ca bonomia colonelului meu e pricinuita de plictiseala drumului si ca asta l-a facut, mai ales, sa ma ia cu el. As putea sa mai insist, dar prefer sa-l las sa spuna la intamplare, ce-i dicteaza pofta de vorba, iar eu sa trag numai cu cangea, la malul meu, amanuntele care ma privesc. Aduc, cu incapatanare in martiraj, iar vorba:
- E baiat de viata, Grigoriade asta Imi pare rau ca nu l-am intalnit si eu. Cat spunea ca sta la Campulung?
- Zicea ca de data asta sta pana luni marti poate Sa vada ce se mai intampla.
Tigara imi amarase si ea gura.
- Cu siguranta ca pentru o femeie a venit
- Asa cred si eu Ce sa-i faci? Nu le-ai vazut pe toate, ca la sase bulevardul e ticsit, cum umbla forfota gatite si sulemenite toate fara barbati?
Asta era si nevasta mea Asadar acesta e datul realitatea.
O clipa surprins, ca si cand ar fi trecut un automobil cu viteza numai la o jumatate de pas de mine, mi-a fost teama sa nu-si dea seama, subit, colonelul, ca sunt si eu printre acesti barbati.
Dar trebuia neaparat sa stiu amanunte. Trebuia sa joc teatru, caci numai tras de limba cu abilitate, colonelul imi va da cifrul care sa-mi explice catastrofa. Cel mai bun lucru e sa-l las sa spuie tot ce-i trece prin cap si eu, dintr-o defilare, sa retin ceea ce ma priveste.
- A si Grigoriade ala e un tacam
Bun, bine, totul e sa fiu vesel, deci surad:
- Da cum sa nu-l stiu, are o trecere nebuna la femei.
- Da parca numai la femei se pricepe? In toate E dat dracului Uite, la table De doua saptamani de cand e aici, i-a smintit pe toti le-a luat o multime de parale. Si sunt printre ei scule istete care de patruzeci de ani freaca zarurile.
Simt un nou fior care ma dizolva. "De doua saptamani" e aici? Dar adineauri colonelul vorbea de cateva zile Nu cumva stie ceva? nu cumva e un soi de complice si acum l-a luat gura pe dinainte? Si gandul imi alearga ca o suveica, in urzeala posibilitatilor.
- Asculta una buna de-a lui. Ca da cu zarul, dar gura nu-i tace. Zice ca la Paris, dupa ce si-a tocat averea, ramasese fara sfant. N-avea ce manca. Si atunci, asculta ce pune la cale cu un amic, tot asa de curatat ca el. Angajeaza pe Caruso pentru un concert si semneaza, dar cu conditia ca - asta era cu trei luni inainte - are drept, cu o luna inainte, sa renunte la concert, platind o suma oarecare, nu prea mare, dealtfel. Tipareste afise, anunta la gazeta si pune in vanzare biletele - dar aici sa vezi abilitate - cu un pret abia dublu decat la orice concert obisnuit. Nu pune insa in vanzare decat vreo cincizeci de bilete, iar restul le plaseaza pe sub mana, cu preturi de sase-sapte ori mai mari. Si, bineinteles, se vand toate. Cu o luna inainte insa, anunta pe Caruso ca renunta la concert, plateste despagubirea si da de stire la gazeta ca nemaiavand loc concertul din ziua cutare, persoanele care au cumparat bilete sunt rugate sa se prezinte la agentie sa li se restituie banii. Adica atat cat era scris pe bilet. Restul l-au bagat ei doi in buzunar. Nici justitia n-a avut nimic de zis. Zice ca un an a trait larg la Paris din ce-a castigat din afacerea asta. Cand iti spun ca e un tip
Colonelul e foarte amuzat si eu fac mult haz ca sa-l antrenez.
- Dar lui varu-meu? Ce crezi ca i-a facut lui varu-meu? Ca mi-a spus-o si pe asta. Era incantat cand a auzit ca Dinculescu mi-e var. Intr-o zi, iar ii crapa buza de cativa franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine sa imprumute, ca imprumutase de la toti. Barem de la Dinculescu luase de zece ori Ei bine, se duce tot la el. Dar cu doliu la brat si cu o mutra deznadajduita: "Draga domnule Dinculescu, mi-ai facut multe servicii si-mi pare rau, caci nu vreau sa crezi ca abuzez de bunatatea dumitale. Dar uite, mi s-a intamplat o mare nenorocire. Am primit chiar acum o telegrama - si vrea s-o arate, dar Dinculescu refuza - ca mi-a murit tata Te rog, da-mi doi-trei napoleoni, sa dau si eu o telegrama si sa trimit sa cumpere un buchet de flori acolo" Bietul Dinculescu, speriat, induiosat, a scos imediat un bilet de o suta si a inceput sa ceara detalii sa intrebe ce varsta avea batranul de cand nu l-a vazut, daca a fost cumva bolnav.
Dar dupa ce pleaca Grigoriade, gaseste telegrama "uitata" pe masa. Vrea s-o ia, sa alerge dupa amicul nostru, cand privirea ii cade pe text si ce citeste? Un singur rand: "Daca n-ar fi prosti, desteptii ar muri de foame".
Grigoriade spune ca pariase cu un amic ca Dinculescu va "marsa", ba ca era sigur ca va refuza sa citeasca telegrama ticluita.
Rad asa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.
- Domnule, al dracului strasnic tip. Stiam si eu cateva de-ale lui, cu femeile
- Asculta si cu femeile una buna Cunoscuse, spunea el, la o receptie la legatie, o femeie splendida. Si cum o cucerise e o poveste. Nu stiu cum facuse rost de invitatie la legatie, se vede ca era cunoscut din vremea cand avea parale, dar acum n-avea camasa la frac. Ei bine, spunea ca si-a facut un plastron din carton, pe care a lipit hartie alba de lux. Si asa, era printre cei mai bine. Ii trece prin cap sa faca partenerului de vizavi, la cadril, o farsa, dar sa vezi ce farsa. Ii spune in soapta, in treacat, in timpul dansului: "Incheie-te la pantaloni". Bietul om sa-i vie rau. Stii Stii cum e fracul desfacut in fata, nici vorba sa duca mana. Facea fete-fete si-l treceau sudorile. Dupa dans, cand a vazut ca si-a batut doar joc de el, a vrut sa faca scandal, dar s-a terminat cu bine si a ras toata lumea. Ei bine, domnule, iti vine sa crezi? cu gluma asta a cucerit femeia una din cele mai bine femei de la Paris, nevasta unui consilier de legatie cu nume mare, foarte bogat.
Nimic nu ma intereseaza din flecareala asta, mai mult pare-se ticluita din anecdote, dar ea imi zugraveste de minune tipul meu, care isi facea un ideal din asemenea isprava, si erau toate din bagajul admiratiei lui sincere. Ma gandesc in ce mocirla te poate baga o femeie. Colonelul se amuza si el cu simplitate, povestindu-le. Dar ardeam sa vie la lucruri mai apropiate de mine.
- A, eu stiu o intamplare a lui cu o femeie din Bucuresti.
- Stai-stai, ca si asta e interesanta. Intr-o zi, cand femeia era la el in garsoniera, si-l credea pe barbatu-sau plecat pentru trei zile la o conferinta diplomatica, nu stiu unde, ea se hotaraste sa ramana toata noaptea la Grigoriade, dar, pentru orice intamplare, trimite acasa un plic desfacut, ca din partea celei mai bune prietene - Madeleine o chema, zice el - prin care asta o roaga sa vie sa doarma la ea, ca-i e urat singura, caci barbatul ei e plecat. Si, sigura de aceasta prietena, cea mai buna a ei, nici nu o mai intreaba macar. Trimite biletul cu indicatia printr-un comisionar, sa spuie cameristei sa-l puie chiar pe masuta din dormitorul ei. Catastrofa. Barbatul vine de dimineata de tot, ii face un scandal imens. Pasamite, el petrecuse toata noaptea chiar cu "cea mai buna prietena" a nevesti-si Femeia, uluita, prinsa asa in cursa, se stapaneste, nu spune o vorba si pleaca. Dar cum tipul vrea sa divorteze, ea isi aduce aminte ca mai are o prietena, Madeleine, o roaga, o implora pe ea si pe barbatul ei sa declare ca ea a scris scrisoarea si, dupa destule peripetii, izbutesc sa-l convinga si pe barbat de acest lucru, ca voia nebunul sa strice casa.
Tot sufletul mi-a devenit alb ca pielita pe care o atinge termocauterul. Imi inchipui seria de complicitati care s-au contractat pe socoteala mea. Cu Anisoara, cu barbatu-sau, cu servitoarea mea (ca sa-mi puie scrisoarea la indemanA). Toti stiau si eu ma impacasem convins si fericit.
Colonelul a mai povestit si alte ispravi, dar eu n-am mai ascultat nimic. A trecut, nu stiu cand, la alte chestii, a vorbit despre consilii de coroana, despre armament si altele. Nu auzeam decat tonul lui, urcand si coborand, ca si liniile de intuneric de pe laturi, fara sa inteleg nimic. Ca sa nu prinda de veste, ii parodiam finalurile de fraza.
- rege raspicat tata-sau "mie-mi trebuie un liceu militar".
- (scazuT) liceu militar sigur
- saptamani Anglia alb patru sute de mii iti vine sa crezi?
- (absent si mirat, cu vocea uscatA) Extraordinar!
Simteam ca nu voi mai apuca ziua de maine. Daca as putea sa ma intorc, si simteam, material, ca drumul vietii mele o ia acum pe o perspectiva de judecati, ecouri de gazeta, ocna. Ca de pe acum nu mai sunt ce am fost. Daca nu ma intorc insa, innebunesc. Tot ce era in mine capatase o viata exasperata, ca si cand un virus puternic rupsese tesuturi abia refacute, imi gonea sangele din organ in organ si-l izbea in creier, ca un puhoi in mal. Tot ce fusese fericire, culoare si lumina induiosata in trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie. Gandul ca am "marsat" (vorba coloneluluI) facea sa-mi fiarba mai mult sangele. Din trecut imi veneau unele peste altele, ca peisaje si momente diverse suprapuse in film, fragmente de scene, cand eram nebun de fericire si incredere. Avusesem indoieli, care erau urmate si anulate de scene verificatoare oarecum. De atatea ori in trecut avusesem banuiala ca eram inselat, interpretand o serie de gesturi si momente intr-un anumit sens. Dar privind altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb si negru. O foaie era impartita in romburi alaturate, albe si negre. Uneori, cand priveai, aveai impresia ca sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleasi romburi erau goluri cu muchii adancite. Lucruri pe care le interpretasem intr-un fel, le intelegeam acum altfel. Cand n-a vrut sa plece la tara, cand a vrut mai ales sa vie de la tara, desi el era acolo (eu am crezut atunci ca o plictiseau toti si ca vrea sa fim noi amandoi, acasa; iar acum inteleg ca probabil era geloasa si ca se certase cu eL), cand mergeam la teatru, cand nu si-a mai vorbit cu Anisoara, cand mi se dadea si cand nu mi se dadea. Pentru tot trecutul acesta, as fi vrut acum o explicatie care sa rasuceasca totul, o rafuiala innebunitoare.
Intram, ca printr-o poarta, in Cheile Dambovicioarei, in spartura carora era intuneric racoros si deplin, caci luna nu mai razbatea. Erau luminate, ca de o candela, numai sus de tot, ametitor, stancile si muchiile de creasta cu brazi singuratici. Pe tot drumul de la Rucar, n-am intalnit nici un trecator si iata acum in defileu cativa insi intr-o caruta par diavoli, de neasteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dandu-se la o parte, pana in sivoiul urlator, de parca ne pandesc.
Din cauza apei nu mai putem vorbi si tovarasul meu de drum tace si el. Eu fac planul cum sa reviu in sat, dupa ce ma despart de colonel, ca sa ma intorc la Campulung. Voi promite o avere vizitiului ca sa intoarca numaidecat cu mine, pana intalnim alta trasura. Pot sa ma dea, daca vor, dezertor. Pana cand nu s-a luminat inca de ziua, trebuie sa se hotarasca, sa se sfarseasca totul. Restul pe lumea aceasta nu are nici o importanta. Colonelul si-aprinde iar tigara si, la lumina rosiatica a chibritului, ma priveste lung.
- Ce ai? Nu ti-e bine? Nu mai pleca la drum fara manta. Sau ia-ti cu dumneata si un veston mai gros.
Imi aduc aminte ca dimineata trecusem pe acelasi drum, uluit de soarele si de mirosul diminetii de munte, fierband de nerabdare sa ajung mai repede, caci imi cerea sa viu negresit si gandeam ca sufera fara mine. Ieri credinta asta ca "sufera fara mine" imi dadea o betie induiosatoare, iar azi amintirea acestei increderi imi provoaca greata, de mi se stramba buzele. Si, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu atat mai tari erau zvacnirile de sila, cu cat mai vii fusesera bucuriile.
Ah, mascarada cand sarbatorisem doi ani de la casatoria noastra. Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai cautat restaurant de petreceri, peste douazeci de prieteni, perechi tinere, care duceau viata "mondena", de asemeni si cativa colegi si fete care erau inca liberi. Eram fericit ca un copil. I-am facut ei dar un inel de pret, masa era incarcata de flori si cristaluri, s-a baut sampanie pana in zorii zilei. Toti ma priveau cu duiosie si oarecare invidie. Ah, as vrea sa cada o stanca din peretele asta al defileului, sa ma striveasca, pentru ca inteleg ca privirile erau mai mult de ironie, pentru ca desigur se vorbea de pe atunci de amorul nevesti-mi, pentru ca, radios si induiosat, jucam un rol nesfarsit ridicul. Va trebui sa alerg in noapte pana or plesni caii, dar sa-i gasesc culcati, alaturi pe sofa si sa ma rafuiesc cu ei.
Imi amintesc si de inceputul toamnei, cand era insarcinata si nu voia sa aiba copil, iar eu eram nebun de bucurie, ii sarutam, cu ochii in lacrimi, mainile, o rugam sa nu faca nelegiuirea de a inlatura, realizata, imbratisarea noastra.
Pe patul alb inflorit, al sanatoriului, unde o dusese vointa ei indarjita, sarutam pe umeri, pe bratele albe, pe sani, trupul care avea sa-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls din femeia cea mai draga. Ea nu vrea si eu tineam, facand un exces de zel ridicul, sa aiba un copil care probabil nu era al meu As vrea sa fiu biciuit pana la sange, sa fiu calcat in picioare. Cand ea vrea sa ma crute caci al lui era desigur copilul (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? pentru ca o legatura cu un amant presupune imprudente, acum inteleG). Probabil ca au inceput de cand s-au cunoscut. Cu strangeri de mana prelungite, cu pipairi pe sub masa, cu potriviri de vizite la prieteni comuni
- Gheorghidiule, uite ca am ajuns Stii ce zic eu? Caii sunt obositi rau, ca au calcat azi peste saizeci de kilometri, iar drumul in munte nu e lung, vreo cinci kilometri de la biserica, dar e greu, piezis, serpuieste pe coasta numai. Ramai pana maine la Dambovicioara. Gasesti un pat, fie la batalion, fie la aprovizionare. Vorbesti cu ofiterul de serviciu. Poate ramai chiar la el. Ca sa pleci singur in munte e pericol si de dihanii.
- Domnule colonel, v-as ruga as vrea sa fiu inca in noaptea asta
- Baiete, sunt prapaditi rau caii Ce zici, Vasile?
- Rau, domnule colonel credeam ca nu mai ajungem
Trasura s-a oprit in fata unei pravalii si coboram amandoi.
- Spune-i capitanului Dimiu sa fie cu bagare de seama maine, ca-mi miroase a inspectie Nu stiu ce vor cei de la corpul de armata. Daca n-o fi nimic, poimaine sa vii sa-ti dau o permisie de trei zile, ca sa-ti vezi nevasta la Campulung.
Cum ma despart de colonel, alerg dupa Vasile, intr-o curte, in care a intrat, uruind de pietre, trasura.
- Asculta, Vasile, ai zece poli de la mine daca te intorci acum cu trasura la Campulung.
- Domnule sublocotenent
- Pana la Rucar, Vasile.
- Domnule sublocotenent, nu merg caii
- Schimba-i ia altii
- Domnule sublocotenent, sunt caii regimentului intru-n puscarie
- Vasile, iti dau douazeci de napoleoni Poti cumpara o pereche de cai de trasura.
- Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, ma nenorociti. Nu se poate Mai bine merg sa va duc la domnul ofiter de serviciu.
- Lasa-ma in pace.
Sunt acum singur in mijlocul catunului de munte. De jur imprejur, culmi cu creste de piatra, inaltate drept, incalecate, cat poti intinde pe pamant gandul. Rupturi de stanci, sivoaie, paduri, prapastii, poteci intortocheate. Lumina de luna da peste tot o impresie dura de vesnicie. Si, la peste treizeci de kilometri, fara ca eu sa pot ajunge acolo, pe un asternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi si al amantului ei, incolacite ca ale pisicilor dormind Mai sunt doua ore din noaptea asta, atat de eterna si calma in afara, si cu atatea viziuni de sange si intuneric in mine. M-am oprit sa ma gandesc pe o banca de mesteacan, facuta de trupa ca sa infrumuseteze cantonamentul. Inteleg ca nu voi mai putea fi la Campulung pana in zori. Imi spun ca trebuie, acum, cand stiu totul, sa am taria sa aleg alt prilej. Dar nici pe loc nu pot sta pana la ziua. Trebuie sa ma misc. E in mine o fierbere de serpi innebuniti. Plec pe drumul din padure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci albe, neingradit parca, asa pe coasta, las bisericuta cu turla galbena sub luna (de unde atatia morti aci?) si urc drumul lucrat de soldati, care se deosebeste greu. De la o vreme merg prin padure, fara sa mai vad nimic, fara sa stiu daca luna a apus sau daca e impiedicata de copacii desi sa razbata pana la mine. Urc mereu, repede, gafaind si iar oprindu-ma. Cand scap de intunericul padurii, si intunericul dinafara a devenit apos parca E mai sters, se pregatesc zorile. Casuta Ioanei, unde stau, e retrasa spre stanga, la vreo douazeci de pasi de frontiera. Dealtfel nu sunt zece case, toate cu prispa, imprastiate pe damburile acestea mici, acoperite cu pasune, si sunt mai curand legate de casele de dincolo decat cu cele din tara romaneasca. Acum e in jurul meu o ceata viorie, aproape violeta, ca in cel mai modernist tablou. Pe urma, in stanga, aproape de catun, Piatra Craiului, care mi-a parut totdeauna - dominatoare cum e si singura - o imensa catedrala de piatra violeta, incepe sa-si lumineze cu aur creasta cu sapte turnuri in linie.
Alergarea asta de cinci kilometri, in urcus, m-a istovit si mi-a facut bine. Ma trantesc pe patul acoperit cu paturi, imbracat, cu fata infundata in perna. Trupul, de la gat in jos, mi-e din pietroaie.
A doua zi e numai soare alb si verdeata vie pretutindeni. Ceasul cu bratara, de campanie, imi arata 11 si jumatate. Mi-e gura uscata, obrajii parca scorojiti, ochii bombati in pleoape. Ocolesc cu gandul ce a fost ieri, cum as ocoli o locuinta contaminata. Dumitru, lung si zanatic lucrat, imi toarna cu caldarea apa rece de ma racoresc, gol pana la brau. Sunt un bolnav care a suferit taieturi, injectii, masaje; acum ma simt mai bine, dar cred ca orice gandire precisa mi-ar face rau, ca unui trup bandajat o atingere sau o miscare gresita. Trec peste comicaria de transee care imi inconjoara casa ca o potcoava si cobor in vatra taberei, unde sunt bordeiele trupei.
- Don sublocotenent
- Ce e, ma tigane?
- Don sublocotenent, trai-v-ar Dumnezeu faceti ceva si cu mine
- De ma!
- Dati-mi drumul de aci
- De, ma Vararule, stiu eu? n-ai vazut ce a spus domnul capitan? Sa vedem ce mai zice si azi.
Vararu, tigan ca de patruzeci de ani, pletos si cu mustata ca vrabia, neagra, a fost incorporat, mi se pare, mai mult in gluma. L-o fi intalnit vreun ofiter, l-a intrebat daca a facut armata si l-a adus la regiment. Nimeni nu prea stie cum a ajuns la compania noastra.
- Don sublocotenent, sa traiti, am trei copilasi, n-au ce sa manance. Asa sunt, si arata cu palma de la pamant.
- Sa-mi spui cand o fi domnul capitan.
Sublocotenentii Haranoiu si Mitica Radulescu sunt mirati cand ma vad.
- Dar era vorba sa fii la Rucar, draga?
Le spun ca m-a intors colonelul si ca se asteapta o inspectie.
Au amandoi "alpenstockuri" frumos lucrate de catre ordonante si acum sunt cam la plimbare in dimineata asta insorita. Plutonierul Neagu ne iese inainte si ne invita pe toti la singular:
- Domnule sublocotenent, poftiti si dumneavoastra.
- Unde, Neagule?
- La compania a 12-a. Au prins soldatii niste iepuri azi-noapte si am facut si noi o mica petrecere Maine e ziua lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. Poftiti sa luati o gustare.
Sub un umbrar de craci si frunze, e o adevarata carciuma. Au un violonist si un diblar, care canta si din gura. Mai intalnim si alti ofiteri, care gusta cu condescendenta de pe farfurioarele cu friptura si din paharele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine.
- Domnule sublocotenent, ce ziceti? cand om pleca de aici?
- De, ma Vasile, stiu eu Vad ca nu e rau nici aici, si arat cu privirea carciuma.
- Domnule sublocotenent, avem si noi neveste si copii.
O durere amortita ma injunghie intre coaste, dar lautarii canta mereu. Cand, dau iar cu ochii de Vararu.
- Domnule capitan, ce facem cu Vararu asta? Il mai tinem?
Vararu a priceput si se apropie, spre bucuria ofiterilor, pe care-i amuza nesfarsit cu raspunsurile lui nemilitaresti.
- Ce, ma, vrei sa pleci? Tu nu vezi ce tanar si voinic esti?
- Nu sunt, domn capitan, sa traiti Sunt batut de Dumnezeu, si e gata sa ne arate o hernie, in hohotele de ras ale tuturor.
- Te facem capural, ma Vararule, incearca unul sa-l parodieze Cand te-oi duce acasa, se sperie tiganii tai.
- Ma faceti pacatele mele ca eu n-am facut militarie nu stiu nimic.
- Asculta Vararule, cum il cheama pe rege?
Vararu nu poate pronunta niciodata "Ferdinand" si acum refuza, izmenindu-se ca o fata:
- Da lasati-ma, dom locotenent Ca daca nu-s militar
Ofiterul se infurie:
- Ia asculta, ma tigane, ce? noi glumim aici? ei, al dracului: "drepti"!
La strigatul crispat al ofiterului, omul ingheata, luand o pozitie aproape soldateasca, pe urma comanda tuna: Culcat drepti, culcat drepti. Si Vararu se tranteste si se ridica de la pamant in masura comandei, ca o broasca automata.
- Vararu, cum il cheama pe majestatea-sa regele?
Prapadit rau, raspunde din suflet si fara sa priveasca pe nimeni:
- Sa traiti, pe domnul rege il cheama Lisandru.
E un hohot general de ras. Cel mai frumos nume i se pare lui Vararu acesta de Lisandru si-l da bucuros regelui, cand nu poate sti numele adevarat.
- Cum Lisandru, ma? Vezi ca la noapte faci trei schimburi de planton.
- Il cheama pe regele pe regele, il cheama "don colonel Lupascu" striga disperat Vararu de frica serviciului.
E singurul nume oficial pe care l-a putut retine si-l da in extremis tuturor pentru ca probabil socoate ca, fiind cel mai inalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare ca stie ca nu e chiar al regelui.
- Domnule capitan, dar in definitiv ce facem cu el?
- Eu stiu? sa-i dam drumul Dar n-are nici un fel de act nu poate dovedi ca a trecut de treizeci de ani
Il tinem sa-l facem lautar.
Intervine camaradul Popescu, flacaul, surazand:
- Da-l dracului, domnule capitan, ca are patruzeci de ani batuti. Si nici nu stie sa cante, ca e laiet padurar.
Capitanul ne asigura ca maine-poimaine ii dam drumul.
- Gheorghidiule, un bilet de la amicul tau Lajos. Toti camarazii urmaresc cu interes prietenia mea cu ofiterul ungur, care comanda compania de acoperire a vamii.
Ma invita, ca de obicei duminica si sarbatoarea, pentru dupa-masa, catre ora patru, la o partida de popice si de halbe de bere, cu vamesul lor, cu vamesul nostru, cu politaiul de frontiera si cocoanele lor. Sunt petreceri inimoase, cu ras mult, cu glume strasnice. Capitanul ma sfatuieste, cu o autoritate potolita, sa renunt azi la aceasta petrecere. "Sa treaca inspectia asta."
Are dreptate. Am azi mult mai multa nevoie sa stau linistit. Fraza "sa treaca inspectia asta" rasuna iar cu ecouri, in golul gandurilor mele. Daca "maine" e trecut? Simt un fel de crestere dureroasa in mine, de parca m-as ridica in varful picioarelor.
Dupa masa de la popota, pe poteca, peste transee, ma duc sa ma culc acasa. Dar cum raman singur intre pereti, se redesteapta in mine gandurile ca stafiile. Daca Grigoriade pleaca luni dimineata, nu voi mai putea avea niciodata acea certitudine, care singura ar pune capat - intr-un fel sau altul - iadului sufletesc in care ma zbucium. Gandul plecarii, cu fiecare ipoteza noua, se incinge in mine ca un foc. Ingrozit, ma scol din pat si hotarasc sa ma duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenti, care locuiesc amandoi intr-o odaie mare cu doua paturi. Joaca domino. S-au dezbracat de vestoane, si-au scos bocancii. Se pacalesc unul pe altul si jubileaza zgomotos. Intru si eu al treilea. Fac sfortari disperate sa ma angrenez jocului si dispozitiei camarazilor mei. Haranoiu isi aseaza placile.
- Sa stiti ca daca va bat in partida asta, am noroc. Mi-aproba colonelul mutarea de la a II-a Scap de Corabu.
Capitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. Are o figura de inchizitor tanar, cu fata osoasa, cu mustata tunsa scurt, neagra. Si-a innebunit oamenii si ofiterii cu severitatea lui, chiar comandantul "cel mare" al regimentului, speriat de atata disciplina, a scris ca socoate ca primul glont al companiei a II-a va fi pentru comandantul ei. In batalionul nostru de oameni cumsecade si necajiti, cum ne erau toti ofiterii, de pareau mai curand niste dascali provinciali cu ticuri si nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena.
- Eu sunt mai generos, adauga Savulescu. Daca voi castiga, la sfarsitul lunii ne schimba de pe frontiera Mergem la R, dansam la iarna si ne revedem damele, fratilor.
Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicatii in aceasta lume? Eu ce sa doresc, ce sa izbandesc eu, daca voi termina cel dintai placile albe, cu jumatati si puncte negre?
Catre patru dupa-amiaza navali in odaie un gradat, care lua speriat drepti:
- Traiti, domnule sublocotenent Poftiti jos in tabara.
- Toata lumea, ma baiete? Ori numai a 11-a?
- Toata lumea. E ordin sa echipam oamenii si sa ridicam posturile de pe frontiera.
Incremenim cu totii.
- Sa ridicam posturile, baiete?
- Asa e ordin pana intr-un ceas sa fim gata. Au si inceput sa se adune domnii ofiteri jos.
Savulescu a inceput sa chiuie sa faca tumbe in asternutul patului:
- La R, fratilor ne revedem damele.
Chiuie si urla, Haranoiu nu-si gaseste, de zorit ce e, bocancii.
- Ma baieti, dar daca o fi razboi? intreb eu banuitor.
- Ce razboi, Gheorghidiule baiete, ce razboi? Ar fi venit ordin sa retragem posturile de pe frontiera? sau dimpotriva sa le intarim? Acasa, baiete Mergem la R
Coboram in valcea, peste garduri si faneturi, ca nebunii. Jos in vatra taberei, intre bordeie, e mare miscare. Ofiterii de la celelalte companii sunt nedumeriti. Aflam un lucru nou: e ordin sa se imparta munitia de razboi pe oameni.
- Ce-are a face, explica unul. E mai usor de transportat asa, impartita.
E o lumina de dupa-amiaza duminicala, cu soare care pare si el mai curand la plimbare decat la lucru.
Orisan scoate o foaie de ziar, scrisa numai pe o fata, cu litere negre enorme. E o editie speciala: Maine la ora cinci dupa-amiaza e convocat un consiliu de coroana.
Rasuflam usurati vom pleca de aci.
In timpul acesta, depozitele se impart pe spinarea oamenilor.
- Sa stiti ca s-a hotarat neutralitatea definitiva Se retrag toate trupele. Uite pe capitanul Dimiu.
Pe poteca, greoaie si masiva, silueta verzuie a comandantului de batalion se deseneaza ca a unui urias tihnit.
- Hai sa vedem ce e, ca vine de la regiment.
Si-l intampinam in grup, inca inainte de a cobori ca un cioban pe coasta.
Scoate chipiul, se sterge de naduseala si pe mustata plina, blonda, si apoi, cu mai multa spaima decat solemnitate:
- Domnilor, e razboi si m-a facut maior. Ne arata pe umeri galonul lat. Acum stati jos, aici pe iarba, sa va dictez ordinul de lupta, si iar, manios, catre un soldat care asculta incremenit: Ce e, ma? du-te-n ma-ta de-aici
Nimeni nu spune o vorba. Noul maior reia, dupa ce ne-am asezat:
- Domnilor, va atrag luarea-aminte ca e ordin de razboi nu de manevre, ca altadata.
Precizarea e de prisos. Cu picioarele inmuiate, ne-am inghesuit alaturi pe iarba. A scos din buzunar un carnet si dicteaza:
- "La ora 5 adunarea batalionului pe companii, jos in tabara.
La ora 51/2 se impart efectele de mobilizare.
La ora 53/4 se impart, de fiecare om, doua sute de cartuse de razboi.
La ora 6 batalionul III se pune in coloana de mars cu directia satul Dambovicioara, spre regiment.
XX se incoloneaza pe soseaua Vama Giuvala, in ordinea urmatoare:
Batalionul III cu companiile in ordine 9, 10, 12.
Batalionul II cu companiile in ordine 5, 6, 7, 8.
Compania 9 constituie avangarda regimentului.
Compania 11 la dispozitia brigazii.
La ora 8 p.m. regimentul se pune in miscare cu directia Vama Giuvala."
Scriu, lungit in iarba, acest intai ordin de lupta al armatei romane in razboiul cel mare, pe o carte postala, cu colturile rasucite, luata cu cine stie ce gand, singurul petic de hartie pe care-l am. Ma gandesc cui sa o trimit mai tarziu si mi se face in suflet un gol cat lumea, neasteptat. Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi crepusculare si de soare viu.
Maiorul face un efort de concentrare:
- Cine comanda plotonul I de la a 9-a?
Cineva da numele meu si mi se pare ca nu mai e al meu.
- Gheorghidiule, ai sa fii diseara varful avangardei; stii sa te desfasori? Sa-ti alegi oameni zdraveni de patrula. Domnilor, alegeti din vreme patrulele de siguranta pe flancuri. Si acum, va rog, treceti la executare Dumnezeu sa ne ajute.