"Ca mai toti marii prozatori, Camil Petrescu a scris mai intai poezii. Cu toate ca nu lipsesc, in cadrul acestei opere poetice, poeziile de iubire, nici cele de ambitioasa gandire filosofica, trebuie sa remarcam ca in ordinea valorii se ridica ciclul de debut Versuri, adica poezia de razboi, intampinata in genere foarte elogios de critica (suni peste 50 de ani de atunci!
). Faptul ca o astfel de poezie, din asa-zisU) getr AĞocazionalAğ, si-a putut asigura durata si proeminenta, este dintre cele mai tulburatoare si mai semnificative. Dintre toate poeziile de razboi, aparute dupa intaia conflagratie mondiala. Versuri de Camil Petrescu supravietuiesc singure, rezistand la lectura, ba chiar gasindu-si, cu fiecare noua generatie de cititori, alti admiratori. Intelectualisi inainte de a descoperi fenomenologia lui Husserl si de a se voi AĞsubstantialistAğ, poetul a vrut sa-si puna acest prim volum de poezie. Versuri (1922), sub semnul gandirii, deschizandu-si cartea cu memorabila poezie Ideea si cu acel neuitat motto: Jocul idei-lor e jocul ielelor. Poezia se incheia cu versurile de patetica marturie a structurii sale sufletesti:
Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinati si mistuiti launtric,
Cu sufletul marit,
Caci am vazut idei. A vedea idei, dar, nota bene, cum ne previn mai sus citatul motto. ca un joc de aparente inselatoare, poate parea mai degraba o eemfesiune sceptica decat una increzatoare in viata proprie a ideilor, ba chiar in corporalitatea lor, fie si iluzorie; de fapt ideile, asa cum le definesc manualele, ca rezultanta unui raport dmtre doua notiuni, nu pot fi AĞvazuteAğ sub nici un fel, nici macar sub, cel al halucinatiei, insa ele pot fi AĞtraiteAğ, ceea ce cred ca era cazul real al lui Camil Petrescu. Surprinzatoare e insa formularea:
Ca un bolnav cu ochii tintuiti de luna
Pe care nourul o ascunde inca,
Fara durere, fara bucurie,
Eu caut in natura pretutindeni ideile.
Locul de cautare a ideilor, sau, mai bine zis, de faurire a lor, ne invata psihologia, este creierul, dar poetul ne asigura ca pentru el e AĞnaturaAğ (se intelege, mediul cosmiC). ()
Nu sta in intentia mea de a face o analiza si apoi de a incerca o vedere sintetica asupra operei lirice a lui Camil Petrescu, desigur mai putin marcanta, in cadrul operei sale generale, decat cea epica (cele trei romane, toate de primul ordiN) si cea dramatica (inegala, dupa cum creD). Stiu, autorul se credea cel mai de seama dramaturg al nostru si n-ar fi admis in ruptul capului aceasta ordine valorica, in care teatrul sa ocupe locul secund. Daca mi-am intitulat insa articolul AĞpoetul si artistulAğ, am facut-o incredintat ca, in tot ce a scris, Camil a fost un poet (adica un scriitor inzestrat cu o viziune proprie a lumiI) si un artist (adica un scriitor care si-a ingrijit intotdeauna scrisul, nu a fost uri poet spontan, ci unul elaboraT).
In Versuri, viziunea este naturalista, a unui infern uman, care se incheie cu moartea sau cu exasperarea nervoasa a celor supusi nesfarsitelor bombardamente si tensiuni neinchipuite inaintea atacului. Moartea in lupta nu e privita ca un fapt glorios de arme, ci ca un absurd si dezgustator deznodamant, al labilitatii si descompunerii umane. Procedeul obisnuit, in Versuri, este descriptiv, cu ajutorul epitetelor si al comparatiilor (mai rar al metaforeloR). Iata o suita de epitete cu o finalitate descriptiva:
Din coaste-mpadurite si stancoase,
Reci obarsii,
A coborat paraul cu pietroaie mari de munte.
(Repaosul, in ciclul VersurI)
() Mai era nevoie sa ni se spuna ca femeia iubita, oricat ar fi de mica, daca ni se pare o miniatura, aceasta este, ori si-cum, marita? Daca da, atunci Camil se dezvaluie un impertinent realist, chiar si in specia complimentoasa a madrigalului!
Nu vreau sa combat aci principiul anticalofil (as prefera sa zicem calofoB) al lui Camil Petrescu, care a facut ravagii, autorizand AĞscriituraAğ spontana si neglijenta. Voi remarca insa ca el insusi nu si-a pus teoria in acord cu practica, asa cum au procedat suprarealistii cu al lor AĞdicteu automatAğ, ci ca, dimpotriva, si-a inflorit totdeauna stilul. Ca sa-dau forta probanta afirmatiei mele, care n-are nicidecum caracterul unui repros, j imi voi alege exemplele din mult discutatele, ca impovaratoare pentru regie si mai ales | pentru actori, indicatii scenice, de regie (puse in paranteza, intre numele personajului dramatic si textul saU). Ma voi margini la
Danton, piesa dupa care se innebunesc amatorii de himere:
Comparatii:
AĞDANTON (intins ca o lama de spada)Ağ
AĞDANTON (creste din el insusi, ca un fel de simt interior al statuei lui hercu-leane etc.)Ağ
AĞD-NA R (ironica si fina ca o broderiE)Ağ Epitet urmat de o metafora:
AĞLUCILE (strengarita, floare vesela, destinata mortiI)Ağ.
Ca si cum Danton si Doamna Roland n-ar fi fost si ei destinati mortii prin ghilotina (briciul national, cum l-au numit contemporaniI)."
(Din Itinerarii critice, voi III)
