Zaluda de Aurel Podaru (Proza)
Urmele razboiului se vedeau in fiecare gospodarie a satului. Curtile in care nu mai ramasesera barbati in putere isi cascau magaziile deschise, soproanele invechite, cu urmele urate ale paraginii imprastiate la fiecare pas. Nevasta lui Pircu isi vedea de gospodarie, impreuna cu baiatul ei de sapte ani. Muierea lui Gabor insa nu mai facea nici un fel de gospodarie, dar, ca nevasta de ostas plecat la razboi, se ingrijea in schimb cu deosebire de chipul ei, se sulemenea si se gatea, primind in lipsa barbatilor vartosi niste copilandri de paisprezece - cincisprezece ani, ceea ce se cunostea cu prisosinta dupa portile de scanduri unse din belsug cu smoala si mai pastrand urme cafenii de osanda obsteasca. Gospodaria lui Ladariu ramasese pustie; inainte de plecare stapanul batuse ferestrele cu scanduri; acoperisul era pe alocuri spart, brusturii crescusera deasupra, lacatul de la usa ruginise, iar vitele ratacite se strecurau oricand le venea pofta pe poarta cascata, in curtea napadita de hatisul de balarii si de loboda, cautandu-si adapost pe vreme de zapuseala sau pe vreme urata. Un zid de la casa lui Nutu Furdui sta sa se naruie drept in ulita, sustinut de o proptea in chip de furca, infipta in pamant; soarta se razbuna pesemne pe bravul artilerist pentru atatea casute rusesti pe care le daramase, ca ochitor la tunul sau.
Aceeasi priveliste ofereau toate ulitele si ulicioarele din Capalna. Numai la capatul din vale, curtea lui Ilarie Gazdac se falea cu infatisarea ei de gospodarie intreaga, fara surpari. Dar nici acolo nu mai era totul fara cusur. Cocosii de tabla, de vechi ce erau, cazusera de pe acoperisul gabanasului, care se lasase intr-o rana, si orice ochi ager putea desprinde anume alte scaderi in ale gospodariei. Bratele batranului nu mai pridideau la toate, semanaturile se imputinau, fara a mai pomeni de rest; atata doar ca familia lui Gazdac nu se imputina la numar. In locul celor doi frati, Vasile si Dumitru, care rataceau pe fronturi, Leonora nascuse doi gemeni in toamna anului din urma. Izbutise sa faca tocmai pe placul socrilor, aducand pe lume un baietas si o fetita. Sarcina o dusese anevoie, uneori abia mai putea umbla, chinuita de durerile care fulgerau in picioare; mergea tarandu-si glezna, dar indura suferinta fara cracnire, nelasand-o niciodata sa-i schimonoseasca chipul smead, slabit si ferice. In clipele cand durerea ii depasea puterile de indurare, tamplele i se broboneau de sudoare, si numai dupa aceste semne ii era de ajuns Lucretiei, mama-soacra, sa-si dea seama de starea ei si s-o dojeneasca, dand din cap:
- Culca-te, afurisito! Pentru ce te omori cu zile?
Intr-o zi senina de septembrie, a adus pe lume doi gemeni: o fetita si un un baietas. Cand Ilarie Gazdac auzi in ograda ca nora-sa nascuse doi gemeni, asa cum isi dorise, isi desfacu bratele, apoi planse de bucurie si, in cele din urma, se repezi la moasa care venise intr-un suflet.
- Cum vezi, nu se ispraveste cu neamul Gazdacilor! Uite, Leonora mi-a daruit un baiat si o fata. Ce nora! Ce mai nora! Doamne Dumnezeule, scumpa de ea, cu ce s-o rasplatesc eu pentru asta?!
Anul fusese imbelsugat; vaca fatase doi vitei, oile adusesera cate doi miei. Minunandu-se de aceasta darnicie a naturii, batranul isi spunea in gand: "Ce an norocos mai avem, si ce mai belsug! Peste tot numai gemeni. Acusi avem la prasila cu duiumul!"
Leonora alapta pruncii vreme de un an; ii intarcase in septembrie, dar nu se putu intrema pana in tarziu de toamna. Pe chipul ei firav, dintii sclipeau laptos de o lumina calda si blanda, si ochii, ce pareau nemasurati de mari, ii straluceau in obrajii supti. Se daruia toata copiilor si se arata mai putin grijulie cu sine; ragazul de la treburile gospodaresti il cheltuia numai pentru prunci; spala, torcea, carpea si adeseori - asezandu-se pe margiea patului, cu un picior atarnat - isi scotea gemenii din leagan si, eliberandu-si sanii mari, plini de lapte, ca doi pepeni albi-galbui, cu o miscare a umarului ii facea sa sara afara din camasa larga, si-i alapta pe amandoi deodata.
- Si asa te-au stors cu totul! Prea des ii hranesti! spunea Lucretia, plesnindu-si nepoteii peste piciorusele dolofane.
- Lasa, hraneste-i! Nu-ti cruta laptele, ca n-ai sa-l strangi pentru caimac! se amesteca batranul, care-si veghea nepotii cu o gelozie exagerata.
In anii acestia, viata scadea spre vad, ca apele umflate ale Ariesului in descrestere. Zilele se perindau plicticoase si, tarandu-se una dupa alta, treceau nebagate in seama, in vesnica forfoteala, in truda si nevoi, in putinele bucurii si in marile, neadormitele griji pentru cei plecati in razboi. De la Vasile si de la Dumitru veneau rar scrisori de pe front, in plicuri soioase si patate de stampile postale. Cel din urma ravas al lui Dumitru trecuse prin maini necunoscute; jumatate din cuprins fusese sters apasat cu cerneala violeta, iar pe marginea foii de hartie, cenusie, statea un semn ciudat, facut tot cu cerneala. Vasile scria mai des decat Dumitru si, in epistolele adresate Otiliei, o ameninta si o ruga sa termine cu prostiile - zvonuri despre viata prea sloboda a nevestei ajunsesera, pesemne, pana la urechile lui. Dumitru trimitea odata cu scrisorile lui si ceva bani - solda si prima pentru decoratii - fagaduind sa vina in concediu, dar de venit nu venea.
Toamna sugruma copacii si ierburile, brumele de dimineata sfarogeau frunzele, pamantul respira tot mai racoros, noptile de toamna erau tot mai intunecoase si mai lungi. Soldatii stateau cu schimbul in posturi de transee, trageau asupra inamicului, se hraneau ca vai de ei, si nimanui nu-i iesea din cuget amintirea primitoarelor meleaguri natale.
In aceasta toamna, Otilia isi razbuna cu prisosinta tot traiul ei descumpanit de femeie in putere, fara barbat. Ilarie Gazdac se scula inaintea tuturor, ca totdeauna, iesi in ograda si se apuca cu mainile de cap: poarta scoasa din tatani de niste maini raufacatoare se afla de-a curmezisul drumului, zvarlita in mijlocul ulitei. Era o mare rusine. Batranul aseza poarta la loc, iar dupa masa o pofti pe Otilia in bucataria de vara. Nu se stie ce au vorbit ei acolo, dar, dupa cateva minute, Leonora o vazu pe Otilia tasnind afara din bucatarie, cu naframa cazuta pe umeri, ciufulita si cu lacrimi in ochi. Trecand prin fata ei, strangea din umeri, arcurile vartoase si negre ale sprancenelor tremurau pe chipul ei plans si manios.
- Stai, blestematule, c-ai sa ma tii tu minte! suiera ea printre buzele umflate.
Bluza ii era rupta la spate, o vanataie proaspata, rosie-albastra, se zarea pe trupu-i alb. Otilia, cu poalele rochiei fluturand in vant, urca in fuga treptele cerdacului, se mistui in tinda, iar batranul iesi schiopatand din bucatarie, furios nevoie mare. In mers, strangea in patru haturile cele noi de piele.
Leonora auzi vocea ragusita a socrului sau:
- Ai merita o bataie mai zdravana, catea si curva ce esti!
Ordinea fu astfel restabilita. Timp de cateva zile, Otilia se arata intruchiparea cuminteniei si a bunei-cuviinte; seara se ducea la culcare inaintea tuturor, raspundea la privirile pline de mila ale Leonorei cu zambete reci si cu miscari dispretuitoare din umeri si din sprancene, ca si cand ar fi vrut sa spuna: Nu-i nimic, vom vedea! Iar in a patra zi se intampla ceva despre care nu stiau decat Otilia si batranul. Dupa care fapta, nora avea surasuri triumfatoare, iar socrul umbla vreme de o saptamana incurcat si pocait, ca un motan care facuse cine stie ce pozna. Nu-i povesti nimic batranei si-i tainui intamplarea pana si parintelui Irimie, la spovedanie, ascunzandu-i de asemenea si gandurile pacatoase ce-l napadisera cu acest prilej.
Iata cum s-au petrecut lucrurile. Indata dupa intamplarea de saptamana trecuta, batranul, sigur de cumintenia desavarsita a Otiliei, ii spuse muierii sale:
- N-o cruta pe zaluda asta. Da-i branci sa munceasca din greu. Daca are de lucru, atunci nu-i ramane timp sa umble halaripu, ca o iapa in calduri. Ca n-are in cap decat sezatoarea si ulita.
Cu acelasi gand o puse in ziua aceea pe Otilia sa mature aria, sa randuiasca in dosul casei o gramada de lemne vechi, curata impreuna cu ea sura pentru pleava. Chiar in fapt de seara, gandi sa mute vanturatoarea din magazie in sura si o chema pe nora-sa:
- Otilia!
- Ce-i, tata socrule? intreba ea din sura.
- Hai num', sa mutam vanturatoarea.
Potrivindu-si naframa si scuturand pleava care-i intrase dupa gulerul bluzei, Otilia iesi pe usa surii si trecu pe portita ariei spre magazie. Batranul, imbracat cu o scurta vatuita de lucru si cu nadragi carpiti, sontacaia in fata ei. Curtea era pustie. Amurgul purpuriu se stingea dincolo de marginea satului, dangatul de clopote vestea vecernia. Un nouras de culoarea zmeurei sta nemiscat pe cerul straveziu, deasupra capului; dincolo de rau, ciorile se clatinau pe ramurile desfrunzite ale plopilor albiciosi, asemenea unor carpe arse. In linistea netulburata a inserarii, fiecare sunet era curat, sigur si impunator. Un miros de balegar cald, si de fan plutea in aer, dinspre tarcul vitelor. Gafaind in opinteli, batranul, impreuna cu Otilia, aduse in sura vanturatoarea de un rosu spalacit, o puse intr-un colt, impinse cu grebla pleava risipita in gramada si dadu sa plece.
- Tata-socrule! il chema Otilia, cu voce inceata.
Batranul facu un pas in dosul vanturatoarei, fara sa banuiasca nimic si intreba:
- Da' ce-i?
Cu bluza descheiata si cu fata intoarsa spre el, nora isi punea in oranduiala parul la ceafa. O raza sangerie a apusului de soare, strecurata printr-o crapatura din peretele surii, tremura asupra ei.
- Aicea, tata-socrule! Uite! Vino sa vezi! rosti ea, aplecandu-se intr-o parte si privind hoteste peste umarul socrului, la usa larg cascata.
Batranul veni in dreptul ei. Deodata Otilia ridica bratele si, cuprinzand gatul lui Ilarie, impreunandu-si degetele, incepu a se da indarat, tragandu-l dupa ea si soptind:
- Uite, aicea, tata-socrule! Aicea, ca-i moale.
- Da' ce-ti veni? o intreba speriat batranul.
Rotindu-si capul, incerca sa scape din stransoarea bratelor nurorii sale, dar Otilia ii tragea capul spre dansa cu o putere crescanda, suflandu-i in barba cu gura calda, razand si murmurand ceva in soapta.
- Lasa-ma, bestie! se smuci batranul si simti pantecele tare al femeii.
Strangandu-l in brate, Otilia cazu pe spate si-l rasturna peste ea.
- Satano, ai innebunit? Lasa-ma!
- Nu vrei? intreba Otilia, gafaind, si, desfacandu-si bratele, il imbranci in piept. Nu vrei? Sau nu poti? Atuncea sa nu ma mai judeci. Asa!
Sarind in picioare, isi potrivi grabita fusta, isi scutura pleava de pe spate si-i striga drept in fata batranului, zapacit cu totul:
- Atuncea, pentru ce m-ai batut deunazi? Ce, is o hoasca? Adica, dumneata, cand erai tanar, parca erai altfel? N-am barbat de un an! Cu cine vrei sa simt si eu ca traiesc? Cu dulaul? Sac, sontorogule! Na, cotul!
Otilia facu un gest obscen si se indrepta spre usa, saltand din sprancene. Ajunsa in prag, se mai cerceta cu luare-aminte, scutura pleava de pe bluza si de pe naframa si spuse fara sa-l priveasca:
- Nu pot fara de asta. Am nevoie de barbat, iar de nu-ti place, mi-oi gasi eu altul si n-ai decat sa-ti tii gura!
Cu mers leganat, ajunse la poarta ariei si disparu, fara sa se uite indarat, iar batranul, ramas mai departe rezemat de peretele roscat al vanturatorii, morfolind un pai intre dinti, cerceta sura si varfurile incaltarilor ponosite, cu o privire uluita si vinovata.
Te pomenesti ca are dreptate, zaluda! Poate c-ar fi trebuit sa intru in pacat cu ea?!, gandi in acea clipa, buimac si nedumerit de cele intamplate.
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
