Alexandru VLAHUTA

PE COLIBASI De manecate iesim din Turnu-Severin pe soseaua care-o ia pe sub Muntii Mehedintilor si merge la Targu-Jiu. Valea in care scapatam de pe podisul orasului se umple si rasuna toata de zuruitul zurgalailor si de tropotul uscat al cailor. Dorm inca vietatile cuprinsului. Numai ciocarlanii, mai harnici, pasesc maruntel pe marginea santului. De jur imprejur nu vezi decat holde si livezi. Inaintea noastra drumul se asterne alb, neted, pe sub colnice. In aer e o racoare dulce s-un miros sanatos de camp si de padure. Nici un zgomot, nici o miscare, nici o adiere de vant nu se simte. Copacii, cu frunza neclintita, par zugraviti. Brobonit de roua, pamantul doarme inca in lumina umeda si nehotarata a diminetii. Peste-un ceas incepem sa urcam dealul Colibasi. Sub noi zarea se largeste. Inainte, spre rasarit, cerul se dogoreste ca de bataia unei flacari; o pulbere fina de aur se ridica din spatele codrului si se imprastie in sus ca si cum ar sufla-o gura unui vulcan. Cativa nori zgruntuiti, ce plutesc in albastrul cerului, prind a se rumeni pe margini. Deodata, o sulita de foc strapunge perdeaua de arbori. Portile zilei se deschid, si, in valuri, curge lumina pe vai. Pamantul tresare din somn, vesel si plin de viata, sub calda binecuvantare a soarelui. Pe culmea Colibasilor oprim, sa rasufle caii. Privelisti largi, fermecatoare ni se desfasura din toate partile. Lanuri si pajisti s-astern in razoare pe coaste de grinduri usor traganate. Casele albe ale satelor, revarsate pe tapsane, stralucesc printre livezile de pruni. Pe ogasele verzi ale vailor patate de umbra garlele trag dungi tremurate, vinete si sclipitoare ca otelul. Departe, intr-un albastru-fumuriu, se incaleca, incretindu-se in valuri neregulate, din ce in ce mai dese, spinarile matahaloase ale dealurilor acoperite de paduri. Vizitiul
- un taran chipes si destept din podgoriile Ore } vitii
- imi arata cu biciul, ca pe harta, muntii, plaiurile si apele Mehedintilor si imi povesteste, cu sart, legendele pe care le-a auzit si el de la batrani. "Muntele Babelor l-am lasat in urma, se vede bine din sosea, cum vii de la Varciorova, pe langa Schela Cladovii nu-i asa-nalt, da-i priporos grozav. Pe el si-a lepadat Dochia cojoacele. Cica era baba asta o zgriptoroaica urata, si bataioasa, si rea, de mama focului,
- s-avea un fecior, Dragomir, care se-nsurase c-o fata frumoasa, si harnica, si cuminte, de nu mai avea pareche; da baba n-o putea suferi si nu stia cum s-o mai canoneasca, doar o face-o sa-si ia lumea-n cap. Intr-o zi ii da un caier de lana neagra sa-l spele pana l-o albi. Si pe cand zolea la fantana si plangea biata nevasta de-nduiosa pietrele, iaca vine un mosneag, c-o barba alba pan la brau, s-o intreaba bland ca de ce plange; ea-i spune cum o prigoneste s-o haineste soacra-sa si cum tot la munci grele si fara spor o mana, ca s-o parasca pe urma la Dragomir ca nu-i nici de-o treaba si s-o izgoneasca din casa. Auzind una ca asta, mosneagu
- care era chiar Dumnezeu
- dintr-o vorba-i nalbeste caierul si-i da s-o chita de ghiocei infloriti, sa-i duca babei. Cum vede baba ghioceii, crede c-a si venit primavara si striga: "Dragomire mama, sa ne pregatim de-amu sa suim oile la munte, c-au prins a se ridica zapezile" A doua zi mana pe nora-sa c-un caier alb sa-l spele pan l-o face negru. Si iar trece Dumnezeu pe la fantana, si facandu-i-se mila de biata nevasta, blagosloveste incet cu dreapta, si caierul, din alb, se face deodata negru ca pamantul in desprimavarat; apoi ii intinde o chita de fragi coapte si-i zice: "Na, sa le dai babei si sa-i spui ca le-ai cules de pe camp". Cand a vazut Dochia fragele, rosii ca sangele, nici n-a mai stat la ganduri: iute s-a incotosmanat in cele noua cojoace, a luat pe Dragomir s-au pornit cu turmele la munte. S-a dat Dumnezeu intai trei zile de vara, si pe urm-o moina s-o ploaie calda, c-a inceput baba sa-si lepede cojoacele, ude leoarca si grele de nu le mai putea duce, pan-a ramas numai cu unul. Si atunci s-a lasat deodat-un ger, s-o lapovita, s-un inghet de crapau pietrele. Si umbland baba de colo-colo, rebegita de frig, vede pe fecioru-sau razamat cu salele de-o stanca si prinde-a-i grai: "Aba, Dragomire maica, lumea se prapadeste de frig, si tu stai si canti din fluier!
" Da el era mort,
- intepeniseacolo prididit de zloata, c-un ciubuc de gheata la gura. S-asa, au inghetat sloi si baba, si oile, si s-au prefacut toate-n stana de piatra, de se cunosc si azi momaile lor albe, risipite ca o turma, pe muntele care de-atunci se cheama Babele." * Ascultandu-l, ma gandeam ca tot legenda asta, cu putine schimbari, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele Ceahlau, aratandu-mi o turma de stanci imprastiate pe prispa verde ce se-ntinde la picioarele Panaghiei. LA UMBRA Pe la amiaza conacim in Brosteni, sat mare si frumos, revarsat pe valea raului Motru. Vrednici, si cuminti, si buni gospodari trebuie sa fie oamenii prin partile acestea. Vad casutele lor vesele si curate, livezile ingradite, curtile pline de pasari, fanul strans cu ingrijire si asezat in patuiace, vitele grase, femeile bine imbracate si copiii rumeni la fata. Ma dau in vorba c-un mosneag care-mpleteste la un coser de nuiele. "Sunt, ce e dreptul, si pamanturile bune pe-aici, imi spune batranul, dar s-ai nostri s-au ales tot oameni harnici si de isprava. Noi pe la targ mai mult vindem decat cumparam, c-avem aici, slava Domnului, tot ce ne trebuie. De-ale imbracamintei lucreaza nevestele in casa; opinci si caciuli ne facem noi; si de-ale gurii ne da Cel-de-sus de-ajuns si de ramas. Uite-o cum sta podoaba pe dealuri hrana noastra, din belsug: numai sanatosi sa fim si zile s-avem s-o mancam. Vezi dumneata, noi avem in comuna noastra, de sapte sute de suflete, patru biserici si numai doua carcime. De aceea nici nu s-aud pe-aici galceve, ori batai, ori furtisaguri, cum sunt, de-o pilda, pe la Ponoare, unde sunt pruni multi si unde oamenii beau tuica si-n loc de aghiazma la Boboteaza. Acolo cic-ar fi vrut odata sfantul Nicodim sa le faca si lor o biserica, si ei, ticalosii, ca sa scape de sfant, s-au apucat si i-au varat pe-ascuns un miel in traista, s-apoi au sarit sa-l bata zicand ca le-a furat mielul, s-a plecat sfantul in lume blestemandu-i sa nu mai aiba biserica-n sat, ci numai de cimpoieri si de tobosari sa le faca Dumnezeu parte. Si multa vreme cic-au ramas fara biserica. Acuma au, nu-i vorba, s-a milostivit Cel-de-sus cu ei, dar ce folos, ca tot carcima li-i mai draga!
Urat lucru mai e, Doamne, si bautura asta. Lasa c-aduce si paguba, si te saraceste de te lasa pe drumuri, da-ti strica si minte, si sanatate, si viata, si tot, de-ajungi din om neom. Eu
- multumesc lui Dumnezeu
- iaca, sunt aproape de nouazeci de ani, si muncesc cat si feciorii mei, si nu stiu ce-i boala. Cand mi-i sete, ma duc colea la sipot, ii trag un gat bun de apa rece si parca-ntineresc" Ma uit la figura blanda si luminoasa a mosneagului, ascult cu drag vorba lui asezata si cuminte si ma gandesc ca in el sunt intrupate toate bunele insusiri ale poporului roman. Cata intelepciune, ce de comori nu zac ascunse in sufletele acestea cinstite si senine cari-au trecut de-atatea ori prin cumpene mari, prin greutati si nevoi cumplite, s-au infruntat cu barbatie vijeliile vietii, s-au stiut pururea sa-si pastreze credinta lor in bine si-n dreptatea Celui-de-sus!
Multe si nepretuite frumuseti ar descoperi acel care-ar putea strabate in sufletul acestui popor ales s-atat de bine inzestrat de fire in adancimile tainuite ale inimii lui bune si rabdatoare, unde s-au pastrat cu atata sfintenie credintile, datinile, graiul si virtutile neamului nostru si de unde-a izvorat cel mai cald si mai duios cantec din cate vrodata s-au spus pe lume
- dulcea si fermecatoarea doina, in a carei larga mladiere pare ca freamata toti codrii si plang toate izvoarele tarii. La plecare strang cu iubire si cu adanca recunostinta mana aspra si noduroasa a lui mos Dumitru. Cugetul meu imi spune ca cea mai mare parte din bunurile si fericirile de cari ma bucur le datoresc acestei maini harnice, cojite de soare si de munca. VALEA MOTRULUI Mergem o bucata buna pe marginea Motrului, ale carui unde verzui, pripite, se sparg de bolovani. Apoi urcam pe-un podis larg si luminos. Miresme dulci, imbatatoare, de sulcina si de dumbravnic, se imprastie in aer de pe fanetele batute de soare. Un vant caldicel adie, si granele coapte isi leagana spicele ca de vraja unui cantec. In departare se pierd liniile incalcite ale dealurilor intunecate de desimea codrilor. Lanurile sunt impanzite de seceratori. Carduri de fete in camasi albe si valnice rosii se pleaca muncii si-si misca bratele-n tactul unei doine. Dulce rasuna valea de glasurile lor. Pe miristi si pe sesuri aluneca-ncet umbrele calatoare ale norilor. In urma noastra, Motrul, tolanit in spintecatura dealurilor ca un balaur ostenit, isi tremura solzii sclipitori in soare. Copacii batrani s-apleaca pe undele lui sfatoase, sa leasculte povestile. El scoboara de sus, dinspre "Culmea frumoasa", de la poalele muntelui Oslea, unde-a stat in vechime incolacit naprasnicul sarpe cu noua ochi, de groaza caruia se cutremura toata valea Dunarii, pana cand intr-o zi iata c-a sosit acolo Iorgovan, voinicul fara seaman, si s-a asezat intro groapa, cu calu-i nazdravan si cu tolba-i de sageti, si, cand sarpele, flamand, a ridicat capul sa-nfulice-o turma de vite ce pastea pe vale, Iorgovan, intinzand arcul, l-a izbit c-o sageata si i-a scos un ochi, iar muntele s-a zguduit din tatani de zvarcolirile dihaniei. Si tot asa l-a pandit si l-a sagetat, pana cand sarpele, ramaind numai c-un ochi, a rupt-o de fuga pe la Furca Alunului, pe unde se vede si azi dara lui, careia ii mai zic unii si "brazda lui Novac". Iorgovan s-a luat calare dupa el, si unde-l ajungea, ii si hartanea cu palosul o bucata din trup; la apa Cernei insa voinicul a stat locului, fermecat de cantecul unei zane, iar capul sarpelui a trecut Dunarea pe la Cazane si s-a ascuns in pestera neagra, de unde iese vara musca cea rea, care bantuie vitele de prin meleaguri. Departe, hat, Motrul scapa-n luminis, si dupa ce soarbe undele Cosustei, se indoaie pe la capatul dealului Colibasi si trece, domolit si ganditor, pe sub zidurile manastirii Strihaia, unde-a vazut intr-o noapte pe Mihai Viteazu viind ostenit de razboi si grabindu-se sa ridice pana-n ziua, pe ruinele castelului parintesc, o biserica, pe care, de zor mare ce-a avut, a gresit s-a zidit-o cu altarul spre miazazi. De-acolo, batand spre rasarit, se lasa molatic pe ses deschis, printre imasuri si samanaturi, pana-n manastirea Gara Motrului, unde-si descarca undele-n Jiu. Manastirea, imprejmuita cu ziduri groase, sparte de vremi, e asezata pe poalele unui deal. Acolo odihnesc oasele cuviosului patriot Eufrosin Poteca, unul din cei mai harnici apostoli si luminatori ai neamului nostru pe la inceputul secolului al XIX-lea. Pe portile de fier de la intrare, mancate de rugina, se cunosc inca urmele gloantelor repezite din flintele pandurilor lui Tudor la 1821, cand, de frica lui, boierii greci se inchisesera acolo, ca intr-o cetate, cu averi, arme si arnauti. Pe toata valea Motrului s-a Jiului, pornind din campia Padesului, de pe plaiul Closani, unde s-a ridicat intai steagul libertatii in mantuitoarea rascoala de la 1821, si pana in sesurile Dunarii, prin toate satele Olteniei auzi vorbindu-se de "Domnul Tudor", ca si cum ieri ar fi trecut pe-acolo, in fruntea puscasilor sai, asa viu, si mare, si intreg a ramas in mintea tuturora "viteazul razbunator" al poporului, eroul legendar care imbracase "camasa mortii" pentru mantuirea neamului sau. MANASTIREA TISMANA De pe Culmea Frumoasa, din codrul de fagi batrani, in desisul carora e pururea noapte, scapatam in valea larga si luminoasa a Tismanei. Aerul fierbe de zapusala. Cerul pare ca arde deasupra noastra. Pe lanuri zoresc muncitorii, desculti, cu frunze de brusturi pe cap, cu manecile camasii de panza aspra sumese pana-n suptiori. Trecem prin satul Tismana, asezat la poalele muntilor, intre doua valcele, de-o parte si de alta a raului Tismana. Starniti de clingatul zurgalailor, copiii alearga de pretutindeni, se urca pe garduri, zburdalnici, veseli, galagiosi. Cainii isi amesteca latratul in chiotele lor. Din sat iesim intr-o pajiste frumoasa, asternuta pe-o vale care se ingusteaza din ce in ce. In fund se deschide inaintea noastra ca o poarta in tainica si intunecata domnie a codrului. Prin spintecatura aceasta a muntilor, drumul, serpuind pe marginea raului Tismana, se adanceste intr-un desis de castani seculari. Umbra ne invaluie din toate partile. Un dulce miros de faneata pluteste in aerul racoros. In linistea sfanta a codrului, in maretia si salbatacia acestor locuri, sopotul somnoros al apei, usoara clatinare a frunzelor, stropii de lumina ce picura din strasina de ramuri, toate te farmeca; inima-ti bate de-un fior neinteles, ca si cum ai fi intrat intr-o lume de inchipuiri, de basme. La o cotitura a drumului, crengile se desfac
- o ferestruie se deschide-n paretele de verdeata, din fund rasare, peste varfurile copacilor, un turn inalt si galben. De-abia l-ai zarit insa
- si bolta de ramuri se-nchide din nou. Dintr-acolo s-aude tot mai tare, tot mai aproape un vuiet ca de moara, s-un rapait, un plesnet de apa care cade pe lespezi. Deodata, ca la un semn, perdeaua de arbori se da la o parte sus, pe varful unei stanci fioroase, iti apare, in toata fantastica ei maretie, manastirea Tismana, cu zidurile ei indraznete, cu turnurile ei inalte de castel din timpurile vechi. Te uiti inmarmurit, ca la o minune, si nu stii bine de-i aieve, ori e-n vis, cand iata ca o noua priveliste te cheama: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa manastirii, s-arunca vajaind si cade de la o inaltime ametitoare peste-o gramada de stanci daramate, unde sulul de apa se sparge si se preface intr-o spuma fumurie, pe care-o ia s-o duce-n undele-i repezi raul Tismana. Drumul ocoleste-n larg ca sa faca urcusul lin. Trecem un podet si suim pe-un tapsan, intre doua ziduri vechi, darapanate. In poarta manastirii ne iese-nainte "piticul Tismanei", un calugar mic, span, cu fata zbarcita ca un hrib, o mogaldeata de om, cu glas de copil, cu ochi si miscari de maimuta. Aratarea aceasta ciudata se potriveste de minune cu salbatacia locului in care ne aflam. Intram, pe sub bolta inaltei clopotniti, in curtea larga, tacuta, a frumoasei manastiri. In mijloc e biserica, plina de scule si odoare vechi; pe usile-i de stejar sunt sapate cu multa maiestrie iconite si inflorituri migaloase, fine ca o horbota. In stanga, spre saritoarea Gurniei, sensira, de-a lungul zidului imprejmuitor, incaperile staretiei, si chiliile cu doua randuri, in fund
- arhondaricul. Aripa dreapta e un morman de ruini arse, acoperite de balarii. Patru turnuri inalte, cu ferestrui inguste, strajuiesc, din cele patru colturi ale curtii, linistita si mareata lavra, ridicata aci, in locul acesta ascuns, acum sase sute de ani, de parintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazazi vederea e astupata de-o stanca uriasa, in al carei parete drept se vad doua sparturi negre, taiate in chip de ferestre la o inaltime fioroasa deasupra pesterii, din care iese urland suvoiul Gurniei si trece printr-un canal pe dedesubtul manastirii. "Acolo sus, imi spune piticul c-un glas pitigaiat ce n-are nimic din glasul omenesc, in chilioara aceea scobita-n piatra se retragea sfantul Nicodim, si zile, saptamani intregi se ruga in taina la Dumnezeu pentru pacatele oamenilor. El a venit de peste Dunare, trimis incoace de-un inger care i s-a aratat in vis si i-a spus si locul anume unde sa ridice manastirea. S-a umblat, s-a ratacit mult sfantul pan-a dat de saritoarea Gurniei. Erau ponoare pe-acolea si-ntunecime mare, salbatacie si desis nestrabatut. Si el, singur, a curatit s-a netezit locul, si-ntai a facut aici in fata pesterei o bisericuta dintr-un tis batran, s-a potrivit sa fie pristolul chiar pe radacina tisului. Pentru credinta lui cea mare il daruise Dumnezeu cu putere facatoare de minuni. Si oricine venea, patimas de boala trupeasca ori sufleteasca, aici indata-si gasea alinare, cat se latise valva-n lumea-ntreaga de bunatatea si harul cel mantuitor al sfantului. S-a venit pe vremea aceea din departarile Apusului s-un imparat pagan ce-i zicea Jigmond si care avea o fecioara bolnava rau, "bantuita de duhul cel necurat", si cum au ajuns aici, s-a sindreptat fata. Apoi, intr-o zi, cica primind imparatul plocon niste purcelusi, i-a dat bucatarului sa-i gateasca intr-ascuns si sa-i aduca la masa intr-un blid acoperit; si vrand el sa cerce puterea sfantului, i-a zis: "Blagosloveste, parinte, acesti pastravi". Iar sfantul blagoslovind, cand s-a descoperit blidul, s-au gasit intr-adevar pastravi in loc de purcei. "Vad ca este mare puterea ta, i-a zis imparatul, uimit, si de aceea vreau sa-mi mai faci o minune: daca vei putea trece nevatamat prin foc, sa stii ca eu cu toti ai mei ne vom boteza in legea ta." Atunci sfantul cic-a poruncit de i-au adus lemne multe si vreascuri din padure, s-a aprins un foc mare in fata bisericii, si-mbracand odajdiile preotesti, a luat crucea si evanghelia, si-ncet a trecut de trei ori prin mijlocul flacarilor. Iar cand a iesit neatins din vapai, imparatul cu toti ai lui, spaimantati, i s-au inchinat s-au cerut grabnic taina botezului." TARGU-JIU Pe la toaca plecam spre Targu-Jiu. Cativa nori fumurii calatoresc incet pe bolta albastra a cerului. Soseaua dreapta, batuta ca-n palma, taie intinsa campie ce se desfasura inaintea noastra. La rasarit se vad peste sirul de dealuri verzi inaltimile Vulcanului cari, impreunandu-se pe la cheia Jiului cu magurile cenusii ale Parangului, alcatuiesc cununa muntoasa a judetului Gorj si granita Romaniei dinspre Transilvania. Dupa un ceas de drum pe ses deschis, intram intr-o padure mare si frumoasa de stejari seculari. Ne adancim in ea ca-ntr-o lume tainuita, plina de vraji. Din desisul ramurilor se cerne intuneric. Treptat, aerul se racoreste. Crengile incep sa se miste, frunzele fosnesc de vant. Fulgere dese, orbitoare, spinteca cerul din ce in ce mai posomorat, si tunete prelungi se aud bubuind in departare. Cand iesim in limpezis, vedem ploaia, ca o perdea de suliti, dreapta si intunecoasa, viind dinspre munti si cotropind campiile c-un ropot de ostire ingrozitoare, naprasnica. Tunetele se-ntetesc, si peste cateva minute un adevarat potop s-abate vijelios asupra noastra. Nu mai vedem nimic. Caii alearga indemnati de tipetele vizitiului, speriati de rapaitul stropilor cari cad, repezi si grei, ca o grindina de gloante. Intr-un sfert de ceas toata campia e o mare. Cu chiu, cu vai ajungem la Bradiceni, unde ne adapostim subt umbrarul unei carcime. Taranii desculti, cu itarii sumesi pana deasupra genunchilor, cu bratele goale incrucisate pe piept, stau in picioare, neclintiti, si privesc cu jale la ogoarelenecate, la capitele risipite, la snopii desfacuti si luati de puhoaie, la munca si sperantele lor nimicite intr-o clipala. Si nimeni nu scoate-o vorba, nimeni nu se tanguie. E in linistea aceasta a lor o maretie de eroi de prin carti, o intelepciune antica, inaltatoare, care ma umple de respect. Pe chipurile lor uscate e intiparita rabdarea sfanta a romanului, taria legendara a neamului acestuia otelit in dureri, care-a vazut s-a indurat atatea, ca nimic nu-l mai poate ingrozi. Incerc sa ma dau in vorba cu ei. Dusi pe ganduri, cu privirea pierduta-n vazduh, imi raspund scurt si silnic. De obicei taranul nostru vorbeste putin; noua, mai ales, celor de la orase, foarte cu greu isi deschide inima lui larga si rabdatoare Pornim. Ploaia a mai contenit. Satul e pe jumatate in apa. Femei cu pruncii in brate alearga, tipand, de-a lungul santului prefacut in garla, pe care plutesc imprastiate copai, toale si perine luate de sivoi. La asfintitul soarelui intram in Targu-Jiu. Orasul este asezat intr-o valcea pe marginea Jiului. Un zavoi mare de plopi si de anini seculari umbreste malurile frumosului rau. Strazile sunt largi si drepte. E liniste ca la tara; si ce aer de batrani ganditori au unele case vechi, boieresti, tupilate-n fundul curtii, in desisul lor de arbori!
Se-nsereaza. Singur ma primblu prin aleile tacute ale parcului. Unde si unde, cate un felinar clipeste-n frunzisul umed. Spre miazanoapte, Muntii Gorjului isi cresteaza, pe albastrul-inchis al cerului, varfurile lor inalte, negre, neregulate. Si-n tacerea acestei nopti de vara, freamatul plopilor, suietul Jiului par glasuri omenesti ce-mi povestesc intamplari, amintiri dureroase din vremile de demult Aici, in orasul acesta retras, isi cautau scaparea la 1802 boierii Craiovii, goniti de groaza lui Pasvantoglu, pasa Vidinului; s-au navalit atunci peste ei carjalaii lui Manaf Ibraim, dupa ce-au spart balciul Clanovului s-au pradat case, s-au dat foc bisericilor, s-au taiat batrani si femei, si prunci nevinovati. Pe asa cumplite vremi s-a nascut aici, in casa logofatului Brosteanu, George Bibescu, care peste patruzeci de ani avea sa fie ales domn de boierii pamanteni din Obsteasca Adunare, moment insemnat in istoria noastra: de-un veac si jumatate nu se mai rostise glasul tarii pentru alegerea domnului ei. Aici amintirile istorice sunt vii, stranse cu priceputa grija si pastrate cu sfintenie. Nicairi n-am gasit atata iubire de tara, atata respect pentru trecutul neamului nostru ca-n orasul acesta linistit, unde toate parca te indeamna la ganduri frumoase si la fapte bune. Statuia lui Tudor Vladimirescu
- asa de potrivit asezata in fata gimnaziului
- aceasta nepieritoare intrupare a vitejiei si a jertfei, este si va fi pururea cea mai minunata lectie de patriotism pentru fragedele generatii ce se vor perinda pe dinaintea ei. PE VALEA JIULUI De dimineata o luam in sus pe soseaua care duce, prin Bumbesti, la granita. Drumul s-asterne drept, intre doua randuri de arbori, pe malul stang al Jiului, taind valea-mbelsugata ce pleaca de sub poalele muntilor si se-mpanzeste spre miazazi, neteda ca o apa. Trecem prin Vadeni, sat vechi, harnic si coprins, care-si insira gospodariile frumoase de o parte si de alta a soselei. In spatele caselor vesele se-ntind livezi mari de pomi roditori; de-a lungul prispelor atarna pe culmi velinti vargate, camasi inflorite, scurteici si zavelci cusute cu fluturi. In picioare, la umbra duzilor, femei inalte, rumene la fata, curat imbracate, intind pe raschitor firele galbene de borangic. Fetele nalbesc panze mai devale intre salcii. De departe s-aude in rastimpuri tipetul ascutit si rasunator al unui hierastrau. Soarele, de-abia rasarit, cerne peste codrii muntilor ca o pulbere fina, albastrie. Drumul, cararile, casele, copacii, toate par mai vesele si mai frumoase, gatite ca de sarbatoare, in lumina dulce a acestei dimineti senine de vara. Dupa doua ceasuri de drum in camp deschis printre ogoarele si fanetele spalate de ploaia de ieri, sosim in Bumbesti, asezare de mosneni muncitori si cu dare de mana, sat intins si bogat, care-si desfasura livezile si viile aproape pe-ntreg plaiul Jiului si-si poarta vitele si turmele in imasuri pana pe sub codrii Sadului. Aici, in coasta dinspre Jiu a Bumbestilor, s-au descoperit, adancite in pamant, ramasitile unei cetati darapanate, de pe vremea luptelor lui Traian cu dacii. Ceva mai sus, dincolo de schitul Lainici, se vad urmele unor bai romane s-ale unui drum de piatra tot de pe vremile acelea. Cum iesim din vatra satului, cotim la stanga si intram, pe spintecatura Jiului, in stramtoarea muntilor. E de o frumusete negraita drumul acesta pana sus, la Polatistea. Nicairi n-am vazut desfasurate cu atata maiestrie, in acelasi cadru, cele trei mari podoabe ale pamantului
- muntii, padurile si apa
- ca in trecatoarea aceasta spre Petrosani. Soseaua, o prispa neteda scobita-n braul stancos al muntelui, larga de doua care si lunga de 29 de kilometri, merge serpuind pe marginea Jiului, care-si taie voiniceste albia-n piatra. Codrul rasuna de vuietul undelor calatoare. De o parte si de alta se desfac, in felurite indoituri, inaltimile salbatice ale Carpatilor, unele goale, colturoase
- prabusituri deschise ca niste rani in mijlocul desisurilor verzi
-, altele rotunde, acoperite de paduri mari, intunecoase, nestrabatute inca de pas omenesc. Pe une locuri ne uitam cu frica-n sus la stancile iesite din zid, gata sa se rupa si sa se pravale peste noi. Privelisti neasteptate, uimitoare, pururea altele, se dezvalesc la fiecare cotitura a drumului Dar ce zgomot se aude-naintea noastra? Par urletele unei vijelii naprasnice, s-amestec de glasuri, si bubuituri de tunuri. Ai crede ca-i pieirea lumii. Este Jiul, puternicul Jiu, care se zbate si striga, zugrumat intre doua stanci uriase, ce vor sa-i atie calea. Undele lui colcota, sfarmate de bolovani, s-azvarl in aer clabuci albi, bulgari de zapada; curcubeie subtiri tremura in pulberea stravezie a stropilor batuti de soare. Voinicul, frumosul rau se smulge din bratele monstrilor si pleaca haulind devale. Iata-l tolanit intr-un larg boschet de plute. Apa lui, limpede si potolita, pare-o oglinda culcata-n rama de verdeata. Si-n tacerea adanca a codrului, biruitorul doarme
- o atipire de-o clipa
- sub grija bataliilor viitoare. Din cand in cand ii vin ajutoare; paraie repezi, desfundate din vagauni intunecoase, gonesc curmaturile muntilor, si-l cauta, il striga de departe, si Jiul le-aude, le cheama si le soarbe lacom in undele lui. Uneori, paretii nalti de pe de laturi se desfac, deschizand deodata ca o spartura larga in orizont. Toata valea se umple de lumina. Privirile noastre se pierd, uimite, peste mormanele departate, cari se urca mereu, fac scara la cer, incalecanduse unele pe altele. Apoi iar se lasa perdeaua, si umbra nenvaluie subt ingusta fasie de cer intinsa pe grebenii muntilor. Dupa un ceas de drum vedem deschizandu-se in dreapta noastra o poiana frumoasa, in mijlocul careia e asezat schitul Lainici
- o bisericuta si cateva chilii imprejmuite cu leaturi de brad, unde-si fac matania opt calugari batrani.
- Aici, la noi, e bine
- imi spune staritul
- mai trece-o trasura, mai vezi un om, mai afli ce-i pe lume; dar e un schitulet incolo, departe, pe munte,
- unde-i zice la Racoarele
- mergi patru ceasuri de-aici, si tot prin locuri rele. Acolo in salbatacia si pustietatea aceea, traiesc patru schimnici in adevarata pusnicie, ca pe vremea sfintilor. De cu toamna isi iau de la noi faina pentru toata iarna, ca, de cum se lasa zapada, nu mai e chip de razbatut la ei. Stau, saracii, s-asculta, noaptea, cum le urla lupii la fereastra. E soarele-amiazi. Codrii aburesc ca dupa ploaie. Nesfarsite se desfasoara-n zarea inalta incovaierile muntilor, cu coamele-n lumina, cu braie de umbra pe la incheieturi. Inaintea noastra, dunga vanata a drumului, usor traganata in suis sencolaceste pe grumajii maretelor stanci, spargand desisurile de fagi, si merge una cu Jiul, nedespartit, ca si cum ar vrea sa-i arate ca mintea, si staruinta, si bratele omenesti sunt tot asa de puternice si de strabatatoare ca si undele lui nebiruite. Nici nu stii unde sa te mai uiti. Din toate partile te cheama privelisti cari de cari mai fantastice. Ar fi de-ajuns frumusetile si minunatiile acestei vai sa le poti disterne in larg pestentreg cuprinsul unei tari pentru ca sa faci din ea una din cele mai mandre si mai fermecatoare podoabe ale pamantului. De la cotul stancos ce-i zice "Carligul Caprii", mergem o bucata pe jos. Pe lespezile calde de pe marginea soselei, soparle aurii, culcate la soare, clipesc somnoros din ochi, ascultand suietul adormitor al apei si cantecul privighetorilor. Deodata valea se ingusteaza si se-ntuneca. Doi munti inalti de piatra isi apropie deasupra noastra varfurile lor colturoase. Intre ei se deschide ca o poarta uriasa, pe subt arcadele careia Jiul trece maiestos, sunandu-si nahlapii de stanci c-un zgomot de fanfara ce auie prelung prin boltile acestui castel din basme. Ne oprim la Paius, la vama. Mai sunt sapte kilometri de-aici pana la granita. E asa de ingusta valea, ca pe toata distanta asta nu s-a putut gasi un loc asezat pe care sa se poata zidi o casa de vama mai aproape de hotar. Dupa pranz inaintam prin stramtoarea aceasta intunecoasa, pe fundul careia Jiul curge ca pe un jgheab scobit in stanci. Poduri frumoase, taiate ca-n marmura, arunca soseaua de pe-un mal pe altul. La granita, Polatistea vine limpede si grabita dinspre rasarit, spintecand fagetul unei vai, si se azvarle-n Jiu, sub podul de piatra care leaga malurile a doua tari. Seara vamesul ne ospateaza cu pastravi proaspeti si cu ierunci. Dupa masa ne primblam pe sosea. In linistea noptii Jiul vuieste mai tare. Mii de licurici zburatori rasar din intunecimile codrului, stropesc aerul cu luminile lor albastrii si trec in roiuri de pe un mal pe altul, tesand peste luciul apei punti stravezii de jerbii fine si tremuratoare. De departe se vad printre ramuri liniile albe ale podului asternut intre doua stanci, deasupra unei prabusiri zgomotoase a Jiului. Apa lovita de muchiile stancilor se sfarma in bulgari sclipitori; din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se desfac in bataia lunei. Si toate-ti par vedenii dintr-o lume fermecata. In inaltimea zarilor muntii isi taie pe albastrul cerului coamele lor neregulate. Padurile dorm in suietul izvoarelor. Stelele clipesc, scuturand pe ape pulberea luminii lor. PE INALTIMILE PARANGULUI De la Paius pana la Novaci facem o jumatate de zi. Soseaua e larga, dreapta, neteda. Mai pe toata intinderea ei, incepand de la Bumbesti incolo, sunt insirati de o parte si de alta pomi roditori, cari-si apleaca drumetilor crengile lor incarcate de fructe racoritoare. Cica binefacerea aceasta se datoreste unui duhovnic de la Polovraci, care, in loc de matanii, acatiste si zile de post pentru iertarea pacatelor, hotara fiecarui credincios sa sadeasca un numar de pomi pe marginea drumului mare, si vorba lui a fost lege. Pe la pranz intram in Novaci
- un sat lung, de nu se mai sfarseste, asezat la poalele muntilor, in frumoasa vale a Gilortului. Casele albe, invalite cu dranita, rasar ici-colo, prefirate pe tapsanele cuprinse de livezi. Prin mijlocul satului trece Gilortul, puind in miscare, cu undele-i harnice, mori, pive si joagare, de-al caror vuiet rasuna zavoiul de anini, ce se-ntinde de-a lungul raului. De cu seara naimim cai, si ne pregatim merinde pentru trei zile. * In zori pornim. Satul ramane-n ceata. Dupa un ceas de drum printr-o padure de fagi si de goruni iesim in luminis. Pe dealul sterp, acoperit de-o iarba marunta si crapat de arsita, caii, gafaind sub noi, iau pripoarele in piept. Doi plaiesi inalti si trupesi merg pe langa cai. Ei calca usor si lin, ca si cum ar pluti. Un drumeac ingust, sapat cu multa greutate, pleaca din coasta Novacilor si urca, serpuind printre surpaturi si vartoape mancate de suvoaie, pana la Titvele. Aici descalecam, dupa cinci ceasuri de drum, si intram in racoroasa padure de brazi ce acopera ca o caciula varful tuguiat al muntelui. In mijlocul acestei paduri, strabatuta de izvoare, sunt cateva case de lemn
- locuinti de vara pentru iubitorii de liniste, de aer curat si de natura frumoasa. Gustam si noi, doua ceasuri, farmecul acestui colt de rai si pornim mai departe. Cum iesim din padure, apucam la dreapta, si
- dupa un ceas de suis anevoios
- ne oprim pe varful Papusii, munte gol si singuratic, infipt deasupra Titvelor ca o capatana de zahar. De-aici, in zarea larga ce se deschide in jurul nostru, vedem limpede coamele muntilor cum se insira in departari: spre miazanoapte si apus ne ingradesc piscurile plesuve ale Vulcanului, cari pornesc din fund, din coastele Oslii, si vin, in clocotisuri, pana-n spintecatura Jiului, de unde-ncep sa se ridice si sa se inlantuie gheburile din ce in ce mai mari ale Parangului, falnicul munte acoperit odinioara de gheturi, din a caror inceata topire i-au ramas pe zanoagele de la Gauri turme de stanci albe, rotunjite de frecarea apelor, iar printre ele, lacuri albastre si minunate caderi de izvoare, cari fac din acest munte una din cele mai frumoase podoabe ale Carpatilor nostri. In fund, de la apus spre rasarit, se insira ca niste sentinele uriasele varvare: Comanda Prisloapelor, Grivele, Mandra, care se ridica la o inaltime de peste 2.500 de metri, Gruiu, Paclisa, Piatra Taiata, Coasta lui Rusu. Din spatele Mohorului, grebenii Parangului se despart in doua siruri, si apucand intre ei undele Lotrului de la obarsie, le impreuna mai incolo cu ale Lotritii si le duc in hiola, devale, clabucindu-le de stanci pana dincolo de Brezoiu, unde Lotrul se varsa in Olt. Numai spre miazazi privirea scapa si se adanceste in limpezisul vailor. Pe strunga aceasta de lumina, departe, in fundul zarii, vedem cuibarite la un loc cateva pete argintii, sclipitoare, ca niste cioburi de oglinda in bataia soarelui. Acolo-i Targu-Jiu. Ne scoboram pe partea ceealalta a Papusii si scapatam pe-o tarnita intinsa, acoperita de o iarba subtire, uscata si lunecoasa. Pana pe la toaca mergem tot pe locuri deschise. De jur imprejur avem mareata panorama a muntilor. Unde si unde vedem turme de oi presarate pe limpezisul plaiurilor; izvoare cu sclipiri de otel tivesc poalele codrilor. Si nici un zgomot nu s-aude; nici un fum nu se ridica in larga pustietate a zarilor. Cei doi plaiesi se uita mereu la soare
- ceasornicul si calauza lor prin coclaurile acestea fara drum si fara adapost. Ne lasam in vale si mergem o bucata de matca bolovanoasa a unui parau. Apoi facem la stanga si intram intr-o padure de molifti. Padurea-i deasa si pripoarele rapoase. Ne dam pe jos si, cu caii de frau, urcam, urcam din greu pe cararile incalcite si intunecoase, printre stanci prabusite, peste copaci doborati de trasnete, lungiti in neoranduiala ca niste lesuri de uriasi dupa un razboi naprasnic. Incepe sa se-ntunece, si noi hor bacaim mereu. In desisul nemarginit ochii nostri cauta cu dor o zare de lumina. Tacerea plaiesilor ne pune pe ganduri.
- Nu ne-om fi ratacit, nea Gheorghe
- As, ca doar am ajuns. De sus, de departe, s-aude un caine latrand, apoi altii. Inaintea noastra albeste, ca o ferestruie, o geana de lumina, la marginea codrului. Mai suim un damb si iesim intr-o poiana larga pe varful Mohorului, unde ne adapostim pe noapte la stana lui Iordache. PE COAMA MOHORULUI Se crapa de ziua. Bacii isi pregatesc galetile pentru mulsoare. Oile behaiesc, inghesuindu-se la strunga. Vaile sunt inecate de ceata. Padurile, varfurile muntilor parca plutesc in aer. Departe, dinspre curmatura Oltetului slomneste pe poalele cerului lumina alba a zorilor, si norii argintii prind a se rumeni pe margini. Intr-acolo zarea se limpezeste, si magurile par dogorate ca de bataia unei flacari. O geana rosie se aprinde la ingemanarea pamantului cu cerul. Incet se salta soarele, rotund si scanteietor. Negurile se risipesc. Plaiurile verzi, brobonite de roua, par batute cu diamante. Incalecam s-o luam inainte, pe coama Mohorului, spre Piatra Taiata. Ca-ntr-o minunata panorama ni se arata acum, de jur imprejur, indoiturile Carpatilor, cu crestele incununate de raze, cu vaile adanci si intunecoase, spintecate de izvoare repezi si umbrite de paduri seculare. Ma uit uimit la varfurile acestea stancoase ce se inalta-n cer ca niste falnice turnuri de cetati, si gandul ma duce cu sute de ani in urma, in trecutul viforos al neamului nostru. Din cate primejdii nu ne-au scapat pe vremuri muntii si codrii acestia!
Aici, in intariturile acestea zidite de Dumnezeu, au stat adapostiti aproape o mie de ani stramosii nostri, cand, prin sesurile Dunarii, curgeau puhoaiele de barbari, cand noroadele salbatice ale Asiei se napusteau cu duiumul, impingandu-se unele pe altele asupra Europei, jafuind orasele si pustiind pamantul pe unde treceau. In muntii acestia s-a inchegat taria si unitatea neamului romanesc. Ei au fost ocrotirea si scaparea noastra in zilele de groaza, cetatea sfanta in care s-au pastrat asa de curate credintele, si limba, si datinile poporului nostru. In locurile acestea tainuite, pe veci ingradite de strajile Carpatilor, plutesc umbrele stramosilor nostri de-nainte de descalecatoare. Aici, in soptitul izvoarelor si in freamatul codrilor, a rasunat pentru intaia oara frumoasa noastra doina, si nu e parau, nici plai de care sa nu fie legata o amintire scumpa sufletului nostru, nu e varf de munte, in tot cuprinsul acesta, care sa nu-si aiba povestea si cantecul lui. Mai tarziu, dupa ce-au contenit navalirile si s-au scoborat ai nostri iar la sesuri, de cate ori o primejdie mare ne-a amenintat, muntii ne-au chemat in adaposturile lor, si vai de dusmanul care ne-a urmarit in intariturile cetatii noastre!
Cand Carol Robert, trufasul rege al Ungariei, si-a impins ostile in campiile Olteniei si, la sfatul de pace al blandului nostru voievod Alexandru Basarab, i-a raspuns semet ca "el e pastorul oilor sale si-l va scoate de barba din vizuina lui", romanii il atrasera cu incetul intr-o vale stramta si intunecoasa din muntii Gorjului, si deodata, ca prin farmec, cu bubuiri asurzitoare, stancile incepura a se rostogoli din inaltimi, si toata falnica lui oaste, invalmasita si zdrobita sub grindina de bolovani, pieri in fundul acelei rapi. Si-n sutele de ani cari-au mai curs de atunci, cate n-au vazut, Doamne, muntii acestia, de cate ori n-au rasunat codrii si vaile acestea de buciumul vitejilor nostri plaiesi!
IN NOVACI Suntem la Piatra Taiata, la o inaltime de peste 2.200 de metri. In departare, muntii rotunzi se vad ca niste musuroaie, pe ei padurile de brazi par pete de cerneala. Un vant rece, cu lapovita, bate dinspre miazanoapte si culca pe jnepi palele albe de nori. Si cum se schimba de rapede vremea!
Aci e soare, aci se-ntuneca. Se razboiesc stihiile ca-n zilele babei. Tacerea si pustietatea in care ne aflam, vaile prapastioase prin cari am trecut, privelistile uimitoare s-atat de felurite ce ne-au lunecat pe dinaintea ochilor fac sa ni se para foarte departata lumea din care am plecat, s-un sentiment de neliniste, de grija, pare ca-nvaluie dorul si nerabdarea noastra de a ne vedea mai curand in Novaci. Ne lasam devale pe fagasele puhoaielor, si dupa vro doua ceasuri de scoboras prin ponoare si desisuri, ce pareau ca nu mai au sfarsit, sosim la obarsia Gilortului, sub Coasta Pietroasa, s-o luam oblu printre stanci pe matca prapastioasa a raului. Seara, tarziu, ajungem osteniti in Novaci. A doua zi, duminica, e hora mare la carcima din mijlocul satului. Ce chipuri rumene si frumoase au novacenii, si ce curat se poarta, si cata cuviinta e in vorba, in privirea, in miscarile lor!
Pe aici n-au putut razbate nici dresurile, nici stamburile oraselor. Camasile albe, cusute cu arnici si cu fluturi, maramele-nvarstate de borangic, scurteicile-nflorite si sumaiesele cu ciucuri, valnicele de lana negre, vargate cu rosu, betele-nguste, cusute cu margele, itarii de dimie alba
- toate sunt tesute si lucrate-n casa. Si ce bine-l prinde pe roman portul acesta al lui, asa de curat, asa de simplu si de frumos!
Nevestele se piaptana cu conci si se-mbrobodesc cu stergare lungi. De obicei ele nu joaca, ci stau deoparte, in picioare, si privesc. Fetele-si impletesc in cozi panglicute si flori de camp, la gat poarta siraguri de margele colorate, si la brau busuioc
- floarea dragostei. In picioare, doi tarani tineri, novaceni, zic unul din scripca si altul din cobza. In jurul lor, in roata larga, se misca incet, in dulce leganare, stramosasca hora, joc potolit, tacticos, in care se prind si oamenii mai in varsta, uneori mosi cu barba alba, ca sa-si mai aduc-aminte de cand erau si ei tineri. La tara hora e temeiul jocului. Ea infatiseaza, in inchipuirea poporului, ca si in cantecele poetilor, impacarea, fratia, unirea tuturora intr-un singur cuget,
- e veche, de la intemeierea neamului nostru, s-aceeasi a ramas in toate partile locuite de romani. Celelalte jocuri (braul, sarba, cazaceasca, taitura, joiana, batuta, invartita, ca la Breaza s. a.) se mai amesteca, se mai schimba dupa locuri. Unele sunt vijelioase, cu miscari repezi si smancite, cu inclestari de brate si-nvartejiri ametitoare, ce parc-ar da sa-nchipuie o lupta, o rapire, o rupere de fuga. Un farmec deosebit au "chiotele" sau "strigatele" pe care le rostesc, in tactul jocului, cu glas traganat, jumatate vorba, jumatate cantec, flacaii cei mai destepti din sat. Aici, la joc, isi spun tare dorul si pasul inimii lor, in versuri scurte, facute sau numai potrivite de ei, duioase si gingase, pentr-o logodnica iubita: "Suca-mi-te, suveicuta, Daca stii ca-mi esti draguta; Suca-mi-te, suveicea, Daca stii ca esti a mea; Si te suca-ntr-un picior Daca stii toarce fuior, Si te suca-ntr-amandoua De stii tese panza noua!
" glumete si pilduitoare in pofida fetelor cari n-au rost la treaba: "Fetele dintre Valcele Spala iile-n ulcele, Si le-ntinde pe zabrele, Si latra cainii la ele. Le ridica mai ]n sus
- Latra cainii ca la urs." intepatoare si fara indurare cu cele cari se tin numai de petreceri si nu-si vad de casa: "La argea nu stiu sa tes, La hora ma-ndes, ma-ndes!
" sau: "La draguta jucausa Sta gunoiul dupa usa; La draguta-n joc voinica Spala oala tu, pisica!
" MANASTIREA SI PESTERA POLOVRACI Pe la toaca plecam spre Polovraci, peste dealurile ce se culca pe langa poalele muntilor. Vremea-i frumoasa si drumul bun. Dupa vrun ceas de urcusuri si scoborisuri, printre porumbisti, dam in satul Baia-de-Fier, asezat pe-o costisa clisoasa, sparta de gropniti
- bai din cari se scotea odinioara fier pentru trebuintele tarii. De-aici ne lasam in valea adanca a Oltetului si mergem putin in sus, pe matca. Raul curge repede si zgomotos printr-o rariste de anini subtiri si zvelti, ale caror ramuri se-ndoaie s-acopar drumul cu bolti de frunzis. Trecem prin vad si urcam piezis malul inalt si rapos din stanga. Deasupra iesim intr-un ses larg si neted pe care e asezat satul Polovraci. Manastirea, unde ne gazduim pe noapte, e retrasa mai in fund, intr-o margine de crang, la iesirea Oltetului din munti. Un zid vechi de piatra amestecata cu caramida imprejmuieste acest adapost linistit, in care pusnicesc sapte calugari. O curte ingusta, acoperita de iarba, in mijloc bisericuta, zidita la 1704 de jupan Danciu Paraianu; in tinda, pe peretele din fata e zugravit iadul
- spaima pacatosilor; langa usa, pe usorul din dreapta, sta scris cu slove vechi de mana lui Tudor Vladimirescu: "Am venit si eu, robul lui Dumnezeu, la aceasta sfanta si dumnezeiasca manastire pe vremea de la 821 maiu 28 in zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger Vladimirescu". De jur imprejur, chilii vechi, joase
- unele parasite si darapanate; aripa dinspre Oltet, mai inalta, mai aratoasa, isi insira in lungul pridvorului odaile arhondaricului si ale staretiei, ale caror ferestre mici privesc ca niste ochi batranesti la cei doi molifti inalti si falnici din fata bisericii: puternici si nepasatori de anii cari trec, ei isi ridica in slavi bogata lor podoaba de cetini pururea verzi, pe cand in jurul lor toate se invechesc si se paraduiesc. A doua zi de dimineata plecam la Pestera. Mergem din vatra manastirei ca o jumatate de ceas in sus, pe spintecatura Oltetului. O cararuie sucita ne duce prin crapaturile peretelui din stanga; ne urcam pe braie inguste de piatra, pe margini de prapastii, pe unde de-abia trecem agatandu-ne uneori cu mainile de colturile stancilor; jos, sub noi, la adancimi ametitoare, urla valtorile Oltetului. Intrarea pesterei e larga si se aseamana cu tinda unei biserici mari, scobita-n piatra. Calugarul care ne insoteste aprinde-o lumanare de ceara si paseste incet-naintea noastra. La slaba lumina ce joaca pe peretii umezi si intunecosi ai pesterii vedem o bogatie uimitoare de stalactite si stalagmite
- ciucuri mari de piatra atarnati de tavan, ca niste turturi de gheata, gata sa se impreune cu altii ce cresc de jos in sus
- plazmuirea minunata a picaturii de apa care, strecurandu-se prin steiuri, in mii si mii de ani de staruinta, ciopleste stancile, topeste piatra si face din ea ce vrea. Inaintam mai bine de o jumatate de ceas in uriasa hruba, ale carei bolti rasuna fioros de pasii si de glasurile noastre si de pe ai carei pereti intunecosi par gata sa se desprinda tot felul de vedenii fantastice: balauri incolaciti pe stanci naruite, trupuri trunchiate, brate intinse-n intuneric, animale diforme, monstri ce te privesc amenintator din firidele lor negre, chipuri omenesti invalite-n zabranice de piatra.
- Mai tine mult asa, parinte?
- Ehei, domnisorilor, zile-ntregi sa mergem, si nu-i dam de capat. Am auzit si eu din vechi ca sparge pe dedesubt doua siruri de munti si raspunde tocmai in Transilvania. Gandul ca ne-am putea rataci, c-am putea ramanea fara pic de lumina in bostura aceasta umeda si fioroasa, ne taie pofta de a merge mai departe. Si lung, ingrijitor de lung ni se pare drumul la intoarcere. Calugarul ne spune ca-n vechime a fost aici capistea paganilor, si
- ca si cum le-ar fi vazut aievea
- ne povesteste cum a trait in tainita asta Zamolxe, zeul dacilor, cum o data din batran s-a facut tanar s-a mers de-a imbarbatat poporul la lupta, cum, in sfarsit, dupa ce-au razbatut pe-aici romanii si s-au masurat viteaz cu viteaz, s-a vazut el prapadul si risipa norodului lui, de jalea infrangerii a inchis ochii si s-a facut duh, si-n clipa aceea s-a dezlegat, asa, din senin, o vijelie cumplita, si s-au rascolit stihiile toate, cat, din invalmasagul lor, pamantul s-a lamurit cu alta fata, cu alte neamuri si cu alte legi, si de-atunci ne tragem noi, romanii, suflet nou sinvapaiat, trezit in zile de vifor din zanganit de paveze si zbarnait de sageti iar stropii ce se preling si picura si azi din steiurile-acestea sunt lacrimile lui Zamolxe In sfarsit!
Cand ne-am vazut iar la lumina, ni s-a parut c-am inviat din morti. Afara era soare. Codrii abureau. Un dulce miros de rasina imbalsama aerul caldicel. In vale rasuna, ca un tropot de cai, goana naprasnica a Oltetului. Sus de tot, in limpezisul cerului albastru, se invartea incet, in roate largi, tot mai largi, un vultur cu aripele intinse. IN VALCEA Pe la namiezi pornim inainte pe soseaua neteda, care taie de-a curmezisul dealurile ce se lasa din poalele Parangului si se-ntind buzis intre Oltet si Olt pana-n campiile Romanatilor. Vai si coline sunt inecate de soarele arzator de iuliu, si nici o abureala de vant. Iarba si tufele prafuite de pe marginea drumului palesc, ca batute de para. In departare, miristile scanteiaza. Pe imasurile dezvalite, oile stau gramada, cu botul in pamant, inghesuite una intr-alta, ca sa-si tie umbra. Crampei de nor nu se zareste,
- tot cerul pare ca arde deasupra noastra. Aerul tremura de zapusala, si ochii ne dor de-atata lumina. Intr-un nor de praf, si urmariti de o droaie de caini cari ne asurzesc, strabatem satul Fometesti, asezat la curmatura dealului Gurguiata, in spatele muntelui Slatioara; si pe la toaca ajungem in targusorul Horez, asternut pe opcina Ursanilor, cu dughenile lui mici insirate de o parte si de alta pe-o singura ulita. Mai mergem o jumatate de ceas printre dealuri acoperite de paduri si sosim la manastirea Horez, intemeiata de familia Brancovenilor catra sfarsitul veacului al saptesprezecelea. Aici suntem in mijlocul judetului Valcea, podoaba mandrei Oltenii si unul din cele mai frumoase tinuturi ale tarii. Multe si minunate lucruri are de vazut calatorul in Valcea. Numai cand ii strabati vaile ei incantatoare, umbrite de livezi, spintecate de izvoare repezi s-acoperite de lanuri imbelsugate, intelegi si grija cea mare cu care-si zideau locuintile si sfanta dragoste de pamant a vechilor mosneni, cari se intareau, ca in niste cetati, in culele lor inalte, si in zile de neliniste si de navaliri trageau plugul sub sopron, zavorau usile de fier si s-asezau cu flintele la metereze. S-au impartit gospodariile de odinioara, mosiile s-au dumicat pe multimea gurilor, multe din averi s-au instrainat, si culele
- micile castele ale Valcenilor
- s-au paraginit. Astazi urmasul vechiului mosnean, stapan pe-o palma de loc
- "boier incins cu tei", isi pune drobul de mamaliga-n san si-ncaleca pe deselate o umbra de cal; dar de supus nu-l supune nevoia, oricat de sarac ar fi, el sluga nu se baga, si cand il intrebi de unde-i, isi da caciula pe ceafa si-ti raspunde semet: "Sunt valcean", ca si cand tot judetul ar fi al lui. Si are intr-adevar de ce sa fie mandru. Acestei bogate fasii de pamant, ce se lasa din culmea Platanestilor ca o perdea lunga si grea, cu falduri largi, natura i-a dat cu amandoua mainile din toate frumusetile si din toate comorile cu cari-i inzestrata tara romaneasca. Painea si sarea
- simbolul stramosesc al indestularii si al ospitalitatii patriei noastre
- se gasesc in Valcea sa saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne-n jos, vezi numai lanuri de grau, fanete si intinse ogoare de porumb. La miazazi, chiar in pragul judetului, cum vii dinspre Romanati, ai in fata dealul viilor, vestitele podgorii de la Dragasani; paduri de nuci seculari si de pruni impodobesc colinile cat vezi cu ochii; de la gura Cernisoarii in sus, intre Oltet si Olt, Valcea e o livada incantatoare, cu vai strabatute de ape limpezi, cu pajisti inflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea raurilor, cu drumuri albe si netede, ce s-astern ca niste dungi de lumina pe braiele verzi ale dealurilor. Si bogatia aceasta de privelisti atragatoare, darurile si frumusetile acestui pamant binecuvantat au croit o fire mai deosebita taranului de aici. In privirea lui desteapta, in portul lui ingrijit, in umbletul lui semet, cu pieptul inainte si cu fruntea sus, in vorba lui cumpanita si dezghetata si-n felul cum te intampina si te ospateaza in cei patru pereti ai lui are ceva din maretia blanda a naturii care-l incunjoara, din darnicia larga a pamantului pe care traieste, din aerul curat si sanatos pe care-l respira. De la cea dintai vorba, de cum isi zice "buna ziua", simti ca ai de-a face c-un om de isprava, gata sa-ti dea un sfat bun, o mana de ajutor, daca e nevoie, si asta fara socoteli negustoresti, fara nici un gand de rasplata, multumit ca i-ai adus prilej sa faca si el un bine. Si cata placere simti sa vezi cum isi iubeste taranul valcean toate lucrusoarele gospodariei lui, cum cauta sa le infrumuseteze, si in tot ce face sa puie ceva din sufletul lui, din gustul si priceperea lui, din darul mainilor lui mestere si rabdatoare. Ma oprisem la o casa taraneasca de pe valea Cernei si ma uitam cu drag la poarta ograzii
- o poarta grea de stejar, lucrata toata in sculpturi migaloase, cum se lucrau in vremile vechi si bune usile sfintelor biserici.
- De cine e facuta poarta asta asa frumoasa? intreb pe tanarul gospodar care ne ruga cu staruinta sa poftim inauntru.
- A, e de mult, a fost la casa batraneasca e facuta de-un unchi al tatei, Ilie Rotaru-i zicea lui.
- Azi nu se mai fac lucruri de astea
- Ba pe-aici se fac. Lucram si noi, asa, cat ne taie capu. Si ne-a dus in casa, si ne-a aratat un razboi de tesut, s-un gherghef, s-o furca de tors, si multe alte scule de-ale casei, lucrate toate de mana lui, impodobite cu tot felul de inflorituri sapate in lemn ca de cel mai iscusit mester. Si ce simplu, ce frumos ne spunea, zambind de mirarea noastra:
- Astea iarna le lucram, cand nu prea avem ce face Stam la vatra si ciopartim si noi ba una, ba alta, ca sa nu sedem degeaba si ca sa mai treaca ziua. Nu-i vorba, tot atata se toarce si c-o furca mai asa, dar parca-ti umbla mana mai usor pe-o scula frumoasa, si nu stiu cum, iese si lucru mai curat. Si pe urma ramane la feciori, si-si aduc si ei aminte, cum pomenim si noi, bunaoara, pe unchiu tatei. De cate ori ne uitam la poarta lui, parca-l vedem pe el Grija aceasta de a-si lega viata de-un lucrisor care va ramanea pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag cand el nu va mai fi, aceasta duioasa intindere de brate a celui care se duce spre cei cari or sa vie este semnul unei simtiri alese s-al unei bunatati largi, inaltatoare, pe care taranul valcean pare c-o respira cu aerul sanatos al vailor si al padurilor cari-l incunjoara. PE CHEIA BISTRITEI De la manastirea Horez in sus, locurile se salbatacesc, vaile-s tot mai inguste si mai rapoase, dealurile acoperite de paduri se-ncolacesc, se-ncaleca, si inchid zarea din toate partile. E asa de adanca si de sfanta tacerea, ca inaintezi cu grija, pare ca tie frica sa nu destepti, cu zgomotul trecerii tale, cine stie ce fiinti legendare adormite de mii de ani in linistea acestor pustietati. Dupa vrun ceas de drum cotit prin stramtori si desisuri intunecoase, auzi un vuiet, o galgaire de izvoare, ca si cum o stavila s-ar fi abatut deodata din calea undelor nerabdatoare, valea se deschide, codrii se trag la o parte, o priveliste neasteptata, negrait de mandra, se infatiseaza ochilor. Sus, pe braul muntelui din fata, rasar dintre copaci turnuletele manastirei Arnota, sfant lacas in care se odihnesc oasele bunului si milostivului nostru domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al Bistritei, s-asterne o poiana de toata frumuseta, in mijlocul ei se ridica zidurile cenusii ale manastirei Bistrita, cladire mare, aratoasa, intemeiata acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stalpii vechei si puternicei familii a Parvulestilor, cu care domnii de pe vremuri cautau sa se-nrudeasca pentru mai buna paza si ingradire a tronului. De aici incolo nu mai poti razbate decat cu piciorul. Chiar din spatele manastirii intri in cheia Bistritei, in lumea prapastiilor si-a valtorilor: tot muntele e crapat de sus si pana jos, si pe fundul acestei taieturi, intre inaltii pareti de piatra, s-azvarle Bistrita, vijelios batandu-si nahlapii de stanci, c-un zgomot asurzitor. In paretele din dreapta, la o inaltime ametitoare deasupra torentului, se deschide pestera Sfantului Grigore. O potecuta cu trepte scobite in piatra te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini inguste, prin care de-abia te strecori si mergi taras prin intuneric ca vro zece pasi pana dai subt o bolta inalta care primeste putina lumina de afara prin crapaturile paretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfarmaturi de pietre in tinda pesterei, la paraclisul sfantului Grigore; de aici se despart doua hrube adanci, intunecoase; una, "a liliecilor", unde intr-adevar huzuresc acesti zburatori ai noptii ca in propria lor domnie, alta, "a chiliei", care te suie prin fel de fel de cotituri la o chilioara parasita, cu icoane sterse, cu peretii afumati, acoperiti de vechi pisanii
- urmele pusnicilor cari, retrasi din lume, si-au fost inchis viata de bunavoie in tainitile acestea umede si intunecoase. Toti muntii de prin partile acestea sunt sparti si scorborositi de ape. Carari inguste si primejdioase te poarta pe margini de prapastii in adancul carora ti-e frica sa te uiti. Pe une locuri pamantul suna sub picior ca o bolta. Pe sus vezi stanci uriase scoase din zid, gata sa se prabuseasca. Copaci chirciti, schilozi, cu ramuri strambe, ies de prin crapaturile paretilor de piatra. Te crezi intr-o lume darapanata, pustiita in urma unui mare dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate rasuna ca un bocet in tacerea si neclintirea atator ruini. RAMNICU-VALCII. VALEA OLTULUI De la obarsia Bistritei, de sub curmatura Valeanului, mergi mai bine de trei ceasuri spre rasarit, pe sub codrii ce se lasa din culmea Parangului, si dai de cheia Recei, in pragul careia se deschide fantastica pestera Stogu. Te sui anevoie pe-o lunga scara de grohotis pana la intrarea ei larga, triunghiulara, din varful careia atarna o stalactita de marimea unui om aproape, podoaba uimitoare, ce pare ca inadins sta spanzurata acolo ca sa te vesteasca de ce minunatii ai sa vezi mai departe. Intr-adevar, de-abia faci vro douazeci de pasi in garliciul pesterei, si te gasesti inlauntrul unei bolti uriase, din tavanul si de pe peretii careia atarna mii de stalactite lucii si stravezii, candelabre, potire acoperite cu naframe de piatra, ciucuri mari si perdele horbotate, din incretiturile carora se preling si cad picaturi de apa ("lapte de piatra") pe crestetele stalagmitelor de jos, ce cresc in felurite forme, inaltandu-se spre podoabele de sus. Mai in fund gasesti tidve de ursi, oase risipite de cine stie cate mii de ani; pe sub paretele din dreapta, un izvor luneca incet, cu sclipiri argintii, rasfirandu-si apa limpede ca o panza de lumina pe lespezi netede de alabastru; hrube inguste se deschid pe de laturi, tainiti incalcite se scoboara in adancimile intunecoase ale muntelui, in cari inaintezi orbecaind, si de la o vreme pasesti tot mai incet, tot mai cu grija
- temeri nedeslusite te navalesc, incepi s-asculti tacerea pustiului, ca un copil lasat singur in intuneric -dorul de lumina soarelui te cheama indarat. Pe sub seara scoboram in satul Olanesti, vestit prin baile lui de ape minerale si prin marmura care se gaseste in munte. A doua zi dimineata suntem in Ramnicu-Valcii. Orasul se urca pe un tapsan traganat pe malul drept al Oltului. Biserici multe isi inalta turnurile stralucitoare dintre copaci; case vechi, tupilate sub coperisuri mari, innegrite de ploi, par adancite in amintirea bunelor vremuri de demult. In fund, dealul Capela ingradeste vederea spre munti; in partea dinspre miazanoapte-i Episcopia, asezata aici de pe la jumatatea veacului al paisprezecelea; dincolo, spre miazazi, se-ntinde "zavoiul"
- gradina publica a orasului. Cum iesi din Ramnic pe soseaua ce suie spre Raul-Vadului, vezi in stanga "Cetatuia", un schitulet infipt in varful unui deal inalt si tuguiet, loc de straja si de aparare in zilele de viforoase-nvaluiri. Aici a fost prins Radu de la Afumati si ucis, impreuna cu fiul sau, Vlad, de boierii tarii rasculati sub Neagoe Vornicul si Dragan Postelnicul la 1529. In fata Cetatuiei, de partea cealalta a orasului, se ridica, tot asa in forma de stog, dealul Troian, pe varful caruia generalul Magheru isi asezase tabara de panduri gata de lupta in miscarea de la 1848. Toata Valea Oltului, aceasta mare cetate ocrotitoare a romanilor in zile de primejdie, este plina de amintiri istorice. Nu e zidire veche, ruina, movila de pamant de care sa nu fie legat un cantec, o legenda, un nume de viteaz. Pe aici au strabatut romanii in inima Daciei, lasand lagare intarite la Pons Aluti, la Buridava si la Praetorium. Sfinte ni-s vaile si magurile acestea,
- ele au vazut aievea chipul maret al lui Traian, codrii lor au rasunat de tropotul cailor cari duceau la biruinta pe cei mai mari si mai indrazneti cuceritori ai lumei; sfant ni-i raul acesta, cu apa involburata si cu nisip de aur, in undele lui s-au oglindit lucitoarele scuturi cu cei doi prunci care sug la lupoaica
- ostasii seceratori de pe columna lui Traian sunt legionarii care acum optsprezece veacuri, in drumul lor spre Sarmisegetuza, s-au oprit in holdele parasite de pe Valea Oltului s-au secerat un lan de grau ca sa-si faca provizie. Drumul larg si neted serpuieste pe malul drept al Oltului. Lungi s-astern peste lunca umbrele plopilor insirati pe marginea soselii; sclipesc in soare ca niste banuti de argint frunzele salciilor aplecate pe apa, si e liniste, n-auzi decat suietul Oltului, in aer e un miros de fan si de padure, peste dealurile verzi ce se insira inaintea noastra se ridica urias muntele Cozia, cu crestetul plesuv in soare. Dupa un ceas si jumatate de drum sosim in Calimanesti, sat cuprins si frumos asezat pe malul drept al Oltului. In marginea de sus sunt baile si marele otel, in care vara e atata lume, si zarva, si miscare, ca te crezi in mijlocul unui oras. Ceva mai incolo, la zece minute cu piciorul, sunt binefacatoarele izvoare
- vestitele ape minerale de la Caciulata. In fata otelului e un ostrov cu faneata si drumuri printre copaci, in mijlocul ostrovului e o bisericuta veche, zidita de Ion Neagoe-voievod pe la inceputul veacului al saisprezecelea. Sus, pe malul celalalt, e satul Jiblea; pe acolo trece noua cale ferata, care desfunda muntii si razbate prin strunga de la Turnu-Rosu in Transilvania. Intre Jiblea si Calimanesti e un pod umblator. De-aici valea incepe sa se mai stramteze, codrii se lasa din inaltimi pana-n matca Oltului, soseaua pe une locuri e scobita-n stanci. Putin mai in sus de izvoarele Caciulatei rasar din Olt sfintele ziduri ale manastirii Cozia. Cladita de Mircea-voievod aici, in spintecatura Carpatilor, aceasta manastire istorica a fost nu numai un loc de retragere si de rugaciune pentru cei cuviosi, ci si o cetate de paza si de ocrotire in zile de primejdie. Vechile incaperi s-au schimbat, s-au refacut, un turn intreg din aripa stanga s-a desprins si s-a prabusit in apa, numai zidul deafara, in care bat valurile Oltului de mai bine de cinci sute de ani, si biserica din mijlocul curtii au infruntat puterea stricatoare a vremii. Inlauntrul acestei biserici, cu frumoasa-i catapeteazma ce pare o horbota de marmura, cu paretii afumati, cu jilturi de piatra lustruite de vechime, la putina lumina ce strabate prin ferestrele-i inguste, nespus de triste ti-apar chipurile sfintilor, ciopartite de sulitile paganesti, -din ochii lor zgariati pare ca vezi lacrimi curgand. Aici, subt o lespede cu slove sterse, odihnesc oasele marelui voievod Mircea, si tot aici e ingropata familia lui Mihai Viteazu: maica Teofana, doamna Florica si Nicolae-voda. Un calugar batran ne spune ca de langa strana din stanga altarului se face-o hruba-n jos care merge pe subt albia Oltului si raspunde dincolo pe celalalt mal: pe-aici a scapat Mircea-ntr-o dimineata, cand au navalit turcii pe neasteptate, de-au spart zidurile manastirii, au jafuit-o si i-au dat foc, iar stanca pe care-a stat si-a ospatat batranul voievod in ziua aceea, o stanca singuratica sub care urla valtorile Oltului, se cheama si azi "Masa lui Mircea". In dreptul manastirii, pe malul stang, e locul numit Bivolari, unde s-au descoperit ruini de bai romane, un izvor cald si urmele unui drum vechi, ce se pierde printre stanci. Sus, pe braul muntelui, ascuns in codru, e un metoh al Coziei, schitul Turnu; in apropiere, pe-o stanca inalta se vad paraginile unei zidiri indraznete
- vro straja romana pe Olt
- calugarii ii zic "Turnu lui Traian". De la Cozia-n sus soseaua urca serpuind prin spintecatura din ce in ce mai stramta si mai prapastioasa a muntilor. Izvoare limpezi, cu sclipiri de otel, s-azvarl printre stanci in valurile grele, tulburi, galbui ale maretului Olt. Freamata codrii de vuietul apelor. Departe, pe zarile-nalte, vezi, peste padurile posomorate, cate-o poiana verde, batuta de soare. Drumul se da dupa indoiturile Oltului schimband privelistile ca intr-o panorama, asa ca nici nu bagi de seama cum trec cele cinci ore pe cari le faci cu trasura de la Ramnic pana la granita. Cam pe la jumatatea acestui drum, cum scapeti de dupa un morman de stanci naruite, deodata muntii se dau la o parte, o lunca vesela, luminoasa se deschide jos la poalele codrilor, vezi inainte un pod alb, mai departe drumul urca iar si, cotind pe dupa o coasta, se pierde ca o dunga de fum. In stanga se desface o vale larga, cu livezi si ogoare de porumb asternute la soare. Din fundul acestei vai s-aude viind un vuiet, ca un ropot de ploaie
- e Lotrul, vijeliosul Lotru, care, izvorand din departatele steiuri ale Parangului, taie de-a curmezisul partea de miazanoapte a Valcii, deschide plaiuri frumoase, holde neasteptate si vetre de gospodari in ascunzisurile muntilor, misca mori, pive si hierastraie, si vine mandru sa-si verse in Olt undele-i limpezi, ce parc-aduc cu ele coloarea pajistilor, racoarea si freamatul codrilor prin cari-au trecut. De pe podul inalt, asternut pe gura Lotrului, ne uitam cum undele verzui ale acestui rau invarsteaza panza lata a Oltului, intinzand pe langa malul din dreapta o fasie luminoasa, ca si cum apele celor doua rauri impreunate n-ar vrea sa se amestece. La cateva minute de-aici, pe valea Lotrului, intr-un adevarat colt de rai, e asezat satul Brezoiu. Multi oraseni iubitori de natura, de liniste si de aer curat vin sa-si petreaca vara aici. In fata satului, dincolo de Lotru, se inalta ca un foisor Turtudanul, de pe al carui crestet plesuv si ascutit se deschid privelisti marete in departarea zarilor, peste spinarile vinete ale muntilor si pe vaile innoptate de codri, pe fermecatoarele vai, prin cari serpuiesc, luminoase, cele doua rauri. In spatele Turtudanului se vad la rand trei munti golasi, trei namile de stanci ce se rotunjesc in sus ca niste turle uriase: oamenii de pe-aici le-au dat numele sfintilor Mihai, Gavril si Vasile. Tot pe Lotru, dar in fund detot, dincolo de meterezele Parangului, e Voineasa, sat mare si bogat, tainuit in mijlocul codrilor silhui, intr-un luminis adapostit, unde iernile sunt dulci si verile racoroase, si unde viata retrasa si tihnita a acelui cuib de romani ne aminteste asa de bine veacurile petrecute de stramosii nostri in ascunzatorile Carpatilor, pe cand curgeau pe sesurile Dunarii puhoaiele de barbari. De la gura Lotrului in sus soseaua se indoaie in urcusuri traganate prin adanca deschizatura a Oltului, al carui torent, rupand stavilarele muntilor, aci, strans intre ziduri de stanci, goneste devale cu zgomot de vijelie, aci, intins la poalele unui codru, se odihneste molcom si srtaveziu pe largi asternuturi de nisip. Drumul nostru pe Valea Oltului se incheie la granita tarii, din sus de Raul-Vadului, la strunga de la Turnu-Rosu, care, in vechime, intarita de romani, purta maretul nume de "Poarta lui Traian". Aici Oltul desfunda muntii, spi

Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.