[3 iunie] 1912
Introducere
I. Literatura si societatea
Raportul dinre opera de arta si imprejurarile sociale a preocupat intotdeauna pe cei care se indeletnicesc cu problemele literare. Acum douazeci de ani, aceasta chestiune a pasionat pe toti oamenii de cultura de la noi, gratie polemicii Maiorescu-Gherea. D[omnul] Maiorescu si scoala sa sustineau ca scriitorul nu este infunetat de mediu" . Eminescu, oriunde si oricand, ar fi fost acelasi poet pesimist, oriunde si oricand, ar fi placut contemporanilor sai, multamita formei perfect artistice, in care si-a imbracat adanca lui gandire si simtire. - D[omnul] Gherea insa si scoala sa, sustineau ca psihologia lui Eminescu a fost conditionata de imprejurarile vietii sale si ale epocii sale, iar profunda impresie, pe care a facut-o asupra publicului, ei o explicau prin faptul ca in opera poetului, cetitorii isi gaseau propriul lor mod de a simti si de a concepe lumea.
In randurile care urmeaza, vom spune si noi cateva cuvinte asupra acestei probleme, deopotriva interesanta pentru critic ca si pentru istoricul literar, si poate mai mult pentru acesta din urma.
Sunt unii critici, ca de pilda Emile Faguet, care sustin ca scriitorul mare, tocmai prin aceea e mare", pentru ca se deosebeste cu totul de contemporanii sai. E genial, pentru ca e altfel. Si atunci, nu poate fi o indeletnicire mai zadarnica, decat aceea de a cauta sufletul unei epoci in scriitorii ei cei mari. Iar daca e vorba de scriitori reprezentativi", apoi acestia ar fi scribii marunti, redactorii de ziare, mediocritatile intelectuale si literare, a caror lipsa de originalitate tocmai, ii face proprii sa exprime psicologia contemporanilor.
Daca parerea aceasta ar fi justa, atunci operele scrise ar fi o slaba marturie pentru sufletul unei epoci. in adevar, oricat ar reprezenta, ca om, media epocii sale, omul mediocru, ca scriitor, ne va da o opera saraca si de spiritul si de viata sociala a vremii sale, caci nu va avea nici inteligenta de a pricepe lumea in care se invarteste si nici talentul de a exprima macar putinul cat poate pricepe.
Dar opinia aceasta este asa de putin sustinuta, incat e de prisos a o mai combate. Simpla observare a faptelor ajunge ca sa ne convinga de lipsa ei de temei. Cine ar putea sustine ca in opera unui Alecsandri sau a unui Eminescu nu gasim sufletul epocii lor, si cine, deci, ar putea nega ca este o legatura cauzala, sau macar un paralelism, intre opera literara si psicologia epocii respective?
Daca n-ar exista nici un raport intre societate si scriitori, atunci cum s-ar explica faptul ca, intr-o anumita vreme, domina o anumita scoala literara, un numit gen? Cu alte cuvinte, ca intr-o epoca scriitorii sunt clasici si dramaturgi, iar in alta romantici si lirici, etc.? Se-ntampla sa se nasca, intr-un anumit period de vreme, numai temperamente lirice? Cine ar sustinea-o? Daca omenirea e, necontenit, asa de identica cu sine insasi in compozitia ei, incat numarul acelora care uita sa-si timbreze scrisorile abia variaza de la un an la altul, - e cu putinta sa admitem ca in vremea lui Alecsandri s-a intamplat sa se nasca aproape numai temperamente optimiste, iar in vremea d[omnu]lui Vlahuta numei suflete deprimate?
Discutia devine insa mai serioasa, atunci cand, constatand paralelismul dintre continutul operei de arta si caracterul poporului sau al epocii sociale, sau al unei categorii sociale ori intelectuale, ni se pune intrebarea: Este numai paralelism, sau chiar determinism? Si, daca este determinism, cine este determinat: scriitorul sau publicul? Cu alte cuvinte: in opera scriitorului vorbeste influenta mediului; ori in psihologia publicului vorbeste influenta scriitorului? Sau, concretizand: starea sufleteasca deprimata si romantica a generatiei de dupa 1880 a creat-o Eminescu, ajutat de d[om]nii Vlahuta si altii? Ori imprejurarile sociale au creat acea deprimare a publicului, ca si a scriitorilor?
Partizanii teoriei eroilor" sustin ca omul mare nu e determinat de imprejurari, ci el le determina. Eminescu a creat pesimismul" generatiei trecute. Aceasta conceptie a aplicat-o cu multa inteligenta stralucitul estetician, mort asa de tanar, E. Hennequin, in opera sa La citique scrientifique, care este o lunga refutare a lui Taine, teoreticianul doctrinei contrare. in teoria eroilor" opera literara poarta marturie pentru sufletul vremii, pentru ca ea a influentat, a conditionat, a provocat psicologia contemporanilor, bineinteles, numai a acelor contemporani care s-au impartasit de acea opera, ori a acelor care au fost influentati de acestia.
Teoria cealalta, sa zicem a lui Taine, caci el a sistematizat-o, dandu-i tot prestigiul unei argumentari savante, simplificand-o si, in acelasi timp, amplificand-o, este foarte indemanatica. Sufletul artistului, si deci si opera sa, este conditionat si fasonat" de imprejurari, de mediu". Artistul si publicul, influentati de aceleasi imprejurari (clima, rasa, momentul istoric; conditiile sociale, clasa sociala respectiva, etc.) au sufletele la fel. Asadar opera artistului este expresia sufletului si oglinda vietii unei societati.
Dar teoria aceasta, ca si cea a eroilor", nu tine sama de faptul ca temperamentul omului e innascut, ca tristeta ori jovialitatea noastra, subiectivismul ori obiectivismul nostru, sunt predestinate, fiind datorite ereditatii.
Teoria mediului nu tine sama ca artistul se naste, tocmai pentru ca e artist, cu un temperament foarte puternic si indaratnic, - ca Eminescu n-a fost pesimist din cauza anomaliilor sociale", cum zice domnul Gherea, ci mai intai, din cauza acelui temperament ce i-l lasara din batrani, parintii din parinti", si, numai in al doilea rand, din cauza conditiilor rele ale vietii sale si ale societatii.
Teoria eroilor" nu tine sama ca marea multime a publicului, cetitorii, toti isi au temperamentul lor, datorat ereditatii si experientelor vietii individuale, - ca Eminescu n-a putut face pesimisti pe oamenii care iubeau viata si spuneau clipei sa stea", ca toata influenta lui s-a redus la sporirea tristetii celor deja tristi prin temperament, carora le-a dat si justificarea filosofica a tristetii lor. []
Teoria selectiunii este mai aproape de adevar decat celelalte doua, a eroilor" si a mediului". Numai aceasta teorie nu se loveste de principiile elementare ale psihologiei, care ne arata cat de puternica este personalitatea innascuta a omului.
Dar sa ne intelegem despre ce selectie" poate fi vorba aici. Caci noi nu credem ca procesul de selectie e acelasi in literatura ca si in biologie. in literatura, teoria selectiei nu ne poate da decat sugestii. in literatura, cuvantul selectie nu poate fi intrebuintat, decat in chip figurat. Este o analogie intre selectia in literatura si selectia in biologie, dar nu este deloc o identitate. De altmintrelea, problema noastra este sociologica, si se stie ca darwinismul, aplicat tale quale in sociologie, nu poate duce decat la greseli. Domeniul faptelor sociale e asa de deosebit de acela al faptelor biologice, incat e imposibil a priori sa fie explicate prin aceleasi legi. in biologie, o variatie" intamplatoare e o deviatie si, daca insusirile cele noua ii sunt favorabile in lupta pentru trai, ea invinge, traieste, procreaza si, dupa o suma de generatii, prin dezvoltarea progresiva si acumularea insusirilor noua, variatia devine o noua specie. Scriitorul selectat" insa nu este o deviatie. - Daca ar fi, atunci publicul nu l-ar selecta, caci el n-ar mai corespunde sufletului acelui public.
Dar, ca sa fie selectat de public, un scriitor insamna ca a invins pe altul!
Nu e aceasta o selectie ca in biologie? Nu. Caci un scriitor invinge pe altul, pentru ca el, si nu celalalt, e reprezentantul publicului; pe cand un carnasier invinge, pentru ca are asa insusiri, incat inlatura din concurenta pe alti carnasieri, ramanandu-i lui, ca sa le manance, ierbivorele regiunii, - si nu pentru ca el e ierbivorul prin excelenta, tipul reprezentativ al ierbivoarelor!
Von retine cuvantul selectie, dar fiind bine edificati, ca e vorba de altfel de proces decat cel biologic.
Asadar scriitorul se naste pesimist ori optimist, cerebral sau pasional, subiectiv ori obiectiv, etc. Izbuteste, daca se naste intr-o lume cu acelasi fel de a simti. Si, desigur, intr-o oarecare masura e influentat de mediul in care traieste, cum si acest mediu, la randul sau, e influentat de scrisul lui. Iar daca nu gaseste mediu prielnic, atunci nu e gustat, cetit, laudat si consacrat. Se poate insa ca dupa moartea lui sa vina o generatie care sa-l priceapa. Atunci e dezgropat, selectat - gloria lui e postuma.
Acesta ni se pare ca este adevaratul raport dintre scriitor si societate. De altmintrelea si Brunetiere, in cazurile cand aplica selectia la literatura, si cand o aplica cu succes, tot asa intelege lucrul, caci, cum am vazut, pentru el Malherbe nu e o aparitie noua in univers, ci un om de talent, a carui psihologie corespunde perfect sufletului contemporanilor sai.
Dar din cine se alcatuieste acest public, care selecteaza? Uneori e o clasa sociala, alteori o categorie intelectuala. Sa dam exemple. Conachi a fost selectat de boierime si mahalagii. Alecsandri de toate spiritele noua" din vremea sa. Eminescu de intelectualii" de dupa 1880. Cosbuc de temperamentele echilibrate, optimiste.
Uneori, un scriitor corespunde numai in parte categoriei sale sufletesti ori sociale. Atunci nu e apreciat cum trebuie. E cazul lui
Grigore Alexandrescu. Era si el patruzecioptist, dar cu cate restrictii!
In Anul 1840 e plin de ezitari. In Umbra lui Mircea la Cozia, dupa ce canta pe Mircea, face teorii impotriva razboiului. Optimismul, glorificarea trecutului vitejesc - sunt asa de putin vizibile la Alexandrescu!
De aceea, cu tot talentul sau, mai mare decat al lui Bolintineanu si chiar decat al lui Alecsandri, el n-a avut faima lor, n-a starnit entuziasmul si simpatia de care s-au bucurat ei. Temperament de clasic, cugetator si spirit analist, Alexandrescu n-a prea fost omul vremii. Probabil ca optimismul, cat apare in opera lui, s-a datorit influentii vremii de atunci. Si probabil ca, daca el ar fi scris dupa 1880, ar fi fost un scriitor -original - din familia eminesciana. De altmintrelea, el a inceput sa fie mai just apreciat dupa 1880, cand a aparut acea psihologie si acea generatie care a format atmosfera prielnica lui Eminscu, Caragiale, Vlahuta, etc.
In schimb, ce glorie a avut Bolintineanu, care e asa de sarac fata de contemporanul lui, Alexandrescu!
Dar versurile sale patriotice si eroice corespundeau asa de bine necesitatilor sufletesti ale contemporanilor sai!
Eminescu insusi n-a fost selectat pe vremea cand si-a scris poeziile. Se va zice ca, publicate numai intr-o revista, n-aveau destula raspandire? Poate fi si aceasta o cauza. Dar cand stim ca s-a facut atata discutie in juru-i, inca de pe la inceputul carierei lui, cand stim cine si cati nu-l puteau gusta pe atunci, nu mai ramane nici o indoiala ca, pana dupa 1880, nu prea avea cine sa-l aprecieze.
Dar soarta poetului Eminescu e plina de peripetii. Dupa ce a fost indumnezeit vro douazeci de ani numai ca poet al iubirii s-al durerii, - acum de vreo zece ani incepe sa fie admirat, de catra foarte multi, ca un luptator nationalist. Proletariatul intelectual" a selectat pe poetul pesimist Eminescu. Nationalistii de azi selecteaza pe ziaristul Eminescu, si considera pesimismul poeziei lui ca un fel de ratacire.
De altmintrelea, fiecare dintre noi nu cetim oare, in volumul lui Eminescu, pe Eminescul nostru individual? Nu selectam ceea ce raspunde sufletului nostru indeosebi? Nu-i coloram versurile, fiecare in altfel, cu propriul nostru fond sufletesc? Aceasta e asa de adevarat, incat pare o banalitate.
Si, daca voiti, chiar si soarta d[omnu]lui Macedonski se explica tot prin selectie. D[omnia] sa este, fara indoiala, un nedreptatit, caci, cu toate ca a avut talent, n-a fost apreciat, a fost un invins. Si n-a fost apreciat, pentru ca n-a putut corespunde sufletului acelora care dadeau tonul pe-atunci. De altmintrelea, nu stim epoca, in care acest scriitor ar fi putut sa fie reprezentativ la noi. Iar faptul ca n-a fost selectat, i-a daunat si talentului: lipsit de atmosfera calda a publicului, a acelui public care, cand iti castiga simpatia, colaboreaza cu tine, te controleaza si te conduce, - domnul Macodenski, dintr-un sentiment de ciuda si de.mandrie, dintr-un fel de indaratnicie foarte naturala, s-a tot singularizat, a abundat mereu in sensul sau, si-a exagerat defectele. Acest lucru se-ntampla totdeauna in asemenea cazuri.
Dar nu numai soarta creatorilot atarna de aceste variatii ale psihologiei publicului, ci si soarta ganditorilor. Asa de pilda, in vremea idealismului umanitar, pe la sfarsitul veacului trecut, domnul Gherea a fost poate cea mai populara figura a literaturii, mult mai populara decat i-ar fi dat dreptul articolele sale, mai ales ca cele mai bune, acele care se pot ceti si azi cu folos, sunt ultimele, - si nu cele incepatoare, care i-au faurit gloria. Dar prin articolele sale, domnul Gherea a exprimat sufletul unei generatii, care si-a gasit idealurile in opera criticului. Pe vremea aceea domnul Maiorescu era socotit ca un invins". Iata insa ca, de vreo zece ani incoace, domnul Gherea incepe sa fie uitat, iar steaua d[omnu]lui Maiorescu se ridica poate mai sus decat oricand, fara ca d[omnu]l Maiorescu sa mai fi scris ceva care sa-l ridice, ori d[omnu]l Gherea sa mai fi publicat ceva care sa-l scoboare. Ba am putea spune ca, de cand a tiparit articolul sau despre Cosbuc, dfomnulj Gherea este mai mare" decat acel Gherea de mai inainte, care ajunsese idolul tinerimii. - Pentru ce domnul Gherea a ramas in umbra si pentru ce domnul Maiorescu a fost din nou selectat? Pentru faptul foarte simplu ca locul umanitarismului de la 1890 l-a luat nationalismul traditionalist de la 1900 incoace. Generatia trecuta gasea ca domnul Gherea e critic adevarat. Generatia actuala gaseste ca domnul Maiorescu e critic adevarat.
Sunt insa scriitori care se conformeaza imprejurarilor, punandu-se in concordanta cu schimbarile mediului". Aceasta insa nu contrazice teoria expusa mai sus, caci scriitorii care evolueaza" in chipul acesta, nu sunt aceia care se caracterizeaza printr-o facultate dominanta, cum a fost Eminescu. Scriitorii care se conformeaza schimbarilor intamplate in atmosfera morala, sunt aceia care au mai multe insusiri sufletesti in stare de echilibru. Si daca, o suma de ani, mediul selecteaza" mai ales o insusire, pe aceea care ii convine, peste o bucata de vreme poate selecta o alta.
Aceasta insa nu insemneaza ca insusirile apar absolut pe rand. Ele apar in tot cursul evolutiei unui scriitor, numai cat, intr-un moment, apar mai ales si mai puternic unele, iar in alt moment - altele. (D[omnul] Vlahuta e adesea obiectiv in prima-i faza, si de multe ori subiectiv in faza-i ultimA).
Bineinteles, ca nu acestia vor fi scriitorii care sa reprezinte cu cea mai mare putere sufletul contemporanilor, - aceasta ramanand apanajul celoralti. []
Dar aceasta epoca are, totusi, un merit. Daca nu prea contribuie cu mult la crearea limbii poetice, in schimb face enorm pentru limba literara. Oamenii de la 1840", aducand idei si lucruri noua, aduc si cuvinte noua; adresandu-se la popor, aduc elementul lingvistic popular; inspirandu-se din trecut, ca romantici si ca nationalisti, aduc elemente din limba cronicarilor. Acestea toate, adaose la limba vie, vorbita in orase, si la limba literara existenta, cea bisericeasca, vor forma material, inca nefixat nu-i vorba, al limbii literare. Si, daca mai adaogam varietatea de subiecte pe care le trateaza ei, atunci vom intelege cum au fost nevoiti sa cheme si sa incetateneasca in scrisul romanesc o mare multime si o mare varietate de cuvinte.
Iata dar atatea insusiri care deosebesc aceasta epoca de aceea a lui Conachi pe de o parte si de aceea a lui Eminescu pe de alta, - insusiri din care unele nu se gasesc nici in prima faza a acestei epoci, in faza lui Carlova.
Vom observa si aici o deosebire intre Moldova si Muntenia, deosebire care exista de-a lungul intregii istorii culturale si literare si care abia acum, dupa atata vreme de la Unire, tinde sa dispara, cu toate ca si acum se observa deosebiri, cum ar fi aceea ca proza literara de azi e un gen" mai mult moldovenesc. []
Cu alte cuvinte, acuma incepe si o noua epoca literara, lucru firesc, deoarece, cum am vazut in Introducere, imprejurarile noua cer forme noua de literatura.
Si-n adevar, acuma Eminescu incepe sa fie apreciat, pentru ca de la 1870, cand poetul e deja format, si pana la 1880, n-a fost selectat, caci imprejurarile sociale nu erau inca destul de coapte, pentru ca psihologia publicului sa-si gaseasca expresia in versurile lui Eminescu. Pana la 1880, sufletului public ii corespunde inca Alecsandri. Dupa 1880, Alecsandri continua sa scrie, si nu intotdeauna lucruri de a doua mana, dar nu mai e idolatrizat. Si, cum a observat domnul Gherea, simtind si el ca nu mai e omul vremii, se refugiaza in lumea antica:
Fantana Blanduziei, Horatiu, etc.
In preajma acestei date, debuteaza toti scriitorii epocii noua (a treia, in istoria literaturii beletristice romane; a doua. in istoria literaturii romane modernE): d[om]nii Caragiale, Delavrancea si Vlahuta.
Fiindca am vorbit de schimbarea sociala si politica ce se intampla acuma, si fiindca am spus ca unei schimbari de asemenea natura ii corespunde intotdeauna o noua forma literara, ni se impune sa aratam prin cateva cuvinte fizionomia societatii de dupa 1880, ca sa cunoastem sufletul publicului de-atunci si sa vedem de ce fel de scriitori avea el nevoie.
Introducerea formelor noua sociale si politice in Romania a produs o multime de efecte bune, dar si multe neajunsuri. Aici ne intereseaza acestea din urma, caci literatura de dupa 1880 a fost creata de oameni care, din deosebite cauze, aratate mai jos, au simtit mai mult efectele rele, si a fost destinata unui public, care de asemenea simtea mai mult neajunsurile rezultate din schimbarile politice si sociale.
Introducerea formelor apusene, daca a dat oarecare libertati claselor mijlocii din oras si taranilor, in schimb, prin crearea burgheziei, prin introducerea produselor din Apus si prin comercializarea agriculturii, a atins, in insasi radacina existentei ei, clasa mijlocie din oras si a intronat exploatarea nemiloasa la tara. In acelasi timp, dupa introducerea formelor noua, s-a ruinat o mare parte din boierime, aceea care n-a stiut sa se adapteze, precum si cea mai mare parte din boierimea mica. Afara de aceasta, tot in aceeasi vreme, s-a desavarsit si ruinarea razesimii, inceputa inca mai de demult. Apoi, pe langa marii oameni de stat, s-a ridicat o clasa de politicieni, o burghezie sui generis, si o clasa de oameni imbogatiti adesea pe socoteala boierior neadaptabili. Si, in sfarsit, formele noua creand profesiunile liberale, s-a nascut clasa functionarilor, proletariatul intelectual, clasa cu multe nevoi, pentru ca e rafinata, si foarte susceptibila deci la nemultamiri, la revolta ori la tristeta. Iar inmultirea acestei clase dand nastere concurentii, nemultumirile ei s-au tot accentuat cu vremea.
Publicul cititor l-a format mai ales aceasta clasa. Pana acuma, scriitorii au facut parte mai ales din clasele cu dare de mana, afara de unele exceptii ca Alexandrescu, - care se deosebeste asa de mult de un Alecsandri!
Acuma, si de-acum inainte aceasta e regula, scriitorii se recruteaza din clasele de jos. Ei se ridica la suprafata prin cultura. Chiar Eminescu e fiu de vechil ajuns boiernas, iar el, personal, un om care si-a castigat putina-i pane prin munca, adesea chinuitoare, a mintii, prin condei", cum se zice.
Iar cand in scriitor va rasuna ecoul nefericirii mai multor clase, cand nemultamirile ii vor veni pe mai multe cai si cand la aceste nemultamiri cu caracter egoist" se vor adaoga si durerile altora, atunci in el va vibra toata durerea vremii lui.
In Eminescu, nascut cu un temperament pesimist, dy-scolos", cum zice Schopenhauer, mai vorbea si agonia clasei parintesti, si durerea intelectualului nesigur de ziua de mane, si durerile clasei mijlocii si ale taranimii. Temperamentul lui innascut, experientele personale dureroase, suferintele clasei sale si ale altora, sunt cauzele pesimismului lui. Iar publicul alcatuit tot din intelectuali, de obicei odrasle tot ale claselor mici, il va intelege, va forma mediul", care il va selecta"
Am aratat aiurea {Spiritul critic in cultura romaneascA) ca Eminescu nu numai a simtit durerile vremii sale, dar le-a si priceput. El a criticat societatea in care a trait, si a criticat-o din punctul de vedere al suferintilor de care vorbesc mai sus.
In volumul amintit am vazut acelasi lucru si despre Caragiale si despre socialisti, - o alta varianta a aceleiasi atitudini.
Sa incepem analiza operei d[omnu]lui Vlahuta tot cu aceasta problema. Sa-l vedem cum priveste socie-tatea-romaneasca din vremea sa. []
Asadar, spunand ca domnul Vlahuta, in proza sa, in articolele sale si in nuvelele ori romanul sau, a criticat viata sociala, este un truism caci, inca o data, ori de cate ori o bucata in proza nu-i curat psihologica, ci are si o parte sociala, autorul e, vrand nevrand, un critic social.
Mai important e sa vedem ce a criticat domnul Vlahuta si din ce punct de vedere a criticat. Acestea ne vor ajuta sa definim psihologia scriitorului si sa explicam soarta operei sale.
D[omnul] Vlahuta are aceleasi uri si aceleasi simpatii ca Si Eminescu, Caragiale si socialistii, pe care i-am analizat in scrierea de atatea ori citata. Vom vedea daca si punctul de vedere al criticii sale e acelasi, de asemenea si daca remediul ce intrevede sau propune dfomnia] sa e acelasi.
Dar in mijlocul acestei lumi rele, acela care va suferi mai mult, invinsul" prin excelenta, va fi scriitorul, poetul. La moartea lui Eminescu, domnul Vlahuta scria: A adormit in sfarsit aceasta jertfa glorioasa a unei societati frivole si nepasatoare. intr-o tara cu atatea nulitati triumfatoare, un poet atat de mare" (G. 216). - Vom vedea ce importanta mare are in opera d[omnu]lui Vlahuta situatia scriitorului in societatea noastra.
Satira Liniste, in care ridiculizeaza pe toti acei care nu sunt sensibili la productiile artistice, este elocventa.
Dar din ce punct de vedere social se pune domnul Vlahuta in critica sa? Textele din aceasta faza a literturii d[omului] Vlahuta nu ne spun mult, caci in faza aceasta a zugravit mai mult oameni, decat a exprimat idei. Totusi avem si puncte de vedere exprimate de d[omnia] sa.
Eminescu si Caragiale critica societatea romaneasca, punandu-se din punct de vedere al claselor mici, saracite, distruse.
Am vazut acest punct de vedere si la domnul Vlahuta, in cele spuse mai sus, - dar nehotarat si mai mult sentimental. Eminescu o spune in articole teoretice. Caragiale numai o data teoretic, dar foarte clar si elocvent prin economia operei sale: alegerea tipurilor, a evenimentelor, psihologia personajelor si altele. in Durerile lumii (1885) domnul Vlahuta isi arata, cum am vazut, adanca sa simpatie pentru tarani, ii idealizeaza chiar. Dar care este conceptia sa politica, sau, daca acest cuvant e prea ingust, care e conceptia sa sociala? Sa vedem.
Ce bine ar fi fost sa ramaie (RadU) prost la plugul parintesc!
Ar fi fost un taran sanatos si voinic, sa duca plugul in spinare" (N. 93). Pana aici e vorba de un caz individual, de Radu. Pentru el, care s-a imbolnavit s-a murit din cauza ca s-a dezradacinat", desigur ca solutia se potriveste. Nu se poate scoate o idee generala de aici. Dar domnul Vlahuta zice mai departe: La cate chinuri si la cate umilinti n-aduce pe om desarta-i nazuinta de a-si iesi din franele chemarii lui firesti". Aceasta e o idee generala. Constatarea e justa pentru multe cazuri. Dar tonul aici e teoretic. Ni se pare ca e o protestare impotriva permeabilitatii claselor. E ideea exprimata de C. Negruzzi intr-o Scrisoare, unde se ridica impotriva invataturii mai inalte a fiilor de tarani, ca sa nu se declaseze. Ideea e conservatoare. Dar am dreptul sa ma bazez pe o singura afirmatie? Ar fi si hazardat si pedant.
*
Acum, dupa ce am vazut care e conceptia d[omnu]lui Vlahuta asupra societatii romanesti, atitudinea sa sociala in aceasta prima faza, sa vedem conceptia sa asupra vietii in genere, asupra soartei omenesti, - filosofia sa.
