Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



  • Vasile ALECSANDRI



    Vasile ALECSANDRI - poza (imagine) portret Vasile ALECSANDRI



    Despre Serile la Mircesti

    alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

    SERILE LA MIRCESTI - analiza literara







SERILE LA MIRCESTI - analiza literara de Vasile ALECSANDRI



Vasile ALECSANDRI Serile la Mircesti
Daca ar fi sa reconstituim biografia poetului, mai bine zis trairile interioare, din opera, atunci Pastelurile lui Vasile Alecsandri, gandite si scrise dupa retragerea la mosia de la Siret, Mircesti, prin 1860, reflecta starea de spirit a omului de dincolo de amiaza vietii, dezgustat, intr-o privinta, de masinatiile politice care aveau sa duca la abdicarea lui Cuza, nu indiferent totusi la soarta tarii pentru a carei propasire luptase in anii tineretii. Unii istorici literari arata ca la mijloc ar fi fost atat o influenta din partea Junimii, invocand corespondenta cu Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu, frecventarea de catre poet, macar din cand in cand, a prestigiosului cenaclu iesean, cat si publicarea a mai tuturor pastelurilor in revista Convorbiri literare, in anii 1868 si 1869 indeosebi. Cert este ca, odata cu Pastelurile, versul lui Alecsandri incepe a castiga mult in acuratete si eleganta, printr-o mai atenta si laborioasa slefuire a verbului. Mai cu seama se remarca atitudinea inalt contemplativa in fata frumusetilor eterne ale naturii, ale naturii autohtone in primul rand, cu pastrarea insa, poate chiar cu accentuarea pe alocuri, a acelei degajari impersonale, tipice pentru distinctia si totodata spontaneitatea fermecatoare a temperamentului sau poetic.

Insa compunerea de care ne ocupam aici, Serile la Mircesti, datata chiar de autor Mircesti 1867, ramane oricum in afara influentei junimiste. De altfel ea nici n-a aparut in revista cenaclului de la Iasi odata cu celelalte poezii ale ciclului, ci mai tarziu, in Revista contimporana si in Familia publicatii, in treacat fie spus, mai degraba ostile Convorbirilor. In volumul al treilea, Poesii, din seria de Opere complete, editata in 1875, reluata cu unele mici schimbari, bucata deschide ciclul Pastelurilor, si pe drept cuvant. Pentru ca Serile la Mircesti contine ideea poetica generala a tuturor poeziilor in care Alecsandri canta natura. in sine luata, compunerea nu este un pastel propriu-zis. insa versurile respira acea chietudine si multumire sufleteasca, calmul si echilibrul atat de proprii poetului. Chiar daca existenta lui nu va fi fost lipsita de unele complexitati si contradictii1, la epoca retragerii la Mircesti si a elaborarii pastelurilor Alecsandri s-a voit - cum insusi lasa a se vedea din piesa de teatru Fantana Blanduziei (terminata in 1883) - un Horatiu roman, spirit latin prin excelenta, poet al claritatilor solare si al bucuriei de a trai, urand moartea si tenebrele, savurand viata, asa trecatoare cum este ea, fiind totusi constient ca opera lui va intra in patrimoniul cultural national si va ramane mai tare decat piatra si decat bronzul.



Hedonismul nu era strain junimistilor, exceptie facand poate Eminescu, mai ales unor Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, chiar lui Titu Maiorescu, lui Creanga si Caragiale, in fine. Nu-i deloc surprinzator insa - si lucrul este de natura a confirma evolutia organica a fenomenului literar romanesc - ca Alecsandri scrie Serile la Mircesti inainte de a veni intr-un contact mai strans cu Junimea constituita ca societate literara. (Observand nepotrivirea, unii cercetatori se indoiesc de anul 1867 ca data a compunerii2 si inclina sa ia insemnarea amintita drept o nevinovata mistificare a autorului, ce pregatea un fel de prefata a intregului ciclu al Pastelurilor.) Mai corect este, credem, sa presupunem ca poetul Doinelor si Lacrimioarelor ca a o innoire a mijloacelor, o punere de acord cu modul de a concepe poezia la generatia mai tanara, ajungand astfel sa anticipeze, pana la un punct macar, spiritul junimist. (Si doar Alecsandri nu este singurul caz. Ibraileainu, in Spiritul critic, aratase pe Costache Negruzzi ca pe un junimist avant la lettre.) O dovada in plus sta in faptul ca ideea centrala a poeziei discutate aici (de fapt, starea poetica si temperamentala caracteristica lui AlecsandrI) o putem afla intr-un text de proza mult mai vechi, de prin ] 844:

"Gasesc mare multamire a ma pune seara in fata sobei si a privi giocul fantastic al focului. imi place sa reinviez in inchipuire icoanele departate ce s-au sters odata cu trecerea zilelor si sa le infatisez ca o panorama dinaintea ochilor mei. Frantia, Italia, Germania s.cl. mi se arata atunci cu tot farmecul pe care le impodobesc puterea suvenirelor si dorul inca mai puternic de a le revidea in fiinta. Cate planuri de fericire, cate casteluri de Spania ridic in ceasul acela! "

intr-adevar, abordand versurile ce ne intereseaza, se observa, de la inceput chiar, placerea domestica a poetului, retras sa hiberneze la gura sobei, visand cu ochii deschisi, asteptand muza inspiratoare autohtonizata in chip de "zana dragalasa":

Perdelele-s lasate si lampele aprinse; in soba arde focul, tovaras mangaios, Si cadrele-aurite ce pe pareti sunt prinse Sub palida lumina apar misterios.



Afara ploua, ninge! afara-i vijelie, Si crivatul alearga pe campul innegrit; Iar eu, retras in pace, astept din cer sa vie O zana dragalasa cu glasul aurit.



Motivul claustrarii, cu perdelele lasate, visand la gura sobei - intr-alt chip interpretat, desigur -, va aparea si la Eminescu, in poezia Singuratate. La mijloc ar putea fi chiar un transfer operat in subconstient: "Cu perdelele lasate/ sed la masa mea de brad,/ Focul palpaie in soba,/ Iara eu pe ganduri cad". De asemenea in Sonere-le aceluiasi: "Afara-i toamna, frunza-mprastiata,/ Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;/ Ci tu citesti scrisori din roase plicuri/ Si intr-un ceas gandesti la viata toata./ Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nimc-n usa ta sa bata;/ Dar tot mai bine cand afara-i zloata,/ Sa stai visand la foc, de somn sa picuri"



Si in Noaptea de decemvrie a lui Macedonski poetul viseaza la gura sobei - de ar fi sa extindem consideratiile comparatiste - asteptand vocea inspiratiei, flacara vie zbucnind din camin spre a-i sopti la ureche povestea emirului din Bagdad .

Cata deosebire insa! Originalitatea lui Alecsandri (facem deocamdata numai judecatile de constatare, pentru o mai exacta intelegere a problemeI) consta in lirismul, ca sa-1 numim asa, direct, fara intortocherile, complicatiile, presupuse de anume trairi sufletesti profunde. Nu starea de spirit proiectata in mediul ambiant, ca la romantici, ori ca la neoromanticii simbolisti, formeaza obiectul poeziei, ci dimpotriva: clasic - in Pasteluri mai mult ca oriunde - macar prin structura-i intima, daca nu prin formatie, Alecsandri ia mediul inconjurator chiar ca obiect al poeziei, exprimand, simplu, un sentiment foarte comun, dar tocmai de aceea impresionant prin cadenta cuvintelor care il fixeaza in toata prospetimea lui. Multumirea, un soi de bucurie molcoma pricinuita de victoria omului asupra stihiilor, pe care le poate intelege, organiza si stapani intr-un necesar echilibru, contemplarea contrastului dintre interiorul intim, prielnic otiului, visarii hedoniste, si exteriorul cu meteorologia lui ostila sunt atribute ale insului rational, locuind o geografie cu clima continentala, precum a noastra, presupunand succesiunea clara a anotimpurilor. intr-un alt pastel, imediat urmatorul in ordinea fixata de Alecsandri, Sfarsit de toamna, scris in acelasi an, aflam aceasta strofa:



Asezat la gura sobei, noaptea pe cand viscoleste, Privesc focul, scump tovaras, care vesel palpaieste Si prin flacara albastra vreascurile de alun; Vad trecand in zbor fantastic a povestilor minuni.

(Cf. Antologia citata, p. 77.) Si chiar la Bacovia, in Decembre:

Te uita cum ninge decembre Spre geamuri, iubito, priveste Mai spune s-aduca jaratec Si focul s-aud cum trosneste.

Si mana fotoliul spre soba La horn sa ascult vijelia

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivat calare! Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare. Boii rag, caii rancheaza, canii latra la un loc, Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc.





Adjectivul trist nu trebuie inteles altfel decat in chipul alecsandrinian stiut. E vorba numai de tristetea acceptata, oarecum conventionala, care cuprinde pe autohton la venirea anotimpului rece, fara complicatiile intelectuale romantice. Mai apropiat de Alecsandri, intru cat priveste poezia eternului, este Sadoveanu, de o pilda in aceste randuri din Baltagul:

"Deodata vantul trecu susuind prin crengile subtiri ale mestecenilor din preajma. Padurea de brad de pe Magura clipi din cetini si dadu zvon. Inaltand fruntea, Vitoria simti adiere rece dinspre munte. Suvitele castanii din jurul fruntii i se zbatura. Clipi din ochi, silindu-se oarecum sa se trezeasca deplin. Pe toata costisa, in gospodariile razlete, se auzeau chemari si inganari de glasuri. Cainii incepeau sa zapaiasca. Coloanele de fum se aplecau, imprastiindu-se pe fata pamantului.

- intr-adevar, se tulbura vremea, grai gospodina grabit. Trebuie sa ne mutam in casa. Treci, fata, inlauntru, si fa focul in horn.

Cu miscari iuti, fata apuca taciunii si trecu in tinda. Aburi subtiri invaluira soarele. Apoi nouri suira cu harnicie dinspre muntele cel mare

O clipa miscarea casei se potoli si vantul isi spori zvonul pe deasupra satului. Gainile se suira pe prispa la adapost, alungate de cele dintai stropituri reci. Vitoria privi cu uimire cucosul cel mare porumbac, cum vine fara nici o frica si se asaza in prag."

Om al pamantului romanesc si el, fara indoiala, reactionand la mediul climatic de asemeni printr-un fel de instinct atavic, Alecsandri este totusi boierul cu tabieturi, intors din occidentalul Paris ori dintr-o calatorie sub soarele Mediteranei, in casa-i larga, de curand construita - insa tot dupa tipicul batranesc, urmarind anume confort- la Mircestii natali, dispus a schimba pantofii de lac si hainele prea stramte cu mesii orientali si halatul de matase, un fel de anteriu ce-ti permite sederea in pozitii mai putin rigide. Friguros, in preajma primei zapezi el se trage langa foc, insa in ,jalt" si "avand condeiu-n mana" - caci scrie de obicei mai mult iarna, ca un aristocrat si neprofesionist ce este - prinzand "strofa dulce" din zbor, distrat, in timp ce ochiu-i admira o cadra cu subiect oriental, in genul odaliscelor lui Theodor Aman:



Pe jaltu-mi, langa masa, avand condeiu-n mana, Cand scriu o strofa dulce pe care-o prind din zbor, Cand ochiu-mi intalneste s-admira o cadana Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.



Lirism direct si marturisire autobiografica, impresionanta prin seninatate si franchete - cu toata exprimarea cam abstracta: "farmec", "nostalgie", "dor", "amor" - gasim in strofa:

O! Farmec, dulce farmec a vietii calatoare, Profunda nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingas de lumina, amor de dulce soare, Voi ma rapiti cand vine in tara asprul ger!



Realitatea este ca atatea propozitii declarative ar sfarsi prin alungarea poeziei, daca cititorul nu ar fi prevenit in legatura cu restul operei lui Alecsandri si cu biografia Tui exterioara. Poetul nu este deloc un cap teoretic si de aceea, oricum s-ar exprima, cititorul traieste odata cu dansul fictiunea anotimpului cald si a calatoriilor in tari indepartate aduse sub un adapost primitor in mijlocul iernii valahe. Visand cu ochii intredeschisi, "prin fumul tigaretei ce zboara in spirale", cu catelusu-i pe genunchi (amanunt tipic pentru ceea ce s-a numit poezie intimistA), in comoditate domestica totala, inima poetului zboara "la timpul mult ferice in care-am suferit", adica la iubirea pentru Elena Negri, catre al carei chip, vazut parca aievea, converg toate celelalte viziuni:



Apoi inchipuirea isi strange-a sa aripa; Tablourile toate se sterg, dispar incet, Si mii de suvenire ma-ncongiura o clipa in fata unui tainic si dragalas portret.



Cum poate fi pentru Alecsandri un timp ferice, in care totusi se produce suferinta? La emfaza romantica, de suprafata numai, la poetul Pastelurilor si al Stelutei, invatata din epoca, dar nu consubstantiala, departe de ceea ce la Eminescu era suferinta dureros de dulce, se adauga un inteles mai popular al notiunii de suferinta in dragoste, am zice: aproape lautaresc - fara a pune nimic peiorativ in acest ultim cuvant - in sensul confundarii suferintei cu fericirea. Interesant este sa observam ca din aceasta contaminare de sensuri, tradand, poate, oarecare graba si superficialitate, distinctia poeziei lui Alecsandri iese nestirbita. Bardul de la Mircesti, boierul, se comporta cu aceeasi gratie si dezinvoltura atat in saloanele aristocratice cat si in coliba ciobanului ori fata de lautarul chemat langa cerdac sa-i cante. Sensul general ramane acela ca trecerea anilor sterge totul, suferinta ori fericirea devin cu timpul obiecte ale contemplatiei lirice din partea omului varstnic si intelept, echilibrat - mai bine am zice: de o tinerete perpetua - iubitor de armonie si de frumos:



Atunci inima-mi zboara in raiul vietii mele, La timpul mult ferice in care-am suferit, Si-atunci paduri si lacuri, si mari, si flori, si stele Intoana pentru mine un imn nemarginit.






Marea majoritate a pastelurilor lui Alecsandri, in orice caz, cele mai valoroase si mai caracteristice, precum: Iarna, Gerul, Viscolul, Oaspetii primaverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineata, Tunetul, Pastele, Plugurile, Samanatorii, Malul Siretului etc, au o compozitie foarte unitara, mai mult chiar, o forma fixa: patru catrene cu versuri de cate 15 si 16 silabe (rima masculina alternand de obicei cu rima femininA). Serile la Mircesti este, prin comparatie cu restul ciclului, o poezie mai lunga (14 catrene cu versuri de 14 si 13 silabE) de un aspect dispersant, neunitar. La mijloc intervine caracterul declarativ-programatic al compunerii, care este un fel de confesiune sau, daca voim, o mica ars poetica a lui Vasile Alecsandri. in timp ce in celelalte pasteluri se picteaza in cuvinte, cum s-a mai spus de atatea ori, un colt din natura, in Serile la Mircesti se infatiseaza - intr-un chip tot atat de direct, aproape naiv, fapt ce, cum am constatat, formeaza frumusetea mesajului liric - miscarea sufletului poetului, compunand, inspirandu-se, traind Poezia, care la dansul este visare lina, otiu horatian si epicureism rafinat prin adaptare la hibernarea locala. Tablourile se perinda amestecat si discontinuu: perdelele lasate, lampele aprinse, focul duduind in soba, vijelia de afara, cu crivatul maturand campia neagra, cadrele de pe pereti sclipind in penumbra, muza dand tarcoale visatorului, tolanit in jiltu-i comod, evocarea calatoriilor in locuri departate, Venetia "ce-n marea se oglinda", amintirea iubirii din tinerete pentru Elena Negri etc.

Imaginile nu ne apar mult deosebite, luate in ele insele, de restul operei lui Alecsandri. Astfel mai putem intalni epitetul banal "dragalas": "o zana dragalasa" (vs. 8) - repetat intr-un chip mai nefericit, inca, prin referirea la Elena Negri, "dragalas portret" (vs. 48). Acelasi lucru s-ar putea spune si despre arhibanalul (ni se pare noua acum!) "dulce": ,"o strofa dulce" (vs. 10), "dulce soare" (vs. 31), "dulci visuri" (vs. 44). S-a facut insa, si se face inca, prea mult caz de banalitatea lui dulce in poezia lui Alecsandri, prin recurgerea la statistici si prin deductia de aici ca numarul prea mare al aparitiei cuvantului ar duce la devalorizare. Chiar in poezia de fata, in vs. 14, "dulce val", cu referire la san, este cat se poate de potrivit, prin apropierea de functia pur adjectivala a epitetului, efectul fiind sugestia plas-tic-sculpturala de mare rafinament la un urmas al lui Conachi. Potrivit este "dulce" si in expresia "dulce farmec" (vs. 29), sustinut, in acest din urma caz, de ratificarea data acestei imbinari de cuvinte de catre Eminescu. De cele mai multe ori epitetul este insa evocator, in sensul infatisarii reveriei la gura sobei. Astfel, focul, printr-o personificare, devine "tovaras mangaios", campul peste care alearga crivatul este "innegrit", efectul fiind de intarire a contrastului dintre interiorul primitor si exteriorul ostil. Uneori epitetul e aglomerat, ca in versul 13: "Frumoasa, alba, juna", repetitie urmata imediat de alta serie de trei determinari: "cu formele rotunde,/ Cu pulpa marmurie, cu sanul dulce val". O prima impresie de frivolitate, de care, in definitiv, poezia lui Alecsandri nu e intotdeauna straina, se salveaza prin comparatia ce ne intampina de indata in versurile 15 si 16, comparatie ce tine de mitologia clasica: "Ea pare zeea Venus cand a iesit din unde/ Ca sa arate lumii frumosul ideal". De mica importanta, banale, ne apar in aceasta poezie personificarile: "focul,/ tovaras mangaios" (vs. 2), "crivatul alearga" (vs. 6), "Venetia, regina ce-n mare se oglinda" (vs. 23), "inima zboara" (vs. 49), "gandirea mea se primbla" (vs. 54). in schimb, personificarea realizata prin verbul-predicat la un subiect multiplu impresioneaza prin aglomerare, intarind starea de reverie, de discontinuitate a tablourilor, ca in strofele a 8-a si a 14-a, citate deja.

Din punct de vedere strict gramatical, e cazul sa observam, ca de altfel in intregul ciclu al Pastelurilor, predominarea propozitiilor principale cu predicatul exprimat prin verbe la indicativul prezent: "perdelele-s lasate", "lampele(-S) aprinse", "arde focul", "ploua", "ninge", "astept", "scriu", "ochiu-mi intalneste", "ea pare". De remarcat ca expresia verbala se mentine la acelasi mod si timp chiar si atunci cand vin sa se suprapuna planurile evocarii trecutului, ca strofele 10 si 11:

Vad insule frumoase si mari necunoscute, Si splendide orase si lacuri de smarald, Si cete de salbatici prin codri desi pierdute Si zane ce se scalda in faptul zilei cald.

Prin fumul tigaretei ce zboara in spirale Vad eroi prinsi la lupta pe campul de onor,

Si-n tainice saraiuri minuni orientale Ce-n suflete desteapta dulci visuri de amor.



intru cat priveste vocabularul, in strofele citate, se impune observatia ca verbul a vedea are sensul de a inchipui, a evoca, a scoale o imagine din amintire, a visa cu ochii deschisi etc. Pentru intarire, predicatul in chestiune se repeta anaforic (vs. 37 si 43). insa impresia de imbulzire a imaginilor in reverie e data mai cu seama de obiectul direct multiplu (am observat deja prezenta subiectului multiplu, cu aceeasi functie stilisticA), intarita de enumerativul si anaforic (vs. 39, 40, 41, 44). Nu altul este rostul aglomerarii predicatelor ca in versurile: "Afara ploua, ningel afara-i vijelie (vs. 5), "Afaraninge, ninge" (vs. 35). in sfarsit, in lipsa altui element coagulant, compozitia isi afla ritmul prin revenirea, ca un laitmotiv, a sintagmei "afara ninge", ca pentru a sugera fundalul perindarii imaginilor, de trei ori, la distante oarecum egale. in fiecare din cele dintai versuri la strofele a 2-a, a 9-a si in ultima, a 14-a, respectiv: "Afara ploua, ninge! afara-i vijelie!" (vs. 5), "Afara ninge, ninge, si apriga furtuna" (vs. 33), "Asa-n singuratate, pe cand afara ninge" (vs. 53).



Deloc neglijabila ne apare prozodia. Versul cel mai izbutit din punctul de vedere al ritmului este chiar primul, ca spre a impune tonul general al unei mici bucati muzicale destinate a acompania visarea:

Per-de-le-le-s la__sa-te // si lam-pe-le a-p_rin-.se

in so-ba ar-de fo-cul // to-va-ras man-ga-ios.

Inefabilul melodiei vine din modificarea ritmului iambic pur, cuvantul perdelele, precum si simetricul lui din emistihul imediat urmator, lampele, impunand dactilul, dupa anacruza, macar partial, iambul ramanand neatins, la fiecare sfarsit de emistih numai: la-sa-te ^-^, a-prin-se etc. La aceasta se adauga alternarea rimelor feminine cu cele masculine: aprinse prinse, mangaios-misterios, vijelie-sa vie, innegrit-aurit s.a.m.d. Atentia la lucratura versului este insa mult mai mare in cazul celorlalte bucati ale ciclului, in special al celor de sub titlurile citate deja. incat afirmatia lui G. Calinescu, precum ca Alecsandri "a presimtit parnasianismul (si nu s-ar putea sti in ce masura 1-a cunoscuT), mergand instinctiv in sensul contemporanilor sai Gautier si Minard"1, nu poate fi decat adevarata.

Pastelurile lui Vasile Alecsandri si, intr-un sens mai special, bucata analizata aici, daca este sa o privim, cum spuneam, ca pe o mica ars poetica, pot interesa si din punctul de vedere al resuscitarii clasicismului in poezia romaneasca, la un Ion Pillat ori la G. Calinescu, de exemplu, si, de ce nu, la unii dintre poetii actuali sau viitori, cand intr-un fel sau intr-altul, va trebui sa se produca o reactie impotriva liricii prea nebuloase, sofisticate, incalcite - chiar daca nu neaparat lipsita de valoare -, saturata de o metafizica cetoasa si de onirism. Ion Pillat este acela care-1 evoca pe Alecsandri cu un anume parti-pris (se intelege, nu strain de ascendenta sa boiereascA), in poemul Batranii2 din ciclul Pe Arges in sus (1918- 1923), ii edita, intr-o antologie anume gandita, Pastelurile3 si relua, in Calendarul viei4, adevarat Gcorgicon modern si traditionalist in acelasi timp, melodiosul vers din Serile la Mircesti, cantand si el viata tihnita de la mosie, visarea la gura sobei, in luna lui Ghenar, o data cu degustarea metodica a vinului:

Perdelele-s lasate si lampele aprinse - Frumosul vers anume il chemi acum in minte.

Vreun critic sa te-nvete, discipol sa te faca - Estetului, din mila, inchina-i o bardaca.

Gandeste-te la omul acela din Mircesti, Senin, la gura sobei, ca tine - il iubesti.



G. Calinescu, Vasile Alecsandri, Bucuresti, Editura Tineretului, 1965. Vezi: Ion Pillat, Poezii. Antologie si prefata de Aurel Rau, Bucuresti, E.PL., 1966, p. 92.

Aparuta la Editura Cartea Romaneasca, in colectia Pagini alese, 1938. Ion Pillat, op. cit., p. 149.



Iata acum si aprecierea critica asupra Pastelurilor, facuta de Ion Pillat in prefata din amintita antologie, asemanatoare intrucatva cu constatarile pe care noi insine le-am facut pe cale analitica asupra poeziei Serile la Mircesti: "Rara taina a poeziei Pastelurilor rezida, dupa mine, in marea ei simplicitate, in armoniosul echilibru sufletesc, in forma ei autentic romaneasca, as spune aproape populara, intelegand prin popular comoara etnica a satelor noastre. As mai adauga la aceste insusiri fundamentale doua caractere care individualizeaza aceasta poezie, anume: distinctia, adica o noblete naturala, ceva vechi boieresc si, in acelasi timp, prin legaturi adanci cu pamantul tarii, ceva darz, razasesc - si acel caracter de superioara obiectivitate a poetului rustic, dusman al abstractiunilor"

Alecsandri ramane una dintre referintele sigure si durabile ale literaturii noastre clasice. Ca in cazul tuturor acelora ce au desfasurat intr-o forma artistica exemplara resursele latente ale limbii, cei ce au venit dupa el, chiar daca nu l-au luat drept model, au trebuit sa-i incorporeze experienta, fiind astfel scutiti de a mai lua totul de la inceput.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.