Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




  • Ion Luca CARAGIALE



    Ion Luca CARAGIALE - poza (imagine) portret Ion Luca CARAGIALE



    Despre TRIUMFUL TALENTULUI

    alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

    TRIUMFUL TALENTULUI - analiza literara







TRIUMFUL TALENTULUI - analiza literara de Ion Luca CARAGIALE



Ion Luca CARAGIALE TRIUMFUL TALENTULUI
Nita Ghitescu este un caligraf perfect, cu perspective stralucite in cariera de contopist. Foarte sigur de sine, se prezinta la mai multe concursuri pentru ocuparea unui post, insa nu reuseste din cauza ca nu are o scrisoare de recomandare din partea unei persoane influente. Tanarul se hotarase sa renunte, dar ironia soartei il face sa reuseasca tocmai atunci cand se astepta mai putin. Se prezentase la un ultim concurs numai si numai spre a da o mana de ajutor amicului si fostului sau coleg Ghita Nitescu, omul cu cel mai urat scris din lume. Se invoise adica sa semneze cu numele lui Ghita proba sa, in timp ce amicul urma sa procedeze viceversa. Amicul Ghita mai are pe deasupra si o scrisoare de recomandare, care insa va produce toata incurcatura.

Arta prozatorului atinge si aici una din culmile ei. Mai intai vine alegerea numelor personajelor, facuta cu dubla intentie: Nita Ghitescu si Ghita Nitescu sunt nume dintre cele mai banale, de viitori mici slujbasi, ca pentru a sugera unanimitatea cazurilor; in al doilea rand, dispunerea lor poate provoca grave confuzii intre cele doua persoane, atat de diferite totusi ca talent caligrafic. Aceasta se si intampla, in final, cand presedintele comisiei de examinare declara reusit pe Nita si este nevoit, pentru rectificare, sa scoata din buzunar scrisoarea de recomandare. Scena e de un mare umor:



"- in fine, errare humanum est Sa vedem

Si zicand acestea, a scos din buzunar un plic, pe care camaradul lui Nita il cunostea bine, si din plic a tras o scrisorica; s-a uitat pe ea cu bagare de seama si, cu tonul mult mai bland, zambind:



- Stii ca ai dreptate dumneata? Asa e! Vezi? confundasem In adevar a reusit d. Ghita Nitescu."



"Caracterele" (daca se poate vorbi in cazul de fata de asa cevA) sunt, asa cum cere tehnica schitei, trasate foarte sumar, dar si foarte precis, energic. Cei doi protagonisti nu se deosebesc unul de altul decat prin talentul caligrafic. Individualizarea se face cu maxima economie, pe o singura latura, anume spre a conferi in rest o larga putere de cuprindere tipologica. Satira la adresa nepotismului isi atinge tinta pentru ca, esteticeste, se creeaza certitudinea ca procedeul scrisorilor de recomandare era asa de raspandit, incat "triumful talentului" era imposibil. Daca insa, in cazul de fata, si numai pentru o clipa, talentul lui Nita a triumfat, aceasta s-a intamplat datorita unei incurcaturi de nume si atat.

Naratiunea, dispusa intr-un singur plan, pastreaza vagul temporal si spatial, ceea ce serveste din plin tipologia larga a personajelor si a intamplarii. De aceea inceputul adopta formula stilistica generalizatoare a basmului (in ciuda faptului ca schita in chestiune nu are nici o legatura cu aceasta specie folcloricA). "Au fost odata-ntr-o scoala de provincie doi buni camarazi - Nita Ghitescu si Ghita Nitescu etc". Si mai incolo: ,Asa, ispravind clasele primare, s-au despartit cei doi camarazi ca sa mearga fiecare dupa norocul lui". inainte de a pleca in lume, Nita asculta sfaturile dascalului sau, formulate batraneste: "- Fatul meu, tu parinti n-ai, carte multa nu ti-e dat sa-nveti, ca nu prea esti destept, sluga nu te poti face, ca esti lenes ti-a dat si tie Dumnezeu un dar: ai icoana la scris; tie cu condeiul ti-e dat sa te hranesti." La Bucuresti, cei doi se intalnesc, cum se intampla in orice poveste, adica prin jocul hazardului, pentru rotunjimea istorisirii, altfel spus.

in vederea conciziunii numai, primul examen al nefericitului Nita este descris ceva mai pe larg. Celelalte sunt trecute in revista in fuga, prin cunoscutele procedee iterative, ca si la Creanga, repetatele iar, si etc, care introduc propozitii scurte, de cele mai multe ori eliptice de predicat:

"in adevar, peste cateva luni, se ivesc doua locuri la alt minister. Nita nu lipseste a se infiinta. Si iar multime de concurenti, iar comisiune, iar dictare, iar formalitatile obicinuite, si a doua zi iar nu se afla intre cele doua numiri numele lui Nita Ghitescu."

Dupa fiecare esec nenorocosul fara scrisoare de recomandare exclama invariabil: - "Si ce frumos scrisesem, domnule!" si de fiecare data ii e dat sa auda vesnicul sfat destinat tinerilor: "Rabdare, tanarule! n-a intrat vremea in sac" Relatarea devine din ce in ce mai stereotipa si mai seaca. Impresia e ca chiar povestitorul s-a saturat sa repete aceleasi fraze. O face insa pentru ca de fiecare data evenimentele se succed absolut la fel. Tribulatiile postulantului fara noroc si fara scrisoare de recomandare devin un mic cosmar.



"Si s-au ivit, pe rand, locuri inca la patru ministere, si s-au tinut concursuri, si d. Nita Ghitescu a luat parte a fiecare concurs si, dupa fiecare rezultat de concurs, concurentul nostru a zis, din ce in ce mai mahnit:

- Si ce frumos scrisesem, domnule!

- Nu despera, tanarule! a mai ramas inca un minister"



Aceste repetari de situatii, mai mult sau mai putin identice, sunt menite sa puna la grea incercare increderea in viata si in fortele sale personale a perfectului caligraf Nita Ghitescu. Trebuie insa numaidecat remarcat ca lucrul, daca se poate intampla, ipotetic, nu e lasat sa se stravada din comportamentul personajului. Mai mult inca - si aici sta marea arta a detasarii ironiei lui Caragiale - , insusi naratorul nu are aerul a se minuna de insuccesele lui Nita. Ori ca el, povestitorul, nu doreste a-si asuma decat stricta relatare obiectiva a cazului si mimeaza un soi de naivitate fata de asemenea mizerii sociale; ori ca, dimpotriva, in ceea ce-1 priveste este pe deplin edificat in legatura cu faptul ca in tara romaneasca nici un fel de post din administratie, oricat de modest, nu putea fi ocupat fara proptele; talentul, capacitatea profesionala a postulantului aparand drept niste mofturi in ochii responsabililor de resorturi. Asa stand lucrurile, sarcina judecatilor de participare - ca sa le numim asa - cade cu totul in seama cititorului. E treaba acestuia sa se indigneze, sa condamne, ori numai sa se amuze cu filozofie, de la caz la caz, in functie de temperament, de constiinta cetateneasca si celelalte.




Consideratii de aceasta natura facem nu numai spre a adanci, cum se spune, mesajul scrisului lui Caragiale, dar si pentru a demonstra ca relatarea seaca, stereotipa a cutarui sau cutarui moment din desfasurarea intamplarii acesteia banale se constituie intr-un fel de scara ce urca spre un punct culminant al naratiunii. Acest punct culminant, altfel spus poanta, constituie o surpriza: chiar si pentru cititorul cel mai avizat al lui Caragiale. Caci nu se intampla, asa cum neam fi asteptat (si, in definitiv, asa cum ar fi lasat sa se vada orice alt autor de schite satirico-umoristicE), ca prostul caligraf Ghita sa reuseasca la examen, in dauna talentatului Nita. Pentru o clipa, talentul triumfa si Nita e declarat admis, desi numele lui figura pe lucrarea cu scrisul urat, sau mai degraba tocmai pentru aceea Cititorul este liber acum sa-si inchipuie orice. Confuzia de nume, aproape imposibil de evitat, a facut pe presedintele comisiei de examinare sa se ghideze numai si numai dupa calitatea scrisului, sa acorde adica reusita celui cu scrisul urat, nestiind de intelegerea dintre cei doi amici. De la acest punct culminant, finalul schitei coboara brusc, asemenea unei cortine de teatru, lucru obisnuit la aproape toate scrierile de acest gen ale lui Caragiale.

Dupa cum spune el insusi in Cateva pareri, lui Caragiale nu-i place ceea ce se numeste analiza psihologica, digresiunile minutioase care sa relateze ce se poate intampla in sufletul eroilor. Si totusi psihologia apare din chiar relatarea neutra a autorului, prin ironia abia simtita si mai ales prin modul cum este imitata gandirea si vorbirea personajelor. Procedeul este acela al asa-numitului stil indirect liber. La inceputul povestirii, bunaoara, caligraful este numit pur si simplu Mfa; dar dupa trecerea lui prin examenele stiute, in vederea ocuparii posturilor la care aspira, personajul devine d. Nita, mai oficial, mai rece si mai distant. in fine, vorbind de pregatirea pentru ultimul concurs al lui Nita, ironia caragialiana se strecoara imperceptibil, in chipul cum naratorul intra in anume detalii tehnice si profesionale, vazute cu ochiul eroului:

"S-a pus d. Nita pe branci, in asteptarea concursului, sa-si faca mana, exercitandu-se in fiecare zi, pe hartie velina, la fel de fel de scriituri - engleze, italice, gotice, batarde, ronde, majuscule, minuscule scl in fel de fel de marimi, de doi centimetri pana la un milimetru, si cu si fara transparent".

Ceea ce ar trebui neaparat sa mai remarcam este ingenioasa punere in scena pe care creatorul comediilor o aplica cu consecventa si in schite. Eroii vorbesc si se misca cu totul liber, ca intr-o mica piesa de teatru. Oralitatea este perfecta si replicile nu mai au nevoie de indicatii regizorale, pentru ca tonul si gesturile personajelor se pot deduce din subtext. Iata un fragment de dialog:



"- Tu? la concursul de maine? a zis pufnind de ras Nita.

- Da, eu

- La concursul de maine?

- Ei! da la concursul de maine.

- Da tu stii pentru ce loc e concurs, Ghita?

- Nu

- Pentru un loc de perfect caligraf, amice Ghitica!

- Apoi daca mi-a ordonat ministrul sa merg se poate?

- Apoi, ma prezent si eu, Ghita.

- Bine, prezentate si tu.

- Cu mine! la caligrafie, Ghitica?

- Cu tine, la caligrafie Eu stiu ce mi-a ordonat ministrul.

- Bine!"



Tonul replicilor este dat de anume repetitii, cum ar fi propozitia "La concursul de maine?" Nita o pronunta violent, cu mirare, dar si cu indignare interogativa, pentru ca i se pare de necrezut cum ar fi cu putinta o intrecere intre el si cel mai prost caligraf din clasa; Ghita o repeta potolit, afirmativ, jenat de pozitia amicului, dar sigur pe "ordinul" ministrului. in acelasi sens merge si suita apelativelor Ghita, amice Ghita si in fine Ghitica. Ultimul, un dublu diminutiv, are sensul unei amenintari, cu subtextul: "Lasa ca ti-arat eu tie, iubitule!"

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2018 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.