Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





INTRE „CUIBUL VISURILOR” SI PRIPASUL LUI ION SAU RELIGIA AMINTIRII de Sever Ursa (Proza)

 

O comemorare la o jumatate de veac pentru scriitorul care ne-a vesnicit in lume, tasnind – fuior de lumina – din aceste plaiuri catre eternitate, se constituie, de fapt, intr-o noua praznuire a nemuririi sale.

Din Tarlisua, de sub poalele Tiblesului, la Maieru, sub poalele Ineului „cel cu zapada eterna”, pana in Pripasul Nasaudului, inceputul de drum spre amiaza creatiei celui mai mare romancier al romanilor se inscrie hotarator in acest triunghi al spatiului dintai, datator de merinde spre asprul suis al scrisului sau granitic intru perpetua „lauda a taranului roman”.

Asadar, printr-o explorare metaforica, „cuibul visurilor” se extinde peste trustrelele magurile Maierului, dimensionand mai larg teritoriul combustiei primordiale pe care rebrenii, tarlisuanii, chiuzanii, beclenarii, maierenii, prislopenii, nasaudenii, bistritenii, nimigenii, ilvenii, magurenii, vararenii si ceilalti si-l revendica felurit, dar cu dreptate si staruinta crescanda, de mai bine de 80 de ani, de cand „Ion” inconjoara Tara si Pamantul in caleasca de aur…

Cronologic, Rebreanu, in scurta sa existenta fizica, a urmat acest itinerar: Tarlisua – Targu-Lapus – Maieru – Prislop – Nasaud – Bistrita – Sopron – Budapesta – Gyula – Nimigea – Nepos – Magura Ilvei – Bucuresti – Craiova – Iasi – Bucuresti – Valea Mare – Pitesti… Si nu intamplator in cateva dintre aceste localitati, posteritatea recunoscatoare a ridicat aceste altare de cinstire: expozitii permanente, muzee memoriale, adevarate enclave de lumina care pot infatisa cu fidelitate, nu numai biografia marelui scriitor, ci si „biografiile” marilor sale creatii.

Gandindu-ma ca despre opera, ca si despre viata si personalitatea „uluitorului Rebreanu” s-au scris nenumarate studii si monografii, unele dintre ele de certa si obligatorie referinta, pe masura ce receptivitatea fata de scrisul sau a crescut, incerc aici doar o modesta pledoarie pentru aceasta constelatie de case muzeu, inaltate pe temelii de cult si veneratie la raspantiile satelor care l-au daruit lumii.





«De cand romanul Ion a devenit prea cunoscut, satul Prislop a dobandit o faima pe care n-a nadajduit-o niciodata», marturisea scriitorul. Astazi, constatarea aceasta s-ar potrivi, desigur, si altor localitati vizitate, din tara, ori de cei de peste tari si mari, adusi pe aceste plaiuri de mirajul unor opere nepieritoare.

Asadar, aceste case marcheaza nu numai inceputul de drum, dar si locuri de intoarceri si de popas creator, ale celor carora le sunt inchinate. As cuteza sa spun mai mult, ca ele insele se ofera, la randul lor ca niste „carti” deschise calatorului, in care acesta „citeste” printre randuri si printre relicve… plecand cu o liniuta mai bun de cum a intrat, continuandu-si apoi drumul.

Iata, despre aceste „carti”, acoperite „cu sindrila mucegaita”, cum ar zice Rebreanu, vreau acum sa vorbesc; despre aceste case-carti strajuite de bronzul nepieritor al busturilor sale. Fiindca despre cartile tiparite si raspandite pe meridianele „multului rotund”, ca sa reiau o frumoasa expresie cosbuciana, in vreo 40 de limbi, nu ma incumet a vorbi; sunt multi specialisti de renume care au facut-o si o vor face si de acum incolo, cu competenta si rabdarea necesare despicarii firului de par in patru…

Noi, cei care, printr-un fericit joc al sortii, am ramas muzeografi, nu ne putem reprima mandria secreta ca, intr-un anume fel, suntem „coautorii” care publicam mereu aceste case-carti in sufletele cititorilor de toate varstele si de pretutindeni. Ca prin mijlocirea cuvantului rostit putem face uneori sa reverbereze marturisirile scrise ale tutelarilor nemuritori despre virtutile acestor locuri si despre acesti „oameni de pe Somes”, darji pastratori de datini si credinta.

„Acasa” la Rebreanu, se mai spune. Acasa la el insemnand intreaga arie ce poate fi numita generic „cuibul visurilor”. Odata intrat in vreuna din casele lui, incepand cu leaganul Tarlisuai si pana la primul mormant al sau „Pe Arges in sus”, simti parca porunca interioara de a zabovi, de a ramane, de a te aseza la una din mesele lui de taina si truda nocturna, ori in vreo banca di scoala care isi poarta cu fala aura de a fi avut un asemenea premiant in dimineata varstei. Da, la finea clasei a IV-a primara, tatal sau ii zicea: „Primeste, Liviule, ca premiu, acest stup de albine. Si tine minte, fiule, mai zicea tatal Vasile, dascalul, ca intr-un stup mai sunt si cativa trantori…”. Scolarul care, cu silabele aici deprinse intai, va turna apoi mari coloane de sustinere pentru superbul templu al limbii lui Eminescu, era plapand la inceput, precum firicelul de apa al Somesului la izvorul de sub Ineu. Dar, urmandu-si albia, va ajunge raul tumultuos si de neoprit… Dinspre zorii nasterii sub o ploaie de stele; spre dimineata maiereana, apoi pe sub miristea sarutata de un fecior al locurilor, catre amiaza incandescenta a gloriei literare.

Daca primii 23 de ani i-a trait, densi si arzatori, pe acest pamant nord-transilvan, incarcandu-se ca o albina de dulceata, dar si de pelinul „sangerarilor ardelene”, apoi ultimii 13 ani, catre amurgul neasteptat si crud, i-a vietuit in neistovita ardere, intre capitala si casa de la Valea Mare, care-i era atat de draga, pentru ca configuratia peisajului din jur ii amintea de cele ale Maierului si Pripasului.

Casele-amintiri ale marilor nostri scriitori regenereaza mereu dintr-o substanta pe care si-au creat-o singure, primenindu-si-o prin cuvantul viu al dascalilor ghizi, ori prin candoarea glasurilor copiilor-ghizi. Aceste lacasuri isi adjudeca mereu puterea de inraurire prin legatura lor osmotica cu viata satelor-matrice.



Popasuri de suflet la raspantiile pripasurilor noastre carpatine. Cine le trece pragul, nu pleaca cu sufletul gol, ci va zice celor de acasa: am fost acolo unde Ion mai saruta inca pamantul. Acolo unde am citit odata ca Rebreanu n-a avut senectute. Si nici nu va avea-o vreodata. Acolo la izvoarele incandescente ale scrisului sau. Si va aduc si voua in causul inimii o farama de zambet si de dor romanesc din cerdacurile caselor lui. O flacaruie din nestinsele vetre ale sfintei omenii stramosesti.

Am vrea, asadar, ca aceste case-muzeu sa nu mai fie tratate ca niste cenusarese de la periferia culturii, ca sa nu ne mai amintim de zilele, cand hardai de tot felul ne puneau bete-n roate tocmai in vremea in care ele trebuiau sa renasca din nimic, din iarba verde…

Dar si in acesti primi ani de vanzoleala si buimaceala mercantila se mai aud vocile ignorantei si nerusinarii pana a ni se propune ca in incintele lor sa infiripam niscaiva cluburi cu bar-discoteca, pentru a avea, chipurile, vad mai mare si rentabilitate! Noroc ca nu intotdeauna, si nu peste tot, timpul imediat e mai tare ca timpul cel mare…

Noi, muzeografii, am invatat din mers meseria, fiindca Nasaudul nea-a dat modele ale unor inaintasi exemplari, precum Iuliu Moisil, Virgil Sotropa, ori Nichifor Somesan. Insusi Rebreanu – aspect mai putin cunoscut – fiind un etalon de exemplaritate in toate demersurile lui culturale, a creat si un muzeu. Este vorba de Muzeul Teatrului National din Bucuresti. In marile lui clipe de luciditate sfida chipul orb al sortii si al atator vicisitudini, redevenind increzator in steaua lui, aseza repede in haos, alaturi cu cartile sale fara moarte.

Ingrijitorii de case memoriale nu-si pot ascunde un gand de mandrie ca fara sa se erijeze in subtili istorici ori critici literari, reusesc sa puna in valoare prin exponate si cuvant inaripat, fatete inedite uneori, ale nepretuitei mosteniri. Incurajati adesea de unii dintre impatimitii fii ai locurilor, deveniti intre timp stralucite personalitati universitare: Alexandru Husar, Gavril Scridon, Gavril Istrate si altii, sprijinitori prin fapta si cuvant, misiunea muzeografilor devine mai usoara.

Menirea noastra asadar: sa iesim in intampinarea oaspetilor cu painea si sarea literaturii acestei vetre primordiale de sub piscuri semete. Mai cu seama in fata tinerilor ai caror ochi e nevoie sa se umezeasca mai des langa acest rau subteran al zestrei de spirit: pastrata in ghiocul umilelor casute cu cerdacuri stramosesti ale lui Cosbuc, Rebreanu, Muresanu, Reteganul…

„De cate ori intram aici, dam mana cu stramosii, dragi copii!” – rostea solemn un batran taran, fost coleg de scoala primara al romancierului. Ei, vizitatorii, trebuie sa aiba la sfarsitul vizitei senzatia certa ca duc cu dansii stransoarea calda a mainilor mari, privirile albastre ale unui demiurg al trudei scrisului. Ca este chiar asa, reiese uneori in propozitiile scrise de ei in cartea de impresii.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

INTRE „CUIBUL VISURILOR” SI PRIPASUL LUI ION SAU RELIGIA AMINTIRII



Opera si activitatea literara Sever Ursa

Scrierile si activitatea publicistica a lui Sever Ursa





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

IN APARAREA RADACINILOR

- citeste textul

INTRE „CUIBUL VISURILOR” SI PRIPASUL LUI ION SAU RELIGIA AMINTIRII

- citeste textul