Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Ovid S.Crohmalniceanu - biografie - (opera si scrierile)

 

Daca putem intalni curent si in science-fiction traiectoria scriitorului metamorfozat in critic literar, la fel de frecventa - desi mai improbabila, s-ar zice -pare a fi, in peisajul sf-ului romanesc de azi, si metamorfoza inversa, a criticului devenit fictor de stiintifictiune, stiintifictor. Si, daca nu e adevarat ce spunea G.Calinescu - ca un critic este un scriitor care s-a incercat mai intai, fara succes, in alte genuri - si daca adevarata este tocmai reciproca, pusa de curand in circulatie de Alex. Stefanescu (v. voi. Jurnal de critic, 1980, pp.30-31), dupa care orice scriitor ar trebui sa inceapa prin a se incerca mai intai in critica - avem servita, iata, si baza doctrinara a fenomenului luat in discutie. Abordand concretul operei mai intai printr-un demers "cerebral", dar crescut desigur dintr-o prealabila "intuitie" a acestui concret, criticul ajunge pesemne, la un moment dat, sa exclame si el, in forul sau interior: "Anch io sono pittore!" Pai nu?! Iar inversand perspectiva, si scriitorii supusi criticii si-ar putea aduce aminte de basmul folcloric romanesc (dar care anume, ca nu-mi amintesc?) care consacra paradigmaticul dialog "Sari, fata, pe lopata!" - "Sari, baba, de-mi arata!".
Parca spre a-i da dreptate (glumesc, desigur) lui Alex.Stefanescu, Ovid S.Crohmalniceanu vine sa furnizeze, in acelasi an calendaristic, 1980, marea surpriza in materie. Desi volumul sau de Istorii insolite, recent publicat, este si nu este o surpriza.
Pentru cine intalnea sporadic prin reviste numele cunoscutului critic si istoric literar Ovid S.Crohmalniceanu nu numai in dreptul unor comprehensive comentarii la cartile de science-fiction ale altora, dar si semnand povestiri proprii, pline de nerv si de un timbru aparte, vag exotic, - era de asteptat ca aceste povestiri sa fie adunate candva intr-un volum. (Si mai trebuie adaugat, ca benign detaliu de tactica ori de psihologie a succesului, ca autorul a stiut intinde bine coarda acestei asteptari, sigur pe atu-ul tinut in rezerva, ca recompensa pentru nerabdarea si curiozitatea cititorului pus astfel la incercare.) Astfel incat volumul de Istorii insolite, publicat in 1980 la Editura Cartea Romaneasca si distins in acelasi an cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, a fost si n-a fost o surpriza, cum spuneam. (Surpriza n-a fost, din pacate, nici macar "categoria" la care a fost premiat: "literatura pentru copii si tineret"! Pentru sf-ul romanesc, aparitia cartii lui Ovid S.Crohmalniceanu si ecoul critic starnit de ea ar fi putut furniza, intr-o conjunctura mai (ne)favorabila - un an mai putin darnic in carti bune si foarte bune decat a fost 1980 -, si ocazia ideala de a-si impune recunoasterii generale "majoratul" estetic, prin dobandirea unui "premiu mare" pentru proza al Uniunii Scriitorilor, si de a iesi odata din tarcul "literaturii pentru copii si tineret", unde face figura puiului de cuc stramtorat intr-un cuib strain, de mult ajuns neincapator, dar unde se obstineaza sa-1 repartizeze automat o anacronica si anormala prejudecata care nici macar nu-si da seama ca e anormala si anacronica: "legea porcariei universale" "pentru copii si tineret" ("ad usum Ddphini", cum ar veni) se ofera insa, in compensatie, ca nesperat condiment - mixtura a carei picanterie nu vom scapa ocazia sa o savuram "in sine"! Gluma, de data asta, nu-mi apartine: Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti rezervat literaturii pentru copii si tineret" pare a fi fost atribuit el insusi in gluma mizantropicelor si anxifiantelor Istorii insolite ale lui Ovid S.Crohmalniceanu. Asa "povesti de adormit copiii", halal!)



Ceea ce era insa mai greu de prevazut e efectul de "masa critica" pe care simpla comasare in volum a unor texte pana atunci disparate si dispersate in pagini de revista 1-a amorsat instantaneu, proiectandu-1, cum s-ar zice, "peste noapte", pe distinsul si prestigiosul profesor de istoria literaturii romane de la Universitatea din Bucuresti pe firmamentul, mai putin fasionabil in opinia mainstream, a sf-ului autohton, ca orbitoare "supernova" a anului 1980! A fost un succes spectaculos - de critica, de public, de librarie - pe care Ovid S.Crohmalniceanu il repurta atunci pentru sine, dar si pentru science-fiction ca "miscare" inca, totusi, (pana cand?) suplicanta si supiranta in peisajul actual al literaturii romane "generale". Pentru ca niciodata pana atunci (si, din pacate, nici de-atunci incoace, decat poate in 1986, cu ocazia aparitiei celui de-al doilea volum sf al autorului, Alte istorii insolite), "vocile ascultate" ale criticii, la noi (un Nicolae Manolescu, un Eugen Simion s.a.) n-au mai fost atat de prompte si de nereticente in a semnala, cu superlative, aparitia unei carti de science-fiction.
Dintre scriitorii romani de science-fiction de azi, Ovid S.Crohmalniceanu este acela care a reusit cel mai direct sa patrunda in constiinta criticii si sa-si instituie un loc al sau, propriu si inconfundabil, nu numai in peisajul sf-ului romanesc actual, dar si in cel, mai larg, al prozei romanesti actuale in ansamblu. Direct, desigur, doar daca luam ca punct de reper data aparitiei in volum a exemplarelor sale Istorii insolite - volume aparute tarziu, dar dovedind o "mana" indelung exersata.
Ovid S.Crohmalniceanu (1921-2000) scrie un science-fiction "exemplar" mai intai in sensul ca ilustreaza conditia definitorie a genului, aceea de a proceda, esentialmente, prin analogie si extrapolare - operatiuni logice ridicate la rangul de procedee literare, carora scriitorul le tine strans sub control nu doar efectul literar, dar si acuratetea si rigoarea propriu-zis logice. Virtute in care Ovid S.Crohmalniceanu exceleaza si in cartile-i de critica si istorie literara, rigoarea logica este o auto-exigenta care-1 defineste si ca scriitor de science-fiction, care poate fi constatata mai intai implicit, efectiv practicata de scriitor, dar poate fi intalnita si explicit, programatic formulata de critic. Citim, astfel, intr-un articol cu titlu excentric, dar cu idei cat se poate de solide, Stiintifico-fantasticologie (in Viata Romaneasca, nr.l, 1974):
"Curios, dar in literatura de anticipatie realismul continua sa-si pastreze o importanta capitala. Fara el, cea mai inventiva imaginatie nu poate crea aici nimic consistent. Ideile sbintifico-fantasrice devin tulburatoare abia arunci cand sunt urmarite in erectele lor asupra vietii cotidiene. // Dar aceasta inseamna tocmai a face realism in interiorul ipotezei fantastice." "Am ajuns sa ma conving tot mai mult ca specificul literaturii stiintifico-fantastice rezida intr-o «logicizare» sistematica a imaginatiei. Pe o ipoteza oricat de nastrusnica a acesteia din urma, mintea construieste mereu un esafodaj strict rational. Fascinatia literaturii de anticipatie vine dintr-o atare logica stransa impusa fantasticului. // Literatura de science-fiction seamana cu matematicile non-euclidiene. Singura eroare maxima pentru ea e sa nu aiba rigoare."

Rigoare pe care o gasim functionand impecabil, turnata organic in tiparul unor "motive" sf consacrate, in toate "istoriile insolite" din cele doua volume, rigoare functionand la randamentul ei maxim mai ales acolo unde este chemata a opera ipostazierea literara a paradoxului si aporiei.
Pana a ajunge acolo, intalnim mai intai aceasta rigoare impinsa la absurd si la ilar in logica robotilor de scris literatura sau critica (Un capitol de istorie literara); tot absurda si aberanta, dar nu benigna si hazlie, ci implacabila si atroce este si logica robotilor "birocrati" din Prea multa minte strica (inspectorul fiscal, agentul comercial, anchetatorul judiciar, notarul public, avocatul, judecatorul, ofiterul starii civile, planificatorul industrial, angajatorul de personal, masina de diagnosticare medicala, masina de repartizare a spatiului locativ etc), logica implacabila dizolvata, in final, dupa ce-a fost demonstrata, printr-un "balcanic" calambur: masinile birocrate ale viitorului, care fac din viata omului un calvar, se lasa totusi "unse", la propriu, cu unguent aplicat cu pipeta. Vaporoasa irizare a luminii autumnale ce vegheaza geneza mutantilor din Prima lectie de geometrie si-1 nimbeaza pe omul perdant cu un tremurator halou al "senzatiei de pierdere" isi are, si ea, rigoarea ei logica. Si cu atat mai mult consecutia logica este mai stringenta atunci cand ambitioneaza a aduce amendamente fisurii ascunse detectate pana si in blindajul logic pe care un notoriu "monstru sacru" precum Isaac Asimov si-a fundamentat celebrele "trei legi ale roboticii", fisura logica soldata cu o revolta a androizilor in nuvela "dura", dar cu titlu de romanta dulceaga, La Winnipeg, unde nu ne vom intoarce niciodata. Aceeasi stringenta a administrarii ipotezei imaginare genereaza fiorul de teroare muta al contactului cu un "univers paralel", ostil si superior tehnologic (O singura greseala), aceeasi "regula a jocului" guverneaza contactul - ratat - cu civilizatii extraterestre (Mesajul din stele, Hermeneutii, Interviul, Alternativa), ca si contactul - neamical - cu inteligente exobiologice (xenobiologice) terestre, dar nu mai putin "aliene" (Tratatul de la Neuhof, Experienta).
Printre ipotezele "oricat de nastrusnice" pe care le dezvolta logic Ovid S.Crohmalniceanu in Istoriile sale insolite, se numara si una "in premiera mondiala", poate: nanotehnologia. Spun "poate", pentru ca pe acest alunecos teren al "prioritatilor" nu putem fi niciodata siguri ca investigatia - istorico-literara, dar cu exigente si cu aparente nu o data detectivistice - a fost exhaustiva si nu a cedat, fie si involuntar, ispitei "protocronismului" (de care nimeni nu putea fi mai strain, desigur, decat un devotat al logicii si rigorii intelectuale). Oricum, la data aparitiei Tratatului de la Neuhqf (1980) al autorului roman, nanotehnologia era prea recenta, pe plan mondial, pentru a fi avut timp sa-si consolideze statutul de "ipoteza standard" si sa patrunda ca atare si pe piata romaneasca; dar neobositele entitati sub-microscopice imaginate (pardon!) "protocronic" pe cont propriu de Ovid S.Crohmalniceanu dispun de facto (nu si de jure) de o seama de caracteristici si atribute conferite de nanotehnologie produselor sale (ipotetice, totusi, deocamdata). Intrata recent in terminologia sf, nanotehnologia e destul de recenta chiar si ca idee in sine, avansata ca atare in perimetrul stiintei "reale": dupa cum arata Peter Nicholls in Enciclopedia sa si a lui John Ciute (numai in editia a doua, din 1993; in prima editie, cea din 1979, articolul despre nanotehnologie, graitor, lipseste), cuvantul a fost rostit prima data in 1976, de catre ICEric Drexler, autor care a reluat subiectul dupa un deceniu intr-o carte "de stiinta", Masinile creatiei (Engines of Creation, 1987), de unde nanotehnologia a trecut repede si in sdence-fiction, fiind de uz curent si aici incepand cu ultimii ani 80.
«Nanotehnologia - termen derivat liber din "tehnologie" cu ajutorul prefixului "nano-", care in sistemul metric denumeste dimensiunea de IO9 -inseamna deci tehnologia a ceea ce realmente este foarte mic» - explica in continuare Peter Nicholls. (In limba romana, sa adaugam, mai cunoscuta este "nanosecunda", durata egala cu o miliardime (10^) dintr-o secunda.) «Termenul "microtehnologie" include masini cu dimensiuni de ordinul micronilor (un micron fiind, cum se stie, o milionime dintr-un metru, lCHm. -n.n.); nanotehnologia are in vedere masini cu mult mai mici, poate chiar de dimensiuni moleculare. Efectiv, componentele lor in functiune ar urma sa fie atomii; nanomasina ar fi ceva cam ca un fel de "acid dezoxiribonucleic motorizat". Drexler a numit "assembleri" aceste teoretice masini infinitezimale. Cat despre treaba la care ar putea fi pusi acesti roboti de dimensiuni moleculare, putine lucruri raman care n-ar putea fi imaginate: la excavarea pe dinlauntru a grasimilor depuse pe peretii interiori ai arterelor, la operatii de neurochirurgie directionate precis asupra unor neuroni reperati individual, la fabricarea de alimente, la separarea minereurilor Sugestiile ar putea continua la nesfarsit Assemblerii ar fi de dimensiuni suficient de mici pentru a dirija cele mai delicate interventii in interiorul celulelor umane - desi Kim Stanley Robinson a sugerat ca ar fi mai nimerit sa ne imaginam la lucru nu niste medici minusculi, ci mai degraba zeci de mii de tavaluguri de marimea unei molecule imbulzindu-se pe capilarele pacientului supus unei operatii pe creier. De asemenea, assemblerii ar fi, in mod necesar, capabili de auto-reduplicare, ceea ce ridica doua intrebari: pot fi ei considerati o forma de viata? ar putea ei scapa de sub control, auto-reduplicandu-se mereu pana ce-ar ajunge sa consume tot materialul de constructie pe care l-ar putea gasi la indemana? Numarul lor ar creste atunci in mod exponential: daca un singur assembler are nevoie de 15 minute pentru a se duplica, atunci dupa 10 ore de reduplicare assemblerii ar fi in numar de 68 de miliarde, iar dupa numai 2 zile si ceva assemblerimea ar depasi masa totala a Soarelui. Daca producerea lor efectiva este sau nu un proiect realist, aceasta e o alta intrebare. Sigur este ca proiectul a fost indelung dezbatut, iar o seama de laboratoare au si trecut la rezolvarea unora dintre problemele preliminare. Microscopul tomografie de profunzime ("scanning tunneling microscope") pus la punct de laboratoarele IBM de la Zurich a ajuns (in aprilie 1990) sa manipuleze in mod curent atomi individuali - ba chiar, intr-un numar de senzationala scamatorie, sa inscriptioneze sigla firmei IBM folosind doar 35 de atomi de xenon. Acum, odata ce s-a ajuns la stadiul manipularii unor atomi individuali, probabil construirea unor masini-molecule nu este imposibila in definitiv, desi mai e inca un drum lung pana la transpunerea in fapta. Nu mai putin insa, schitele preliminare se afla efectiv pe drum in lumea reala. O alerta relatare a evolutiei teoriilor asupra nanotehnologiei poate fi gasita in Creat Mambo Chkken and the Transhuman Conditkm (1990) de Ed Regis. Conceptul nanotehnologiei, nu intotdeauna numit in mod expres ca atare, apare in mod curent in sf-ul anilor 1990. Una dintre cele mai remarcabile opere carora le este constitutiv e romanul Regina ingerilor (Queen of Angels, 1990) de Greg Bear. Caseta inzestrata cu inteligenta, in jurul careia graviteaza peripetiile si fatalitatile din extravaganta istorie narata de Michael Swanwick in romanul Statii in voia valurilor (Stations of the Tide, 1991), este, dupa propria marturie a autorului o opera de "nanotehnica". Mai semnificative sunt insa, probabil, o seama de opere de hard-sf in care existenta nanotehnologiei este pur si simplu luata ca sigura, constituind numai o parte a fundalului de ansamblu furnizat de tehnologia viitorista.»

Plasat in decor austriac si necunoscut, nu numai din aceasta cauza, exegetului australian, Tratatul de la Neuhof este, cu certitudine, una dintre acele "semnificative" scrieri "in care existenta nanotehnologiei este pur si simplu luata ca sigura", "taken for granted": "putine lucruri raman care n-ar putea fi imaginate" ca stand in puterea "neuhofienilor", "pusi la treaba" din plin de lacomia personajului si de fantezia autorului; "assemblerii" imaginati de Ovid S.Crohmalniceanu sunt, si ei, capabili de "auto-reduplicare" ca indivizi, din moment ce se dovedesc capabili de auto-reglare si auto-coordonare ca grup, ca semintie ori "colonie"; ei se multumesc cu un "spatiu vital" de marimea uni corp omenesc si nu aspira sa si-1 extinda la dimensiunile sistemului solar, dar, indubitabil, "pot fi considerati o forma de viata". S.a.m.d. In ce masura, insa, aflam din textul povestirii nu numai ce sunt in stare sa faca aceste "forme de viata" de dimensiuni sub-microscopice, dar si cum fac ele, efectiv, ceea ce fac, cum opereaza, cum declanseaza cauze, cum "fac si dreg" acolo, in abisul lor insondabil, pentru ca aici, la suprafata noastra macroscopica, vizibila "cu ochiul liber", noi sa putem vedea si sti ca "ei" exista? In ce masura raman insesizabile cauzele ce produc aceste efecte sesizabile? In ce masura, deci, poate fi considerata aceasta "istorie insolita" drept "o opera de hard-sf"? Intr-o masura nici mai mare, dar nici mai mica, as zice, decat in cazul unei celebre nuvele a unui scriitor american, Muzica sangelui ("Blood Music", 1983), distinsa in 1984 cu premiile Hugo si Nebula la categoria "novelette", amplificata ulterior (1985) la proportii de roman. Dar, inca o data, compar atic nan est ratio
O sanatate indestructibila, prelungita logic in nemurire, este prima insusire a personajului imaginat de Ovid S.Crohrnalniceanu in povestirea Tratatul de la Neuhof (1980). Invulnerabilitatea si imortalitatea "mutantului" numit Martin Neuhof decurg aici logic ("logicizarea sistematica a imaginatiei" fiind, cum se stie, "Crohmalniceanu s rule" in science-fiction) din insesi premisele ipotezei date, din reactia de aparare si din instinctul de conservare al infinitezimalilor "alieni" care au luat in stapanire trupul susnumitului individ uman, instalandu-se in el si facandu-si din el propriul lor univers, care le este suficient, cu care se multumesc pe deplin, fara a manifesta vreo tendinta agresiva sau expansionista, dar pe care stiu sa si-1 apere -inteligent, intransigent si eficient - de orice agresiune care l-ar pune in pericol, indiferent de unde ar veni si de ce natura ar fi aceasta agresiune. Cine sunt insa, la Ovid S.Crohmalniceanu, acesti "neuhofieni", acesti "alieni", acesti "body snatchers"? Din repertoriul de ipoteze standard al stiintifictiunii, autorul ofera ad libitum, nu fara un subtextual suras sceptic, un bogat si divers sortiment:
"Fapturi rationale, neumane, de proportii minuscule? Bacterii inzestrate cu inteligenta? Virusuri care poseda o asemenea insusire, proprie doar organismelor evoluate? Enzime, energii pure, unde «psi»? - Nici dracu nu stie. Singurul fapt cert e ca, indiferent cine sau ce sunt, isi au sediul in Neuhof."
Chestiunea fiind supusa unei parodice (dar nu mai putin riguroase si, fictionalmente, functionale) "cross examimtion", in care imaginare somitati ale stiintei mondiale defileaza pline de importanta spre a se pronunta, pompos si tafnos, asupra "cestiunii" (formula ce poate fi regasita si in alte povestiri ale autorului), - unul dintre acesti orgoliosi savanti toba de carte ne ofera concludenta exigenta de a-i raporta pe enigmaticii "neuhofieni" la scala magnitudinilor spatiale din Univers:
" «De ce atunci invadatorii nu parasesc corpul cu pricina, ca sa ocupe altul, cand primul risca sa piara?» - nu se lasa jurnalistul. Aici Miels era mai putin categoric, dar gasea si pentru aceasta nedumerire o explicatie. «S-ar putea», raspunse el, cu obligatoria rezerva pe care i-o dicta dubiul stiintific, «ca neuhofiertii sa nu poata trai decat in interiorul unei fiinte vii si sa moara de cum ar parasi-o. Ganditi-va», il invita pe interlocutor, surazand induiosat, savantul, «la dimensiunea lor. Pentru ei a parcurge distanta intre doua trupuri e o problema grea, ca o calatorie a noastra pe alta planeta.» "

Trecand, insa, peste aceasta echivalare intre megacosmos si microcosmos, generatoare prin sine de "sense of wonder", sa mai observam ca, deliberat si programatic, protagonistul povestirii, Martin Neuhof, este "o figura foarte stearsa", "un om ca noi toti, la prima vedere", este un perfect "average num", un ins uman perfect banal si mediocru, chiar si ca aspect fizic ("complexion"):
"Vazuse lumina zilei la Graz, intr-o familie cumsecade, tatal farmacist si mama casnica. Un frate mai mare preluase indeletnicirea parintelui, transmisa neintrerupt urmasilor de sapte generatii. Martin Neuhof absolvi fara stralucire Academia Comerciala si-si gasi o slujba la Compania de Asigurari din Linz, unde munci constiincios multa vreme. Ramasese necasatorit, cu toate ca implinise treizeci si patru de ani si nu era un burlac convins. Dar femeia care sa reprezinte pentru el sotia ideala intarziase sa-si faca aparitia in viata lui. Martin Neuhof masura 1,76 m., dadea usoare semne de obezitate (slabiciunea la dulciuri!), avea ochii caprui, parul blond, latos si purta niste favoriti modesti. Nasul drept, vagi pistrui in dreptul pometilor, marul lui Adam pronuntat. Se imbraca ingrijit, preferand culorile inchise, inspira incredere. Umbla cu capul gol si iarna, era sanatos tun, nu simtise niciodata nevoia sa consulte vreun medic //."
Este manifesta, din capul locului, o anumita dispozitie sau predispozitie auctoriala, prezenta si in alte "istorii insolite" ale autorului, de a aborda conventia sf cum grano salis, cu o doza de detasare sceptica si ironica apta a o relativiza, regenerand-o astfel, dar si cu o stiinta a dozarii efectelor parodice ce lasa neatinse resursele de "insolit" apte a genera "sense of wonder". Asigurandu-si din aceasta sursa necesara catime de "diferentiere" literara fata de posibile modele preexistente, Tratatul de la Neuhof adopta, in esenta, si in mod nu mai putin necesar, aceeasi solutie a non-vizualizarii microcosmosului pe care o puteam intalni inca din 1948 la Ray Bradbury, in povestirea Vis gripal («Fever Dream"): "neuhofienii" lui Ovid S.Crohmalniceanu sunt si ei lasati intr-o totala indeterminare sub raportul aspectului somatic si al materialitatii corporale, ca fiind imposibil de vizualizat pentru ochiul omenesc la scara de dimensiuni infinitezimale pe care ipoteza o postuleaza. Ca si la Ray Bradbury, in Vis gripal, ca si la Greg Bear, in Muzica sangelui, optiunea non-vizualizarii dincolo de un anumit prag al miniaturizarii apare corelata, si la Ovid S.Crohmalniceanu, cu un prag al inteligentei aliene superior si inaccesibil celei umane, scala ordinelor de magnitudini spatiale (micro-cosmice) fiind astfel dublata si acreditata complexional, putandu-se asadar sprijini (ca perceptie prin simturi si, deci, ca perceptie estetica) pe o scala a magnitudinilor complexionale (trans-umane), pe care-o "are in spate", dar, asa-zicand, o are si "in fata": asa cum dimensiunile infra-microscopice nu sunt accesibile vazului uman, tot asa nici intricatia transumana a inteligentei, magnitudinile complexionale trans-umane nu sunt accesibile intelegerii si competitiei umane. Si vice-versa: asa cum exista abisuri complexionale ale inteligentei trans-umane in care mintea omului nu poate patrunde, tot asa exista si abisuri spatiale ale magnitudinilor infinitezimale in care privirea omului nu poate patrunde.
Luate in parte, fiecare din aceste "abisuri" - ca si abisul "infinitului mare", al spatiului cosmic - raman inchise in sine, ireductibil inaccesibile perceptiei umane prin simturi, ireductibil interzise intuitiei umane si non-reprezentabile imaginatiei umane; dar pe pragul sau pe "muchea" conversiunii lor reciproce, intuitia reuseste parca sa le "reduca" intrucatva, reuseste sa surprinda si sa retina cate ceva din fiecare - castig amplificat apoi in continuare pe aceeasi cale pe care a fost obtinut, adica prin conversiune reciproca, prin re-formulare si traducere a datelor unui infinit in datele si in termenii celuilalt. Manevre fictionale prin care simturile omului, vazul in primul rand, ajung parca sa se reverse peste propriile lor limite irevocabil "umane", prin care simturilor le este oferit spre percepere ceea ce funciarmente ele nu pot percepe, prin care intuitiei ii este oferita spre percepere incapacitatea insasi a intuitiei de a percepe ceea ce se afla situat, pe scala magnitudinilor din univers, mult dincolo de raza senzorilor intuitivi, prin care imaginatia ajunge sa-si reprezinte incapacitatea insasi a imaginatiei de a-si reprezenta irtimaginabilul si non-reprezentabilul. Or, acesta este exact resortul de declansare a emotiei estetice a sublimului, in general, si a emisiei de "sense of wonder", in particular, in science-fiction. Asa cum in "infinitul mare" prin aceasta "fisiune" a nucleului realului se amorseaza "reactia in lant" a emotiei sublimului si, deci, a generarii de "sense of wonder", tot asa si aici, in cazul "infinitului mic", raman operante, in esenta, aceleasi solutii fictionale pe care le putem gasi "la lucru" in cazul "infinitului mare".
Cufundati irevocabil in insondabilul lor abis microcosmic, "neuhofienii" lui Ovid S.Crohmalniceanu isi semnaleaza existenta si isi fac simtita vointa numai actionand asupra unor cauze insesizabile calculate a produce efecte sesizabile, numai prin aceste efecte, vizibile la scara "umana", mezoscopica, pe care le stiu provoca si controla declansand cauze acolo, la adapostul inexpugnabil al dimensiunii lor inaccesibile omului nici macar vizual, modeland din interior insusi miezul indislocabil al anatomiei si fiziologiei umane prin nestiute mijloace de care dispun in virtutea aceleiasi infinitezimale dimensiuni proprii, in virtutea himericei lor inframicrobiologii aliene. Ordinul lor de dimensiuni microcosmice ii face inexpugnabili si totodata invizibili, non-vizualizabili. Ca si la Ray Bradbury, in Vis gripal, sau la Greg Bear, in Muzica sangelui, saltul extrapolativ in golul fara fund si fara vizibilitate al magnitudinilor microcosmice este declansat tot prin modificari de ordin complexional operate "dincoace" de pragul dimensional al "scarii umane" si, implicit, al vizibilitatii "cu ochiul liber": lovit de o masina in timp ce traversa strada, pasnicul burghez mittel-european sufera grave fracturi ale oaselor, care se vad clar pe radiografia facuta imediat dupa accident, dar dispar fara urma la o noua radiografie, facuta in ziua urmatoare; aflat intamplator in localul Bancii Imobiliare din Linz in momentul jefuirii acesteia cu mana armata ("hold up" in stil american), Martin Neuhof este impuscat mortal, dar se ridica miraculos din propria-i "balta de sange":

"Casierul apasase cu piciorul pe o sonerie de alarma, si jefuitorii, speriati, fugind, trasesera la nimereala. Fura inhatati curand, dar lasara in urma lor o balta de sange. Din ea, politia culese opt morti si unsprezece raniti. Cu Neuhof, interveni iar ceva extraordinar. Toata lumea credea ca e pe lumea cealalta, fiindca zacea fara suflare, dar se ridica singur atunci cand politistii ajunsera langa el. Avea hainele gaurite vizibil in fata si in spate: cel putin doua gloante pareau sa-i fi strapuns, unul pieptul si celalalt abdomenul. Neuhof declara ca simtise o lovitura naprasnica, de pe urma careia isi pierduse cunostinta. Peste vreun sfert de ceas, cand sosi si Salvarea, nu-1 mai durea nimic. Dezbracat, spalat de sange (care parea sa fi curs din el garla), controlat cu atentie, era intr-adevar nevatamat. Nici o urma de zgarietura macar, desi oricine ar fi jurat ca incasase in plin niste gloante. Cu totul inexplicabila era prezenta sangelui sau (asa cum reiesise la analiza) pe hainele si camasa perforata."

Invulnerabil sediu somatic uman al neobositelor entitati microcosmice fara chip, care-si reconstruiesc de fiecare data in timp record nepretuitul lor Lebensrawn biped ambulant, Martin Neuhof mai supravietuieste unei toxi-infectii alimentare, unei leucemii, unei hepatite acute, unei iradieri nucleare, precum si multor altor vesele distractii de acest fel, ce curg cascada de sub petulanta - si deloc macabra -pana a scriitorului, odata pornita;
"Kienzl (un abil detectiv - n.n.) il urmari discret pe Neuhof si fu uimit sa constate ca arata infloritor (netinand seama de funestul verdict, mananca si bea cu pofta, fara a suferi ceva). Detectivul obtinu, uzand de o siretenie, reexaminarea medicala a celui care urma sa-si dea curand obstescul sfarsit. Cum banuia, Neuhof nu avea nimic si ficatul lui putea starni invidia unui bou.
Descoperi, in plus, ca falsul muribund mai contractase inainte alte opt asigurari pe viata si le cedase politele, la fel, incasand anticipat jumatate din valoarea lor. Fusese gasit bolnav de diferite maladii mortale, cu deznodamant grabnic, inevitabil: lymfosarcom, infarct miocardic cu soc cardiogen, anevrism disecant al aortei, nefrita acuta infectioasa etc. Neuhof nu avea, dupa cate rezulta, nici pe dracu. Ii mergea foarte bine si izbutise sa implineasca o serie de visuri ale ambitioasei sale sotii. Perechea isi cumparase o vila cocheta aproape de Innsbruck, schimba «Volkswagen»-ul pe o «Lancia sport», ultimul model, petrecu o vacanta in Corsica si alta Ia St.Tropez."
De notat insa ca, pe langa aceste performante "figurative" ale conversiunii magnitudinilor complexionale in magnitudini (micro)spatiale si vice-versa, "neuhonenii" lui Ovid S.Crohmalniceanu se dovedesc capabili si de memorabile performante "non-figurative": atunci cand o comisie de ancheta si judecata decide condamnarea la moarte a lui Martin Neuhof si este pe punctul de a executa sentinta, "se intampla, insa, ceva senzational. Dupa anestezierea lui Neuhof,
chirurgul sef vru sa verifice inca o data ca intreaga echipa care-1 asista stie
ce are de facut. «Asadar, domnilor,» spuse el, pe un ton usor solemn,
«oprim inima pacientului si o impiedicam sa mai bata, pana constatam
moartea clinica. E vorba, sa fim intelesi, tot de o experienta, masurarea
rezistentei la stopul cardiac.»
Atunci, pe corpul gol al lui Neuhof aparu brusc o eczema. Erau niste pete de
roseata, dar se observa imediat ca aveau o simetrie perfecta si alcatuiau un
bizar arabesc; peste cateva secunde, acesta isi modifica desenul, pastrandu-si
insa regularitatea uimitoare. Mereu alte modele se succedara sub fetele
inlemnite ale chirurgilor si personalului ajutator. Corpul lui Neuhof palpaia ca
o reclama luminoasa. «Sunt nis niste semnale!», reusi sa articuleze cineva, cu
glasul gatuit de emotie.
Sarea in ochi ca asa era, drept care toata lumea conveni ca executia lui Neuhof
sa fie oprita. Comisia, alertata, sosi la fata locului; jocul fascinant al eczemelor-
arabescuri continua sub ochii ei.
O sedinta fulger, tinuta pe loc, revoca (iarasi in unanimitate) hotararea
anterioara. //
Sosi la Gotland, chemata urgent, o intreaga armata de lingvisti, semioticieni si


logicieni. Pana ajunsera ei, se filma cu grija succesiunea arabescurilor. Masura
isi dovedi intelepciunea curand, fiindca semnele incetara de indata ce efectul
anesteziei porni sa dispara si Neuhof isi recapata cunostinta.
Lingvistii, semioticienii si logicienii lucrara, ajutati de cele mai perfectionate
calculatoare electronice, aproape o luna si jumatate. La 3 decembrie
comunicara ca reusisera sa descifreze limbajul arabescurilor si sa traduca
mesajul transmis pe aceasta cale cu totul neobisnuita. Erau doar cateva
propozitii repetate intruna, dar cand membrii comisiei le aflara, facura niste
mutre lungi.
Mesajul (specialistii explicara ca, data fiind natura absolut iesita din comun a
limbajului ideografic folosit, traducerea, fatal aproximativa, era oarecum
telegrafica) suna cam asa:
«OPRLTT ASASINAREA NEUHOF, CONTRAR FABRICAM VIRUS
NTMICTTOR. PIERITI TOTI CA GORINO. DACA NE LASAU IN PACE, NU
VA FACEM NIQ UN RAU.»
Mesajul era lipsit de orice semnatura. Cei care-1 emisesera - aparea clar -
tineau sa ramana anonimi. Dupa primirea mesajului, dezbaterile comisiei
devenira furtunoase, specialistii consultati nereusind sa se puna de acord
tocmai asupra raspunsului la intrebarea-cheie: cine lansase amenintarea? "

Pe aceasta cale se ajunge la Tratatul de la Neuhof" care da titlul povestirii -un pact de eterna non-agresiune incheiat intre omenirea macroscopica si "neuhofimea" inframicroscopica. Sa mai remarcam, in treacat, propensiunea inspre "fantasticul natural" (Roger Caillois) pe care-o manifesta endogen contururile si configuratiile non-figurative in care se aseaza "realul" la nivelul ordinelor de dimensiuni spatiale trans-umane, circumscrise fie "infinitului mic", fie "infinitului mare", inscrise fie pe directia descendenta, fie pe cea ascendenta, ale scarii magnitudinilor din univers, in contrast cu reperul central pe care-1 constituie "scara umana" de magnitudini spatiale, structurata aceasta funciarmente figurativ de vizualizarea directa "cu ochiul liber". Dar, fapt decisiv pentru apartenenta la science-ficrion, aceasta juxtapunere intre "cele doua infinituri" este generatoare, in primul rand, de "sense of wonder".
Chiar daca intr-o alta povestire, Prima lectie de geometrie, "senzatia de pierdere" pulseaza subtextual in compasiunea cu care autorul il consoleaza pe "muritorul de rand", pe omul pendant in incipienta competitie cu mutantii, cazul ramane sporadic la Ovid S.Crohmalniceanu: prin rigoarea logica nedezmintita, prin gustul pentru ceea ce e paradoxal si frisonant in stiinta, el e predispus de la sine pentru "sense of wonde? ; dar, nu mai putin, si pentru "sense of humour", pentru deriziunea si ironia caustica, incisiva, sau doar pentru (buna)dispozitia ludica, jucausa, ca "tonus in repaus" al inteligentei. In Tratatul de la Neuhof, unde intretese motivul mortalitatii cu cel al "corpului uman ca univers" (prin miniaturizarea extrema a altor forme de viata) dispozitia pentru "sense of humour", continuata si amplificata pe parcurs prin intregul "tratament" auctorial si naratorial la care e supus protagonistul, incepe chiar din capul locului, de la "stiintifizare", de Ia ipotezele "stiintifice" avansate cu privire la infimele vietati microcosmice care si-au facut din corpul unui om cosmosul sau universul pe care-1 populeaza si-1 apara cu indarjire si eficienta supra-umana (printre altele, cum am vazut, orice rana sau leziune suferita de corpul lui Martin Neuhof se vindeca la fel de miraculos si operativ, "vazand cu ochii", ca si venele taiate cu bisturiul pe antebratul lui Spiros Parparia, in povestirea lui Vladimir Colin Giovanna si ingerul); dar aceste ipoteze "stiintifice" nu sunt luate prea in serios nici de autor, care le "arunca" neglijent, in treacat, amuzandu-se sceptic de ele in subtext.
Evident ca, in aceste conditii, orice "senzatie de pierdere" este exclusa (Ovid S.Crohmalniceanu nici nu-si propune aici o astfel de miza); in schimb, aceeasi ionizare cu "sense of humour" nu impiedica textul sa intre, din loc in loc, intr-o vibratie sau intr-o rezonanta din care tasnesc scurte emisii de "sense of wonder"; ceea ce se intampla mai ales atunci cand microcosmicii si invizibilii (nici macar microscopic) "neuhofieni", impinsi de propria necesitate a supravietuirii, ajung sa se manifeste macroscopic (mezoscopic, de fapt, "la scara umana") in mod agresiv si amenintator, chiar "covarsitor"; astfel incat, in final, autorul isi poate permite sa "rezolve" insusi motivul imortalitatii in acest registru, dominat de "sense of wonder":
"Martin Neuhof traieste si acum. Arata exact asa ca la semnarea Tratatului, na imbatranit nici un pic. A respectat riguros cele zece puncte, dovada ca neuhofienii, orice ar fi ei, se bucura de o autentica autonomie si au posibilitatea sa-si faca ascultata vointa. Dar toate speculatiile pe tema lor au incetat, ca sa nu cada sub rigorile unor legi draconice cu acest obiect. Tratatul a fost reinnoit de repetate ori, fara greutati; are in prezent varsta respectabila a peste doua secole.

Totul e in regula. Numai ca lumea nutreste o teama crescanda; ea e efectul ideii vechi, a unui filozof pesimist: nu cumva Martin Neuhof sa se sinucida candva, plictisit de prea multa viata."
Spre deosebire de cei mai multi autori romani de science-fiction, care ilustreaza majoritar "coordonata poetica" (in sinteza lui Mircea Oprita Anticipatia romaneasca, 1994), inzestrati nativ mai mult pentru "sense ofloss", pentru "senzatia de pierdere" a frumosului, mai prestigioasa estetic si pe care muzica, poezia, "marea literatura" mainstream o stiu exprima mai bine, dar mai greu accesibila si, de altfel, dispensabila in science-ficrion, Ovid S.Crohmalniceanu manifesta prioritar o nativa afinitate pentru "sense of wonder", pentru frisonul mental al stiintei in sine, fiind, desigur, confortabil inzestrat si cu "simt al humorului", cu "sense of humour" -inzestrare comuna, de altfel, autorilor romani de science-fiction, pe care-i gasim aliniati in corpore pe "coordonata comicului", la Mircea Oprita. Calitatea "manoperei" fiind aceeasi, consecvent riguroasa, de la un capat la altul al volumelor de Istorii insolite, s-ar zice ca tot ce ramane sa departajeze piesele este numai calitatea intrinseca a "materialului", a ipotezei mai mult sau mai putin "ametitoare", din care urmeaza a fi lucrata piesa. Pentru ca scriitorul nu renunta la exigenta executiei nici atunci cand conceptia, inevitabil, ii mai trimite in lucru si ipoteze mai sterse, mai uzate, mai aplatizate. Este cazul "contra-utopiilor" de simpla parafraza viitorista, mai putin convingatoare, in pofida efectelor satirice, parodice ori de pur amuzament a caror adresa ricoseaza, bineinteles, inapoi spre prezent {Roadele unei diplomatii chibzuite, O recenzie stiintifica, Doamna Bovary in secolul XXX si chiar Un capitol de istorie literara), al ipotezelor interesante in sine, ca idee, dar chiar prea de tot "descarnate" epic (De ce e cerul albastru?, Singuratatea alergatorului de cursa lunga), in fine, al unor rarissime concesii facute gustului comercial (Cu sange rece, unde o vedeta standard este teleportata din studioul de la Hollywood pe plajele din Hawaii, o crima la fel de standard eliminand apoi originalul si lasand in viata dublura).
Dar exista si un nerv vital pe care, atunci cand il atinge, scriitorul pur si simplu "ne intoarce mintea pe dos", ne scurt-circuiteaza releele mentale, ne azvarle in acel "vertij intelectual" (cum ii zice Voicu Bugariu), demarat si accelerat prin "insolitare cognitiva" (" cognitive estrangement", cum i-ar zice Darko Suvin) si prin "strapungere conceptuala" ("conceptual breakthrough", cum i-ar zice Peter Nicholls), perceput ca "fior al abisului hermeneutic" (cum si zice chiar Ovid S.Crohmalniceanu, in povestirea Hermeneutii). inzestrat cu "vana" speculatiei frisonante, ascutite, atrase ca de o anxifianta hipnoza treaza mereu spre muchea de abis unde torul devine de semn contrar, Ovid S.Crohmalniceanu stie spune toate acestea cu o "voce" inconfundabila, cu un "timbru" propriu, numai al lui, un timbru aparte care nu e greu de sesizat, dar e greu de numit, intrucat el rezida, dincolo de nervozitatea turnurii stilistice, in miscarea insasi a gandirii - o gandire "nervoasa", scormonitoare, nelinistita si nelinistitoare prin chiar natura sa originara (sapienti satl). Acest nerv vital este atins in plin atunci cand "ipoteza oricat de nastrusnica" pe care-o extrapoleaza literar rigoarea logica a stiintfictorului este ea insasi un paradox logic, un paradox logico-matematic, o aporie.

Un astfel de paradox, dintr-o categorie ce s-ar putea numi a "aporiilor statistice", prezumeaza posibilitatea ca, din numarul infinit de planete ce populeaza universul, cel putin doua sa fie absolut "simetrice", identice pana la ultimul detaliu si, deci, imposibil de diferentiat: mai mult, statistic aceasta posibilitate se impune ca necesara si inevitabila, data fiind tocmai infinitatea numarului de lumi prezumabile. Nu este, desigur, Ovid S.Crohmalniceanu primul care sa se fi gandit la acest lucru: extrapolata literar, gasim ipoteza in povestirea lui Anthony Burgess Muza ("The Muse", 1968), iar ca speculatie eseistica in regim non-fictional, chiar mai inainte, intr-o carte de reportaj, Daca Soarele moare (Se ii Sole muore, 1965) de Orfana Fallaci. Fara a insista acum asupra comunicatiei pe care aceasta infinitate o deschide inspre problematica estetica a sublimului in science-fiction, sa observam doar ca tentatia de a converti astfel, statistic, in science-fiction un vechi motiv literar (dublul, sosia) si o etern-umana obsesie psihologica are drum liber (un alt drum fiind nu "prin spatiu", ci "prin timp": "calatoria in timp" care duce la "paradoxul dublurii"). Pornind de pe Pamant la bordul unei nave cosmice, astronautul William Wilson se incruciseaza la jumatatea drumului, fara sa stie, cu dublul sau imbarcat pe dublura navei sale, pornit simultan spre Terra de pe o planeta necunoscuta (de fapt cunoscuta doar sub indicativul conventional T -Terra prim), absolut identica Terrei, planeta pe care Wilson va ateriza (va aterprimiza, mai bine zis) el insusi, dupa inca o jumatate de drum. intors, in aparenta printre "ai sai", Wilson are totusi "sentimentul cert ca sunt altii" (Ceilalti, este titlul povestirii). Verificari discrete, pornite de la detalii concrete cu autenticitate garantata, se soldeaza sistematic ambiguu, inchizandu-1 fara iesire pe Wilson in propria-i certitudine, inghetandu-1 de groaza si disperare la gandul ca niciodata nu va putea sa dovedeasca aceasta certitudine interioara, asemeni unui nevinovat prins in capcana unei erori judiciare prin coincidenta perfecta a probelor, asemeni unui maniac inchis ermetic si pentru totdeauna in propria-i manie, ori unui "instrainat de mediu" in ireversibila-i instrainare. Si, cu aceasta ultima sugestie, cercul ambiguitatii se inchide: daca, totusi, astronautul cu nume din Edgar Allan Poe nu a nimerit pe nicio dublura a Terrei, ci s-a intors pur si simplu inapoi pe unica si vechea Terra, iar "dublul" sau nu e undeva in spatiu, in afara lui, ci in el insusi - situatie multiplicata la infinit cu fiecare dintre "ai sai"?
Tot o aporie statistica este si "legea porcariei universale" (care promite, de pe acum, sa se desprinda de autor si sa "intre in folclor"!), o aporie statistica derivata dintr-o obsesie psihologica larg raspandita: aceea ca, in "lumea in care traim", toate ne ies, sistematic, "pe dos", parca spre a ne face intentionat "in ciuda":

Te drept sau nu, Isaac Link se acri inainte de vreme. Cum il nemultumea vreun lucru, isi incretea enervat fata lunguiata si exclama cu o imensa scarba: «Asta-i legea porcariei universale!». Trantea vorbele acestea in toate imprejurarile nefaste, cand iesea la alegeri cate o pramatie despre care stia el bine cate parale face, cand ramanea pe jumatate neras fiindca se oprea apa, cand pleca la plimbare fara umbrela si se pornea din senin o ploaie zdravana, care-i uda leoarca hainele proaspat calcate. // Isaac Link era convins ca lumea e intocmita astfel incat totdeauna oamenilor sa le iasa lucrurile altminteri de cum ar fi dorit dansii. intamplarile fericite le socotea doar exceptii de la regula ghinioanelor generale. Voind sa bata in perete un cui care nimerise in ceva tare (o grinda diagonala probabil), ciocanul ii sarise peste degete si bricoleurul improvizat pornise, strangandu-si mana lovita, blestemand si bodoganind, sa insire diverse alte momente nenorocoase ale biografiei lui.
Cu tot respectul purtat parintelui sau, Benjamin Link nu gasi faptele evocate prea edificatoare. //
Exemplul care-1 puse, totusi, pe ganduri fu cel al feliei de paine unse cu unt. - Benny, baiatule - isi amintea vocea plangareata a batranului (il dureau sigur rau degetele zdrelite de ciocan) - cum dracului iti explici asta? Scapi o felie de paine cu unt din mana. Ei bine, cade totdeauna pe partea unsa. Mereu asa, incat sa se manjeasca iremediabil. Niciodata altfel! Ba si pe pantaloni, daca, mai ales, sunt nou-nouti. Tine minte, Benny, baiatule: asta-i legea porcariei universale!"
Trecand aceasta "tema" printr-un numar de "variatiuni", care de care mai savuroasa si mai delectabila prin ingeniozitate si neprevazut, generatiile succesive ale familiei Link - un negustor pagubos, un scriitor, un psiholog, un logician, un teolog, un fizician - ajung sa intruchipeze Istoria generalizarii unei legi (titlul, inutil diluat si incolor, al povestirii, care-ar fi avut numai de castigat daca s-ar fi intitulat, direct, Legea porcariei universale); lege care arata, in formularea ei ultima si definitiva, astfel:
"Universul nostru e ales din mai multe ipostaze posibile. Deprimant ajunge sa fie gandul ca puteam trai, cu o egala probabilitate, intr-o lume care, si ea, neindoios exista, dar unde tartinele cad mereu pe partea neunsa, oamenii prind totdeauna autobuzele, nasturii gulerelor nu se rup niciodata cand ne grabim si planurile cautate apar primele din sulurile desfacute. Repet si subliniez pentru a fi bine inteles: universul acesta «norocos», ca o alta ipostaza a insasi lumii noastre, in reprezentare cuantica, exista cu certitudine. Dar noi, reprezentand o alternativa care o exclude obligatoriu pe cealalta, nu putem avea niciodata acces ia el. Asta e de fapt, sub o forma realmente generalizata, «legea porcariei universale»."
Amendament optimist la "legea porcariei universale": "ce ti se-ntampla te pune la adapost de ceea ce ti s-ar putea intampla". (Appendix P.Robbu) "Se putea si mai rau." (Kir Onokephalos)
Descoperind aceasta pitoreasca lege statistica drept ultim substrat al unei "lumi pe dos" ("verkehrte Welt", "topsy-turvy worla") care nu e alta decat "lumea noastra cea de toate zilele", Ovid S.Crohmalniceanu descopera totodata si necesarele solutii de neutralizare a predispozitiei vechiului motiv literar ( lumea pe dos", "lumea rasturnata") spre static si descriptiv, altele decat dinamismul epic propriu-zis, "primar", ce poate fi furnizat de "razboiul lumilor" ("the war of the worlds") sau de alte aluviuni si altoiuri motivice, uzuale in sdence-fiction: aici, aporia statistica a "legii porcariei universale", aproape dispensandu-se de epic, realizeaza totusi impresia de ritm alert in duda firavei substante propriu-zis epice, ritmul fiind insa nu faptic, d ideatic, un ritm al ideii, al progresiei logice, apt a umple si subintinde proportiile adecvat reduse ale povestirii ca spede literara.
Cele mai spectaculoase paradoxuri, in sdence-fiction, sunt insa "paradoxurile timpului", si aid Ovid S.Crohmalniceanu se inscrie cu o performanta majora, intr-adevar memorabila.
Toate povestirile lui Ovid S.Crohmalniceanu sunt interesante, iar marea lor majoritate de un nivel superior" - apreda Mircea Oprita, in Anticipatia romaneasca (1994). "Cele zece triburi pierdute si Scrisori din Arcadia stau insa pe culmea antidpatiei sale inteligente, speculative, de un excelent asped literar."
In Cele zece triburi pierdute, povestire din volumul Alte istorii insolite (1986), ni se ofera, in esenta, o naratiune si o variatiune pe tema "paradoxurilor temporale" prin care Ovid S.Crohmalniceanu intra tadt in competitia de maxima dificultate a acelor "time-paradox stories" din sdence-fiction - un sub-gen foarte exigent si prohibitiv, care opereaza restrictiv, printre autorii de sdence-fiction, o orgolioasa si exdusiva selectie "de club" inchis. Rarissim frecventat de autorii romani, acest teren de vanatoare rezervat a mobilizat, in deceniile trecute, ambitia si ingeniozitatea mai ales ale autorilor anglofoni, aflati, spre delectarea dtitorului, intr-un captivant challenge, intr-o tadta si nededarata competitie quasi-sportiva (un "sport al mintii", ca sahul ori bridgele) pentru a deriva, din reguli extrem de strirte, mereu alte si alte variatiuni si variante, tot mai ingenioase si mai spectaculoase, mai complicate si mai alambicate.
Prin introducerea unor severe "restrictii suplimentare", "paradoxurile timpului" din sdence-fiction mai pot fi astfel comparate, mutatis mutandis, cu "partiturile de virtuozitate" sau "de coloratura" din muzica, sau cu "formele fixe" din poezie, sau cu enigma crimei comise intr-o camera incuiata pe dinauntru, din romanul politist, sau cu "exerdtiile fixe" pe care unele sporturi (gimnastica, patinajul etc.) le prevad in concurs (desi, pe de alta parte, inventivitatea si originalitatea, amprenta personala si ambitia ineditului le-ar apropia tocmai de "exerdtiile" sau "probele liber alese" prevazute in programul acelorasi concursuri: "orice comparatie schioapata", comparatia nan est ratio si daca n-am spus-o inca, o repet: bis repetita placent). Dar poate ca tocmai aceasta comparatie sportiva este mai adecvata pentru ambitia, gratuitatea si pitorescul "competitiei" nededarate in care tadt s-au inscris, mai ales in anii 50, cand "moda" si-a atins apogeul (dar si performantele cele mai memorabile), scriitorii de sdence-fiction care si-au incercat fortele in aceste probe de virtuozitate care sunt paradoxurile timpului.
Prindpala regula, in "paradoxurile timpului", este "buda cauzala" sau "buda in timp" ("time hop"): daca este posibila calatoria in timp (mai preds tn trecut), atund efectul poate fi anterior propriei sale cauze si o poate el insusi genera, efectul devine propria sa cauza si cauza devine propriul ei efect, circularitate cauzala sau "cerc vidos" care, o data pus in miscare, se roteste asa la nesfarsit, covarsind gandirea rationala si blocand resorturile logice ale mintii umane, "intorcand-o pe dos" si "innodand-o" in ea insasi: inca o nesecata sursa de "sense of wonder" -suprema calitate in science-fiction.
in aceasta "proba" extrem de restrictiva - fara a sfida sau provoca deschis pe cineva, fara a-si declara pariul secret care nu se poate sa nu fi existat - Ovid S.Crohmalniceanu atinge, tacit si implicit, o performanta nec plus ultra, mai ales ca "vine tarziu", dupa ce cararile mai accesibile fusesera deja "batute" de altii. Ca "ancora" in traditia genului ("genul SF", in general), el preia o sugestie din celebrul roman al scriitorului britanic Olaf Stapledon (1886-1950) Ultimii si primii oameni (Last and First Men. A Story of the Near and Far Future, 1930), din nefericire inca netradus in romaneste, pe care grefeaza legenda biblica apocrifa despre "cele zece triburi pierdute ale lui Israel, la intoarcerea din captivitatea asiro-babiloniana". Intr-un viitor indepartat ("far future"), "ultimii oameni" traiesc refugiati pe planeta Neptun, intrucat Pamantul a fost anterior distrus de o catastrofa cosmica, aceasta amenintand acum intregul sistem solar, astfel ca o noua "fuga", un nou exod salvator se impune stringent cei mai multi "ultimi oameni" raman pe loc, resemnati sa piara odata cu planeta, putini se salveaza emigrand in spatiu, in largul Galaxiei, dar exista si altii, "cei cincizeci de mii", care descopera o alta salvare, tinuta in secret: "fuga in timp" cu putin inainte ca dezastrul sa se produca, intoarcerea in trecut si parcurgerea repetata, practic nelimitata, a unei portiuni de timp care le ofera maximum de confort si civilizatie.
Trecand peste "paradoxul dublurii", evitat scurt dintr-un condei, Ovid S.Crohmalniceanu vizeaza insusi nucleul logic al tuturor "paradoxurilor timpului", insasi bucla cauzala": intoarcerea in timp trebuie neaparat sa fie insotita de o amnezie totala si colectiva (in conformitate cu "legea informatiei neregresive", instituita de scriitorul francez Gerard Klein in romanul Seniorii razboiului, 1971), altfel "cei cincizeci de mii" s-ar da de gol, ar fi repede depistati si discriminati de muritorii de rand, ne-fugiti in timp dar majoritari, "neamurile pamantului" printre care "cei alesi" trebuie sa vietuiasca amestecati si nestiuti; dar aceasta amnezie, "uitarea completa a existentei duse anterior era tot o moarte", "viata de care nu-ti amintesti e ca si netraita"; atata doar ca "uitarea completa a existentelor anterioare nu putea dura la nesfarsit", intrucat prin repetarea identica a acelorasi acte isi face loc "o senzatie de deja vecu", se infiltreaza si se consolideaza treptat o prestiinta a celor ce urmeaza sa se intample, se contureaza "amintiri din viitor" ce reconstituie finalmente o completa previziune a "viitorului"; odata constituita, aceasta "memorie a viitorului" incepe insa a se submina singura, caci fiecare ins e dornic sa-si "corecteze" trecutul din viitor, sa elimine din el neplaceri, nenorociri, decizii neinspirate etc, iar "ideea de a trai inca o data la fel e dezolanta, mai ales cand ai constiinta faptului", ba "chiar si cele mai delicioase momente ale vietii sfarsesc prin a deveni insuportabile, daca se repeta la nesfarsit"; astfel ca viitorul redevine imprevizibil, "memoria viitorului" se stinge din nou, neconhrmata de fapte, amnezia se re-instaureaza:

"Ceea ce constatasem prin cronoscop ma deruta complet. Trei dintre observatiile mele imi confirmau integral presupunerile, alte doua le infirmau categoric. O explicatie cuprinzatoare a rezultatelor experientei trebuia totusi sa existe si n-am pierdut speranta sa o gasesc.
Un an intreg, gandul meu a fost numai la aceasta. Ma surprindeam blestemand «triburile pierdute», dupa ce-mi recitisem pentru a nu stiu cata oara fisele adunate si revazusem inregistrarile pe care le facusem la cronoscop. Pana si in somn, oamenii cu «memoria viitorului» se tineau de mine, ii visam, as fi fost in stare sa scot din paradoxurile vietii lor cateva romane stiintfico-fantastice.
Cred ca de aici mi-a si venit explicatia neconcordantelor ciudate ale observatiilor mele. Era simpla, ca si aceea care m-a facut sa inteleg cum lua nastere amintirea evenimentelor traite si altadata: «Memoria viitorului» se stingea, ca sa dispara in intregime, dupa ce repetarea existentelor incetase de multa vreme. Variantele mereu diferite, pe care le capata trecutul suferind nenumarate modificari, anulau veracitatea acelui deja vecu. Lucrurile nu se mai intamplau asa cum «disparutii» isi aminteau ca le traisera candva. Dupa foarte multe reluari ale existentei de la capat, dar cu o alta desfasurare, «memoria viitorului» se stergea iarasi complet din mintea lor, nemaicorespunzand practic nici unui eveniment care survenea in mod real. Neprevazutul era restabilit in intregime. «Cele zece triburi» isi recapatau virginitatea amintirii si se regaseau astfel in situatia cand incepuse expeditia lor.
Cum porneau iarasi de la conditii identice si nu aveau nici un motiv sa se opuna determinarilor pe care le sufereau, savarseau din nou toate actele facute inainte. Ciclul existentelor repetate reincepea, ca sa dureze o vreme indelungata. De aceea imi aparusera in cronoscop trei momente cu totul deosebite si doua aidoma. Ele se insirau, bagam de seama acum, intr-o alternanta perfecta: diferite, identice, diferite, identice, diferite. Fiindca, de asemenea era evident, dupa un rastimp «memoria viitorului» revenea ca sa piara din nou si asa pana la nesfarsit."
Dar, incheie scriitorul pe un acord de "sense ofloss",
"M-am grabit insa scriind ca cele zece triburi gasisera o solutie geniala spre a scapa din incendiul sistemului solar. imi pun intrebarea astazi, dupa ce o cunosc: a fost oare ea chiar atat de fericita? Ma tem ca «disparutii» nu prevazusera tot ce urma sa li se intample, adica revenirile inevitabile la ciclul care-i obliga sa-si reia existenta initiala, dupa un numar de vieti diferite. Oricum, soarta lor e de neinvidiat. Cu sau fara voie, «cele zece triburi» s-au condamnat sa treaca perpetuu din paradis in infern. Caci, daca parcurg infinite existente neasemanatoare intre ele, pretul unui asemenea privilegiu zeiesc e calvarul lui Sisif, trait de tot atatea ori."

Si astfel Ovid S.Crohmalniceanu reuseste performanta de a rupe cercul vicios al "buclei cauzale" din "paradoxurile timpului", dar numai pentru a-1 "innoda" din nou, la un alt nivel: ca in natura, ca in filogeneza speciilor vegetale si animale de pe Pamant, ereditatea insasi genereaza mutatia, repetabilitatea insasi genereaza variabilitatea, care, la randul ei, reinstaureaza repetabilitatea: circularitatea cauza-efect se pune din nou in miscare, morisca incepe din nou sa se invarta, la nesfarsit, "time hop" fbrever!
Adaugand la aceasta "intoarcere pe dos" a mintii si "granulatia mare" a reprezentarii timpului - pentru ca, asemeni lui Stapledon, Ovid S.Crohmalniceanu "trece fulgerator peste milenii si eoni", pentru ca se proiecteaza intr-un narator care este de profesie "istoric cosmic" dintr-un viitor inca si mai indepartat al Galaxiei, iar "Istoria cosmica rataceste printre astfel de dimensiuni ametitoare, fiind silita sa-si caute evenimentele in haul timpului si al spatiului" - sursa de "sense ofwonder", pe care nimic nu o poate inlocui in science-fiction, este, in Cele zece triburi pierdute, garantata si de nesecat.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Ovid S.Crohmalniceanu

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ovid S.Crohmalniceanu





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text