Figura lui
Mihail Ionescu intrase in legenda inca din timpul vietii lui, O legenda vehiculata oral - ca orice legenda in stadiul ei incipient - trecuta din gura in gura in randurile comunitatii quasi-inchise afan-Hor sf din Romania, o legenda axata in special pe pasiunea fanatica, nepasatoare la orice sacrificii, financiare ori existentiale, cu care Mihail Ionescu isi procura si colectiona carti de stience-fiction, atat de rare si greu de procurat, cele mai multe in limba engleza, dar nu putine in limbi necunoscute colectionarului, carti ce se adunasera, citite ori necitite, intr-o biblioteca-fetis cum nu mai avea nimeni in Romania si care, prin succesive contaminari orale de tip folcloric, isi sporea inca dimensiunile-i fabuloase.
Consumata si incheiata rapid sub ochii colegilor sai de generatie, existenta lui Mihail Ionescu s-a transformat instantaneu in destin odata cu moartea-i subita si violenta: un destin, un simbol si chiar un mit - mitul sacrificiului vietii necesar pe altarul creatiei, un mit cu adanci radacini in subconstientul colectiv si in constiinta culturala a romanilor, de la ancestrala legenda folclorica a Mesterului Manole, pana la - ei da, indignati-va esteti! - pana la un
Nicolae Labis, a carui moarte a fost la vremea ei resimtita ca obscur pret sacrificial pentru ce-avea sa-i urmeze, pentru momentul de renastere a poeziei romanesti din anii 60. Tot astfel, in subconstientul fandom-xui romanesc al anilor 80 s-a instalat convingerea, difuza dar persistenta, ca Mihail Ionescu a fost sacrificat ritual de forta obscura a destinului pentru ca destinul tanarului science-fiction romanesc sa aiba asigurat un fundament "sanatos", sa aiba, adica, acoperire nu numai in viata, dar si in moarte.
Ilustrativ pentru acest spontan proces de mitizare este un reportaj al mortii lui Mihail Ionescu semnat de un scriitor care, apartinand aceleiasi generatii, nu apartine insa si aceluiasi "gen", sf-ului romanesc: in calitate de reporter al revistei Flncarn, Tudor Octavian surprinde "din exterior", intr-un mod obiectiv si neimplicat, nu lipsit insa de spontana vibratie simpatetica, o stare de spirit care de atunci n-a incetat sa-si exercite actiunea catalitica, de ferment.
Colegul Alexandru Mironov de la Stiinta si tehnica imi sugera, prin ianuarie, un articol despre un mecanic de termocentrala din Bulevardul Pantelimon. Desi n-avea ane stie ce carte, mecanicul stia in adancime cateva limbi straine si era un fel de autoritate in campul literaturii stiintifico-fantastice.
"Un tip extraordinar", mi-a spus Mironov, "ar merita sa se scrie despre el. E unul dintre cei mai luminati autodidacti din cati cunosc. Cat despre biblioteca lui "s.f." (science-fiction, adica), e unica. Extraordinar e faptul ca-1 vad toti in salopeta si-1 socotesc numai mecanic si ca nici el nu pare sa-si dea seama cate parale face. Gandeste extrem de interesant, are o intreaga teorie asupra existentei, stie multa fizica, bic>chimie, astronomie si altele. Dupa ce stai un timp de vorba cu el, ai impresia ca stie tot."
Mi-a dat adresa omului, adaugand ca-i "un subiect care-ar merge bine la voi, la «Galeria personalitatilor muncii»," si ca nici nu ne puteam imagina ce surpriza avea sa ne produca. L-am asigurat ca o sa scriem, pentru ca, intr-adevar, nu intalnesti in fiecare zi un om de treaba care sa se priceapa La atatea lucruri, din pura pasiune pentru stiinta si, totodata, sa-si vada inocent de centrala lui termica.
Spre sfarsitul lui martie, Alexandru Mironov imi aducea aminte de mecanic. "E un personaj", mi-a spus. Am mai vorbit si altora despre el fiindca, desi il cunosc destul de bine, am sentimentul ca tocmai ce-i mai important imi scapa. Un om iesit din comun. Nu neaparat pentru ca vorbeste mai multe limbi si are o biblioteca de referinta in ce priveste literatura stiintifico-fantastica. Cred ca e nevoie de un prilej favorabil ca sa arate de ce-i in stare o astfel de minte. Ce ma nelinisteste e tocmai modestia lui. Parca ai lua ceva in maini, ceva care, pur si simplu, iti curge printre degete. Nu poti scapa, cunoscandu-1, de senzatia ca esti vinovat, ca-ti cheltuiesti fortele intr-un loc in vreme ce esentialul se petrece intr-altul." "E-n regula", i-am spus. "il cauta, intr-o zi, doua, Dumitru Eliade. Mi-a zis ca ideea ii convine, ca ar scrie despre el, si ca e o chestiune numai de timp."
S-a dovedit a fi, intr-adevar, o chestiune de timp, dar nu in sensul in care socoteam.
"Stii", mi-a spus Alexandru Mironov zilele trecute, "iti vorbisem de un om care era mecanic la o centrala de bloc". "Sigur", i-am raspuns. "Scrie Eliade despre el. Are sa fie maine dimineata acolo." "Prea tarziu. L-a prins o avalansa in munti. Era cu sotia, intr-o excursie, cu rucsacurile in spate. Mi-a telefonat ca sa-mi spuna ca nu-i placea in nici un chip povestea asta, ca era o vreme nenorocita si ca, daca nu suna prea pretentios, isi facuse testamentul. Numai in ce privea biblioteca, insa. Vorbea despre biblioteca intocmai ca despre o opera. Nu-i fusese simplu s-o adune, era ceea ce se cheama o colectie tematica, vroia - daca avea sa i se intample vreun rau - sa nu se risipeasca biblioteca. Era tot ce-1 interesa."
Deci, mecanicul care stia mai multe limbi si se pasiona de fizica, biochimie si astronomie a scris un testament pe numele unui prieten. Mai bine zis, pe numele unui om pasionat de acelasi gen de carti. N-avea, evident, nici un motiv sa-si ia in tragic presimtirile, cu atat mai mult cu cat stiintele exacte ii procurau toate argumentele sa nu le ia.
Daca povestea se incheia aici, am fi putut spune, cu infiorarea aceea a gandului caruia ii dam greu de capat s-a petrecut un om remarcabil.
Extraordinarul a avut loc dupa ce s-a oprit avalansa si de el au cunostinta doar cateva persoane. Mecanicul si sotia lui se gaseau la o distanta apreciabila de cabana unde ar fi aflat ajutor. Daca ar fi fost gasiti imediat dupa accident, femeia era salvata. Barbatul era frant tot. Pentru el oricum nu mai exista nici o sansa. Situatia era astfel ca femeia nu era in stare sa se miste iar barbatul ar fi trebuit sa moara pe loc. Un om, cu atatea rupturi ingrozitoare de oase si muschi cate s-a vazut mai apoi ca patise el, moare inainte de a sti ce i s-a intamplat. Astfel spune stiinta medicala. Totusi, barbatul n-a murit imediat. S-a tarat cativa kilometri, pe drumul catre cabana. Cu ce puteri, nimeni n-ar sti s-o spuna. Ce vointe lucreaza intr-un om, cand totul e pierdut? E probabil, spun doctorii, ca pentru salvarea sotiei sale a chinuit supraomeneste omul acesta, trezindu-se din morti mai multe ceasuri, orbecaind indarjit noaptea, pe zapada mocirloasa si pe pietrele inghetate.
Trebuie cateodata sa se petreaca un fapt exceptional ca sa intelegem ca exceptional a fost tot ce 1-a precedat si ca faptul iesit din comun e consecinta unor lucruri cunoscute, de multe ori, de toata lumea. Trebuie adesea sa aiba loc o nenorocire ca sa zicem ca era nevoie sa fi intrat, intr-un fel sau altul, in viata unui om, sa-i fi schimbat - prin verb, prin fapt, prin simpatie - destinul. Uneori ma intreb daca nu cumva e o greseala mai mare decat credem atunci cand ne sta in puteri sa facem u anumit lucru si, totusi il neglijam. []
Tudor Octavian, in Flacara, anul XXX, nr20(1353),4 mai 1981
(Texte transcrise din: Timpul este umbra noastra. Science-fiction romanesc din ultimele doua decenii. Antologie comentata de Cornel Robu, Editura Dacia, Cluj, 1991, pp.485^94, unde insoteau povestirea Ura! - una dintre putinele scieri ramase de la Mihail Ionescu, aparuta postum in 1983.)
