n. c. 1650, Iviria - m. 1716, Turcia.
Mitropolit, tipograf, caligraf, desenator, lucrator in broderie, sculptor, traducator, predicator. Nu se stie mai nimic despre viata lui ANTIM dinainte de venirea in Tara Romaneasca.
Dupa propria marturisire era ivirean (georgian) si dupa Del Chiaro (care 1-a cunoscut bine) fusese de tanar rob la turci. A fost eliberat din robie de catre Patriarhia din Constantinopol sau de catre comunitatea georgiana. Se pare ca e adus in Tara Romaneasca de catre Constantin Brancoveanu, ca tipograf, si aici se calugareste, schimband numele mirean Andrei, cu cel de Antim. Stie limbile greaca, slavona, turca, araba. Anul primei atestari incontestabile a prezentei sale in Bucuresti este 1691, cand primeste si conducerea tipografiei. in 1694 il gasim la Snagov unde intemeiaza un important centru tipografic cu litera diferita pentru mai multe lb. in 1696 este egumen al Snagovului. Revine in Bucuresti, in 1701, preocupandu-se, in principal, de tipografia Mitropoliei pana in 1705. intre 1705 si 1708 este episcop al Ramnicului unde pune bazele tipografiei din localitate. E preocupat si de educarea preotilor, mtocmind o invatatura pe scurt pentru taina pocaintei (1705), prima lucrare de acest fel din literatura noastra bisericeasca. Dupa cum se vede, activitatea tipografica e impresionanta. ANTIM e mai mult indrumator, dar se ocupa personal de realizarea grafica a cartilor, care e de o mare frumusete. Scrie pref., intocmeste versuri omagiale, traduce si mai ales sprijina puternic ortodoxia, tiparind in greaca, turca, araba, slavona (printre care si o gramatica) si trimitand utilaj tipografic in Georgia, cu litere turnate chiar de el. De numele lui se leaga izbanda definitiva a lb. romane in biserica. In 1708, este chemat in scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei; cu aceasta ocazie rosteste o cuvantare care va prefata apoi toate manuscrisele Didahiilor. Din 1709 dateaza lucrarea, ramasa in ms si dedicata lui Constantin Brancoveanu, Chipurile Vechiului si Noului
Testament, care este ilustrata de mana lui ANTIM cu un numar de peste cinci sute de imagini. O opera de compilatie care foloseste Biblia, Cronografele, lucrari istorice si apocrife, traditia populara, este Cronograful ilustrat, la fel ramasa in ms, ca si faimoasele Didahii, rostite in aceasta perioada si tiparite mult mai tarziu, predici care-i vor asigura locul in istoria literara. Continua sa indrume activitatea tipografica si sa se ocupe de educarea preotilor alcatuind doua lucrari: invatatura bisericeasca (1710) si Capete de porunca la toata ceata bisericeasca (1714). Mereu activ, ANTIM se va stradui sa ridice si sa inzestreze manastirea care-i poarta numele si pentru care va lasa Asezamantul Manastirii Antim, de fapt testamentul sau. Dar, de pe noua pozitie de mitropolit, ANTIM va face si politica si nu numai una strict bisericeasca (se va opune vehement intentiilor lui Hrisant Notara de a subordona total Ierusalimului manastirile inchinate din Tara Romaneasca). Mereu impotriva turcilor si de partea Cantacuzinilor va sustine pana la capat, in 1711, interventia Tarii Romanesti alaturi de moldoveni si rusi, maniindu-1 pe foarte prudentul diplomat care era Brancoveanu. Se gaseste la un pas de demitere, dar in urma a doua celebre scrisori de aparare isi pastreaza scaunul. Conflictul lui Nicolae Mavrocordat ii va fi insa fatal. Fiindca a sustinut partida boiereasca antiotomana in timpul razboiului turco-austriac din 1716, domnul il paraste Patriarhiei din Constantinopol care-1 acuza pe ANTIM de revolutie, rascoala, folosirea de mestesuguri sata-nicesti si magie. Sentinta este de caterisire si surghiun la Manastirea Sf. Ecaterina din peninsula Sinai, insa pe drum e ucis si trupul ii e aruncat intr-un afluent al Maritei, Tungia.
"De n-at stiut pana acum si de n-au fost nimeni sa va invete, iata ca acum vet sti ca am treba cu tot oamenii cat sunt in Tara Rumaneasca, de la mic pana la mare si pana la un copil de tata; caci in seama mea v-au dat stapanul Hristos sa va pasc sufleteste, ca pre niste oi cuvantatoare si de gatul mieu spanzura sufletele voastre si de la mine va sa va ceara pe tot, iar nu de la altii pana cand va voiu fi pastoriu." in aceste randuri se afla cheia personalitatii lui A.: el este, mai inainte de toate, profund implicat in ceea ce face, asadar nu-i putem cere nici detasare, nici tact diplomatic. Toate drumurile trebuie duse pana la capat, chiar cu riscul vietii daca e nevoie. El este un luptator, dar un luptator cu arma cea mai aleasa - cuvantul. Pescar de oameni - asa se vede pe sine, aruncand plasa maiestru urzita a vorbelor spuse, scrise si tiparite. "[Iisus] au luat iara propoveduitori Evangheliei nu pastori ca pre proroci, ci pascari si vanatori de peste si i-au trimis sa propoveduiasca lumii buna vestire si le incredinteaza in mainile lor si in limbile doftorii lumii, zican-du-le: «Veniti dupa mine si voiu face pre voi pascari de oameni. incetati de a va trudi deasupra marii cei neinsufletite. Mutati pentru dragostea mea mestesugul cel pascaresc pre pamant. Acolea pre dansul trimitet si va intindet mrejile.Vanat pentru mine vanatul credintii. Venit dupa mine. Urmati-mi mie, ucinicii miei si invatatorii lumii. Lucrat pentru dragostea mea mestersugul vostru, pentru ceriuri. Varsata iaste ca apa marii pre pamant inchinaciunea ideasca. Zidirea iaste acoperita cu norul a multi dumnezei. Adancul necredintii ineaca toata lumea; oamenii se cufunda de valurile dracesti. Lumea pute de imputiciunea sangiurilor si sa strica cu jirtvele cele stricacioase. Voiu pune asupra lor ispravnici si doftori, pre voi, pre pascari. Patima aceasta chieama mestersugul vostru. Sa slujim cu iarba mantuitoare zidirea ce iaste in nevoi; veniti dupa mine». Iara ei, lasand mrejile, mersera dupa dansul. intr-un gand era ceata ucinicilor cu pohta stapanului; si ca niste oameni drepti si prosti de raotate n-au viclenit in mintea lor, nici s-au prepus in inima lor de acea chiemare; ci ca niste oameni blanzi si far de rautate au mers dupa dansul, ca hierul dupa piatra magnitului si ca parul dupa chihribariul cel curat. Si cu puteria mantuitorului Hristos au rusinat pre cei ce i-au vazut si ca pe niste pesti, cu mreaja bogosloviei au prins multimea si au vanat auzurile noroadelor si au induplecat inimile tiranilor si sufletele imparatilor le-au supus; si au facut o izbanda si o biruinta atata de frumoasa, cat n-au putut-o face toate imparatiile lumii. Oameni far de arme si nedechisit de ale ostirii, saraci de avutie, prosti de invatatura, slabi de post, blanzi pentru nerautate au inaltat nu steaguri de oaste ci numai crucea, semnul pacii, propoveduind, nu cu sunet de tobe si de surle, ci numai cu neputincioasa limba si neinvatata". Aceasta imagine, a pescarilor miraculosi se repeta de cateva ori in Didahii, dovedindu-si astfel puterea obsesiva. Fiindca, in adevar, ANTIM va ramane in literatura noastra drept cel mai important predicator; il ajuta sa exceleze in acest domeniu temperamentul si geniul verbal. Caci a fost un om aprig, care se infierbanta repede si se lasa dus mai mult de patima decat de prudenta si tact, si mai presus de toate a avut marele dar al cuvantului. De fapt aici, in expresie, trebuie cautata, mai ales, originalitatea literaturii religioase, asa ca discutiile pe tema "izvoarelor" predicilor lui ANTIM raman oarecum inutile. Mitropolitul, evident, si-a conceput singur predicile, scriindu-le si invatandu-le apoi pe de rost, dar asta nu inseamna ca ele nu se sprijina pe numeroase citate si o foarte lunga traditie a interpretarii textelor. Criteriile valorice dupa care se judeca literatura religioasa sunt altele decat cele estetice moderne si originalitatea nu se afla printre ele. Cuvintele sfinte nu pot fi interpretate original, ceea ce conteaza ca aport personal e puterea credintei, patosul, cu alte cuvinte nu ce spui, ci cum spui, felul cum impletesti firele plasei. Si asta, mai ales, in cazul predicii a carei excelenta sta in puterea de convertire. Or, aici intervine harul. Smerenia pe care ANTIM o marturiseste la inceputul multora din didahii nu este o conventie sau un sablon, ci o conditie indispensabila: nu individul, el, A., este cel care isi manifesta calitatile de orator, caci, prin el, preotul, se manifesta vointa divina "ca acea ascultare nu o facet mie ci lui Hristos". Predicatorul va fi deci in mare parte un actor care interpreteaza un text care-1 depaseste, dar in care se transpune si-1 retraieste: "Mi sa pare ca cand as vedea inaintea ochilor miei chipul ei, de toate partile sa sufle vanturi mari, sa se stranga imprejurul vantului nori negri si desi, toata marea sa spumege de manie si pretutindenea sa se inalte valurile, ca niste munti. Mi se pare ca vaz corabiia apostolilor ca o lupta cu multa salbaticie turburarea marii: de o parte o bat valurile, de alta parte o turbura vanturile; de o parte o radica spre ceriu, de alta parte o pogoara la iad. Mi se pare ca vaz pre fetele apostolilor zugravita, de frica, moartea: unul sa sa cutremure, altul sa sa spaimanteze; unul sa sa turbure, altul sa strige si toti cu suspinuri si cu lacrami sa ceara, cu rugaminte, ajuto-riu de la Hristos ce dormiia: «Doamne, mantuieste-ne ca perim»". Acest accent puternic pus pe afect si pe "traire" face ca predica sa se apropie foarte mult de genul liric. Ea are o desfasurare poematica si Didahiile lui ANTIM ne dau cateva modele dintre care exceptionala este Cazania la adormirea Pre Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, o lauda care se desfasoara ca un canon savant construit. De altfel, predicile lui ANTIM au o frapanta structura muzicala, cu tonuri multiple, cu motive care se impletesc si-si raspund, din cauza aceasta orice citare fragmentara e mutilanta, sfaramand tocmai tensiunea lirica. Desigur, cel care se socotea raspunzator pentru sufletele tuturor "de la mic pana la mare si pana la un copil de tata" nu putea fi decat un vehement moralist. Mustrarile sale, antologice, plaseaza in registru pamfletar aceleasi calitati pe care le-a dovedit in registru sublim: stiinta constructiei lirice si forta patosului. Suvoiul indignarii, fierbinte si neiertator este insa mereu bine strunit, vibrand in punctele culminante, amenintator in momentele de acalmie, urmarind intotdeauna obtinerea efectului maxim: "unii sa ispove-duesc de frica vreunor intamplari, altii pentru un obiceiu, altii de rusinea omeneasca, altii de frica stapanilor; altii iara au cate doi duhovnici, unul la tara si altul la oras: la cel de la tara, ca la un om prost, spune pacatele cele ce socoteste el ca sunt mai mari, iar la cel de la oras spune pacatele cele ce socoteste el ca sunt mai mici, neguta-torind si mestersugind taina ispovedaniei Cercam sa aflam duhovnic om prost, pentru ca sa se teama de noi si sa-i fie rusine de fetele noastre si ce vom zice noi asa sa fie, socotind in gandurile noastre ca precum inselam pe dansul, vominsala si pre Dumnezeu. Dara Dumnezeu nu sa insala, ce ne inselam noi insine, spre peirea noastra cea sufleteasca. Si cand mergem sa ne ispoveduim nu spunem duhovnicului ca mancam carnea si munca fratelui nostru, crestinului, si-i bem sangele si sudoarea fetei lui cu lacomiile si cu nesatiul ce avem, ci spunem cum c-am mancat la masa domneasca, mercurea si vinerea, peste si-n post raci si untdelemn, si am baut vin. Nu spunem ca tinem balaurul cel cu sapte capete, zavis-tiia, incuibat in inimile noastre, de ne roade totdeauna ficatii, ca rugina pre fier si ca cariul pre lemn, ce zicem ca n-am facut nimanui nici un rau. Nu spunem stram-batatile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiiate, fatariile, mozaviriile, vanzarile si parale ce facem unul altuia ca sa-1 surpam din cinstea lui". A fost remarcat pe drept cuvant faptul ca ANTIM ne transmite un tablou al moravurilor epocii surprins cu acuitate si indignare; din mustrarile lui se va desprinde imaginea unui popor rau de gura, clevetitor si paracios, caruia ii place sa traiasca, oftand cand posteste, preferand hora bisericii, vesel si gata sa se targuie cu Dumnezeu si sa-1 traga pe sfoara. "Ca ce neam injura ca noi, de lege, de cruce, de cuminecatura, de morti, de comandare, de lumanare, de suflet, de mormant, de coliva, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie si de toate tainele sfintei biserici, si ne ocaram, si ne batjocorim insine legia?! Cine din pagani face aceasta, sau cine-s mascareste legia ca noi? incas, pe langa acestia toate, mai adaogem cu rautatea ca pre parintii nostri ii ocaram si-i batem, pe batrani ii necinstim, pre domni si pre boieri ii blestemam, pre arhierei nu-i tinem intr-o nimica, pre calugari ii clevetim, pre preotii ocaram, beserecile le tinem ca niste grajduri si cand mergem la dansele in loc de a asculta slujbele si a ne ruga lui Dumnezeu sa ne ierte pacatele, iar noi vorbim si radem si facem cu ochiul unul altuia mai rau decat pe la carciume. Sarbatorile si praznicele nu le tinem, ca o nimica, ce atuncea facem cele mai rele, de bucuram pe dracul si arunce vindem si cumparam si suntem pornit cu totii spre raotat, ca o roata cand da de vale si nu se poate opri, si suntem tot cu totul ca niste dobitoace necurate, tavalindu-ne in rasfaciunile cele spurcate si de nimica. Si acestia toate nu sa trag dintr-alta, fara numia din necredinta noastra; ca ni s-au impietrit inimile intru raotat, ca a lui faraon, si imblam ca niste cai sirepi, far de zabala si far de rusine, pana vom cadea intr-o vreo propastie si vom peri. Cu aceste fapte ne laudam ca suntem crestini! O, vai de capetele noastre!" in nici un caz ANTIM nu poate fi socotit un intrigant atras de coterii politice. El e preotul, el raspunde pentru sufletele pastorite, asa se explica atitudinea lui radical antiotomana, refuzul de a tolera compromisul politic. Evident, cu acest "radicalism moral" ANTIM avea sa-si faca destui dusmani la curtea lui Brancoveanu. Si totusi fara el scena pitoreasca, divers colorata si cosmopolita a timpului ar fi fost saraca, ar fi fost vaduvita de tonalitatea grava care trebuia sa dea contrastul necesar. Este o lume cu personalitati puternice, majoritatea prinse in plasa -"diavoleasca", ar fi spus mitropolitul - a intrigilor si dusmaniilor, vor sfarsi dramatic ca intr-o piesa baroca in care toti actorii mor in final. Cultivat si cu multiple talente, ANTIM s-a incadrat stralucit in cultura romana, pana acolo incat destinul sau s-a identificat cu al ei, sporind tragicul sir al "carturarilor ucisi la margine de drum".
OPERA
invatatura besericeasca la cele mai trebuincioase si mai de folos pentru invatatura preotilor, Tar-goviste, Sf. Mitropolie, 1710; Capete de porunca la toata ceata Besericeasca. Pentru ca sa pazeasca fieste-carele din Preoti si din Diaconi deplina si cu cinste datoria Hotarului sau, Targoviste, 1714; Predice facute pe la praznice mari, publicate dupa manuscrisul de la 1781 de prof. I. Bianu, cu notite biografice despre mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, de P.S.S. Episcopul Melchisedec, 1886; Didahiile tinute in Mitropolia din Bucuresti, 1709-1716, publicate si corectate de C. Erbiceanu, cu o pref. asupra manuscriptelor mitropolitului Antim Ivireanul, cu notite biografice de P.S.S. Episcopul Melchisedec, I-II, 1888-1889; Predicile tinute la Mitropolia din Bucuresti (1709-1716), ed. noua [pref. de
N. Iorga], 1911; Predici, ed. critica, studiu introductiv si glosar de G. Strempel, Bucuresti, 1962; Didahii, pref. de F. Faifer, Bucuresti, 1983; Opere, ed. de G. Strempel, Bucuresti, 1997.
REFERINTE CRITICE
E. Picot, Notice, biografique et biblio gr afique sur iimprimeur Anthime d Ivir., 1886;
S. Puscariu,
Istoria literaturii romane, 1930;
N. Cartojan, Istoria, III, 1945,
R. Albala, Antim Ivireanul si vremea lui, 1962; M. Ruffini, // metropolita valacco Antim Ivireanul, 1966; N. Iorga, Istoria, I, 1969; E. Negriei, Antim, logos si personalitate, 1971; D. H. Mazilu, Barocul in literatura romana din secolul al XVII-lea, 1976; Fanny Djindjihasvili, Antim Ivireanul carturar umanist, 1982; I. Rotaru, Valori, II; D. H. Mazilu, Proza oratorica in literatura romana veche, 1987;
N. Manolescu, Istoria critica a literaturii romane, I, 1990.
