Sedus de esoteric,
Ion Barbu si-1 asuma chiar ca arta poetica in poezia Joc secund. Functia ludica ("de joc") a artei n-ar fi o noutate, cum nici faptul ca ea nu se aplica realitatii, ci reflectarii acesteia ("joc secund"). Ineditul acestui crez estetic si farmecul pretiozitatii lui hieratice vine din conceperea actului poetic ca mister al adancimilor spiritului. Oglinda launtrica a artistului focalizeaza imaginile resfirate ale realitatii, expresivitatea ei involuntara reverberand precum muzica harfelor. Numai poetul -un initiat - o poate auzi. Spiritul acestuia, vast ca marea, e un virtual ("latent") pol opus realitatii tangibile ("nadir"), facand-o astfel sa existe, in sensul ca fara insumarea realizata de el, fragmentele infinit emitente s-ar pierde si realitatea insasi n-ar mai avea consistenta. in "grupurile apei" creasta si cirezile agreste intra intr-o relatie secreta, transfigurandu-se totodata ca printr-o schimbare de semn matematic {adancul cresteI), dematerializan-du-se prin inecarea teluricului (cirezilor agreste - ager, agri = pamanT).
Travaliul creator istovitor, precum "framantarea mii de saptamani" a "cuvintelor" argheziene, se produce sub "clopotele" de tacere ale adancimilor care ascund diafane forme vii: "
Din ceas, dedus adancul acestei calme creste, / Intrata prin oglinda in mantuit azur, / Traind pe inecarea cirezilor agreste, / in grupurile apei, un joc secund, mai pur." Atributul de identificare al poeziei este puritatea celesta a emanatiei spirituale, iar cel al poetului este "ascuns": tainic, nevazut, inaccesibil, hermetic. Imagistica procesului creator tine de sfera acvaticului planetar, adica a ansamblului cosmic, "marea" insemnand totodata matricea vietii, dar mai cu seama un mediu transparent si opac, palpabil si inefabil, proteic (luand infatisari nenumaratE), deci imprevizibil, in sfarsit, oponentul terestrului; marea e o alta lume, care solicita infinita imersiune. "Marea" poate fi in primul rand o figuratie sintetica a opacitatilor hermetice ale textului; seducatoare si inselatoare.
Prima parte a celeilalte arte poetice de referinta -
Timbru exprima o implicita atitudine polemica fata de mijloacele (instrumentelE) accesibile ale poeziei* cand aceasta nu se vrea decat cantec al durerii, al sentimentelor chinuitoare, eruptie a eului egoist, suferitor, arta a multimilor, nu a celor alesi. Nu sunt intamplator "populare" cimpoiul, cu sunetul palid si monoton sau fluierul "lumet" (din druM). Dilema artistului priveste posibilitatea rostirii inexprimabilului, figurat geologic si spiritual: "Dar piatra-in rugaciune, a humei despuiare / Si unda"" logodita Cub Cer, vor spune - cum?" El vrea sa dea expresie unei transcendente proxime, tangibile si naucitoare, pe care o respira fata lumii. Poetul a depasit granitele sufletului ingust, sentimentalizam, simtind vibratiile ametitoare ale materiei vii, spiritualizate. E conceputa o cantare supraumana pentru a cuprinde vibratia necuprinsului. Termenii analogi unui astfel de orfism sunt marea si ecoul celest. Marea, - perceputa senzorial - ca sunet vast, venit din nesfarsite departari, cu fluiditati matasoase si grele, de cristale lichide ("Ar trebui un cantec incapator, precum / Fosnirea matasoasa a marilor cu sare") si sublimul imn paradisiac la nasterea celui mai tulburator mister al Creatiei: trunchiul de fum al Evei, la ivirea frumuseiii, care-1 va insoti pe Om. Aceste doua comparatii dezvoltate, intr-un text de o concentrare algebrica, rezerva Poeziei aspiratia spre suprafireasca frumusete, genuina si nemarginita. Seductie irezistibila e Poezia. Misterul orfic se afla la originea esotcrismelor barbiene.
Taina cantarii motiveaza si preambulul medievalizant al baladei Riga Crypto si lapona Enigel. La stingerea ospatului bahic, faptura ambivalenta a menestrelului indeparteaza aburii vinului, pentru a-si regasi natura apolinica, intr-un timp consacrat - nunta - si in loc ascuns - cum ne imaginam toate spatiile din evul de mijloc, in care oamenii doreau sa-si protejeze starile launtrice. in aceasta linistire amaruie a simturilor e ascultata balada celor doi eroi. Farmecul povestii se desface din tesatura alegorica, scenariul hieratic, rostirea solemna, intrerupta - presupunem - de acordurile vreunui instrument medieval rasunand in sali pustii, din cantecul senin, egal si firesc, asa cum susura apa sau vantul. Cezura fractureaza fraza poetica in unitati "melodice" egale; aceasta calmitate a rostirii baladesti (in general subiectul baladelor fiind cunoscut, exista o rabdare speciala a ascultarii loR) incastreaza in cristalul ei toata drama. Cantecul e Jarg"; propriu contemplatiei poetice, ai carei termeni sunt universali. Abia evocatul cadru medieval e totusi foarte viu; sfarsitul petrecerii e un ecou, o umbra aburoasa de veselie preschimbata in melancolie si gravitate, de zarva prefacuta in soptire, de miscare exuberanta devenita retragere. E un cantec final al menestrelului, o balada cunoscuta dar mereu alta, fiindca misterele poetice au multe foi si intelegerea lor se amplifica prin repetare, numai astfel actualizate ele relevandu-si transparentele. Rostul cantarii poate fi de ultim avertisment pentru cei care trec pragul nuntii dar si pentru uitarea din timpul banchetului vietii. in golul lasat de destramarile lumii exterioare - profane, in crepusculul voiosiei, auzul se intoarce catre initierea in cele eterne. Desi saturat de idee, discursul poetic tulbura prin scenariul suav, cu enigmatic final legendar, prin senzualitatea gracila si elevata a unor eroi si spatii fantastice. Ca in toate alegoriile marilor poeme intretaierea de sensuri e aventura mintii in imperiul imaginarului. Alegoria insasi, ca figura poetica, demonstreaza capacitatea acestuia de a crea lumi paralele, coerente, veridice, stranii si fascinante. in acest sens, de codificare deloc decorativa, estetizanta, alegoria e arta, poezia prin excelenta, intrand partial in categoria fantasticului; e un procedeu al celor vechi, care gandeau nu in concepte abstracte ci in imagini ("Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat"). intregul film al rarei intalniri fascineaza in sine. Voluptatea umidului paduros si a carnatiei buretoase au o verosimilitate senzoriala tulburatoare, la fel personificarile unei fabule esoterice.
Hermetismul e de fapt o accentuare a spatiului de incertitudine al Poeziei - misterul insusi al lumii pus in vers, valabil pentru pura lui rezonanta si abia ulterior pentru o eventuala decodare. Cele doua personaje precum si universul fiecaruia sunt atat de insolite, incat simpla lor infatisare reprezinta cea mai intinsa coarda de "suspans". Pat de rau, huma unsa, tron de roua sunt sintagme extrem de originale din termeni banali, un procedeu care socheaza prin "discretie". Limbajul e arhaizant la nivel morfo-sintactic mai mult decat lexical. Amprenta medievala (inima ascunsa - de sursa . populara, ca si termenul craI) este in relativa incompatibilitate cu neologisticul Crypto - incifrat, misterios, inchis, dar avand si conotatie de subteran, chiar de funerar. Astfel de asocieri produc paradoxala expresivitate barbiana. Relatiile sintactice sunt ambigue: ,4ar" din strofa a sasea, de pilda, nu stabileste o adversitate limpede. Craiul ciupearca, vrajitoarea mana tarca, obscura fantana a tineretii, buretii barfitori si floralul candid al primaverii "inrait" alcatuiesc un regat vegetal necunoscut si nefiresc.
intre Enigel si riga Crypto opozitia de regn e oarecum estompata. Enigel are o determinare geo-rasiala (laponA) in marginea umanului comun, fata de care este la fel de exotica. Traind in tari de gheata, adica stapanind un tinut inaccesibil si urgisit, fara verdeata, aproape nonumah, ea are totusi atributele unei umanitati superioare (mica, linistitA). "Cu piei" poate evoca "sorturile de piele" ale izgonirii din paradis. Cu nume cristalin, vorbind frumos (semn de intelepciunE) dar si subtirel, ea pare o fiinta tanara, dupa cum Crypto pate fara varsta, in afara timpului, in secrete legaturi cu acea fantana a "tineretii" (a vietii vesnicE). Insolita e "singuratatea" acestor personaje£re loc o idila pastorala onirica. intr-o atmosfera de prospetime senina, ducandu-si renii prin aer ud, tot mai la sud, lapona adoarme lin pe muschiul crud al imparatiei lui Crypto, mirele poienii./Cea mai mare parte a textului o constituie dialogul din visul laponei, cufundate in verdeata lui Crypto. lR/ga span e usor hilar, urmat ca un monarh oriental, de eunucul lui batran (indice de castitate si inchistarE), un eunuc, tot ciupearca, completand cu un grotesc benign portretul ciudatului personaj. (Crypto cel ascuns si nestiut, stie numele laponei si o cheama iflSIstent, imbiind-o cu, "dulceata" - termen generic pentru placeri gustative, desfatari, rasfaturi orientale. Sugestia unor atari voluptati o da si racoarea, asociata covoarelor, prin metafora "pe trei covoare de racoare". in schimb "fragii" mentin impresia de climat alpin, intr-un joc de veridic si incompatibil, specific poetului si atmosferei onirice.
Tonul are blandete reverentioasa, invaluitoare; "zicerea" stinsa a menestrelului se potriveste cu surdina glasului interior (caci lapona doarmE), cu vocile adancului sufletesc. Pe de alta parte, fiecare replica se decupeaza cu fermitate diamantina^ configurand cele~doua lumi contrare - a lui Crypto si a laponei. In apropierea zorilor, crai Crypto se teme ca un duh rau sa nu fie surprins de lumina; patetic, el o roaga pe Enigel sa-1 culeaga. intrucat lapona se teme ca el s-ar frange daca l-ar culege, ca ar muri (intr-o versiune anterioara poetul scrie .. mi-e ca mori curand") si il avertizeaza, culegerea, in intelegerea lui Crypto, nu inseamna moarte. Asa incat Crypto nu e gata sa se sacrifice, el isi ofera intreaga "faptura"; e o expresie mai directa a dorintei de a accede la universul laponei. Intervine motivul incompatibilitatii - riga Crypto e crud - gestul lui e pripit, neintelept, si lapona ii explica lumea solara. Facand elogiul soarelui - intelepciunea suverana prin care sufletul - oglinda a intelepciunii, "se mareste", Enigel exprima efortul ei de a-si depasi conditia: "Ca daca-in iarna sunt facuta, / Si ursul alb mi-e varul drept, / Din umbra deasa, desfacuta, / Ma-nchin la soarele-ntelept. () Ca sufletu-i fantana-in piept, / Si roata alba mi-e stapana / Ce zace-in sufletul-fantana." Daca roata solara mareste sufletul-fantana, umbra creste ("sporeste") carnea; dualismul suflet-trup pare evident. in logica fabulei vantul si umbra "umfla" carnea ciupercilor, care se inmultesc prin spori, , la intuneric. Cu exceptia spornicei inmultiri regatul lui Crypto e somn, inconstienta, nonexistenfu. Surprinsa de soare dulceata lui Crypto devine venin; el va rataci "cu alta fata mai craiasca" (intr-o versiune anterioara "tot craiasca"), "Cu masalarita-mireasa, / Sa-i tie de imparateasa.", nebun, urmand "Sa toarne-in lume aurul, / Sa-1 toace"
Distingem trei tinuturi alegorico-simbolice: tarile de gheata, poiana umbroasa a humei si imperiul soarelui. Lapona e insasi personificarea sufletului omenesc; in multe din scolile initiatice el are o reprezentare feminina. Parasind taramul transparentelor rationale, al formelor perfecte, caste, insa reci, sterile, inumane ale gandirii (lume opusa umanizarii: "Castelul tau de ghiata l-am cunoscut, Gandire"), ducandu-si renii (pastoralul a oferit si Bibliei termeni initiatici, iar clarvazatoarea metafora eminesciana "turma gandurilor melc eu le pasc ca oi de aur" ne ajuta sa intelegem "renii" barbienI), ea se indreapta spre centrul luminos.al deplinei umanitati, in sensul divinei cumpaniri intre suflet, trup si intelect. Ganditori de geniu, societati secrete de anvergura, marile conceptii oculte, alchimia - inspiratoare pentru poet, ca de altfel si crestinismul, cauta acest punct de echilibru, spiritualizarea in exces fiind o nebunie ca si caderea in simturi. Un astfel de drum e "transhumant" - ciclic, deaorece "devotul" unui semenea itinerariu nu poate avansa decat prin repetate incercari, progresiv!
Figura mai exacta a acestui efort de autoperfectionare ar fi spirala, care conduce prin intoarceri si reveniri mereu mai sus (jot mai la sud"). La fiecare nou efort de autodepasire, cand forjele ii sunt inca subrede, sufletul omenesc trece cate o proba primejdioasa. Natura lui glaciala - cerebrala (laponA), oboseste si in astfel de momente apare ispita. in gandirea indica ea are uneori chip de rege purtand o atragatoare piatra pretioasa care fura simturile. Un corespondent universal al ispitei este "somnul", ca uitare a "drumului" (veghea, subliniaza Mircea Eliade, se dovedeste una dintre cele mai dure probe initiatice; o stim si din basmul romanesC). Sufletul adoarme si atunci prinde glas tentatia; Crypto infatiseaza alegoric universul simturilor (in sistemul de reprezentari indice se vorbeste si despre ,4umbrava simturilor") - existenta vegetativa, subumana. El nu e monarhul unui regn, in sens darwinist, inferior celui uman; in figuratia alegorica oferita de poet, riga Crypto stapaneste haotica proliferare a senzorialului sub actiunea intamplarii (VantuL), somnul uitarii si in consecinta, umbra mortii sufletesti. Glasul ispitei e o soapta ademenitoare, pe care dreapta lapona o respinge (a strabate drept umbra pacatelor este o alta expresie consacratA). Crypto e simbolul unui univers "criptic" - neexplorat de sufletul care vine dinspre polul opus - cel al ratiunii. Ratiunea "glaciala" poate cadea in sezorialul amorf, intrucat orice efort de autodepasire include riscul caderii sub conditia initiala (se cunosc unele cazuri de asceti care atingand cote de elevatie peste masura umana comuna au lunecat sub nivelul acesteia in momente de slabiciune, altitudinea spirituala fiind pandita de primejdia unei prabusiri proportionalE). Oferta lui Crypto are delicatetea savuroasa a fragilor fragezi, somnul de asemenea e fraged, fiindca senzatiile sunt proaspete; racoarea celor trei covoare c dulcea lene cu parfum de Orient, un otiu in care sufletul "toarce verdeata", toata aceasta atmosfera imitand verdele talerului solar; ca intr-o narcoza apare fantasma verdelui dobandita fara efort, cu inselatoarea participare a luminii. Universul simturilor - componenta esentiala a intregii fapturi umane e "criptic" pentru sufletul care nu luase cunostinta de el. Este insa o lume necoapta, netransfigurata de lumina divina (a soareluI). Tentatia adanca a sufletului istovit de cale e cantonarea prematura aici (graba lui CryptO). Lapona nu culege acest fruct inca neacomodat cu lumina, care i-ar fi fatal. Ea invoca natura ei rationala (iarna eI) aspirand spre stralucirea divinului umanizam pentru ca spiritul ei sa devina oglinda a divinului. Largirea sufleteasca respinge atat intelectul sterp, inghetat, cat si carnalul, haosul senzorial. Aducerea aminte - trezirea - din abisul somnului se face prin taisul ispitei care evoca blestemul, sanctiunea celei dintai caderi a omului in simturi prin neascultare, blestem purtat cu teama in "inima". Aducerea la lumina constiintei deliberatoare a acestei dramatice primejdii apropie sufletul de stralucirea solara a zilei - timpul treziei initiatice, care ucide ispita - pe Crypto. Dulceata lumii lui Cryupto e otrava in lumina solara a adevarului. Lapona are in aceasta lumina viziunea destramarii iluziei unei comuniuni (nuntirI) a simturilor netransfigurate (.necoapte") cu stralucirea divina a echilibrului absolut: "alterarea" lui Crypto. Au existat experiente mistice ratate fiindca aspirantul, inselandu-se asupra tariei sale sufletesti, s-a indreptat prematur (unit cu "necoptul" CryptO) spre cele preainalte; ca urmare el a innebunit, in sensul propriu #1 cuvantului; de aici avertismentele inteleptilor cu privire la primejdiile si nalucirile unor astfel de drumuri spirituale. O asemenea ipostaza e ilustrata, in alta cheie alegorica, de finalul baladei: sufletul "se buruieneste". Legendele plantelor se bazeaza de obicei pe o conceptie maniheista. Suparand pe Dumnezeu, buruienile primesc in loc de binecuvantare, un blestem. In contextul baladei, buruiana ar apare ca planta neinteleapta care s-a grabit uitandu-si ciclurile randuite si a ratat conditia de floare. O metafora initiatica este "inflorirea" sufletului; in acest sens apare ipostaza floralului decazut - planta otravitoare. Sub blestemul unei legi universale care nu ingaduie suprimarea ciclurilor, Crypto e un crai al caderii, protagonistul unei initieri degenerate in nebunie (polul opus intelepciuniI), in sterilitate vesnica, in comert profan si zadarnic cu metalul sacru, un simbol al Soarelui. I se rezerva o existenta de rege bufon al lumii celei mai de jos, al plebei, craie grotesca, in insotire cu "imparateasa" buruienilor otravitoare: "Cu Laurul Balaurul / Sa toarne-in lume aurul, / Sa-1 toace, gol la drum sa iasa, / Cu masalarita-mireasa, / Sa-i tie de imparateasa." Sagetat de lumina si incapabil de reflectare, Crypto s-a alterat. Din simbol sacru, aurul devine bogatie maligna, ca acelea pazite de Balaur - laurul (planta veninoasa cu fructe tepoasE). Aurul e coborat in lume.
Cumintenia dreptei lapone e platita cu durere: "- Plangi, preacurninte Enigel!
" Ea a trecut cu bine dificila proba expulzand germenele pacatului ancestral (blstemuL) asa cum respinsese in circuitul echilibrat si neintrerupt determinismul individual al cerebralitatii uscate (iarna nasterii eI). Lapona e o figuratie a naturii umane preponderent cerebrale, poate a naturii umane intr-un timp istoric in care raceala intelectului exileaza umanitatea in fragile orgolii neroditoare, monotone, artificiale, intr-o lume casanta ca gheata, in infirmitate sufleteasca. Riga Crypto si lapona Enigel e un cantec larg fiindca* in orice timp centrul solar al existentei e umanul indumnezeit - omul ca oglinda a divinului; aceasta stare trebuie cucerita cu preturi grele, caci sabia vechilor blesteme sfasie inima calatorului in universul nevazut al autocunoasterii, ,1a intalnirea cu Crypto (cu nestiutul primejdios dinauntrul nostrU).
Taina soptita a acestei cantari e privelistea lumii launtrice, iar "singuratatea" personajelor, aceea a eului deliberator, ceea ce explica, de asemenea, atemporalitatea si alegoria unei spatialitati stranii. Balada incepe si sfarseste cu Crypto, deznodamantul acestui personaj simbolic marcand respingerea "tentatiei" preexistente, latente a sufletului, dupa intalnirea cu ea si decriptarea ei. Trebuie sa actioneze liber discernamantul iluminat de soarele constiintei pentru dobandirea unei identitati superioare.
Tema initierii e abordata si in
Oul dogmatic. Prima strofa exprima in acelasi limbaj esoteric dualitatea sacru-profan. Poezia e una ocazionala- inspirata poetului de sarbatoarea Pastilor (Ajunul Pastilor 1925), a carei semnificatie mistica e uitata, sau degradata in practici ritualice. Sarbatoarea crestina evoca stravechiul mit al oului cosmogonic, pe care il putem contempla in "viul ou, la varf cu plod", cel care nu e "de mancare". Poezia se adreseaza "tristului norod", "omului sters, uituc", omului "fara sat si nerod", si este o adevarata "lectie" barbiana (cave fixeaza la sfarsit distinctia initiala dintre sacru si profan: "inca o data: / E Oul celui sterp la fel. / Dar nu-1 sorbi. Curm; nunta-n el")-nu numai despre misterul Creatiei dar si despre contemplatie, despre intoarcerea la originile lumii. Umanitatea stearsa, fiindca a uitat dimensiunea sacra a vietii, are sansa invierii, Renasterii, numai prin amintirea inceputului lumii. in "oul viu" se poate contempla legea universala a macrocosmosului - "intocma dogma", pe care el o repeta, din pacate, unor orbi, adica robiti lumii profane a simturilor. Pragul de trecere spre o noua stare existentiala, care este Pastele, devine o clipa unica de cunoastere prin revelatie: "Nu oul rosu. / Om fara sat si om nerod, / Un ou cu plod / iti vreau, plocon, acum, de Paste: // il urca-in soare si cunoaste!
" Precum se observa, mitul crestin este integrat, in sistemul esoterismului universal, nebarat de expresiile in care l-au imbracat felurite religii si de practici accesibile multimii.
intregul text este un imperativ adresat omului contemporan: vezi, sa vezi, il urca-in soare §i cunoaste, te infioara (repetaT), nu-l sorbi, nici la closca sa nu-l pui, il lasa-in pacea-intaie-a lui; a vedea, a cunoaste, a se infiora alcatuiesc miscarea spirituala de reinitiere a Omului in misterul Iricreatului - singura imagine a perfectiunii: "il lasa-in pacear-intaie-a lui, / Ca vinovat e tot facutul, / Si sfant, doar nunta, inceputul.", deoarece e in afara timpului, continand in germene tot ce exista, taina vietii si a mortii. Elogiul Oului dogmatic arata si oroarea poetului de durata, identica raului absolut (pacatul originar ne-a aruncat in TimP). Sansa omului ar fi, in acest caz, sa distinga, prin initiere, in valmasagul de lucruri zadarnice care ne inconjoara (oul sterP) obiectul de contemplatie. Numai prin contemplatie omul va dobandi unica lui forma de nemurire: cunoasterea, iar Poetului ii revine rolul de straja a omenirii uituce, pierdute. El este un sacerdot al eternitati!
