n. 1740 (?) - m. 12 iul. 1797.
Poet
Descendentul unei vechi si influente familii boieresti, fiul boierului (logofat, vistier, mare ban) Stefan Vacarescu si al Catincai (n. Done).
Carturar, poliglot (stia cateva limbi moderne europene si orientale), om politic proeminent, poet, VACARESCU detine inalte dregatorii (de cinci ori vistiernic, mare spatar - 1780, mare ban - 1795, fiind favoritul unor domnitori, indeosebi al lui Al. Ipsi-lanti, cu care colaboreaza la intocmirea faimosului sau Codice de legi. Cunoaste insa si perioade mai dificile: se refugiaza la Brasov in timpul razboiului ruso-turc, incheiat prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, este exilat de Nicolae Mavrogheni la Nicopole, apoi in Rhodos (1788-1790) si isi traieste ultimii ani in vrajba cu domnitorul Alexandru Moruzi. Ipoteza mortii prin otravire nu este exclusa. Lui VACARESCU i se datoreaza una din cele dintai Gramatici tiparite (1787), doua dictionare in ms (turco-roman, romano-turc; germano-roman, romano-german), o Istorie a prea puternicilor imparati otomani in ms (cu savuroase pagini memorialistice), o culegere de documente referitoare la romani scoase din arhive otomane (lucrare pierduta). Cea mai importanta latura a activitatii creatoare a lui VACARESCU ramane poezia. Desi de mica intindere, opera sa este definitorie pentru momenml constituirii lirismului cult in Tarile Romane, ea fixeaza o ipostaza specifica a anacreontismului nostru (caracterizata de infuzia folclorica in ritualul erotic manierist, de influenta neogreceasca).
Imaginea intemeietorului dinastiei literare a Vacarestilor continua sa circule stirbita, desi inca din 1861, intr-un articol entuziast, dar mai mult enuntiativ decat demonstrativ, Odobescu oferea datele necesare unei evaluari rezonabile. Ar fi desigur un nonsens sa judecam cu masura esteticului pur un autor care a produs in putinele momente de tihna ale unei existente zbuciumate, luptan-du-se din greu sa razbata peste neindestularea limbii, lipsa unei traditii literare, un climat cultural neprielnic si dominat de grecism. Lui VACARESCU nu i se potriveste insa nici perspectiva exclusiva a istorismului cultural, care, atent la circumstante si dispus sa preamareasca operele de pionierat, are mai totdeauna dezavantajul ca eclipseaza diferentele specifice, resorbind individualitatea in contextul de epoca si mentalitate. Or, VACARESCU nu este numai ctitor al poeziei moderne si deschizator de drumuri in lingvistica, ci si o personalitate complexa, de mare calibru, un veritabil senior al secolului al XVIII-lea, epicureu, rafinat, abil, deopotriva om de actiune, om de lume si om de carte. Desi amenintat la fiecare pas cu pieirea, el face o cariera stralucita, reusind turul de forta de a nu-si strica relatiile nici la Constantinopol, nici la Viena. Autoritatile otomane il desemneaza plenipotentiar in negocierile de pace cu rusii, la Focsani (1772), si-i dau constant semne de inalta pretuire. Iosif al Il-lea, care-1 cunoaste la Brasov, in 1773, si-i acorda o memorabila audienta la Viena, in 1781, il trateaza cu o neobisnuita deferenta. La Bucuresti, in vasta locuinta de pe Podul Mogosoaiei, tine o adevarata curte (cu numeroase slugi intre care cateva tinere si gingase fete deprinse cu dansul si muzica) si cultiva un interior somptuos (mobila orientala cu incrustatii de aur si ivoriu, matasuri si giuvaericale, tacamuri fine etc.). Senzual si amator de voluptati, ca toti membrii protipendadei, el nu dispretuia aventurile efemere; o cronica rimata contemporana ne informeaza ca insasi doamna lui Voda Moruzi era sensibila la farmecele sale. Peste frivolitati, marele boier aseza insa "trecerile de vreme cele veselitoare de suflet" caci, in taina faptuirii lui, era tulburat de melancolie si nu credea in huzur ("Am vazut si eu lumina lumii acesteia, plina de amar chiar la fericirile ei si plina de nestatornicie chiar la cele ce se pot socoti mai statornice"). Pe taram creator, VACARESCU demonstreaza curiozitati intinse si aptitudini variate, desi opera, infiripata pe apucate, ramane fragmentara, datorita vitregiei imprejurarilor. Gramatica din 1878 (elaborata insa dupa relatarea austriacului Sulzer, inca de la 1780, deci fara a cunoaste lucrarea lui Micu-Sincai) utilizeaza mai multe izvoare straine: indeosebi pe italianul Girolamo Gigli si grecul Antonio Catiforo. Ea enunta limpede ideea romanitatii ("limba romaneasca urmeaza limbii italienesti si celorlalte ce sunt asemenea acesteia, carele au inceputul din limba latineasca"), lauda traducerea Bibliei din 1688, propune simplificarea (timida) a alfabetului chirilic, recomanda imbogatirea vocabularului cu neologisme de origine greaca fara a izgoni termenii de origine slava si - merit important - introduce o nomenclatura calchiata dupa cea italiana, care s-a dovedit in cea mai mare masura plauzibila ("soztantiv", "adiectiv", "propozitione", "nume propriu", "neutru", "indicativ", "imperfetu" etc.). Ultima parte a Gramaticii se ocupa de poetica, expunand, in spirit clasicist, principii de tehnica versificatiei, ilustrate cu exemple atat dupa modelul prozodiei antice, cat si al celei moderne. VACARESCU intelege insa, cu bun-simt, ca harul este mai presus de reguli: "aflarea si evglotia alcatuirii si gandurile cele inalte raman la duhul si isteciunea facatorului de stihuri". Istoria prea puternicilor imparati otomani se compune din doua parti distincte: prima cuprinde evenimentele de la Mahomet pana la Ahmet III (1300-1757), compiland intr-o relatare uscata stiri din izvoare turcesti si bizantine, dar si din autori moderni, ca
D. Cantemir, Voltaire, Biisching; partea a Ii-a de la Mahmud I pana la 1791, are un pronuntat caracter memorialistic, accentuand asupra vietii autorului insusi pe fundalul rapid creionat al domniilor otomane. Aceasta parte cuprinde pagini incantatoare prin pitorescul detaliilor, candoarea insinuarii si, cateodata, ca in portretul lui Mavrogheni, prin furia neretinuta a vindicatiei. Ca poet, initiat in antici ("vestitul Omir", "laudatii Aristofan, Hesiod, Euripide", "frumoasele alcatuiri ale lui Ovidius si Virghilie") si moderni (Petrarca, Tasso, Ariosto, cu predilectii pentru Voltaire si Metastasio). VACARESCU practica modalitati variate. Paradigmele Gramaticii sunt caznite si didactice, intentia fiind de a dovedi potentele genuine ale limbii romane prin incatusarea versului in diverse tipare metrice. Acest clasicism sever dar artificial este abandonat in versurile anacreontice; scapata de sub constrangerea prozodiei savante, poezia cultiva insa conventia de stil a galanteriei fanariote. Farmecul educatiei sentimentale din Intr-o gradina este ca alego-rizeaza naiv si limpede o dilema, ai carei termeni, de indata ce-i privim de aproape, se dovedesc incarcati de subintelesuri echivoce. Amarata turturea (in jurul careia comparatismul a inaltat un imens esafodaj de controverse erudite), probabil o traducere a lui VACARESCU dupa Psa-lidas (daca nu va fi fost invers!), aduce prospetimea unui contact viu cu folclorul dar si, in ultimele doua strofe, un comentariu in nota de rationalism lacramos, agreata in epoca. Evolutia spre un rococo sentimentalizat, dupa tipicul cantecelor de lume neogrecesti, este si mai perceptibila in celelalte poezii (Spune, inimioara, spune; Tu esti puisor canar etc.). In schimb, versurile compuse direct in neogreaca, pe care i le-au atribuit lui VACARESCU cativa calatori straini (francezii Guys si Lemercier, germanul Bartholdy) ating hotarele preromantismului, variind pe motivul "fortunei labilis". Si pe taram poetic, ca pe toate celelalte, VACARESCU este un carturar reprezentativ, care face trecerea de la umanism la lumini, de la aderentele orientale ale culturii noastre la reinstalarea ei in Europa. In acest sens, catrenul testamentar recomandand "cresterea limbii romanesti si a patriei cinstire" pare a simboliza depasirea sentimentului de neam si constituirea ideii moderne de natiune.
OPERA
Observatii sau bagari de seama asupra re-gulelor si oranduelelor gramaticii rumanesti, Ramnic, 1787 (ed. II, Viena, 1787); Istorie a prea puternicilor imparati otomani, in Al. Papiu Ilarian, Tezaur de monumente istorice pentru romani, II, 1863; Poeziile Vacarestilor, ed. ingrijita de
M. Dragomirescu si E. Gar-leanu, pref. de Al. Odobescu, Bucuresti, 1908; Poetii Vacaresti. Viata si opera lor poetica, ed. ingrijita si pref. de Paul I. Papadopol, Bucuresti, 1940; Poetii Vacaresti. Versuri alese, ed. ingrijita de Elena Piru, introducere de Al. Piru, Bucuresti, 1961; Poetii Vacaresti. Opere, ed. critica, studiu introductiv, note, glosar, bibliografie si indice de C. Carstoiu, Bucuresti, 1989.
REFERINTE CRITICE
A. I. Odobescu, in Revista romana pentru stiinte, litere si arte, I, 1861;
N. Iorga, Versuri noua ale lui lenachita Vacarescu, 1913; G. Pascu,
Istoria literaturii romane din secolul alXVIU-lea, 1927; N. Iorga, in Omagiu lui
Ion Bianu, 1927; Ariadna Camariano, Influenta poeziei lirice neogrecesti asupra celei romanesti, 1935; D. Gazdaru, in Arhiva, nr. 1-2, 1936; N. Camariano, in Studii italiene, III, 1936; N. A. Gheorghiu, in Viata Romaneasca, nr. 12, 1939;
G. Calinescu, Istoria;
D. Popovici, Studii literare, I, 1942; N. Tcaciuc-Albu, Ienachita Vacarescu. Viata, operele, influentele straine, 1943; D. Popovici, La litterature; Petre VACARESCU Hanes, in Limba si literatura, IV, 1960; Al. Piru, Poetii Vacaresti, 1967; A. Nestorescu, in Studii de limba literara si filologie, I, 1969;
P. Cornea, Originile; C. Carstoiu, Ianache Vacarescu. Viata si opera, 191 A; Ov. Papadima, Ipostaze ale iluminismuluui romanesc, 1975; D. Simonescu, N. Vasilescu-Capsali, in Manuscriptum, nr. 1, 1979;
E. Simion, Dimineata poetilor, 1980.
