Era tocmai sa se supere din nou, pe pisic si pe Tanase, cand batu cineva la use.
- Poftim!
zise el cu glasul traganat al boierilor batrani. Usa se deschise si o femeie tanara intra, inchizand-o repede, ca sa nu lase mustele inauntru.
- Sarut mana, coane Dinule, zise ea, sarutandu-i mana cu adevarat.
- Buna ziua, fetito, ii raspunse el, dandu-i mana sa i-o sarute. Vino-ncoa sa te pup pe obraz.
Si dupa ce o saruta, se uita la dansa de aproape, ca si cum o cerceta sa o cumpere.
- Ce pacat ca nu esti baiat, Saso. Ea incepu a rade, mirata.
- De ce, coane Dinule?
- Ti-as da pe Tincuta.
- Si eu as lua-o numaidecat. Numai as fi cam copt pentru dansa.
Batranul se uita la ea lung, tinandu-i mana intr-ale lui.
- Uite, Saso, poti sa te superi, dar eu tot n-o sa te las in pace: de ce nu vrei sa te mariti, fato?
- Coane Dinule!
- Bine, bine, nu mai zic nimic, dar sa-ti spun drept, nu te pricep.
- Si cu toate astea e asa de usor!
Ti-am spus de atatea ori: eu am o familie, fara sa ma marit; daca m-as marita, as avea doua, si as fi, desigur, mama rea, ori pentru unii, ori pentru altii. Dar, coane Dinule, mi-ai fagaduit sa nu mai vorbim despre asta Acuma am si imbatranit, adauga, parca nu i-ar fi displacut, pe cat zicea, sa vorbeasca despre "asta". Eu am venit sa-ti spun ca te pofteste coana Diamandula.
Batranul se scula greoi de pe scaun si porni sa iasa, cu aceea pe care voia cu orice pret s-o marite, cand, ajuns la use, o opri din nou.
- A, Saso, nu stii o comedie? Ghiceste Nici nu-ti trasneste prin cap: avem un ginere pentru Tincuta.
- Serios?
- Da un ginere fain: pe amicul meu, domnul Tanase Scatiu.
- Ce?!
zise cealalta incremenita locului.
- Da, junele Scatiu, alegator la colegiul intai, mare proprietar, maine poimaine deputat
- Biata Tincuta!
- Da, si coana Sofita ar fi gata sa i-o dea. Dar pana n-oi inchide eu ochii, Scatiu nu ia pe fata mea, ad
ause, batanduse cu mana in piept.
Apoi, ducand un deget la gura, in semn de tacere, intrara la coana Diamandula.
In fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, sedea ghemuita o umbra de femeie, iar pe scaune, imprejurul ei, rude si prieteni. Legata la cap cu o bocceluta de matase neagra, dupa moda veche, coana Diamandula isi tragea din cand in cand ochelarii de pe frunte, legati la spate cu ata, ca sa priveasca pentru a o suta oara o scrisoare a fiului sau. Batrana, bolnava, surda, ea traia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorinte: aceea de a mai vedea, inainte de a muri, pe unicul ei copil. Tot ce vorbea, tot ce dorea era pentru el, se ducea catre el. Cu trupul istovit de puteri, parea a-si hrani viata din dor. Cate o rara scrisoare ce venea de la el era citita, recitita, invatata pe dinafara de o mie de ori; plicul descusut si pe o parte si pe alta; marca de pe plic studiata pana in firele mustatilor regelui Humbert
- caci scrisorile veneau din Italia. Cand batrana era singura cu cate cineva al casei, intreba cu glasul stins:
- Si unde e Neapoli asta? Raspunsul nu-l auzea niciodata, dar intelegea ca trebuie sa fie departe, dupa miscarea manei si a ochilor celui ce-i vorbea.
Cand intra conu Dinu, ea parea atipita, cu capul rezemat pe piept. El se apropie de dansa cu sfiala si respect, pe cand ceilalti se sculara in picioare.
- Ce doresti, lelta? zise conu Dinu, care-i era frate mai mic.
- Matei nu mai vine Eu ma duc, Dinule.
- Doamne, cum vorbesti dumneata!
- Ma duc Daca mai intarziaza doua zile, nu ma mai vede. I-ai telegrafisit? intreba ea, uitandu-se in ochii lui.
- I-am telegrafisit.
- I-ai spus sa nu intarzieze?
- I-am spus.
- Si ce crezi, c-o sa vie?
-Cum, Doamne, sa nu vie. Batrana incepu a plange, incet, cu suspine inecate. Lui conu Dinu ii detera lacramile.
- Ma rog la Dumnezeu sa ma mai tie cu zile, pana l-oi vedea zise ea cu greu si gafaind, dar sa nu intarzieze, Dinule.
Dupa aceea atipi iarasi. Sasa si cu Tincuta ii ridicara pernele la spate, si ea paru ca doarme. Atunci, unul cate unul, iesira binisor si trecura in odaia de alaturi, unde subprefectul, Mihai, fratele Sasei
- un baietandru de vreo 20 de ani
- coana Sofita, sora-sa Elena, de la o mosie vecina, cu copiii ei, stau gramaditi deasupra unui atlas, cautand care este drumul cel mai scurt de la Neapoli la Ciulnita.
- Zau, nenea Matei ala, zise Tincuta suparata, parca nu-mi mai e drag.
Subprefectul, un vechi prieten al casei, se uita la ea razand:
- Lasa, c-am sa te spui cand o veni.
- Da poti sa ma spui, zise fata rosindu-se; pentru ce nu mai vine?
- Ba vine. N-a telegrafiat ca pleaca?
- Sunt trei zile de cand a telegrafiat; pana acum venea si de la Han Tatar.
- Asa faci?
- Asa, raspunse Tincuta rastit; dumneata nu vezi ca tusa nu mai poate?
Mihai desprinse o oglinda din cui, fara a fi bagat de seama, si o aduse inaintea Tincutei. Aceasta, rosise deja, se facu stacojie pe cand toti cei de fata radeau. Fata se-ncerca sa rada si ea, dar o podidi plansul, si repede, iesi si se ascunse la dansa in odaie. Sasa se uita lung la frate-sau, nemultumita de gluma lu
i.
- Mihai, astea sunt glume nesarate. Te rog sa nu mai faci asemenea lucruri.
- Da ce-am facut, maman draga? Am glumit, zise el, nenorocit ca fusese pricina unei asemenea scene.
Sasa iesi si se duse dupa Tincuta. Cand se-ntoarse, ii gasi pe toti tacand, parca cine stie ce se-ntamplase: atata inraurire au lacramile asupra oamenilor. Numai subprefectul, holtei batran, calit in ale istericalelor femeiesti, cum zicea el, incerca sa mai glumeasca. Sasa lua pe baiat si-l duse, cam vrandnevrand, la Tincuta, sa-i ceara iertare.
- Bine, maman, ce-am facut, ca sa cer iertare? zicea baiatul, mergand cam cu sila.
El si cu toti fratii chemau pe Sasa "maman".
- Ai suparat pe Tincuta. Eu nu vreau sa am copii rau crescuti.
Baiatul se uita lung la sora-sa si se opri in loc.
- Maman, nu ma umili. Viu eu singur sa cer iertare. Sora-sa se gandi o clipa si, parca miscata de vorba baiatului, ii indrepta legatura la gat si porni singura inainte. Dupa cateva minute, el intra in urma ei la Tincuta, si, foarte firesc, ii lua mana si o ruga sa-l ierte. Fata se uita in jos, fara a zice o vorba.
- Il ierti, Tincuto draga, nu-i asa? o intreba Sasa. Tincuta isi ridica ochii spre el, bufnind incet, de ras sau de plans, nu se stia bine.
Astfel se impacara lucrurile. Catre seara veni o depese de la Predeal. In sfarsit, Matei sosea
Mare galagie si bucurie pe toti. Mihai si Tincuta si copiii Elenei voiau sa mearga a doua zi la gara. Care mai de care sarea mai sus, tipa mai tare, dupa cum il iertau puterile. Vestea fu impartasita coanei Diamandule de catre frate-sau. Batrana, cu lacramile innodate in barba, se puse sa descoase telegrama, litera cu litera, parca ar fi fost cine stie ce document. Se hotari ca a doua zi toata suflarea sa se reverse la gara. Se facu socoteala trasurilor si se vazu ca nu era loc pentru toti. Mihai voia sa se duca pe jos; Tincuta calare. Subprefectul le puse trasura la dispozitie. Sasa pe a sa; dar tot era prea multa lume. Elena se gandi sa-si lase copiii acasa, dar o protestatie universala se ridica din piepturile galagioase ale "tancariei", care nu vrea s-auda de o asemenea pozna. Conu Dinu ii impaca pe toti, fagaduindu-le sa puie caii la o closcarie de brasoveanca, in care intra toata corabia lui Noe.
Era vorba acum sa se stie cine ramane cu coana Diamandula. Elena, fire vesela, se lepada, razand pe sub ascuns ca sa n-o vada cumnatu-sau; coana Sofita trebuia sa mearga; Tincuta tinea sa mearga; conu Dinu se cuvenea sa mearga. Subprefectul propuse Elenei sa ramana el, si facura mare haz amandoi, spre parerea de rau a celorlalti, cari voiau sa stie de ce rad, ca sa rada si ei.
- De ce radeti? intreba coana Sofita. Subprefectul o lua la o parte cu mare taina si-i zise la ureche in gura mare: "arde Iasul", ceea ce provoca o mare ilaritate generala si facu pe coana Sofita sa carabaneasca subprefectului o insemnata cantitate de pumni.
Toata lumea adormi in seara aceea fericita. Pentru cei batrani revenea un om iubit; pentru tineri, nenea Matei, pe care-l asteptau tot asa de vesel si caraghios precum plecase; pentru copii, un necunoscut, care insa nu mai putin era nenea Matei, vorba plina de farmec si noutate.
