Dupa plecarea Sasei, Matei isi intoarse privirile din nou catre treburile mosiei, pe care le parasise de catva timp. Pe de o parte culesul porumbului, pe de alta araturile de toamna, apoi pregatirile la balta pentru pescuit, in vederea cresterii apelor, erau lucruri aproape noi pentru el.
Baciul Micu era tot mana dreapta, cu toate ca Aglaia il ura mai mult ca oricand. Gandindu-se la dusmania ei contra baciului, isi zicea adesea ca era ciudat ca el, stapanul, sa sufere o asemenea stare de lucruri. Cu toate astea nu se putea hotari sa se desparta de Eftimiu si de nevasta-sa.
Raporturile lui cu taranii erau bune, desi incepuse sa se zvoneasca prin sat de jelburi catre guvern, spre a li se da pamant, si de rascoale. Unchiu-sau, conu Dinu, era mai furios ca oricand contra socialistilor, si in aceasta, se intelegea de minune cu Tanase Scatiu; dar numai in aceasta. Incolo nu putea sa-l vada. Multumita lui Matei, batranul se libera de datoria ce o avea catre vecinul lui, si de atunci se uita la el de sus. Tocmai pentru asta Scatiu tinea mai mult sa ia pe Tincuta. Coana Sofita il ajuta pe sub mana, din socotelile ei femeiesti: fiindca era bogat si pentru ca, luandu-l, Tincuta ar fi ramas langa dansa.
- Ei, nu-l iubeste; da parca ce, numai din iubire se iau oamenii!
zicea ea lui Matei, pe care voia sa-l atraga de partea ei.
Matei, e drept, nu s-ar fi opus din rasputeri, daca ar fi fost intrebat. Scatiu era incult si cam badaran, dar era harnic, destept la treaba, si, mai cu seama, pentru el, avea o mare calitate, de a nu fi om de oras. Ca toti tinerii care au trait mult in mijlocul lumii de studenti, de functionari, de lume neproducatoare, fara aspiratii, Matei prefera un om de tara, simplu, celui mai siret avocat.
Mai nedomirita era coana Sofita de opozitia ce o facea Aglaia. Ea n-o mai slabea cu "familia":
- Auzi dumneata, sa intre in familia noastra feciorul unui vataf!
Sa dai dumneata, taca, bunatate de fata, avuta, cu educatie, unui asemenea
om!
Coana Sofita nu mai putea de ciuda.
- Ei, pai sa nu-ti vie sa mori: ei n-au dupa ce bea apa, si tot cu nasul pe sus.
Luarea-aminte a lui Matei fu mai cu seama atrasa asupra Aglaiei, din ziua in care dansa ii vorbi cu ponturi despre Tincuta si Mihai.
- Asa partida zic si eu.
- Ce partida? intreba Matei.
- Mihai.
- Dumneata glumesti, Mihai este un copil.
- Ei, copil, dar nu prea
- Cum: nu prea?
- Se intelege Daca-i pe aia, Tincuta nu-i o copila?
Da asa copii cum sunt, ei se aveau de bine.
- Ce spui, cucoana Aglaio?
- Zau, domnule. Inainte de a pleca, s-au intalnit la lac, s-au imbratisat si s-au sarutat ca doi porumbei. Intrebati si pe baciu Micu, daca vreti, ca i-a vazut un vacar din sat
Matei se uita la dansa, ca incremenit. Apoi se porni pe un ras strasnic.
- Dumneavoastra radeti, zise Aglaia, rosindu-se, dar e asa.
- Si chiar daca ar fi asa, ce-ti pasa dumitale?
- Mie? ce sa-mi pese? Faca despre mine bors daca-or vrea.
Si astfel zicand, iesi, inchizand usa cu zgomot. Matei se uita in urma ei, din ce in ce mai mirat de indrazneala Aglaiei. Dar isi zise ca trebuie sa fie ceva la mijloc, ca sa ajunga ea, atat de sireata de regula, sa faca ceea ce se numeste o scena. Hotari sa vorbeasca baciului.
Trimise chiar in seara aceea sa-l cheme. Matei era in odaia pe care taranii o numesc cantalaria boierului. Micu intra, lasandu-si caciula in sala si ramase in picioare langa usa.
- Am trimis sa te cheme, fiindca am de vorbit cu tine.
- Porunciti, coane.
- Ia vezi cine racaie la usa. Baciul deschise de-abia usa, vrand sa se strecoare afara, dar in acelasi timp un dulau de caine, cat un urs, dete navala inauntru. Dupa pieptarul cu cuie, Matei recunoscu pe Corcodus.
- Asta e cainele despre care imi vorbeai?
- Asta. Se tine de mine ca scaiul, bata-l vina lui.
- Frumos e, baciule!
- Ar hi el cum ar hi, daca nu i-ar hi aruncat apa hiarta in cap.
- Cine?
- D-apoi cine, coane? ia, aici la curte Matei se uita lung la el, fara a-i raspunde. Se putea lesne pricepe ca era treaba de-a lui Eftimiu.
- Baciule, ce-ai auzit vorbindu-se despre cuconita Tincuta?
Micu se uita la el cam mirat.
- N-am auzit nimic, coane.
- Nimic, nimic?
- Nimic, zau asa. D-apoi ce s-auzi, ca e numai o copchila. S-a zvonit cica ar hi vrand s-o ia alde Scatiu; da dor nu si-o face vreun pacat boieru al batran sa i-o dea
- Da altceva n-ai mai auzit, cu Mihai?
- Nu, coane.
- Ca s-ar fi primblat pe lac amandoi
- Ba despre asta am auzit. Da ce minune e ca s-au primblat amandoi? Conu Mihai toata ziua era pe balta.
Dupa aceea el tacu si se uita siret pe sub sprancene la Matei. Parca amandoi simteau ca voiau sa vorbeasca despre altceva.
-Ma!
a dracului muierusca!
zise baciul, parca ar fi fost singur. Da cine ti-a spus matale de coana Tincuta, coane?
- Coana Aglaia. Baciul dete din cap, miscandu-si pletele voiniceste.
- I-e frica sa nu scape chilipiru din mana.
- Ce chilipir?
- Da parca matale nu stii, coane?
- Nu stiu.
- Atunci sa spunem ca a fost o vorba degeaba.
- Ba nicidecum; sa faci bunatate sa-mi spui tot: ce chilipir?
- Scatiu, coane.
- Ce e cu Scatiu?
- Apoi nu se are ghine coana Aglaia cu el?
Matei se uita tinta la el. Ii venea sa raza, dar se stapani si-si lua un aer grozav.
- Baciule, baga de seama la ce spui Stii, ca si de tine zicea lumea ca te tii cu Floarea lui Stanga.
Foarte stangaci si cu ochii in pamant el tacu un moment. Apoi ridica fruntea senina in sus.
- Gura lumii cine o poate inteleni, coane? Eu de-oi hi fost vinovat, m-am pocait; da eu n-am barfit pe nimeni Dumneaei vine acuma sa se lege de-o copchilita E pacat de Dumnezeu
Matei tacea; isi scoase tabachera sa-si faca o tigara, dar nu mai avea tutun. Se scula sa se duca in odaie la el, spre a-si lua tutun din cutie.
- Da parca auzisem ca traia cu Caramzulea
- Pai dar cum: traia cu amandoi.
- De unde stii tu?
- Da cum, Doamne iarta-ma, sa nu stiu. Cat ai fost matale dus, ei veneau cu schimbu, ca la "concintratie".
- Da prostul ala de Nae ce facea?
- Domnul Nae tot pe la Braila Ii facea cucoana vant. Matei nu mai zise nimic. Aprinse o lumanare si ramase cu ea in mana, gandindu-se.
- Asteapta-ma: ma duc sa iau niste tutun. Pe cand el intra, usa de la odaia lui, ce da in sala, se inchidea cu grija. Dar oricat de cu graba se inchise, Matei recunoscu pe Aglaia. Nu mai incapea indoiala ca ascultase la usa
Fara a rosti un cuvant, el se intoarse inapoi si se puse sa-si faca o tigara. O aprinse si se uita in ochii baciului.
- Si cine crezi ca a aruncat cu apa fiarta in caine?
- Bucatarita, coane.
- De ce?
- Cine stie? Ca sa-mi faca rau: eu fara cainele asta nu sunt om.
Simpatia lui pentru baciu isi avea izvorul in vechile lor raporturi de baietandri, dar mai cu seama in fondul de poezie ce cuprindea in sine natura calda a ciobanului. Cainele era in adevar pentru el ca un frate.
Matei se uita la baciu, parca ar fi vrut sa-i spuna vorbe bune, ca sa-l mangaie de nenorocirea intamplata lui Corcodus.
- Si va sa zica te-ai lasat de Floarea. Micu dete cu mana in vant, parca ar fi zis: "Cine se mai gandeste la ea!
"
- Daca te vei lasa de Floarea, am sa te capatuiesc. Sa-ti gasesti o fata buna si sa te insori. Iti port eu griga: te cunun, iti dau loc de casa si toate inlesnirile putincioase.
-Sarut mainile, coane Ca m-am saturat de burlacie.
- Atunci e lucru inteles. Mergi cu Dumnezeu, si sa vii maine seara. Ionita a plecat la balta?
- Dara.
- Omul de la Calarasi s-a intors, ori nu?
- Trebuie sa soseasca acu, ca-i dus de azi dimineata Ramas singur, Matei se plimba in lung si in larg prin odaie, gandindu-se la cele ce avea de facut. Aglaia trebuia cu orice pret inlaturata din casa lui. Dar in ce chip? Sa vorbeasca lui unchiu-sau nu se putea, fiindca ar fi trebuit sa-i istoriseasca dragostea lui Scatiu cu dansa si astfel sa indarjeasca pe batran si mai mult impotriva lui Tanase. Pe de alta parte coana Sofita era ruda cu ea Dar isi aduse aminte de necazul matusei in contra Aglaiei, cand aceasta se impotrivea la casatoria lui Scatiu cu Tincuta, in numele "familiei", si-si zise ca poate sa gaseasca un prieten de lupta impotriva Aglaiei tocmai in protectoarea ei fireasca. Dar cu cainele ciobanului ce avea? Nimic alta decat ca era cainele baciului, omul lui de incredere.
Astfel gandindu-se, se revolta din ce in ce mai mult impotriva ei, si intr-un moment de suparare, suna si zise unei femei sa cheme pe Aglaia. Femeia aduse raspuns ca vine numaidecat. In adevar, peste vreo zece minute, se auzi batand la usa. El ii zise sa intre, dar cu vocea pe jumatate, si simtinduse miscat, parca ar fi fost el vinovatul. Aglaia intra foarte incet. Era galbena de emotiune si aproape nu putea sa vorbeasca. In sfarsit, izbuti sa articuleze trei cuvinte:
- M-ati chemat? El se gasi foarte incurcat, fata mai cu seama cu umilinta cu care se prezenta ea.
- Da as fi vrut sa mai vorbim cate ceva
- da ia, te rog, sezi. Vreau sa sun sa ne dea cate un ceai.
- Ma duc eu sa vi-l fac.
- Nu, nu, nu primesc.
- Ba, va rog, sa ma lasati sa vi-l fac eu.
- Nu se poate. Si, cum se primbla prin casa, se aseza in dreptul usii. Ea voia sa iasa; el o impiedica. In aceasta lupta de amabilitate falsa, Aglaia vru sa apuce ivorul de la usa, pe care il apucase mai dinainte Matei, si astfel il lua de mana rugandu-se s-o lase sa iasa.
- Va rog, zise ea incet, nimeni nu stie cat ceai trebuie, ce rom sa va dea Vin numaidecat.
Trebui s-o lase. Cand ramase singur, isi simti pe mana pe care i-o atinsese ea, o impresie asa de ciudata, placuta si nelinistitoare, parca o suflare calda ii trecuse pe deasupra. Mai facu cativa pasi si se opri in fata lampii, gandindu-se: iata cum se explicau izbanzile ei, care nu mai era nici frumoasa si nici nu mai era destul de tanara, ca sa intoarca mintile la flacai tomnatici ca Scatiu si altii.
Peste cateva minute Aglaia reveni insotita de femeia cu ceaiul. Matei baga de seama ca dansa simtise impresia ce o produsese asupra lui, si se intorcea altfel de cum iesise. Obrajii ei, albi de emotiune cand intrase la inceput, acuma se colo
rasera de sange, si un zambet provocator ii ratacea pe gura. Servi ceaiul cu indemanare, miscandu-se in sus si in jos, ca o fata mare. Sanurile pline pareau ca vor sa faca explozie, atat erau de stranse in rochie. Dupa ce ii dete ceaiul, se opri in mijlocul odaii si duse la ochi sortul de matase cu care era intotdeauna incinsa. Matei se uita la dansa nedumerit.
- Ce ai? Ea isi lua mainile binisor de la ochi, se uita la el lung, cu capul plecat pe umar, si zise incet:
- Nu stiu nici eu In aceste patru vorbe era atata alintatura sireata, iar in modul cum isi musca buzele atata senzualitate falsa, incat Matei, care trecuse o clipa printr-o ispita primejdioasa, isi reveni in sine.
- Ia sezi, ii zise el, zambind. Ce se mai face d-l Nae?
- Tot dupa treaba, raspunse ea, spasita.
- Pana la ceasul asta?
- Da unde se pomeneste sa intre el vreodata inainte de zece!
Matei dete din cap plin de admirare, desi stia ca Eftimiu isi trecea vremea jucand table cu invatatorul.
- Si cand mananca?
- Cand poate.
- Ce fel de vorba!
nu-l astepti cu masa? Ea se intoarse cu capul intr-o parte, parand foarte scandalizata de o asemenea banuiala.
- Eu sa-l astept cu masa!
Da se poate sa fac eu o asemenea risipa!
Sa tiu focul si slugile pana la ceasul asta!
Vorba de sluga ii paru de minune si se acata de dansa.
- Ŕ propos de slugi, coana Aglaio; sunt foarte nemultumit de ele
- mai cu seama de bucatareasa: are bunul obicei de a asculta pe la usi
Ea clipi din ochi, des, parca ar fi stat sa-i dea lacramile. Dar avu puterea sa se stapaneasca si sa zica:
- Auzi dumneata!
- Da, te rog sa-i dai drumul chiar maine; nu vreau sa am in casa persoane care ma spioneaza. Eu sunt stapan la mine si tiu sa faca cum vreau eu, nu cum voiesc altii.
- Asa e si drept.
- Asa. El sorbi din ceai si facu o miscare din cap plina de convingere, parca ar fi vrut sa intareasca si mai mult hotararea luata.
Dupa cateva minute de tacere, ea se scula.
- Nu mai aveti nimic cu mine?
-Nu Dar ia-ti ceaiul.
-Va multumesc, eu seara nu iau nimic. Astfel iesi. Dupa foarte putin timp, Matei o auzi batand din nou la usa. Aducea un pachet de jurnale si scrisori, pe care i le dase vataselul ce se-ntorcea de la Calarasi. Avea un aer cu totul natural, parca nimic nu se intamplase.
- Va rog sa-mi dati voie sa ma duc maine la oras, ca sa caut alta bucatareasa.
El se uita la scrisori preocupat, cautand pe cea de la Sasa. O auzi cam tarziu. La gandul Sasei, toate nimicurile astea se retrasera departe, in constiinta, si-i raspunse fara nici un interes, parca scena de mai sus s-ar fi petrecut cu un an inainte:
- Mai incape vorba Dupa aceea Aglaia iesi, iar el ramase sa-si citeasca corespondenta.
