Matei se ducea la Comanesti mai in toate zilele. Se obisnuise asa de mult cu drumul acesta, incat, cand isi mai aducea aminte de vorbele mame-sei si incerca sa mai puie frau placerei de a vedea pe Sasa, i se parea ca-i lipseste ceva. Dar atunci isi zicea ca e dator sa se duca, tocmai ca s-o cunoasca mai bine.
Intr-una din aceste zile de cumintenie, pe cand ratacea singur, calare, pe marginea mosiei, se opri la bostanaria unui lipovean.
Asezata in mijlocul campului, pe malul unui iaz de moara, coliba strajuia un drum mare, intinzandu-si umbrarul deasupra gramezilor de pepeni. Lipoveanul cu femeia si cu doua fete incarcau un car cu fan. Indata ce-l vazura, venira la el. Omul, cu capul gol si cu camasa rosie peste pantaloni, se apropie de el si-i saruta mana; femeile de asemenea. Apoi una din ele alerga inauntrul colibei si veni cu un fund curat si un stergar, pe cand lipoveanul scotea dintr-o groapa un pepene enorm, pe care-l taie pe fund. Pepenele era minunat. Cu custura infipta in miez, lipoveanul i-l aseza dinainte, si apoi se dete la o parte.
El ramase singur, uitandu-se pe camp. Soarele apunea in dosul colibei, luminand piezis miristele roase. Cat vedea cu ochii, nu intalnea decat pete galbui de oarze secerate, ori suhaturi bataturite, pe care ici si colo ramasesera in picioare curnuti zgribuliti si tufe de tartani. Departe, pe drum, un valatuc de praf parea ca vine spre coliba, cu cine stie ce carausi in mijloc.
Un sentiment de pace netarmurita, de oarba supunere vremei ce trece si ingalbeneste pustiurile, da privelistea locului. Parca asa trebuia sa fie. Deprins acum cu firea taranilor, intelegea mai lesne natura dupa oameni, decat pe oameni dupa natura. Fluierul drumetului ce noaptea se intoarce acasa, si in cateva note chinuite spune induiosarea omului, era harfa pustietatei aceleia; chipurile linistite ale cosasilor rasfrangeau lumina oarecum tarzie a soarelui apunand. Si se simti el insusi cuprins de descurajare, uitandu-se inainte. "O fi", aceasta vo
rba atat de romaneasca ii veni in minte. Si de la vorba il prinse gandul soartei taranilor: ce buni erau ca o primeau asa cum era!
Isi aduse aminte de hotararea de a le face scoala, pe care era departe de a o aduce la indeplinire. Infipse cutitul intr-o felie de pepene si se puse a scoate semintele din alveolele lor imbrumate de zahar; ia, asa te ia viata, cum ia o apa adanca un pai si-l poarta domol de la un cot al malului la un alt cot; apa curge, inceata, si tu curgi cu ea, fara sa poti face ceva.
Valatucul de praf se apropia, iar el se uita linistit la drum. Era o trasura cu doi cai. Cand ajunse in dreptul colibei, i se paru ca recunoaste trasura Sasei, si, fara sa se mai gandeasca, sari de unde se afla si facu semn vizitiului sa opreasca. In acelasi timp, de sub cosul trasurei se ivi capul Sasei, care nu-l vedea si, mirata, parea ca vrea sa cunoasca cauza pentru care se oprea. Cand insa recunoscu pe Matei, se dete jos repede si veni la el cu mana intinsa.
- Ce te faci pe aicea, omule? El dete din cap, nestiind ce sa raspunda.
- Uite, mancam un pepene.
- Ce buna idee!
Mi-e asa de sete Si fara sa mai astepte alta poftire, se aseza pe banca, isi ridica pana la varful nasului valul des cu care era acoperita, si se puse sa taie bucati mici de pepene si sa manance. Era incantatoare. Ochii, privind spre el, radeau de fericire. Mana, stransa in manuse, apasa usor si elegant pe manerul bietei custure.
- Cum ai ajuns pe locurile astea?
- Uite asa. Da vezi ce bun pepene? nu mai mananci?
- Multumesc, am luat numai ca sa-mi treaca de sete
- Da ia spune, cum te gasesti pe aici?
- Apoi, cum sa ma gasesc imi era urat si am iesit sa ma mai plimb.
- Asa? Va sa zica la noi nu vii, fiindca esti ocupat, si pe alta parte umbli singur pe camp, sa-ti treaca de urat.
- Umblu sa-mi treaca de urat si sa-mi cunosc bine mosia.
- Da?
- Da. Apoi, "sa-mi treaca de urat" e o vorba. Eu, ca multi oameni, fug de urat, dar in acelasi timp am nevoie cateodata de singuratate.
Ea se uita la el, clipind des si parand ca vrea sa patrunda intelesul vorbei.
- Asta e adevarat, zise ea, dupa un moment de tacere.
- Nu-i asa?
- Da. Dar tot ar trebui sa vii la noi mai des.
- O sa viu. Iti spun drept ca as veni si mai des, insa ma tem sa nu fiu suparator cu vizitele mele.
- Matei!
El ridica repede ochii spre dansa, surprins de a o auzi chemandu-l pe nume. Sasa se-nrosise si se uita in pamant.
- Mihai o sa plece in curand, si doreste mult sa te vada, adauga ea cu anevointa.
- Pleaca? O sa-l insotesti si dumneata?
- Pai ce sa fac? El ramase cu mainile incrucisate pe genunchi, gandinduse. Sasa pleca!
Era pentru el o vorba noua si aproape fara inteles. Se uita la dansa lung. Ea, cu varful umbrelutei, misca un pai, jos, pe pamant.
- Nu iei niste pepeni sa-i duci acasa? tot esti cu trasura.
- Ba da. Lipoveanul alese ce avea mai bun in groapa. Matei ii aseza cu grije la picioarele trasurei, apoi se duse sa-si dezlege calul.
- Vin dupa dumneata.
- Cum!
vii cu mine, sper. El stete un moment la indoiala.
- Vin, daca vrei, dar as fi aprins o tigara.
- Aprinde; mie-mi face placere. Leaga-ti calul langa ai mei si hai sa mergem, ca apune soarele.
Matei voia sa urmeze povetele ei, dar nu izbutea cu nici un pret sa dezlege capastrul de la gatul calului. Sasa se uita la el cum facea lucruri pe care nu le invatase si o bufni rasul.
- De ce razi?
- Tare mai esti stangaci!
Lipoveanul se repezi de unde era, si intr-o clipa desfacu capastrul si lega calul langa ceilalti.
El, cu mainile in vant, a treaba, se urca in trasura razand.
- Daca n-am facut niciodata mestesugul asta!
- Stiu de aia m-am mirat si ma mir de hotararea dumitale de a ramane la tara Dar, in sfarsit, bine faci, zise ea, asezandu-se comod in coltul trasurei.
De la o bucata de vreme drumul mare fu lasat, si roatele tocara mai departe pe pamantul telinos al campului. Imbracase umbra toata zarea, pregatind calea amurgului. Departe, in marginea orizontului, soarele disparuse, aruncandu-se intrun ocean de purpura. Raze ca de opal se ridicau pe fundul liliachiu al cerului, parand niste stropituri enorme. Se simtea cum vine noaptea. O geana vanata de lumina se inchidea prelung spre apus. Dunga dealului, pe care era satul, se ineca incetul cu incetul in clarul obscur al amurgului.
- Ce moment incantator!
zise el. Vezi? te miri de ce am ramas la tara Iata de ce.
Ea tacea, pierduta cu ochii in panza orizontului.
- Ce frumos e!
Nu-i asa?
- Da, raspunse ea cu glasul tremurator.
- E asa
de frumos ca te rasplateste de toate ostenelile zilei. Nimeni nu poate prinde ceasul trecator. Numai soarele, in rasarit si-n apus, pare a-l insemna pe cer.
- Mai cu seama in apus. El tacu un moment. Dupa aceea, intelegand ce gandea ea, o intreba:
- De ce?
- Asa. In rasarit e veselie, se amesteca o idee vaga de speranta. Si in fericire nu se numara ceasurile. Pe cata vreme in apus, sufletul intrevede un sfarsit, clipele cele din urma ale unui foc ce se stingeNu-i asa?
- Da In sfarsit, astazi mi se intampla un lucru ce rar se implineste in viata.
- Care?
- Acela de a vedea schimbandu-se o dorinta puternica, in realitate, si de a fi tot asa de incantat de realitate cat eram de dorinta.
- Adica, vorbind in proza?
- Nu-i destul de limpede?
- Ba da dar ce vrei sa zici?
- Vreau sa zic ca, in general, nimic nu trece din lumea ideala in cea fenomenala fara sa nu piarda din farmec. Astazi mi se-ntampla contrariul, pentru intaiasi data.
Ea incepu sa rada.
- Din ce in ce mai limpede. Inchipuieste-ti ca sunt foarte proasta De ce nu vrei sa spui lucrurile in buna si curata limba romaneasca?
- Ba le spui. Vream sa zic ca de multa vreme visam la scena asta la tara, la campul intins; de mult vream sa ma intorc aici, sa traiesc in pamantul nostru, sa rasuflu din plin si sa ma arza soarele Mi s-a implinit dorinta, si sunt tot asa de fericit acum, precum eram inainte de implinirea ei.
- Imi pare ca e natural sa fie asa.
- E o parere. Noi nu suntem deplin fericiti decat numai in iluzia fericirei noastre.
Ea tacu un moment. Dupa aceea adause timid si incet:
- Cu toate astea mie imi pare ca sunt fericita in realitate.
- Da, se poate. Dar ma prind ca dumneata esti persoana cea mai visatoare
- Eu?!
- Da, dumneata. Nu visatoare in intelesul vulgar, ci meditativa, rasfranta inlauntru, traind prin propriile forte ale sufletului dumitale si cerand foarte putin de la lumea din afara.
- Eu nu stiu; stiu atata, ca viata imi pare interesanta, lumea in general buna si, cu un ideal in suflet, as trai un veac fara sa ma plang.
- A!
va sa zica ai un ideal?
- Negresit Cine nu are un ideal?
- Cine nu are Foarte multa lume. Ea dete din cap si nu mai raspunse. Incepea sa se cam intunece. Se auzea ropaitul cailor pe intinderea campului, si nu se vedea decat linia dealului ce se apropia.
- As putea oare sa te intreb ce ideal ai? Ea misca usor din varful unui picior, zambind.
- Ma asteptam sa ma intrebi.
- De ce?
- Asa.
- Atunci raspunde-mi.
- Nu pot sa-ti raspund. Acum ii veni randul lui sa taca.
- Ai dreptate, adauga dupa un moment, nu as fi indraznit sa te intreb, daca te-as vedea bine.
Ea incepu sa rada.
- De ce razi? Imi pare rau ca razi. Dar ea radea si mai tare. El tacu cu totul. Dupa catva timp tacu si ea, si iarasi nu se mai auzi decat mersul trasurei.
- Iarta-ma, zise dansa, atingandu-l usor cu mana.
- De ce sa te iert? Nu mi-ai facut nimic.
- Da, dar am ras prosteste Ma ierti?
- Cum sa nu te iert. El ii lua binisor mana intr-ale lui si nu mai zise nimic. Erau atat de fericiti amandoi, in amurgul vremii, incat ar fi dorit sa se duca trasura mai departe si tot mai departe fara tel.
- Eram pe drumul arzator al confidentelor, zise el incet si parca s-ar fi gandit la lumea din mintea lui. Alaturi de dorul meu de tara, sta dorul de cineva, iubit dar necunoscut. Imi parea ca trebuie sa te intalnesc. M-ai insotit intotdeauna si peste tot si, cu toate astea, nu stiam cine esti.
Ea se lipise de umarul lui, tacuta si tremuratoare.
- Si acum, cunoscandu-te, imi pare ca esti aceea pe care o doream, intocmai, aievea, mai dulce si mai buna decat cum o visam
O lunga tacere urma vorbelor acestora. Pana acasa nu mai zisera nimic. Plecata cu capul pe umarul lui, Sasa inchidea ochii pe jumatate si vedea linia dealului, intunecata, pierduta, parca ar fi fost o dunga pe cer. In ultima tremurare a luminei apuse inota o stea. Ea parea ca iese din adancul timpului si vine, vine spre orizonturile noastre, purtatoare de vesti bune.
Trasura se opri la poarta lui Matei. El se dete jos, incet.
- Ce rau imi pare!
Sasa il stranse usor de mana.
- Vii maine?
- Da.
- Vrei sa-mi spui, cand vei veni, ce stea e aceea? Ea ii arata cu mana spre cer.
- E a sperantei si a fericirei.
- Stiu pentru noi.
- Pentru noi.
- Da, pentru noi. Dar pentru lumea cealalta?
- In apusul soarelui, in august, imi pare ca se iveste constelatia Fecioarei. Iti spun maine cum se cheama Noapte buna.
- Noapte buna.
