VLAD Alexandru (pseudonimul lui Alexandru Sarea), se naste la 31 iul. 1950, sat Suceag, comuna Baciu, judetul Cluj.
Prozator.
Parintii: Sarea Vasile, dulgher, si Vlad Jeana, functionara.
Scoala generala in satul Mihailesti, judetul Cluj (1957-l965); Liceul "Ady-Sincai" din Cluj (1965-l969); Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (1969-l974). A lucrat ca muncitor necalificat, bibliotecar, proiectionist cinema, prof. suplinitor, anticar (1975-l977), galerist, dactilograf (din 1979). Debutul absolut in Echinox (1973). Debutul editorial cu voi de povestiri Aripa grifonului (1980).
Colaboreaza cu proza si art. de opinie la Tribuna, Steaua, Astra, Amfiteatru, Familia, Romania literara, SLAST. Vatra. A mai publicat volum de proza scurta Drumul spre Polul Sud si romanul Frigul Verii, ambele in anul . Este prezent in antologia Nuvela si povestirea romaneasca in deceniul opt alcatuita de
C. Regman (1983).
Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (1980). Spirit liber si inconformist, apartinind unei noi generatii de prozatori,
Alexandru Vlad a trezit inca de la debut aprecierile entuziaste ale criticii. Prozele sale, atent elaborate, parca "rasucite cu cheia", se remarca prin adincimea observatiei existentiale si distinctia intelectuala a stilului.
Aparent povestirile din volumul Aripa grifonului (1980) incep din punctul in care naratorul e parasit de darul de a povesti. Mai in toate prozele lui Alexandru Vlad se povesteste cu multe digresiuni si paranteze in text si cel care povesteste e, de obicei, altcineva decit naratorul, pus intr-o situatie inedita de comunicare sau tradind un moment de slabiciune, de criza sufleteasca. Tacit, obsesia autorului e de a scrie mai bine decit ar putea povesti. in schita care deschide volumul. Libelula, chiar asa stau lucrurile. Dar si in alte proze e greu de facut o delimitare stricta intre naratiune si descriptie ("memoria mea e conditionata de decor") sau intre observatie si analiza. Nu lipsesc din textele lui Alexandru Vlad acele nuclee puternice, revelatii produse in momente de scindare interioara, de obicei in situatii-limita ale eului bulversat de agresiunea cotidianului. Acestea imprima o lentoare a observatiei si explorarii minutioase, in timp si spatiu, mai ales in spatiu. Naratiunea insasi e dublata insistent de un comentariu secund, care ocupa treptat tot prim-planul perspectivei epice, intr-un stil analitic si inteiectualizant, dar de o mare finete a ideilor. in prozele lui V" livrescul face parte in modul cel mai firesc din existenta, iar granita dintre citadin si rural e aproape inexistenta. De fiecare data fluxul
Intimplarilor este parcurs intr-un sens invers, dupa metoda racursiului, asa cum autorul insusi ne atentioneaza in bucata intitulata programatic Racursiu (studiu asupra
metodei). Procedeul permite concentrarea, focalizarea lecturii pe nuciel epic, succint dezvoltat, cu minimum de fabulatie. Deconstructia epica are insa de fiecare data ca scop final reconstituirea, autorul nu abuzeaza de experiment. Textele lui Alexandru Vlad au un aer grav, freamata de un fior existential profund. Substanta lor tine de o remarcabila acuitate senzoriala, indeosebi vizuala (dar si olfactiva) a perceptiei cinestezice a realului. Exista in fiecare povestile mai multe nivele, care sint tot atitea straturi de semnificatie, suprapuse ca intr-un palimpsest viu. Cea mai complexa ca structura epica e povestirea Scurta intoarcere acasa. Cinci fosti elevi ai scolii din sat se intilnesc dupa zece ani de la absolvire, depanind o noapte intreaga amintiri, impresii, facind confesiuni pe care n-ar fi fost in stare sa le faca in alte imprejurari. Nimic nu paie sa fie inventat si, totusi, eroii vorbesc toti la fel si, oarecum, despre aceleasi lucruri. Sint proiectii aproape identice ale naratorului unic.
Vocile lor se intersecteaza o vreme, apoi se suprapun absorbite complet in spatiul omogen al scriiturii, mai omogen decit universul copilariei si al adolescentei din care abia iesisera. In generai, in prozele iui Alexandru Vlad, trecerea de la o virsta la alta (tema dominanta, alaturi de iubire) este nu mai putin o trecere de nivel existential. Intr-o alta povestire, chiar in Aripa grifonului, care da titlul cartii, eroul (naratorul) este el insusi scriitor. Sosit in vizita la un fost coleg de liceu si facultate, acum profesor la tara, Cuteanu descopera la acesta un text mai vechi al sau, abandonat. E un pretext de a-si provoca memoria si a medita asupra convingerilor si optiunilor de odinioara. El are pasiunea analizei si obsesia de a se explica in permanenta, de fapt nereusind decit sa adinceasca si mai mult enigmele care-l framinta. Prozele lui Alexandru Vlad sint funciar inconformiste. Eroii sai trec prin momente de risc autentic, opteaza pentru o existenta dificila, dincolo de orice compromis moral ori sentimental. Relatia cu ceilalti, ca si cu mediul in care traiesc sau au trait odata, este echivoca, mai mult ironica, opunind o dirza rezistenta la automatismele fericirii cotidiene. La fel, natura (privita intr-un mod analitic, reflexiv) e surprinsa intr-o formula de expresie cu totul singulara in proza de azi. Prezentarea, fie si cu un ochi de expert, a satului si a locurilor din jur ("raportul dintre peisaj si afectivitate") mai trezeste inca un fior metafizic. Autorul nu le descrie pasiv si pitoresc, ci da senzatia ca face parte din acestea cu toata fiinta sa. In centrul evocarilor din Scurta intoarcere acasa se afla Ioana, fosta lor colega moarta de curind si pe care toti o iubisera in taina. Dragostea pentru Ioana, marturiseste naratorul, avusese de la inceput "ceva orfic". Eroina reapare in Antract, prima proza din Drumul spre polul sud (1985), al doilea volum de proza scurta al lui Alexandru Vlad Aici Ioana participa la inmormintarea unei colege care s-a sinucis, prefigurind intr-un fel propria moarte.
Faptul e relatat insa din perspectiva barbatului, iar schita este o Ich-Erzahlung, cum s-a spus (Gh. Perian). Si in alte proze din volum e vorba nu o data de o iubita absenta (Telefonul si, eventual. Pronumele de sinceritate). Simbolismul orfic se extinde si adinceste totodata, dar intr-o viziune moderna, lipsita de afectare sau de ostentatie livresca. Autorul si personajele sale sint atrase irezistibil catre un pol al mortii, al frigului existential. Aceasta e intuitia fundamentala a prozelor lui Alexandru Vlad, care imprima un curs ireversibil vietii eroilor, ii transforma in destine. Reductia secventiala, racursiul nu fragmenteaza discursul si nici structura de ansamblu vizionara. Prozele din al doilea volum par mai destinse, oarecum decomprimate epic, desi - tematic - mai limitate la cite un singur eveniment ori la o situatie de viata concreta. Unele se remarca prin concizie sau prin dinamica precipitata a dialogului, simple notatii de stari de spirit. Altele sint mai extinse. Alexandru Vlad e un spirit cultivat si laborios, experimentator inepuizabil de situatii inedite de existenta, dublat de un analist patrunzator al mediilor si psihologiilor umane. Intrucit e vorba de situatii traite, de experiente-limita, nu este nimic conventional in utilizarea persoanei intii (a confesiunii sau a jurnalului). Drumul spre Polul Sud, bucata care incheie volumul, e o parabola existentiala care situeaza proza lui Alexandru Vlad in zona marilor experiente metafizice. Eroul, impreuna cu dublul sau, parcurge ireversibil un traseu al fiintei, fascinant in sine, dar care nu duce nicaieri. Complet debusolat in fata marii intrebari, el ramine un destin suspendat intre doua neanturi, incercind o ultima experienta, care ar fi putut sa fie insa cea dintii, nu cea din urma.
Romanul Frigul verii (1985) este cronica minutioasa a unei agonii.
Actiunea se petrece in plin razboi, intr-un sat aparent linistit, departe de linia frontului, sat situat pe granita recent trasata de Diktatul de la Viena. Razboiul, desi mai mult un pretext in plan epic, e o realitate frustranta pentru toata lumea: si pentru localnici si pentru nemti (care-si aveau amplasata in acel punct o unitate strategica) si pentru sublocotenentul roman Avram, venit acasa intr-o scurta permisie de refacere in urma unei rani primite pe front. Autorul construieste un scenariu credibil, avindu-i ca protagonisti pe Avram si maiorul german Martin Sedler, medicul trupei. Intre acestia doi (maiorul ii salveaza viata romanului, supunindu-l unei noi si dificile operatii) se creeaza o situatie speciala de comunicare, care nu exclude insa confruntarea ori suspiciunea. Miezul romanului il constituie tocmai discutiile lor prelungite, schimbul de idei si opinii, deloc conformiste si nici confortabile. Sedler nu e un simpatizant al lui Hitler, iar Avram, student la istorie, are o intelegere superioara a evenimentelor, la care se adauga experienta din linia intii a frontului.
Dialogul lor tensionat, nu o data contradictoriu, atinge punctul critic in chestiunea obsedanta a culpabilizarii: "Nu cred ca exista drum spre inocenta. Dar din directia aceea omul a venit si fiecare porneste de-acolo la rindul lui". Sint ultimele cuvinte memorabile ale lui Sedler. Spre final lucrurile se precipita. Un taran ucide un neamt (situatie ramasa pina la urma destul de ambigua). Tocmai atunci directia frontului se schimba, nemtii se indreapta strategic spre noua linie a frontului, nu inainte insa de a incerca sa mineze si sa arunce in aer podul din sal. Voind sa-i impiedice, Avram este impuscat. Moartea sa tragica, intr-un fel previzibila, nu face decit sa incheie procesul unei lungi si apasatoare agonii. Nimic eroic in acest roman de razboi. Toate personajele sint victime sau oameni obisnuiti pur si simplu. Cartea lui Alexandru Vlad se tine departe de gliseele genului si mai ales de sloganele oficiale. La fel de neconventional este portretul parintelui Alexe, tinarul preot din sat. Considerat "un tehnician al prozei" (Gh. Perian), Alexandru Vlad s-a impus mai mult prin profunzimea observatiei morale si existentiale decit prin autenticitatea experimentalista a scriiturii. Miza prozei sale nu e una programatica, ci ontologica.
OPERA:
Aripa grifonului, proza scurta, Bucuresti, 1980;
Drumul spre Polul Sud, proza scurta, Bucuresti, 1985;
Frigul verii, roman. Bucuresti . Traduceri: Joseph Conrad, Duelistii, trad. si cuvint introductiv de ~, Bucuresti, 1989.
|
REFERINTE CRITICE:
M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 19, 1978;
I. B. Lefter, in Amfiteatru, nr. 2,1981;
N. Manea, in SLAST, nr. 10, 1981;
L. Petrescu, in Steaua, nr. 1, 1981;
V. Podoaba, in Familia, nr. 2, 1981;
M. Mihaies, in Orizont, nr. 21, 1982;
Gh. Craciun, in Astra, nr. 11, 1983;
N. Steinhardt, in Familia, nr. 8, 1983;
N. Manea, Pe contur, 1984;
St. Borbely, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1985;
E. Simion, in Romania literara, nr. 48, 1985;
C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1985;
Tania Radu, in Flacara, nr. 41, 1985;
I. Pecie, in Ramuri, nr. 9, 1985;
L. Petrescu, in Steaua, nr. 6,1986;
Gh. Perian, in Astra, nr. 9, 1986;
I. Holban, Profiluri epice contemporane, 1987;
C. Regman, De la imperfect la mai putin ca perfect, 1987;
I. Simut, in Romania literara, nr. 13, 1988;
A. Cosma, Romanul romanesc contemporan, voi. I, 1988;
Simona Popescu, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1989;
E. Simion, Scriitori, IV.
|
