n. 5 oct. 1902, corn. Salcia, jud. Teleorman - m. 5 dec. 1974, Bucuresti.
Poet, prozator si ziarist.
Fiul lui Tudor Stancu Mitroi si al Mariei (n. Del-cea Bratu), tarani.
Dupa absolvirea claselor primare (1915), in satul natal, a fost ucenic la o tabacarie, argat, vanzator de ziare. Peregrinari prin Balcani (1917), povestite in romanul Jocul cu moartea, ajutor de arhivar la judecatoria din Turnu Magurele (1918-1920), elev in particular la liceul din Rosiorii de Vede (1920-1922), functionar in capitala (1922-1923), unde se si stabileste.
Bacalaureatul la Pitesti (1928) si licentiat in litere si filosofic Bucuresti (1933).
Debutul publicistic in ziarul Victoria din Turnu Magurele (22 mai 1921) si in poezie, l& Foaia tinerimii (15 iun. 1921). in proza, debuteaza in Ziarul stiintelor si al calatoriilor (aug. 1921), sub pseud. Stefan Th. Mitroi. Colaboreaza asiduu la Sagetatorul, Universul literar (1920-1921), Gandirea (din 1924), pe frontispiciul careia va figura o vreme ca director, la Adevarul literar si artistic (1922), sub pseud. Z. Tudor, la Duminica Universului, Viata literara, Tara noastra. Romania literara. Frecventeaza cenaclurile conduse de
Mihail Dragomirescu si
E. Lovinescu. in 1925-1926, isi face stagiul militar. Debut editorial cu voi. Poeme simple (1927), premiat de S.S.R. El insusi un impatimit al publicisticii, scoate rev. lunara de critica si arta Azi (1932-1940), ziarul Credinta (1934), si, impreuna cu C. Clonaru, Lumea romaneasca (1937-1939); in 1940, conduce Revista romana. Voi. de poezii, "talmacirile" din Esenin, Antologia poetilor tineri (1934) fac din STANCU un scriitor de prima linie, angajat total in miscarea literara a vremii. Pamfletarul virulent nu se dezminte in romanele Taifunul (1937) si Oameni cu joben (1941), scrieri fara importanta artistica. Alte plachete de poezii: Albe (1937), Clopotul de aur (1939), Pomul rosu (1940), Iarba fiarelor (1941), Anii de fum (1944). Pentru atitudinea antifascista este internat in lagarul de la Targu Jiu (inspirandu-i voi. Zile de lagar, 1945). Succes neasteptat cu romanul
Descult (1948), publicat mai intai sub forma de foileton in Contemporanul; in numai doua decenii, ciclul epic al lui Darie prolifereaza intr-un numar impresionant de voi., unele ratate, de la Dulaii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968). Premiul de Stat pentru roman in 1952. In toti acesti ani, publicistica devine sporadica si festiva. Mai colaboreaza la; Cuvantul literar si artistic (1924-1925), Gazeta literara,
Luceafarul, Igaz Szo, Neue Literatur, Presa noastra, Revue Roumaine, Steaua, Utunk, Viata Romaneasca, Cuvantul, Romania noua, Tempo (1936), Ultima ora (1945) etc. Opera scriitorului, in special a prozatorului, a fost tradusa in toate limbile importante ale globului, iar dupa unele carti ale sale s-au realizat si filme. Inconformistul aprig de odinioara gaseste resurse de adaptare si implicare in noile realitati sociale de dupa razboi: director al Teatrului National, director de rev. literare; ales presedinte al S.S.R. (1947) si, in 1966, al Uniunii Scriitorilor (reales in 1968 si 1972); academician din 1955; cunoaste in scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor roman inrolat, in acea vreme. A mai semnat: Z. S., Z. T. S., Zah. t. s., Zaharia St., Zaharia Th. Stancu, Zaharia Tudor. Revenirea la poezie in ultimii ani de viata (Cantec soptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu luna, 1973) precizeaza scrisul ciclic al unei opere intinse si inegale, dar unitare, alimentata de biografia spectaculoasa a autorului si mai ales de o inepuizabila energie de a scrie. Laureat al Premiului "Herder^ (1971), STANCU ramane si dupa moarte un scriitor controversat. Poate ca nici nu mai este citit: o buna parte din scrierile sale s-au perimat, iar altele n-au inspirat incredere nici in timpul vietii. Talentul si indeosebi usurinta de a scrie i-au intins capcane pe care n-a stiut intotdeauna sa le evite; s-a lasat furat de primul impuls, de spontaneitate. Scrisul sau n-are adancime. Pe masura ce aduna o experienta, o si dilueaza in excese repetitive. Mai ales prozatorul a avut cel mai mult de suferit din cauza aceasta, desi e mult mai titrat decat poetul. Totusi, opera lui S., oricat de inegala si plina de inconsecvente, impune prin cantitate si prin originalitatea filonului biografic, care-1 singularizeaza.
Daca romanele, incepand cu Descult, i-au adus lui STANCU un solid prestigiu de prozator, intaia si ultima vocatie ramane poezia. incat pare indreptatita aceasta marturisire tarzie a autorului: "De la intrarea mea in literatura si pana astazi, totdeauna am incercat sa exprim in versuri ceea ce nu izbuteam sa exprim in proza". Poetul a publicat mult, peste zece volume, dar caracteristica principala a liricii sale e simplitatea si concizia formala. A debutat editorial o data cu Arghezi, prelungind apoi ecouri din Blaga si Pillat. il simtim insa mai aproape ca sensibilitate de poetii din "generatia razboiului". STANCU scrie pe un ton firesc, nu face literatura, versul - incarcat de o prospetime aurorala - are cursivitate epica. Forma concentrata struneste, la inceput, un temperament patimas, exploziv. Acut senzuala in premisele ei, o astfel de lirica, centrata energic pe eu, se identifica paradoxal cu reveria vegetalului gratios. Registrul liric poate sa fie minor, dar nu culpabilizeaza catusi de putin. Imagini de un delicat fior bucolic sunt extrase din senzatiile puternice, aspre, ale copilariei si adolescentei. Desi presupun o respiratie abrupta, sacadata, "poemele simple" ne releva un poet viguros al sevelor amare ale pamantului, al dragostei "pom rosu", al infratirii cu natura si elementele. il inspira mai ales privelistile campenesti, adunand in fiecare vers o explozie de lumina si miresme de ierburi crude, care excita simturile. In ungherul cel mai ascuns, intim, erotica frusta reinvie gingasii uitate. Solidar cu lumea din care provine, STANCU ar fi putut spune si el asemeni lui Esenin: "Sunt ultimul poet al satului". E mai putin derutat insa ca acesta, fiind de fapt, structural, un exaltat, iar increderea in poezie e totala. O considera o "iarba a fiarelor", puterea ei fiind aceea a farmecului. Dar, desi senine, extatice, versurile sunt in substanta lor triste. Un sentiment provocator al singuratatii emana nu din izolare, ci din firea de razvratit, de om al contrastelor, deschis cu timpul spre politic si istorie. La S., aproape in orice imprejurare de aci inainte, eul devine o energie sociala de neinfranat. "Golul", caruia ii dedica un ciclu intreg in voi. Albe, nu inspira dezolare. STANCU scrie acum o poezie vita-lista, cosmica, a ritualurilor pagane, cu accente sporadice de psalmi arghezieni. Poemele par ca acumuleaza tot mai multa energie comprimata, care abia asteapta sa izbucneasca; versul lapidar cu greu o mai stapaneste. Cantecul are un sunet mai aspru, soapta se preface, daca e sa-1 credem pe poet, "in tunet". Simetrii pline de gratie alterneaza cu "gemete scrasnete chiote". Poemele ultime, din nou "cantece soptite", evidentiaza un sentiment elegiac deloc apasator, feeric si grav in fata mortii, ca si ideea de impacare senina cu soarta. Desi se intoarce la romanta naiva, ceea ce presupune o vitalitate micsorata, lirismul atinge acum o coarda metafizica. Fara sa fie un mare poet, in poezie STANCU a fost intotdeauna egal cu sine insusi. Pe portiuni mai mici sau chiar in totalitate, lirica sa etaleaza un ton inconfundabil, de vadita autenticitate. Descult e un roman liric, o fresca autobiografica extinsa la medii sociale diverse, cu predilectie la satul de campie de la inceputul secolului. Cel care isi aminteste este Darie, un alter-ego al autorului. Aceasta scindare nu complica deloc naratiunea, fiindca nu se respecta nici o conventie literara. Prozatorul este la fel de frust ca poetul, n-are vreo preocupare cat de vaga de compozitie si mizeaza totul pe autenticitate, adica pe argumentul vietii, nu pe arta ("literatura"). Lirismul nu face decat sa accentueze trasaturile dure ale tabloului si atmosfera de cosmar. Ii este propriu lui STANCU un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. Convingator e Darie si ca picaro al mediului citadin, unde e ucenic tabacar, baiat de pravalie la un magazin de pompe funebre si vanzator intr-o bacanie. Amestecul violent de tragic si comic, umorul aprig nascut din caractere darze, inflexibile, singularizeaza si mai mult aceasta scriere. Totul e zugravit in culori tari, pana si peisajul campiei; florile de salcam, de exemplu, nu toropesc simturile cu mirosul lor extatic, ci astampara prozaic foamea.
G. Calinescu detecta "un realism de pictor spaniol" si vedea in acest roman o carte "surprinzator de vie, desi ea nu urmeaza regulile obisnuite ale genului". Darie e mai mult o voce si mai putin o constiinta. El nu numai ca toate le stie, dar toate i se si intampla. Este uimitor cat de multe i se intampla acestui personaj, in fond prea livresc. Cu adevarat o constiinta e autorul, dar una refulata, neputandu-se niciodata desubiectiviza in intregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasa ca sa n-o atribuim tot autorului. Sunt vadite sarja, umoarea pamfletara si indarjirea stilistica. Popa din sat e "boaita neagra", merge des in crasma, are copii tampiti, pe care-i trece clasa cu plocoane, aduce acasa de la biserica colacii cu caruta si-i da la vite, nu la saraci, iar dupa infrangerea rascoalei el este acela care face lista vinovatilor; un personaj de-a dreptul odios. Parca ne aflam pe alta lume. Nu mai putin fabuloasa, in acelasi registru epic de basm negativ, este si biografia lui Darie. De fapt, tot ce se intampla in Descult contrariaza copilaria; pornirea fireasca spre joc se confrunta neverosimil cu teroarea foamei. In schimb, palide sunt amintirile de scolar. Cu toate ca metoda de investigatie a tabloului social este formal introspectia, ce apartine numai lui Darie se uita cel mai repede. inceputul romanului este un strigat: "Tudoreee deschide poarta!". Citite insa mai atent, primele capitole sunt in realitate pline de clisee samanatoriste, pentru a se insinua apoi din ce in ce mai puternic tema foamei. Rezulta, in totul, epopeea unei comunitati dezumanizate de foame -obsesia nationala a unui popor de tarani. Totul pare inventat, totul pare rupt din realitate. Este echivocul permanent dintre rememorare si fictiune, dintre enorm si enormitate. Momentul epic de varf il constituie evocarea rascoalei, cu intuitia exacta a psihologiei gloatelor ridicate instinctiv la revolta si cu unele scene de cruzime bestiala. Nu sunt crutati boierii, nu sunt crutati nici taranii. in pantecele deschis cu fierul de plug al logofatului Filip Pisicu se toarna o mamaliga enorma, cat ar putea satura un sat intreg. Un taran, care furase trei rate si de frica le ingropase, e pus sa le manance, desi intrasera in putrefactie. Daca boierii practica, nu tocmai eficient, supliciul infometarii taranilor, imaginatia acestora sufera in acelasi sens o fixatie psihologica. De cosmar sunt si ale episoade, fara legatura directa cu rascoala: la culesul viei, taranilor li se pun botnite la gura, ca animalelor, iar politaiul satului smulge marturisirea de crima cu o pisica varata in sanul celor anchetati. Un singur moment luminos: dragostea dintre Darie si tiganca Zambila. Adevarul e ca, dupa consumarea rascoalei, in ciuda numeroaselor interventii sociologice si etnografice, intensitatea epica scade brusc. Cu toate acestea, Brunea-Fox considera aceasta carte "un document antropometric al vietii rurale". Descult pare scris pe alocuri cu teza si mai ales cu manie. Redactat la persoana intai, romanul tradeaza nu mai putin o conceptie epica omniscienta. Memoria lui Darie e supusa insistent la tot felul de constrangeri: "Darie, spui tu drept. iti aduci tu bine aminte?", "() Nu. Nimic n-am uitat"; intrebari "totalitare", care cer raspunsuri totalitare. Cu adevarat zguduitoare este epica lui STANCU numai cand nu se pierde, sub presiunea justitiara, sensul elementar al rememorarii, acela de a nu uita. Atat si nimic mai mult. Dar cand niste biete femei, cu o droaie de copii pe cap, vorbesc de "zavera" si de o alta rascoala a lui Tudor, care va sa vie, spectacolul epic incepe sa sufere. ingloband ulterior si doua proze lirice, Florile pamantului (1954) si Iarba (1957), romanul a putut sa para "mai mult un poem al campiei, al voluptatii de a calca descult ierburile" (Al. Piru). Cel putin Iarba e un inspirat poem de fertilitate, unic in toata literatura lui STANCU Versiunea in trei tomuri, din 1960, mult diluata, se compune din Clopote si struguri, dezvoltand episodul culesului viei si alte doua nuvele memorabile (Grapa si Costandina), Printre stele, volum prolix despre un vis al lui Darie, cu intentii naive de parabola si, in sfarsit, Carul cu foc, care reproduce mai vechiul roman Dulaii. Ciclul lui Darie continua prin Jocul cu moartea (1962), romanul cel mai curat epic al lui STANCU Se povesteste "calatoria silita" a lui Darie prin Balcani, insotit de un personaj misterios, Diplomatul. Cei doi ratacesc prin sate macedonene si bulgare, pana ce un roman de dincolo ii trece Dunarea si ajung din nou in Bucuresti. Parcurg deci un itinerar simbolic, in cerc. Numai foamea aminteste de Descult.
O peripetie rupta parca din basm e lupta lui Darie cu un sarpe ("un sarpe ciudat, ca de pe alt taram"). Alaturi de legatura secreta dintre viciu si inocenta (
Eugen Simion), jocul atat de periculos cu moartea il maturizeaza deplin pe adolescentul Darie. Acesta nu mai e un simplu martor infirm, o mica vietate salbatica in conflict cu mediul, ci un picaro adevarat, un aventurier al constiintei. Ciclul epic inceput cu Descult se incheie cu Ce mult te-am iubit, prilejuit de inmormantarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de "bocet metafizic". Ambitii exagerate de cronica social-politica manifesta STANCU in Radacinile sunt amare (2100 de pagini si in jur de 500 de personaje), un memorial invers, aparut ca foileton saptamanal in Gazeta literara (1958). Cele cinci volume formeaza evident un roman fluviu, dar din fericire autorul a renuntat sa-1 mai continue. Nu mai apare Darie, ci povesteste direct autorul tot faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifica realitatea, iar pe de alta parte face imposibila orice mediere simbolica a evenimentului brut. Primele doua volume au fost rescrise in trilogia Vantul si ploaia (1969), avandu-1 in centrul actiunii pe comunistul Licu Oros, in timpul evenimentelor politice culminand cu alegerile din 1946; un esec si acesta, asemeni intregului ciclu al Radacinilor, din care s-a mai desprins Padurea nebuna, roman remarcabil ca si Jocul cu moartea; un poem de dragoste si al campiei scitice. Ultimul roman, Satra (1968) este independent de celelalte. Autorul evoca, cu un ochi atent indeosebi la pitoresc, suferintele in vreme de razboi ale unei comunitati de tigani mutate in Transnistria. Un fior tragic autentic insufleteste intreaga poveste. Cu toate denivelarile sugerate, proza lui STANCU izbuteste sa ne emotioneze si astazi, unele carti sunt de neuitat. Putini prozatori romani au mai reusit ca experienta lor de viata, transpusa epic, sa concureze imaginatia, s-o intreaca chiar. A fost apropiat de Knut Hamsun, Maxim Gorki si
Panait Istrati. Nimic insa nu-i poate pune in umbra puternica originalitate. Romanele mai cu seama par facute dintr-un numar limitat sau nelimitat (nu conteaza) de subiecte, repovestite mereu in alte contexte. Esential e insa ca toate aceste subiecte, sugestive si absolut memorabile, sunt ale lui STANCU si numai ale lui, nesubstituibile, intr-o epica altfel minata de lirism si de excese polemice nu intotdeauna absorbite in fictiune.
OPERA
Albe, poeme, Bucuresti, 1937; Clopotul de aur, versuri, Bucuresti, 1939; Iarba fiarelor, Bucuresti, 1941; Oameni cu joben, roman, Bucuresti, 1941; Ani de fum, versuri, Bucuresti, 1944; Brazda ingusta si adanca, Bucuresti, 1944; Zile de lagar, Bucuresti, 1945; Secolul omului de jos. Bucuresti, 1946; Clopotul, Bucuresti, 1947; Descult, Bucuresti, 1948; Dulaii, roman, ed. III, Bucuresti, 1955; Florile pamantului, Bucuresti, 1958; Darie, Bucuresti, 1960; Descult, roman, I-III, Bucuresti, 1960; Jocul cu moartea, roman, Bucuresti, 1961; Costandina, povestiri, Bucuresti, 1962; Padurea nebuna, roman. pref. de STANCU Damian, Bucuresti, 1966; Jocul cu moartea, roman, pref. de
R. Popescu, Bucuresti, 1968; Descult, roman, Bucuresti, 1968 (Opere); Vantul si ploaia, I-III, Bucuresti, 1969 (voi. 1 Vulpea; voi. 2 Frigul; voi. 3 Roza); Povestiri de dragoste. Groapa. Lupoaia. Costandina. Uruma. Liliacul. Ce mult te-am iubit. Bucuresti, 1970; Cantec soptit, versuri Bucuresti, 1970; Pagini alese, I-II, pref., note si antologie de Adriana Mitescu, Bucuresti, 1970; Ce mult te-am iubit, roman, Bucuresti, 1970; Descult, roman, Bucuresti, 1970; Pentru oamenii acestui pamant. Articole, cuvantari, interviuri, confesiuni. 1961-1971, Bucuresti, 1971; Satra, roman, pref. de STANCU Damian, tabel cronologic de C. Popescu si I. Comsa, Bucuresti, 1971; Scrieri, I-XI, Bucuresti, 1971-1979; Padurea nebuna, roman, Bucuresti, 1972; Sabia timpului, versuri, Bucuresti, 1972; Saptezeci, versuri, antologie si pref. de A. Martin, Bucuresti, 1972; Descult, roman, cu 20 de gravuri in lemn de Fred Micos, Bucuresti, 1973; Descult, roman. ed. XIV, cuvant inainte de
D. Pacurariu. Bucuresti, 1973; Sa nu uiti, Darie, antologie si pref. de Adriana Mitescu, Bucuresti, 1973; Satra, roman, Bucuresti 1973; Triumful ratiunii, culegere de art., Bucuresti, 1973; Poeme cu luna. Bucuresti, 1974; Uruma, roman, Bucuresti, 1974; Viata, poezie,proza Confesiunile lui Darie, ed. alcatuita si ingrijita de C. Popescu si St. Stancu Mitroi, cuvant inainte de C. Popescu, Bucuresti, 1975; Descult, ed. XVI, Bucuresti, 1979; Descult, Bucuresti, 1982; Ce mult te-am iubit, Bucuresti, 1983; Jocul cu moartea, cuvant inainte de N. Ciobanu, ed. de N. Scurtu, Bucuresti, 1984; Sa nu uiti Darie, Bucuresti, 1985; Satra, cuvant inainte de
M. Iorgulescu, Bucuresti, 1986; Poeme cu luna, postfata de Mariana lonescu, Bucuresti, 1986; Descult, postfata de Mariana lonescu, Bucuresti, 1987; Poezii, ed. de A. Silvestri, Bucuresti, 1987.
REFERINTE CRITICE
O. Sulutiu, in Natiunea, III, nr. 831, 1949; F. Brunea-Fox, in Adevarul vremii, 1949;
P. Comarnescu, in Natiunea, nr. 62, 1949; idem, in Universul, nr. 84, 1949; Ov. STANCU Crohmalniceanu, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1955;
L. Raicu, in Viata Romaneasca, nr. 12, 1955; STANCU Arghir,
Zaharia Stancu, 1957; G. Calinescu, in Contemporanul, nr. 15, 1956; STANCU Damian, incercari de analiza literara, 1956;
D. Micu, Romanul romanesc contemporan (1944 - 1959), 1959; V. Ardeleanu, in Steaua, nr. 3, 1962;
G. Dimisianu, in Gazeta literara, nr. 38, 1963;
P. Georgescu, in Secolul 20, nr. 7-8, 1964; L. Raicu, in Gazeta literara, nr. 9, 1964;
Perpessicius, in Alte mentiuni de istoriografie literara si folclor, II, 1964; R. Enescu, in Tribuna, nr. 8; 40, 1963;
V. Bugariu, Zaharia Stancu, 1974; G. Calinescu,
Istoria literaturii romane. Compendiu, 1968; Zaharia Stancu interpretat de , 1972;
C. Ciopraga, Personalitatea literaturii romane, 1973; Ov. Crohmalniceanu, Literatura, II; M. Dragan, Reactii critice, 1975; Ov. Ghidirmic, Zaharia Stancu sau interogatia nesfarsita, 1977; Modele de analize literare si stilistice de la 1. Budai - Deleanu la Zaharia Stancu, 1971; Al. Piru, Panorama deceniului literar romanesc 1940-1950, 1968;
N. Balota,.De la "Ion " la Ioanide, 1974; I. Rotam, O istorie a literaturii romane, II, Bucuresti, 1972;
E. Simion, Scriitori, I; N. Balota, Universul prozei, 1976;
C. Ungureanu, Proza romaneasca de azi, 1985; Mariana lonescu, Introducere in opera lui Zaharia Stancu, 1985; A. Cosma, Romanul romanesc contemporan, I, 1989; I. Al. Stanescu, Dictionar al oamenilor de cultura, arta si stiinta din judetul Teleorman, 1993; D. Mamica, Analogii, 1995;
N. Manolescu, in Romania literara, nr. 42, 1999.
