(pseud. lui Nicolae Iordache), n. 23 mai 1902, in corn. Teiu, jud. Arges -m. 26 nov. 1970, Bucuresti.
Critic, poet, eseist si traducator.
Fiul mosneanului Serban Iordache si al Neacsai Leanca (n. Dumitrascu).
Scoala primara in com. natala (1907-1912); Liceul "I. C. Bratianu" din Pitesti (inceput in 1912, intrerupt intre 1916 si 1918, incheiat in 1920), cursurile fiind suspendate in zona ocupatiei germane. STREINU trece in Moldova, se inscrie voluntar in armata romana si urmeaza o scoala de ofiteri (1916-1917); clasele V si VI in particular; dupa ce da bacalaureatul (1920), se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1920-1924), luandu-si licenta in filologie moderna, intre prof. sai,
N. Iorga,
M. Dragomirescu,
V. Parvan, Gh. Drouhet. Student, debuteaza cu poezie in Adevarul literar si artistic (1921), optand pentru pseud. Debut in critica cu o recenzie la voi. Parga de
V. Voiculescu, in rev. din Campulung-Muscel, Muguri (1922). Secretar de redactie la Cugetul romanesc,(1922); prof. la Tumu-Se-verin (1924), prof. suplinitor la Bucuresti (1925-1926); studii de specializare in Franta (la Paris si Nancy), intre 1926 si 1927, apoi 1928, cu intentia (nerealizata) de a-si da doctoratul cu o teza despre Rimbaud, la prof. Fortunat Strowsky. Prof. la Gaesti (1927; 1929-1930), Bucuresti (1930-1931), din nou la Gaesti (1931-1932), apoi la Pitesti (1930-1939) si Bucuresti (1939-1948). Dr. al Univ. din Iasi cu o teza despre Versul liber romanesc (1947). inlaturat din invatamant (1948-1954), face munci necalificate (paznic, mozaicar s. a.). Bolnav, e supus unei operatii pulmonare (1955). Colaborator la Institutul de Lingvistica din Bucuresti, la Dictionarul englez-roman si la Dictionarul limbii poetice a lui Eminescu. In 1964,
G. Calinescu il angajeaza la Institutul de Istorie Literara si Folclor, condus de el. in 1968, chemat la Univ. din Bucuresti sa tina un curs de poetica. Director al Editurii Univers (1968-1970). A colaborat la Sburatorul, Viata literara, Azi, Facla, Gandirea, Preocupari literare, Universul literar, s. a., iar dupa 1944, la Revista Fundatiilor Regale, Caiete critice. Glasul patriei,
Luceafarul, Tribuna, Amfiteatru, Ramuri, lasul literar, Steaua, Ateneu, Limba romana, Revista de istorie si teorie literara, s. a. A intemeiat impreuna cu
S. Cioculescu, P. Constantines-cu si Tudor Soimaru rev. Kalende (1928), a lucrat in redactia Sburatorului, la Gazeta si Preocupari literare (unde in 1942 e director, iar din 1943 preia intreaga rev., cu titlul Kalende, pana in 1944). Debut editorial cu voi. Pagini de critica literara (1938), care aduna o parte a activitatii sale critice din rev. Alte contributii, in voi. Clasicii nostri (1943), cuprinzand studii dense despre Odobescu, Maiorescu, Eminescu, Creanga si Cosbuc. Editor si comentator al operei lui
C. Hogas, STREINU contribuie decisiv la relansarea prozatorului moldovean in lumina unor valori "neobservate" de contemporani: barochism, gustul clasicist, robinsonada etc. Acelasi lucru il realizeaza in zona "estetismului" macedonskian, in cap. redactat de el in
Istoria literaturii romane moderne, I (1944), scrisa in colab. cu S. Cioculescu si T. Vranu. O antologie a Literaturii romane contemporane (1944) afirma optiunile criticului in actualitate; studiul introductiv e prima sinteza asupra epocii interbelice care fixeaza directiile si tendintele ei fundamentale. Studiul despre Versificatia moderna (1966) a deschis la noi un orizont inedit pentru cercetarile moderne. Ultimele foiletoane, intitulate Distinguo, risipite in rev., sunt consacrate celor mai variate domenii ale literaturii nationale si straine. Si-a reeditat Pagini de critica literara, adaugandu-le un nou voi., cu studiile aparute pana in 1948 (2 voi., 1968); de asemenea, a sintetizat datele laboratorului ed. Hogas, intr-o mica monografie consacrata autorului (1968). Comentator avizat al unor valori straine, de la Balzac la Hemingway, Anouilh, Gide, Esenin, Maiakovski, s. a., contributii adunate postum in voi. Studii de literatura universala (1973) STREINU a fost si un exeget shakespeareian (Hamlet, trad. si comentarii) si proustian. A trad. din Emerson, Gustave le Bon, Ch. Richet {Omul stupid). Preocupat de "tipare de cultura", criticul a fost un adept fervent al "clasicismului", in care a vazut si o "forma specifica de participare romaneasca la literatura universala". Poetul (Ritm imanent, 1971) evolueaza si el de la ermetism si parnasianism, catre o expresie clasica, limpede si stoica in ultima faza.
S. a inceput ca poet, astfel cunoscut si in cenaclul lui
E. Lovinescu, care-1 incurajeaza in aceasta directie in Sburatorul, clasandu-1 printre "poeti" si dupa ce virajul spre critica era evident. In Istoria sa, G. Calinescu ii acorda aceeasi calitate, axandu-si comentariul exclusiv pe creatia lirica, refuzand (nu fara un subtext ironic nedrept) sa ia in considerare pe critic. Dupa ce se consuma in stilul poeziei postsimboliste, cu motive si accente apropiate de
I. Pillat, dar reusind o simbioza par-nasiano-ermetica ce evolua spre poetica barbiana, S., intrerupe brusc exercitiile lirice, la care nu se va intoarce decat in ultimele decenii de viata (dupa 1950). Volumul sau unic, Ritm imanent (aparut postum, 1971, prin grija fiicei autorului), opereaza o selectie riguroasa in cele doua momente distincte ale operei poetice. Mai cuprinzatoare, editia cvasicompleta a lui G. Muntean, Poezii (1982), restituie imaginea unui creator vizibil livresc, puternic cenzurat in confesiunea directa, disimulata fie sub pavaza metaforei parnasiene, fie sub cifrul ermetic, pentru a se elibera abia in ultima faza intr-un discurs mai spontan si limpezit, care pastreaza totusi intreg caracterul elaborat si lucid al unui "poeta artifex". Cateva accente romantice (motivele toamnei, oglinzii, vanatorii etc), gratia discreta a eroticii, sau "arte poetice" antologice {Temutul vanator, Ciulinii, Texte), care dezvaluie si fondul sentimental autoironie, topesc imaginea insului scrobit. imprejurari de viata, povara bolii si senectutii acorda (paradoxal) ultimei faze lirice o tensiune afectiva ce nu-si refuza nici nostalgia dar nici tonul sagalnic, ludic (Aventura, Inscriptie, Diana, Rime noi la un sf. Dumitru vechi), ba chiar o surprinzatoare intentie filipica (Cretosi, ramasi ca muntii, Usca-s-ar bratu-n), dar pastrand aceeasi distinctie si masura. Distinctia e si semnul textelor critice. STREINU a fost un arbitru al elegantei comentariului critic, fie ca acesta avea drept obiect o opera consacrata, fie ca interventia privea actualitatea imediata. El realizeaza fuziunea unei substante clasice cu acuitatea receptiva la tot ce este modern si inovator intr-o literatura. Asa se face ca STREINU a explicat, cu sensibilitate contemporana proaspata, articulatiile tinere ale unor opere crezute desuete, «tragand atentia, intr-o vreme amenintata de o pretimpurie dezabuzare "modernista", asupra actualitatii lui
Titu Maiorescu, Al. Odobescu,
G. Cosbuc, C. Hogas. Urmarind, pe de alta parte, miscarea nelinistita a valorilor din imediata sa vecinatate, cronicar asadar, de subtila factura in judecata preponderent estetica, el a stiut sa dubleze mereu planurile in devenire cu teritoriile de statornicire ale clasicitatii. Vorbind in numele unui principiu de echilibru, interventia lui pastra timbrul masurat al unor certitudini, intr-o batalie unde capete infierbantate de euforii suspecte sau de violenta ideilor fanatice ale dreptei, puteau sa ne piarda, sau sa ne altereze ethosul national. Afirmatia "aprinsa", cum i se pare criticului propriul sau verb intr-o privire retrospectiva, isi gasea justificarea in alianta incheiata cu tonul general adoptat de aparatorii orientarilor autentice in arta. "Nici unul din criticii momentului - scrie - si nimeni pe lume, trebuind sa intervina intr-un vacarm de erori, nu si-a spus in soapta adevarul in care crede". Recomandandu-se singur drept un critic militant, STREINU nu contrazice prin aceasta maiorescianismul sau funciar (atitudinea "olimpiana" a mentorului "Junimii" nu insemnase mai putin, odinioara, un gest ofensiv) si nu se identifica totusi cu intelesul dat ideii de cealalta aripa a criticii romanesti - Gherea, Ibraileanu - decat in masura apararii adevaratei creatii, de impostura. Disocierea esteticului nu-1 raliaza, pe de alta parte, la cercurile celor ce vedeau in arta doar un "mandarinat", si delimitarea sa de o atare interpretare e categorica: "Militantism estetic nu insemneaza insa estetism"; lupta in care se angajeaza vine si din sentimentul unei majore raspunderi intelectuale. In momentele de cumpana pentru destinul unei culturi, cum a fost si primejdia fascizarii, criticul se simte chemat "de a stavili surparea, peste valorile artistice, a unor terenuri limitrofe, de a zadarnici instaurarea anarhiei in spirite si de a veghea asupra acelei ordini supreme pe care Arta o instituie in lume". Acest program, formulat in clare si condensate cuvinte, constituie - in fapt - epigraful intregii sale opere. Valori astazi definitiv consacrate in constiinta literara a celei de-a doua jumatati a veacului al XX-lea nu erau insa, in momentul cand STREINU isi publica foiletoanele critice, unanim acceptate; receptarea lor critica intampina inca destule rezerve conservatoare, iar manualele de scoala refuzau sistematic sa le integreze. "Mai toate marile valori ale timpului - arata criticul - producandu-se impotriva starii generale de spirit, au avut mai intai de invins o opinie publica nu numai indaratnica, dar si deschis ofensiva". Atitudinea sa nu a fost mai putin "ofensiva" atunci cand propunea contemporanilor abandonarea cliseelor mostenite, fie ca era vorba despre adevarata fizionomie a finelui de veac XIX, fie despre creatia lui
T. Arghezi,
Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu,
Lucian Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu I. Caragiale s. a. In Istoria literaturii romane moderne (1944), armonizandu-si directiile gandului cu S. Cioculescu si
T. Vianu, ne ofera o imagine paralela a lui Al. Macedonski, care fusese cu putin timp inainte repus intr-o lumina reparatoare de catre T. Vianu. In ordinea unei istorii literare interpretative, capabila sa propuna o noua lectura a unor opere socotite "epuizate", se inscrie si readucerea in circuitul viu al interesului a prozei lui C. Hogas. Editia din 1944-1947 poate fi socotita ca un act de justitie postuma izvorat dintr-o calda, sentimentala poate, dar profunda frecventare a unei carti izolate pana atunci in paginile de manual ale "poporanismului". Revelarea pentru intaia oara (caci Ibraileanu avusese fata de aceasta opera numai instinct artistic, nu si capacitate analitica) a accentelor de clasicitate si baroc, de traire moderna a unei calme robinsonade romanesti, este unul din titlurile de merit inalienabile ce-i revin lui STREINU Tot el atrage atentia (dupa ce-i recunoscuse valoarea si noutatea asupra procesului indelung ce mai avea de strabatut creatia dificila a lui
Tudor Arghezi pana la definitiva ei asimilare in sensibilitatea veacului. Nu altfel se manifesta cand trateaza aspecte ale lirismului eminescian (extinse in ultimii ani pana la probleme ale vocabularului si, implicit. Dictionarului datorat marelui poet), cand urmareste variile ipostaze istorice ale poeziei sau cand - printre primii -ia in discutie scrieri ale tinerilor din deceniul sapte (
Marin Sorescu,
Ioan Alexandru, D.
R. Popescu), depistand intotdeauna stratul ascuns, germenul autentic. Spiritul de sinteza (manifestat, spre pilda, intr-o "ochire" rapida si sigura asupra Criticii literare romanesti intre 1920-1945, mic studiu din 1968) nu exclude nervul polemic, la un critic caracerizat indeobste prin discursul detasat, academic, cu o frazare energica si eleganta. in diverse momente, nu dintre cele mai comode, el se manifesta insa temperamental divergent, iar asa-numitele de el "eseuri": Confuzie, Estetica inimii, Tremuricii s. a. sunt modele de executii la rece, in spirit maiorescian autentic, pamflete critice sui-generis. Agresivitatea este sublimata in ironie, stilul supravegheat indeaproape cunoaste o calma considerare a obiectului, insa severitatea se dizolva in firescul unei sobrietati ce nu e nici retransare banuitoare, nici precautie sceptica. STREINU ramane si in paginile sale de aversiune, condamnare sau polemica, un "antiquus" (cum il numea el, reluand un apelativ, uitat, pe Al. Odobescu), in sensul de om al clasicitatii.
OPERA
Pagini de critica literara. Marginalia. Eseuri, Bucuresti, 1938; Clasicii nostri, Bucuresti, 1943 (ed. II, 1969); Istoria literaturii romane moderne, I, in colab. cu S. Cioculescu si T. Vianu, Bucuresti, 1944 (ed., II, 1985); Literatura romana contemporana, antologie, Bucuresti, 1944; Versificatia moderna. Studiu istoric si teoretic asupra versului liber, Bucuresti, 1966; Pagini de critica literara (I-V; I-II, ed. de autor; de la voi. III, ed. ingrijita de G. Muntean), Bucuresti, 1968-1977;
Calistrat Hogas, Bucuresti, 1968;
Ion Creanga, Bucuresti, 1970; Ritm imanent, versuri, Bucuresti, 1971; Studii de literatura universala, ed. intocmita si pref. de G. Muntean, Bucuresti, 1973; Eminescu-Arghezi, ed. alcatuita si pref. de G. Muntean, Bucuresti, 1977; Poezii, ed. critica, cu introducere, note, variante, comentarii si indici de G. Muntean, Bucuresti, 1982; Poezie si poeti romani, antologie, pref. si bibliografie de G. Muntean, Bucuresti, 1983; Eminescu, ed. ingrijita, pref., note si indice de nume de M. Dragan, Iasi, 1989. Traduceri: P. Corneille, Horatiu, tragedie in 5 acte, trad. in versuri de ~, Bucuresti (1943); Proust, In cautarea timpului pierdut, I. trad. de ~, Bucuresti, 1968;
Shakespeare, Tragedia lui Hamlet, print de Danemarca, trad. de ~, Bucuresti, 1970; Emerson, Destinul. Arta. Bogatie, trad. de ~, Bucuresti, f. a.; Gustave Le Bon, Psihologia popoarelor, trad. de ~, Bucuresti, f. a.; Ch. Richet, Omul stupid, trad. de ~, Bucuresti, f. a.
REFERINTE CRITICE
G. Calinescu, Istoria; E.
Lovinescu,
T. Maiorescu si posteritatea lui critica, 1943;
N. Balota, in Familia, nr. 6, 1966; I. Biberi, in Ramuri, nr. 9, 1966; Gh.
Grigurcu, in Familia, nr. 7, 1968; Al. Protopopescu, in Tomis, nr. 7, 1968;
M. Ungheanu, in Gazeta literara, nr. 20, 1968;
L. Raicu, in Gazeta literara, nr. 31, 1968;
V. Cristea, Interpretari si critice, 1970; Al. Piru, Panorama; STREINU Cioculescu, in Romania literara, nr. 43, 1971; idem, Aspecte;
N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 42, 1971; Al. George, in Arges, nr. 12, 1971; I. Rotam, O istorie;
M. Zaciu, Colaje, 1972; Al. Piru, Varia, I-II, 1972-1973; L. Raicu, Structuri literare, 1973;
D. Pillat, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3, 1973; STREINU Cioculescu in Romania literara, nr. 20, 1973; Al. Piru, in Romania literara, nr. 36, 1973; Al Oprea, Incidente critice, 1975; Ov. STREINU Crohmal-niceanu, Literatura III; FI. Mihailescu, Conceptul de critica literara in Romania, I, 1976; Gh.
Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1978;
Geo Bogza, in Romania literara, nr. 11, 1979; S. Cioculescu, in Flacara, nr. 2, 1979;
C. Ciopraga, in Cronica, nr. 34, 1980; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 21, 1981; I. Biberi, Eseuri si foiletoane, 1982; G. Muntean, in Ramuri, nr. 4, 1982; idem, in Romania literara, nr. 21, 1982; STREINU Cioculescu, in Romania literara, nr. 2, 1982; Gh.
Grigurcu, Intre critici, 1983; G. Muntean, in Manuscriptum, nr. 3, 1984; Vladimir Streinii interpretat de, 1984; P. Mareea, Atitudini critice, 1985;
D. Flamand, Intimitatea textului, 1985; S. Cioculescu, Argheziana, 1985; Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viata, 1987; V. Marian, Conceptul de originalitate in critica literara romaneasca, 1988; Gh.
Grigurcu, De la
Mihai Eminescu..; VI. Barna, in Luceafarul, nr. 7, 1986; B. Cioculescu, in Romania literara, nr. 20, 1997; Al. Sandulescu, ibidem, nr. 41, 1997.
