Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Vladimir Colin - biografie - (opera si scrierile)

 

De o mare diversitate, opera de romancier si nuvelist a lui Vladimir Colin (1921-1991) cuprinde, printre altele, basme (voi. Basme, 1953; Povestile celor trei mincinosi, 1956; Zece povesti pitice, 1957; Basmele Omului, 1958 etc), povestiri fantastice, in volumele Un peste invizibil (1970) si Imposibila oaza (1984), povestiri si nuvele sf, in volumele Viitorul al doilea (1966), Capcanele timpului (1972) si Dintii lui Cronos (1975), romane fantasy (A zecea lume, 1964; Divertisment pentru vrajitoare, 1972; Babei, 1978), apoi alegoria biblica din romanul Pentagrama (1967), alegoria mitologica din Grifonul lui Ulise (1976), mitologia apocrifa din Legendele Tarii lui Vam (1961), stilizarea mitica a legendei lui Negru Voda din Timp cu calaret si corb (1979) s.a., pentru a lasa unei binemeritate uitari maculatura proletcultista si "realist-socialista" a inceputurilor, din anii 50. Pentru ca bibliografia inavuabila din acei ani a scriitorului este, din pacate, inca si mai incarcata decat aceasta de mai sus, care-o rascumpara estetic, iar faptul de a fi fost cu varf si indesat "rascumparata" astfel prin evolutia ulterioara a scriitorului ii acorda, paradoxal, si sansa "gratierii", dar si nesansa de-a nu se putea topi definitiv in uitare, amnistie si amnezie in cultura neputand exista, legitim cel putin. O ironica metamorfoza a vrut ca in gogoasa celei mai dogmatice si mai stereotipe grafomanii proletcultiste, din "obsedantul deceniu", sa germineze, inextricabil, crisalida celei mai mirifice si mai eflorescente imaginatii (science) fantasy din cate cunoaste, pana la ora de fata, literatura romana. Si daca nu poate fi trecuta sub tacere inregimentarea printre "cei multi" care pe-atunci faceau la fel, nu poate fi trecuta cu vederea nici prenumararea printre cei putini care pot da sentimentul reconfortant ca "tot raul e spre bine", caci inteligenta artistica si autenticitatea fibrei scriitoricesti nu-si puteau gasi o mai sigura, chiar daca dureroasa, dovada, decat in aceasta proba a mortificarii, in faptul de a fi stiut sa-si pastreze nealterata, in conditiile cunoscute, inzestrarea nativa, virtualitatile genuine, stiute si simtite intim doar de posesorul lor si atat de nesigure, atat de amenintate cu nefiinta cata vreme nu apucasera a se materializa inca, ireversibil, in pagina scrisa, intr-o opera. Opera care, din fericire, exista acum, postum, diversa si abundenta, cum spuneam din capul locului.


Din toata aceasta abundenta si diversitate genologica, cel mai bine par a rezista postum - in sine, dar si in contextul schimbator al unor fluctuatii de gust, de audienta sau capricii ale modei, pe plan national, dar mai ales international -"prozele scurte" sf si romanele fantasy. In special in acest din urma domeniu, Vladimir Colin detine o incontestabila preeminenta, fiind principalul exponent al "genului" fantasy in literatura romana (chiar daca nu-1 numea asa, anglofoneste, fiind de formatie si de gravitatie franceza, ceea ce nu inseamna nicidecum ca "facea proza fara sa stie", pe urmele francofonului Monsieur Jourdain).
De mare audienta in lumea anglofona (unde in ultimele decenii a intrecut cantitativ, ca succes de librarie si de public, pana si popularul "science fiction", sub sigla caruia, SF, nu o data s-a deghizat comercial, cu care multi continua a o confunda si "comasa"), literatura cunoscuta si cu spor vanduta sub eticheta "fantasy" nu are in comun cu "fantasticul" de traditie romantica (franceza si germana mai ales, dar nu numai) decat indepartata etimologie greco-latina, comuna. Nu conceptul de "fantastic", ci miraculosul feeric al basmelor ofera cea mai adecvata cheie de lectura pentru fantasy, unde nu exista "fisura in real" (Roger Caillois), nici "ezitare" (Tzvetan Todorov), intrucat supranaturalul este instaurat (de scriitor) si acceptat (de cititor, prin insasi conventia de lectura) drept ordine naturala a lucrurilor in lumea fictionala data; ceea ce nu inseamna arbitrariu si incoerenta, caci odata instaurat si acceptat, miraculosul supranatural isi genereaza din sine propriile-i "legi naturale", propria coerenta si logica interioara, riguros respectata in respectivul perimetru Actionai sau "univers" imaginar.
Mai au, totusi, ceva in comun, cele doua "genuri", "fantasticul" si fantasy: reactia afectiva, "cu inima", la stimulii realului, la constrangerile, adversitatile si asperitatile lumii exterioare", spre deosebire de science-fiction, unde se reactioneaza rational, "cu mintea": daca fantasticul nu admite o explicatie logica, rationala, "stiintifica" la "fisura in real", la iruptia supranaturalului in "lumea reala", guvernata obiectiv de legi naturale"; daca sf-ul, din contra, nu numai ca admite o astfel de explicatie, dar o si pretinde; in fantasy explicatia rationala nu este nici pretinsa, dar nici exclusa, ci doar implicit si facultativ permisa, eventual invocabila, la o adica, dar nu neaparat: "Orice tehnologie suficient de avansata ajunge sa nu mai poata fi deosebita de magie" - edicteaza "a treia lege a lui Clarke", a treia si cea mai cunoscuta "trasare de frontiera" venita din partea unui scriitor, in ce-1 priveste, de pur si hard science-fiction (Arthur CQarke, n. 1917). Asa se explica, pesemne, si candidatura terminologica mai veche, "science fantasy", ajunsa azi a denumi doar un "sub-gen", o varietate de fantasy, ca si "heroic fantasy" sau "sword and sorcery" ("spada si vrajitorie").
Multe raportari si delimitari s-ar mai putea face, una singura mai trebuie insa neaparat mentionata in contextul de fata, pentru a-1 situa inteligibil pe Vladimir Colin in continentul si pe coordonatele acestui fasionabil "gen" pe care-1 ilustreaza cu genuina inzestrare in literatura romana; in timp ce fantasticul si sf-ul manifesta organic predispozitii "catastrofice", literatura fantasy este congenital "eucatastrofica". Eucatastrofa ("Eucatastrophe") este un termen ce apartine celui mai prestigios "clasic" al literaturii fantasy, J.R.R.Tolkien (1892-1973), recent tradus si in romaneste cu "capodopera" sa, trilogia Stapanul Inelelor (The Lord ofthe Rings, 1954-1955), maestru a carui seductie, in lumea anglofona, a trecut recent din pagina de carte si pe marile ecrane: patru premii Oscar si-a adjudecat, in primavara anului 2002, ecranizarea primului roman din ciclu, Fratia Inelului (The Fellowship ofthe Ring, 1954). Supranaturalul, miraculosul este - mfantasy, ca si in basme {"fairy tales") - nu doar feeric ("fairy"), dar si eucatastrofic ( eucatastrophic"), pleda seducator pro domo J.R.R.Tolkien, inca in 1938, intr-o conferinta academica, On Fairy-Stories. Eterna lupta intre "cei buni" si "cei rai" soldata obligatoriu, in basme, cu "happy ending", cu "victoria binelui asupra raului", este moneda curenta (daca nu si demonetizata, daca nu si platitudine rasuflata) peste tot in lume, in orice folclor, oricat de exotic; dar insasi aceasta perpetua generare spontana si autonoma spune ceva despre acea "consolare pe care-o aduc istorisirile feerice, [acea] bucurie pe care-o aduce un sfarsit fericit" si care trece cu mult peste "satisfacerea in inchipuire a unor stravechi dorinte" peste ordinara "wishful thinking/dreaming" (germ. Wunschtraum), asadar peste compensarea si derularea in imaginar a frustrarilor, refularilor si "fantasmelor" psihanalitice. Intervine aici, calitativ diferit, un "take off", o decolare sau desprindere de pe solul psihologiei inspre levitatia eliberatoare a placerii estetice, pentru care Tolkien nu-si cenzureaza entuziasmul, riscand adevarate inflexiuni patetice:
"Consolarea pe care-o aduc basmele, istorisirile feerice (si ferice - n.n.) cu zmei si cu zane, cu vrajitoare si cu spiridusi etc, bucuria si exultarea pe care le aduce un deznodamant fericit sau, mai exact spus: pe care le aduce catastrofa cea buna ("the good catastrophe"), voia cea buna cu care ne umple sufletul o subita «intorsatura» fericita a lucrurilor ("the sudden joyous «turn») (o intorsatura, o prefacere subita, nu un sfarsit fericit, caci un basm adevarat nu cunoaste niciodata un adevarat sfarsit): aceasta bucurie, aceasta exultare care este unul dintre acele lucruri pe care basmul stie sa le genereze cu o suprema perfectiune nu este, in esenta ei, nici evaziune ("escapist"), nici dezertare ("fugitive"). Tinutul ei din basme - sau din alta lume - incape deodata in puterea unei miraculoase gratii: un miracol ce nu-ti va mai fi dat poate vreodata. Bucurie care nu tagaduieste existenta discatastrofei ("dyscatastrophe"), a suferintei si infrangerii: umbra acestora este chiar necesara pentru ca bucuria salvarii si-a izbavirii sa apara; dar ea tagaduieste (in ciuda tuturor evidentelor si dovezilor, daca vreti) infrangerea universala finala si, in acest fel, si in aceasta masura, este evangelium, eii-angelium, oferind intr-un licar de-o clipa o evanescenta epifanie a insesi Bucuriei ("Joy" -majuscula autorului, n.n.), a acelei Bucurii de dincolo de marginile lumii, o bucurie la fel de ascutita ca durerea nenorocirii. Acesta-i semnul unui basm adevarat, al unei istorisiri feerice care se ridica la un nivel superior sau este de-o complexitate mai elevata: oricat de atroce si de salbatice ar fi intamplarile istorisite, oricat de fantaste sau de funeste primejdiile si peripetiile, povestea lor are darul, atunci cand "intorsatura" ce preface totul survine subit, de a-i taia respiratia copilului sau adultului care-o asculta, de a-i face inima sa-i bata in piept mai intai violent si apoi usor, usurator, pana in pragul (sau diiar in voia) lacrimilor, la fel de acut si de intens ca in orice alta forma a artei literare, cu o nota particulara aici. Chiar in zilele noastre, basmele moderne mai ating uneori acest efect privilegiat Dar e ceva ce nu se atinge usor: intregul curs al povestirii decide cand e momentul pentru a plasa acea intorsatura ce preface totul, si mai e nevoie ca prefacerea sa proiecteze un nimb, un halou, o aureola in fundal, sau s-o rasfranga de-acolo. O poveste care trece aceasta proba, fie si numai intr-o oarecare masura, nu e cu totul ratata, oricate deficiente si fisuri ar submina-o altfel si oricat de hibrida si de confuza i-ar fi adresa."
Cand, in 1964, ii aparea A zecea lume, primul sau roman fantasy, e prea putin probabil ca Vladimir Colin sa fi fost la curent cu aceste miscatoare ("touchant", "touching") exaltari si exultari doctrinare anglofone, carora totusi atat de spontan si de genuin le da expresie in ce scrie. A zecea lume deschidea calea care avea sa se dovedeasca apoi cea mai proprie inzestrarii native a scriitorului, inzestrare ce consta, in esenta, intr-un foarte abundent debit imaginativ, coplesitor prin sine cand e lasat sa debordeze, o mirifica si eflorescenta imaginatie a feericului si totodata a realului concret si "veridic", pe care-o probase Vladimir Colin inca in anii 50, ca autor de basme - singurele, de altfel, care mai rezista azi dintre numeroasele-i scrieri din acei ani. Este, in ultima instanta, cum spuneam, o dovada de inteligenta artistica si de autenticitate a fibrei scriitoricesti faptul de a fi stiut sa-si pastreze nealterata, in conditiile ingrate ale proletcultismului din "obsedantul deceniu", pe care si el 1-a ilustrat, capacitatea imaginativa si speculativa pe care, in deceniile urmatoare, si-o va deversa, fructificand-o din plin, in science-fiction si mai ales in fantasy. Desferecandu-si acum in voie abundentul debit imaginativ cu care era inzestrat nativ, scriitorul permite unei prolifice imaginatii a concretului virtual, feeric, sa populeze ipotetica planeta Thule (a zecea, "Ultima" din sistemul solar) cu o luxurianta si multicolor-onirica lume fictiva, generata din nimic dar palpitand de poezie, de fascinatie lirica si de savoare plastica. Nedezbinata insa prin conflict, slab structurata epic aceasta mirifica lume nou-nascuta ramanea totusi inerta, statica: superbe carnatii feerice care nu-si puteau suporta propria greutate, nesustinute de un schelet conflictual, epic.


Spre elaborarea de antidoturi si solutii la aceasta insuficienta se va fi indreptat in anii urmatori travaliul artistic al scriitorului, din moment ce, peste aproape un deceniu, el va da cea mai buna piesa de fantasy din literatura romana: mini-romanul Divertisment pentru vrajitoare, distins la aparitie, in 1972, cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, dimpreuna cu volumul Capcanele timpului, in care era incorporat si al carui spatiu il ocupa aproape in intregime (163 de pagini din 212). Avem, de data aceasta, o rezistenta trama epica, tesuta prin ingenioase variatii si modulatii ale motivului calatoriei in timp si ale cronoplastiei aferente: pornind de la pretextul unei misiuni de salvare trimise din viitor in cautarea unei nave spatio-temporale naufragiate undeva in spatiu si timp, ceea ce rezulta este o structura circulara, mulata pe un timp el insusi circular, in care trecut, prezent si viitor se intervertesc la nesfarsit intr-un ametitor carusel, intr-un halucinant cadril al personajelor cu dublurile lor identice. Nu acest schelet impresioneaza insa, ci palpitul viu al tesuturilor care-1 invelesc. Aceeasi luxurianta si debordanta imaginatie a realului potential da trup si consistenta unor himerice "lumi" fictive, care de care mai stranie si mai mirifica - universuri integrale, organizate coerent, fiecare dupa o riguroasa logica interioara, fie aceasta si non-mimetica, universuri insa virtuale, iluzorii, perisabile, pe care "Puterea" vrajitoreasca a unui memorabil personaj feminin, Mela, le scoate instantaneu, prin simpla inchidere a pleoapelor, din rezerva inepuizabila a increatului: abis in care toate vor recadea pana la urma, rand pe rand, trimise inapoi in nefiinta de clipirea unei alte, mdefirubile, pleoape, ramanand insa inefabil suspendate in ambivalenta ambigua a fictiunii. Este aici implicat, in aceasta nesecata proliferare si in aceasta indestructibOa precaritate a imaginarului, un sens de metafictiune mai complex si mai subtil decat cel declarat "pe fata" in text, unde apelul unei viitorimi atotputernice tehnologic la aparent neajutorata "Putere" plasmuitoare a unei prigonite vrajitoare transilvane din secolul al XVII-lea (aceasta fiind identitatea "de baza" a numitei Mela) vrea sa pledeze pentru ideea de bun-simt ca "nici tehnica, prin urmare, nu intrece posibilitatile creierului omenesc, ale unui simplu individ". Oricata subtilitate speculativa ar putea stimula ca metafictiune, ca subtext, Divertisment pentru vrajitoare ramane insa un roman incantator in primul rand prin priza directa ca fictiune, ca text.
Text din care "discatastrofa" nu lipseste (plecata imprudent de-acasa, Mela nu-si asistase tatal, un batran alchimist transilvan, la "Marea Opera" a transmutarii plumbului in aur, din ordinul subit al unui senior feudal, stapan al locului, astfel incat, la intoarcere, isi gaseste parintii morti si casa arsa din temelii, din porunca aceluiasi crunt baron), nu lipseste "infrangerea", nici "suferinta" (repetatele misiuni si salturi in timp o dedubleaza si-o despart mereu de Cril, perechea-i arhetipala): "umbra acestora este chiar necesara pentru ca bucuria salvarii si-a izbavirii sa apara", cum zicea Tolkien; "bucurie eucatastrofica" ce apare in final, si anume nu in ipostaza de "sense of wonder", precum in science-fiction, ci ca sfasietoare "senzatie de pierdere", ca lancinant "sense of loss", cum se intampla mai frecvent si mai specific mfantasy:
"Era tarziu, larma incetase si doar cateva becuri mai luminau aleea, in dreapta si in stanga careia se insiruiau baracile improvizate. Cerul era spuzit de stele, dar ea nu vedea nimic si lacrimile-i curgeau fara incetare si-n locul inimii avea o rana cu care stia ca nu se poate trai. incet, cu bratele atarnand din umeri ca niste poveri ale altuia, strabatu aleea pustie care o scoase la malul Muresului langa vechiul pod. Podul de pe Mures Se prabusi in iarba si toate stelele cerului se desprinsera, cazura vuind si-i strivira trupul sub munti scaparatori."
Un personaj memorabil, spuneam, aceasta Mela din Divertisment pentru vrajitoare, de fapt exemplarul cel mai reusit dintr-o intreaga serie, dintr-o veritabila "rasa" de femei - enigmatice, vaporoase, mai mult tacute, scaldate diafan in farmecul si misterul feminitatii, nimbate de o vaga sugestie tragica ori melancolica - la care Vladimir Colin, cu o sigura intuitie estetica, revine in repetate randuri, pentru a incerca mereu alte versiuni. Pentru a incerca, de fapt, o data si inca o data, o sigura si garantata sursa de "sense of loss", despre care inca Edgar Allan Poe stia, la 1848, precum ca "moartea unei femei frumoase e, fara indoiala, cel mai poetic subiect din lume".
E>intr-o speta inrudita cu Mela este si Or-alda, vestala "gerla" de pe Venus,care, in mini-romanul Babei (1978, 150 pagini), reuseste, printr-o quasi-vrajitoreasca "stiinta alba", sa contracareze halucinatiile malefice provocate si dirijate de un tipic "savant infernal", Seat Mor, salvandu-se astfel impreuna cu camarazii-i de peripetii pe terifianta dar fictiva planeta penitenciara Babei: Idomar av olg su Saro, asasin profesionist de pe Marte, membru in "Nobila Ghilda a Asasinilor", Ralt Moga, poet de pe Terra, caruia Or-alda ii reda, gratie "stiintei" sale, pe Aria - iubita moarta. Caruselul personajelor si al ipostazelor lor temporale este la fel de ametitor ca in Divertisment pentru vrajitoare, la fel de opulenta si de debordanta ramane imaginatia concretului virtual care confera halucinatiilor consistenta de universuri palpabile, nu ramane mai prejos nici agilitatea combinativa si speculativa a scriitorului, care jongleaza cum ii place cu liniile de asteptare ale cititorului, derutandu-le si intorcandu-le pe dos dintr-o simpla atingere de bagheta. Babei este, neindoielnic, o excelenta piesa de fantasy (excelenta adeverita printr-o traducere aparuta in Franta, in 1982, iar mai inainte - prin doua premii, unul autohton si altul international: Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pe 1978 si Premiul "Europa" la categoria "roman", obtinut in mai 1980, la cel de al V-lea Congres European de Science Fiction, EUROCON, desfasurat la Stresa, in Italia).
"Exotismul personajelor si stranietatea misterioasa a actiunilor in care acestea se afla angajate nu ne mai surprind, fac parte din specificul autorului" -constata Mircea Oprita in Anticipatia romaneasca (1994). "Radacinile motivelor dezvoltate in Babei se intind in urma, prin schita Sub alte stele, pana la sugestiile neepuizate din A zecea lume. Ca si acolo, protagonistii vin din toate punctele cardinale ale sistemului solar // spre a satisface inconstient viciul rafinat al decrepitului savant Seat Mor, tiran sadic cu apetit pentru suferinta umana exacerbata. Splendida ipostaziere moderna a geniului malefic, Seat Mor construieste si el lumi fictive, dar de o consistenta ce le face temporar prelungiri plauzibile ale realului. Regizat cu abilitate perversa, spectacolul iluziilor simuleaza perfect viata, inseland astfel simturile celor supusi unui soi original de extorcare psihica. insasi interzisa planeta Babei, penitenciar de lux si loc de sinistra tortura morala rezervara "epavelor" asupra carora experimenteaza Seat Mor, nu e altceva decat inventie aburoasa, fara acoperire in realitatea materiala a lucrurilor. In concretetea reprezentarii sale mentale, aduce totusi victimele in situatia de furnizori ai starilor paroxistice de care se intereseaza tortionarul lor. // Alegoria - inclusiv cea politica, decelabila in generalitatea cuprinzatoare a celei morale - e impecabil construita, din date si imagini care se retin. Apreciind frumusetea romanului, Anton Cosma ii reprosa totusi "finalul cu transformarea din interior a fictiunii in realitate, prin simplul act de vointa al personajelor fictive", solutie care ar atenua "forta de impact a utopiei existentiale continute de carte asupra cititorului". Judecand in abstract, lucrurile chiar asa stau. insa rezolvarea din Babei face parte dintr-un set de conventii de natura fantastica, pentru care Colin si-a pregatit cititorii prin povestiri si prin romanele publicate anterior. Ceea ce se pierde, la el, pe linia credibilitatii "stiintifice" e compensat prin suplete poetica si printr-o apreciabila capacitate imaginativa, neinhibata de piedici marunte. Ca si in Divertisment pentru vrajitoare, halucinatiile personajelor modeleaza universuri vii, de o captivanta ciudatenie, mereu deschise surprizei. Scena acestor romane e un spatiu aflat in permanenta miscare si transformare, cu decorurile manuite "la vedere". Dar simplitatea aparenta a jocului ascunde secretele de executie ale unei jonglerii de mare clasa."

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Vladimir Colin

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Vladimir Colin



Vladimir Colin - ca scriitor de science fiction

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text