Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Zahei Orbul (fragment) de Vasile VOICULESCU (Povestire)

 

Partea a III-a

(Ratacirile - LimanuL)



Si orbul, intolit iar cu hainele facute de Pantera, lua drumul catre dealuri Si ajunse astfel povarnagiu.

A deprins usor mestesugul. invata fara gres sa se miste de la tocitorile insirate in curte, vase largi de lemn unde fermentau prunele, pina la sandramaua velnitei, la cotlonul cu cazanul de arama sub care ardea neintrerupt focul. Dupa citeva zile facea treaba singur. Iesea, umplea hirdaul cu zeama spumoasa si intepatoare de borhot si-n loc sa-l ia in paringa cu altcineva, il ridica in brate ca pe un cofaiel si-l ducea tinta la alambic unde-l rasturna. Punea capacul, il lipea de jur-im-prejur cu mamaliga si pornea, cum se zice, cazanul. incerca apa din tevier, vasul prin care trec de se racoresc tevile si o schimba cind se incalzea prea mult.

Taia butuci cu fierastraul, potrivea focul si astepta.

Apoi se aseza in spate, si se atinea la ciuciurele prin care curgea tuica in curgator, un fel de bota mare de lemn. Aici incerca mereu rachiul, cu bardacute, stringea de o parte fruntea, de alta poscedea. Cind ajungea aproape la apa chioara, oprea cazanul. Adica potolea focul, ridica incet capacul si descarca; scotea borhotul fiert si-l arunca afara intr-o groapa, la porci. Si o lua de la capat. Asa zi-noapte, toata toamna si iama, caci nu mai era alta povarna in sat si lumea isi aducea aici prunele, bostina si drojdiile de vin sa Ie prefaca.

Orbul se dovedi astfel nepretuit. Atit numai, daca nu s-ar fi imbatat. Dar si beat isi vedea de treburi, sa fi avut doar cineva grija sa-I scoale la soroacele schimbarilor. Pentru asta se rinduiau copiii.

Zahei trecu toata vremea in povarna. N-avu nici ragaz, nici prilej sa simta vreo innoire, sa dea o rasuflare fiintei Iui. Din inabuseala si ostenelile ocnei intrase de-a dreptul cu nasul in aburii tari de spirt si-n ameteala velnitei.




Viscolul ori lapovita de afara, gerul vrajmas, nu-i dadeau ghes cu nimic. E drept ca femeia, multumita, avea cite-o vorba buna, il ingrijea din ale mincarii - bautura si-o lua cu voie de la el - fara sa mai astepte. Dar el, omul viu si traitor, tot in impietrire si in intunecare zacea. Nu scotea un cuvint, chiar prididit cu rachiu. Din cind in cind se adunau rude de-ale gospodinei sa guste tuica, veneau sateni cu borhotul la fabricat si incercau sa intre in vorba cu el. Nu era chip. Oamenii se multumeau sa se uite cum se joaca cu hirdaiele si butucii. in primavara s-a sfirsit si cu povarna. Orbul, scapat de cazan, a inceput sa stea pe afara, in soare si vint. Nu mai avea treaba potrivita pentru el si colinda posomorit ograda.

Mirosea a flori de zarzar si prun. Pe urma prinse a creste umbra pomilor o data cu frunzele. Pielea Iui se destepta ca dintr-un somn adinc. in auz ii zumzuira albine, ii ciripira pasari.

Oamenii ieseau la munci, la arat, la semanat, hauind Copiii plecau cu vitele la pascut si se intorceau seara mirosind a iarba cruda



El raminea pe loc cu gainile care cotcodaceau pina-i impuiau urechile. Femeia il ingaduia. Prea se dovedise bun si muncitor, cit zece argati. La toamna avea sa-i vie iar rindul sa plateasca cu virf si indesat in povarna sederea de acum.

De altminteri, nu cerea nimic decit rachiu, care i se da cu portia. L-au pus, spre marea lui multumire, la ghilit pinza pe marginea unei girle din apropiere. Cufundat in apa, spala, freca, batea trimbele de pietre si le intindea, ajutat de tincii satului, la soare. Acolo, amintirile prinsera iar a licari in el, si-l mai imblinzira. Suferea acum in preajma lui copiii, mingiia ciinii, punea capcane de prins peste. Lumina, miresmele, adierile calde scormoneau in el fara incetare, ca intr-o huma din care sa incolteasca vechile seminte. Somnul, afara, in noptile slobode, sub pomii din gradina il intrema. Dimineata in zori se ducea la girla, se scalda si se tinea tot timpul curat.

Vedeau toti cum se schimba si gaseau de cuviinta ca trebuie pastrat, nu numai din mila, ci si de interes. Era un noroc pentru gospodarie: afara de buhaiala pricinuita de betie, se indreptase iar. Nu mai era barbatul chipes de altadata. ii cazuse parul, dintii i se stirbisera, obrajii ii atirnau ofiliti. Dar era tot drept, inalt si voinic sa fringa fierul in miini. Avenit si paznicul acasa in concediu si s-a sfatuit cu nevasta-sa sa-l opreasca acolo cu orice chip. Cel mai nimerit era sa-l insoare: gospodina avea o sora vadana, cu nitica avere, ce se cerea chivernisita. Se cuvenea pentru asta barbat harnic si linistit. Zahei era nu se putea mai potrivit.

Cind i s-a pomenit de insuratoare, o unda de amintire tisnita din fund i-a adus deodata dinainte pe Costea bulgarul, pe Mita, dragostea din gradina lui Lagradora si l-a cutremurat launtric tot. Dar n-a aratat nimic Aramas neclintit.

- Nu ma-nsor! a spus scurt. intii trebuie sa-mi gasesc vederile si sa ispravesc cu rafuielile. Si vechile rivne cu arzimea lor dupa vedere se scornira in el nebune.

Gazdele nu s-au lasat. L-au ispitit, l-au silit cu blindete, cu fagaduieli sa se destainuiasca. El a trebuii, macar cit de putin, sa povesteasca despre patania lui si mai ales despre legamin-tul ce facuse sa ajunga la schitul Derventului.

- Unde se afla asta? il intrebara ei. -Linga Silistra

Acum se schimbase socoteala si era usor de mers acolo. Razboiul cel mare ne adusese zestre de singe- Cadrilaterul. Puteai trece, pe la Calarasi, Dunarea in voie, fara nici o opreliste, nu mai trebuia pasaport.

Dar cine sa-l duca? S-a hotarit sa-l poarte chiar vadana, viitoarea nevasta, pe socoteala ei, care, mai mult, vrea sa-l ia acasa, sa traiasca impreuna inainte de cununie. Dar Zahei s-a scuturat ca de friguri si n-a primit. S-a oprit insa de la bautura si tutun Si asta singur de la el.

Nici caruta, nici trenul nu l-au scos din mutenie. Tot drumul n-a pus farima de mincare, nici strop de apa in gura. Mergea grav, adincit, concentrat in el, ca la impartasanie. Cind a ajuns pe malul Dunarii, la Calarasi, si a tras in piept boarea de apa navalnica, Zahei a oftat puternic si si-a facut o cruce. Bacul i-a trecut dincolo. Tot timpul cit a plutit, plecat peste marginea vasului, a tinut mina in apele care-l crescusera, sa i-o mingiie. Nu s-a oprit nicaieri La Dervent au ajuns seara. Cerul inflacarat ardea de soarele ce asfintea in aburii baltilor, intr-o liniste si o singuratate de pustiu. S-au invirtit, au bijbiit: manastirea nicaieri. in locul ei jale si prapad. Focul marilor batalii bintuise tarmul pirjolind si razind totul.

Pe locul bisericii si al chiliilor, intr-o vraiste sinistra de cimp ars, o movila inalta de moloz si caramizi, sub care pierise ingropata crucea tamaduitoare. Nici tipenie de popa ori calugar Nici urma de om. S-au ridicat doar citeva pasari salbatice, care i-au privit banuitoare. Orbul, linga muierea care aprindea luminari, a plins, s-a batut cu capul de ruinele peste mormanul carora cazuse, a asteptat linistit, o noapte, doua, zadarnic N-a tisnit macar o singura scinteie, din rundul orbeniei lui. Nimic. Se sfirsise. Dupa trei zile de crincena zbataie a fugit, gonit de foame si mai ales de setea dupa rachiu si tutun.

Miscata de deznadejdea lui, femeia i-a marturisit cinstit ca, cu ochi sau fara, ei ii este totuna, si se multumea cu el asa cum se gaseste. Numai sa se intoarca degraba acasa. Zahei n-a spus nimic. S-a lasat dus inapoi de mina ca un copil.

Cind au ajuns Ia malul fluviului era dimineata. Pieptii undelor umflate albeau cu sclipiri de rasarit in ei. Tragea un vint usor din larg, cu iz umed si racoros de ierburi inflorite prin ostroave, invristat cu miros de peste si catran cu care se calfatuiau luntrile insirate pe tarm.

Zahei a cerut sa-l scoata ceva mai departe si mai la deal de vadul unde se incarcau calatorii, ca sa se spele. Acolo a cercat intii si a intrebat apa cu piciorul, apoi repede si-a zvirlit straiele de pe el si s-a aruncat ca un nebun drept in valuri. insotitoarea nu si-a dat bine seama ce face. Pe urma s-a spaimintat si a inceput sa strige uitindu-se cu groaza dupa el, cum se duce la vale si se scufunda. Au alergat barcagiii, pescarii, pontonierii. Zahei nu se mai vedea. Toti credeau ca s-a inecat si nu stiau incotro sa sara, ca sa-l caute. Femeia se bocea. Dupa citava vreme, capul orbului se ivi, dincolo de un sfert bun al Dunarii, pe sub noianele careia isi spintecase carare ca un morun urias. Apoi incepu sa calce apa, s-o bata si s-o taie cind voiniceste, cind marinareste, aci pluta sau pe spate, aci intr-o dunga. Privitorii cascau gura si se minunau. De cind isi pierduse vederile, orbul isi gasea acum intiia desfatare si nu se mai satura. Se azvirlise in adincuri cu gindul ca daca nu va mai putea sa le biruie, mai bine sa se inece. Era incercarea cea mare la care tinuse sa se supuie, inainte de a mai primi viata, acum cind prapadise si ultima nadejde de vindecare.

Si iata ca apele credincioase nu-l uitasera: il primesc bucuroase ca pe fatul lor, il spala bine de pacate, il leagana in bratele lor puternice si-l mingiie, in loc sa-l inghita ca pe un nemernic, inotatorul auzea cum ele ii dau iar gust si indemn la viata.

Zahei, ajuns la jumatatea fluviului, abia se mai zarea. De acolo inainte, el nu se mai lasa, ca intr-o joaca, pe sforul curentului, ci incepu sa lupte impotriva, rasuflind larg, cu capul cind in unde, cind smucit afara, dupa aer, improscind din gura suroaiele de apa ce prindea in fiecare afundare.

Vreo citiva pescari se luara cu barcile dupa el, purtindu-i mereu si hainele dincolo, unde Zahei iesise biruitor.

- N-au vrut apele sa mor, spuse el linistit. Si ceru mincare.



Oamenii, plini de admiratie, i-au dat de toate. El s-a rugat sa-l duca pina la Braila, cu o barca, si sa-l lase acolo. S-au invoit pe o nimica toata si a doua zi seara punea piciorul pe cheiul mult rivnit. De acum el cirmui femeia care-l purta de mina pe meleagurile unde-si vinturase toata copilaria si tineretea lui sturloibate. Pentru noapte a dibuit un cotlon in malul cu iarba, unde a dormit imparateste cu plescaitul apelor cintindu-i in ureche. A doua zi a pomit in cautarea lui Stavarache care-l orbise. Dar marginile Brailei fusesera si ele devastate si arse de rusi in retragere. N-a mai gasit nici urma de han si de grec. Orbul a injurat si s-a potolit. A facut apoi cu ocoluri un fel de pelerinaj pe ulitele batute odinioara la vechile localuri unde chefuise. Afla nu-maidecit pe Nac Varza-Acra, vestitul hangiu si contrabandist, unde se minca cel mai vestit ghiveci de morun si se bea Odobesti adevarat, in tejgheaua caruia el varsase pe vremuri, la betie, sumedenie de bani.

Astuia ii mersese bine si dupa razboi, cladise acareturi noi si-si largise negustoria. Nae, cum il vazu il cunoscu, cine putea sa-l uite, si se bucura cu glas inalt.

Auzise povestea orbului si-l asteptase - zicea el - sa se iveasca de pe o zi pe alta, macar asa orb. Cum putuse sa paraseasca atit amar de vreme Braila lor scumpa?

Zahei n-a vorbit multe. ii era sete. S-a asezat la masa si a cerut rachiu. S-au adunat repede -ca mustele - cunoscuti si necunoscuti, chemati de circiumar, ademeniti de pleasca unei betii pe gratis inconjurat de prieteni, acolo, in Braila lui de odinioara, atins de suflul tineretii la care se intorcea parca, orbul prinse limba.

- Ma, spunea el aprins, comandind alt rind, - ma, dupa Dervent n-am stiut ce sa ma fac. Ziceam asa, sa ma omor. Dar pe urma m-am gindit sa ma sfatuiesc cu mama mea Dunarea. Si m-am zvirlit in apele cu care am stat de vorba.

- Si ce ti-au spus? il indemnau la spovedanie ascultatorii bucurosi sa se lungeasca cheful.

- Sa nu fiu prost, sa ma pui pe trai, ca de-aia mi s-a dat. Nae, mai ada ma, ce dracu! ca acum ma duc jos si vin cu butoiul in brate. Mai, voi sa nu credeti ca eu uit ceva, adaoga el. Am scos din cap Derventul si pe Stavarache. Mai mi-a ramas unul (si se gindea la LagradorA). Dar ocna o port cu mine, oriunde m-as duce. Si nu mi-o umpli tu, ma Varza-Acra, cu tot vinul si rachiul din pivnitile tale.

Si-a inclestat apoi falcile sa nu mai vorbeasca. S-a incins un chiolhan cu lautari pina ce muierea care platea din porunca lui Zahei a ispravit toti banii si a inceput a plinge.

La socoteala, peste ce cheltuise, orbul a mai ramas dator circiumarului o groaza de parale. S-a fagaduit sa i se raspunza neintirziat. Lumea s-a risipit, el s-a culcat in pravalie jos. Tirziu, cind s-a trezit, n-a vrut sa auda de jalaniile femeii. l-a poruncit numai sa-l duca la Dunare. Acolo s-a scaldat, a inotat indelung, pina s-a racorit si s-a dezmeticit bine si a pornit iar in oras, in cautarea vechilor legaturi si cunostinte. insotitoarea il asculta cirmind cind la dreapta, cind la stinga, pina in Ulita Fetelor, ulita tractirelor, care, ca prin minune, ramasese neatinsa. Aici Zahei a tras drept la casa unde lucra odinioara Brindusa, care avusese mare cirlig la el - pentru care altadata facuse in fiecare saptamina batai de se cutremura mahalaua. Si astiia ii priise razboiul. Se chivernisise bine si acum, ajunsa patroana, ea tinea salonul cu fete, rascumparat de Ia batrina Mita Lacherda in schimbul intretinerii pina la moarte. Pentru asta, pe tata o mutase ca pe o cinstita pensionara intr-o odaie din fund si o ingrijea ca pe o mama.



Brindusa l-a cunoscut numaidecit si l-a primit cu dragoste. Orbul n-a vazut ce basordina i-a iesit inainte, in locul capritei de atunci. Ei i-a marturisit ca a ramas fara letcaie si i-a cerut cu imprumut macar atit cit ii trebuie insotitoarei de cheltuiala sa ajunga inapoi acasa. Acolo face rost de bani si se intoarce sa plateasca datoria si sa-l ia si pe el.

Impresionabila si sentimentala, ca mai toate de teapa ei, ea a scos si i-a dat fara sa se codeasca. Muierea a luat banii si dusa a fost: nu s-a mai intors. Nici Zahei n-o astepta.

Deocamdata l-a oprit Brindusa la ea. in concurenta dintre bordeie, codoasele pizmase trimiteau seara fel de fel de derbedei sa-i tulbure salonul, sa-i sperie fetele si sa-i alunge clientii. Craiul ei de acum, Gioni, un filfizon sclivisit, cioflingar ahtiat numai dupa haine si cravate frumoase, nu indraznea sa se ia la bataie cu ei. Cum se-nnopta el o stergea si se afunda prin cir-ciumi si cafenele, unde toca la bautura si carti banii smulsi prostituatei cind cu mingiieri, cind cu amenintari. Zahei pica tocmai bine. Ea planui sa-l aciuieze un fel de paznic al casei, de care batausii sa nu mai indrazneasca sa se apropie. Cu cit o rod haimanalele innadite de Gioni, zicind c-o apara, ea intretine pe Zahei. il stia neinfricat si mai cu seama voinic sa puie jos douazeci deodata. Mardeiasii batrini il mai tineau inca minte. invoiala se incheie repede.

- Am sa te pun cu mama Mita impreuna. Linistita si indatoritoare, ea o sa te ajute la spalat, la mincare si o sa va tineti amindoi de urit. Odaia e incapatoare iti asez un pat.

- N-am nevoie, ma culc pe jos, se multumi orbul.

- Ziua toata esti liber, urma ea, ciuntindu-i o portie din hrana. Poti sa muncesti in port, ori sa dai ajutor cuiva Ia carat. Scoti o mincare, un ban de bautura si tutun. Seara te intorci si stai in curte sau, pe vremea rea, intr-un colt, pe sala salonului, pina seara tirziu, cind se potolesc musterii si se astimpara scandalagiii. Ti-oi da ceva sa maninci si intri la culcare. Te scoli a doua zi cind poftesti.

El a primit si a intrat de indata in slujba. Fetele l-au zarit doar. Stapina le-a oprit sa stea de vorba cu el Se gindea la Zahei cel de demult si-i era teama sa nu-i scoata una, doua din minti. intiia noapte de caraula a trecut linistita.

Orbul, condus chiar de Brindusa, a pipait zidul pina la camaruta Mitei Lacherda, unde intra la culcare.

Batrina n-a zis nimic. Dar dupa un ceas, el, bijbiind usa, se napusti afara. Nu putuse suferi mai mult izul ce imprastia, desi ascunse, anume parti ale trupului Mitii, miros oarecum asemanator in rau, dar mult mai tare, cu al pestelui de Ia care isi tragea porecla. A doua zi, gazda l-a gasit trintit peste niste scinduri smulse din zaplaz. Si orbul n-a vrut sa mai auda de tovarasia cu peze-venghea pensionata.

- Sa-mi dai pe cineva care sa ma poarte pina la Dunare, ceru el Brindusii. Cum inchizi tu localul, eu plec acolo si ma culc in loziile de pe mal. Am gasit un covru unde sa dorm.

- Dar cine o sa stea de tine sa-si piarza noptile ca sa te duca? Asta-i o corvoada

- Stai ca n-ai inteles. Mie mi-e de-ajuns sa-mi arate calea o singura data. Pe urma ajung singur.

- Bine, se linisti ocrotitoarea, dar la iarna? Ce te faci?

- La iama, ramin in sala unde ma asezi tu, sau trec in salonul gol. Si-mi fac somnul acolo, hotari simplu Zahei.



Femeia clipi repede din ochi de citeva ori, dar nu spuse nimic. Se uita in casa. Fetele dormeau obosite. Ea incuie salonul, se gati frumos, isi lua umbreluta si porni chiar ea cu Zahei, pe care-l plimba ca pe o sperietoare prin fata celorlalte localuri rivale. Omul mergea incet, calcind cu zabava de-a lungul caselor si ulucelor, pe ulita dreapta ce scotea drept in cheiurile fluviului. in drum, pretinse calauzei sa se opreasca la toate circiumile ca sa invete locurile si la fiecare ceru sa-i faca cinste. Brindusii ii convenea; il recomanda pentru munci si in acelasi timp da sfoara ca l-a luat paznic si inveghea astfel pe cei care ar fi avut gust s-o mai siciie

Asa a trecut Zahei vara toata, leganindu-se intre strejaria la fete si hoinareala pe cheiurile si prin mahalalele Brailei. Ajunsese acum iar sa-l stie toti, cu toate tabieturile lui. Dimineata dormea intr-o coliba de rachita, cladita de niste prieteni intr-un cot al Dunarii. Catre prinz intra in apa ca un bivol si se scalda pina-l gonea foamea. Atunci pornea la pescarii. Acolo cei mai multi il cunosteau din tinerete. Zvirlisera impreuna navoadele, pusesera cirlige, trecusera pe ascuns marfuri fara vama, si-i dau sa manince Era peste berechet. Unii il luau cu ei in lotca sa tie plasile sau il puneau sa visleasca la parime, asa ca sa zica si el ca ajuta la ceva. Cind era de tras vreo barca grea la edec, il asezau totdeauna la mijloc si-l privegheau sa nu puie cumva piciorul gresit si sa se duca de-a rostogolul in apa.

Dar orbul, cu simtul lui fara gres, tinea pasul in pasii celorlalti tovarasi insiruiti de-a lungul malului, cu miinile pe odgonul intins, care, cu vibratiile lui, ii da instiintari despre incotro trebuie sa se miste.

Astea cind se intimpla sa nu fie beat. Caci altfel, dupa ce minca pe apucate, pleca de colinda circiumile unde se inhaita cu toti cheflii, care-i dau sa bea si de mila si de petrecere.

Orbul facea prinsori ca poate sa dea de dusca, dintr-odata, ocaua de basamac, ori de cine stie ce alta bautura tare; sau poate sa toarne in el, pe-ndelete ca intr-un butoi, o vadra, doua de vin. Casca-gura se stringeau, privitorii se inghesuiau si cheful se incingea spre marele interes al cir-ciumarilor care nu stiau cum sa-l ademeneasca pe orb si sa-l tina mai la indemina pentru indemn si alisveris.

In asemenea imprejurari slujba la Brindusa se ducea dracului. Doua-trei nopti, Zahei nu mai da pe acolo, cind venea nu mai era bun de nimic, dormea clocindu-si bautura. in vremea asta i s-a intimplat ceva, de care el ca de obicei n-a tinut seama. De citiva ani zacea pe strazile orasului o fiinta ciudata, un fel de femeie, strasnic de inalta, slaba si uscata, schelet imbracat in rochii vechi de matasuri scumpe, demodate si caraghioase din cale-afara, care afir-nau de pe oasele ei desirate ca niste bete de sperietoare. in chipul cu pielea de pergament masliniu si capul turtit tare pe laturi ca de curca, impins inainte de nasul lung, clontos, sub care se ascundea gura strimta cit o impunsatura de cutit, se deschideau sub toca de crep violet si flori de pai de aceeasi culoare, ce-i veneau pina pe frunte, doi ochi splendizi, doua mari agate negre, cu albusul enorm si pupile largi aproape cit irisul intreg, ochi necontenit deschisi, ficsi, neclipitori.

O cunosteau toti; nimeni nu ridea de ea. 1 se spunea "Madam Sughit", din pricina unui spasm nebun, sfisietor ce-i apuca in anume imprejurari pintecele, zgiltiindu-i fara mila schelaria de ciolane investmintate. Marinarii o mai botezasera "Fregata", fiindca isi arbora la piept, pe poale in spate, pe laturi, de coada palariutii tot soiul de volane, horbote, panglici si esarfe, ca niste stegulete de toate culorile, asemenea unei corabii impopotonate pentru sarbatoare.

Dar numele popular in mahala era Gargauna. Ea iesea la anumite ceasuri, de obicei la prinz, colinda serioasa podul, cerceta cheiurile, uitindu-se cu mare bagare de seama la toti barbatii pe care-i intilnea. Citeodata se lua dupa unul si-l petrecea citiva pasi. Apoi se-ntorcea la altii muteste. Ochii ei insa nu se odihneau pina nu-i amanuntea pe toti. Pe urma pierea. Astia erau gargaunii ei. Nu facea nici un rau, lumea nu se supara, o lasa in pace.

Povestea ii era intunecata. De neam foarte bun, fata unui bogat armator grec, crescuta in pen-sioane, se imbolnavise - dupa versiunea familiei, pe la saisprezece ani - de o langoare grea, necunoscuta, zacuse vreme indelungata, se sculase cu creierii turburati, mintile ravasite, nezdravene pentru toata viata ei si cu sughitul acela ingrozitor. La inceput nebunia fiind furioasa, a trebuit sa fie tinuta zeci de ani prin ospiciile din strainatate. Imbatrinise pe acolo Dupa moartea tatalui, neamurile, frati si surori, au adus-o in tara. Acum smintenia se domolise. Se schimbase intr-o biinda aiurare: pretindea ca avusese in tinerete o dragoste, din care se nascuse un baiat. Dar parintii i-l rapira si-l dasera unor straini. Amantul, prins noaptea in odaia ei, fusese ucis linga ea, pus intr-un sac, legat cu un bolovan greu si zvirlit, dupa obiceiul turcilor razbunatori, in Dunare.

Pe acest copil al ei il cauta ea acum, batind ulitele si cheiurile, virindu-si chipul de aratare cu ochi de agata neagra in fetele tuturor trecatorilor. Familia, bucuroasa sa-i manince averea pusa sub tutela, o ingaduia sa iasa din casa ca sa-si satisfaca mania asta nevinovata.

Dar gura lumii vorbea altfel! Gargauna in adevar ar fi avut chiar ca scolarita un ibovnic si nascuse un prunc pe care parintii furiosi i-l lepadasera, cu citeva fisicuri de napoleoni, unor oameni saraci din preajma orasului. Boala nebunei fusese frigurile lahuziei, inrautatita de durerea despartirii de copilas si de barbatul iubit. Asta s-ar fi petrecut de mult, or fi de atunci patruzeci si rnai bine de ani. Gargauna ar avea acum peste saizeci, desi nu i se putea da nici o virsta. incremenise ca o mumie imbalsamata in durere, aceeasi de cind se ivise in oras, cu acelasi par negru lipit de timple, aceeasi dinti albi si neclintiti din loc, aceeasi uscaciune de scoaba dreapta si inalta. Vremea, dupa ce o zdrobise, trecea pe linga ea fara s-o atinga. Cu umbrela in miinile inmanusate in mitene de atica neagra, pasind incet, ca o mare actrita intr-o tragica, muta severitate, ea facea de ani si ani ocolul din centru si cheiuri pina-n mahalale, ispitind, intrebind chipurile ce-o intimpinau in drum Obosita, se intorcea acasa, o cladire mare, mostenirea ei de Ia parinti, in care se asezase si stapinea un frate. I se lasase si ei o odaie, in care se incuia. Nu deschidea decit slugii ce-i aducea mincare.

La citeva saptamini dupa sosirea lui Zahei, Gargauna il zari in port si incremeni. De emotie o podidi napraznicul sughit. Adunindu-si mintile, ea se stapini sa nu se apropie, ca sa nu-l sperie. Se multumi sa-l urmareasca pina la pescarii unde-l privi indelung cum maninca. isi dete seama ca e orb. Se intoarse acasa intunecata si sughita pina noaptea tirziu.

A doua zi il cauta dinadins. El n-o simtea. Asa ca ii putu cerceta in voie chipul, mersul, statura, descifrindu-i trasaturile, studiindu-i miscarile, pina in cele mai mici amanuntimi, de aproape, de departe. il astepta si de data asta sa-si ispraveasca mincarea, cu auzul atintit la glasul lui Zahei, care vorbea cu prietenii. Vocea grava, asezata, cu timbru profund de bronz, o rascoli pina-n adincuri. Toate ii aminteau de iubinil ei.



Era el: voinicia lui, frumusetea lui, roase de saracie, durere si nenorociri Dar era de-ajuns sa inchida ochii si sa-i deschida apoi repede, mai inainte ca amanuntele ce-l uriteau si-l injoseau pe orb, sa i-l strice, pentru ca sa-i stea citeva clipe in fata, aidoma, Andronie, iubitul ei de odinioara si de totdeauna. Glasul mai ales ii cinta in suflet. Daca nu l-ar fi vazut mort, ar fi jurat ca este el imbatrinit Orbul era asadar copilul ei, copilul lor.

Nebuna isi urma cercetarile cu intelepciune. ii lua urmele cum traieste, unde bea, unde doarme. A aflat cine este, cum il cheama Despre parintii lui nu stia nimeni nimic. Apoi, cu mare bagare de seama, s-a apropiat de el, la o cotitura cind orbul bijbiia incurcat. L-a ajutat sa-si gaseasca drumul si l-a insotit pina la Dunare. De aici incolo il pindea in fiecare zi si-i iesea inainte, il intreba de sanatate, il purta de mina, ii aducea tigari, ii da de baut. Orbul se lasa imblinzit de bunatatea si ingrijirile ei I-a daruit haine, incaltaminte si bani, pe care el ii primea bucuros. A trecut insa mult pina ce el i-a destainuit cite ceva, prea putin, din viata, mai ales din copilaria lui, spre care ea-l abatea necontenit.

Nu-si mai amintea nimic despre parinti, niste pescari saraci, cum aflase mai apoi, de prin Ostroavele Brailei, morti cind el abia sta copacel. il adunase, din copaita unde dormea, vecinii milostivi si mincase pe la usi streine.

- Cine te-a facut mare? il intreba ea.

- Dunarea, raspunse el scurt.

- Dar ti-au fost oare parinti adevarati pescarii aceia, intreba Gargauna tremurind

- Pai ce puteau sa-mi fie? grai Zahei cu glasul lui de bronz adinc. Adica, ce sa zic, nu stiu, se indrepta el singur.

Femeia abia isi stapini sughitul.

- Mai tirziu, vecinii nu ti-au spus nimic despre ei, despre d-ta? N-ai fost cumva de gasit, copil lepadat?

Omul se incrunta. Nu stia unde vrea sa ajunga ocrotitoarea si prinse sa-i fie lehamite.

- Cocoana! lepadat-nelepadat, nu ma mai intreba ca nu-ti mai raspund. Si amuti, Nerabdari-le, toanele astea, violentele ca si toata firea nabadaioasa, numai vointa si incapatinare, vitejia cu care calca sihoaiele Dunarii, o umpleau pe biata femeie de incredintare. Tot asa cu nepasatoare vitejie isi pierduse si Andronie al ei viata.

Dar pe el, copilul ei orb, de care Gargauna nu se mai indoia, trebuia sa-l scape. Cu mare sfiala il intreba tirziu daca n-ar vrea sa se mute la ea. Ar avea o odaie pe seama lui Se intomna. Era timpul sa se gindeasca la un adapost pentru iarna.

Orbul se saturase de salonul Brindusii. Culcusurile de ierburi de pe malul fluviului se risipeau de vinturile asprite nu i-ar fi stricat o odaie isi intreba narile indreptate cu tot dinadinsul spre femeie: asta cel putin nu mirosea urit.

- Bine, se invoi el, sovaitor, dar plec si ma intorc cind vreau

Gargauna se inapoie fericita si istorisi cu naivitate fratelui sau cum isi gasise copilul, pe care vrea sa-l recunoasca, sa-l aduca si sa-l lase mostenitor peste toata averea ei. El i-a suris blind si i-a incuviintat toate aiurelile. I-a spus numai ca asta e treaba de advocati si judecatori. Pina seara consiliul de familie era strins, trei medici constatau o noua criza de nebunie acuta si pe Gargauna furioasa, pusa in camasa de forta, a inghitit-o, fara s-o zareasca cineva, ospiciul Sutu din Bucuresti.



Braila nu si-a mai vazut Fregata fluturindu-si steguletele pe cheiuri.

Orbul s-a sinchisit si mai putin ca soarta protivnica ii inchisese fara zgomot mica portita de scapare ce-i deschisese o nebuna! Viata lui nu se oprea la nimicuri de-astea: se arcuia peste ele, catre altceva, mai departe? mai sus? sau mai jos? Nu-i pasa cita vreme nu-si aflase vederile. Pina atunci avea la indemina betia. in toamna orbul si-a descoperit, in sfirsit, adevaratul lui mestesug: bagatul butiilor cu vin si rachiu in pivnitele circiumarilor. Nu e lucru usor sa minuiesti butoaie si antale pline cu sute de vedre fiecare, sa le dai jos din carutele unde sosesc incarcate din podgorii, sa le cobori binisor si sa Ie asezi in beciuri, fara sa le rastorni, ori sa strivesti pe cineva.

Zahei, cu puterea lui nazdravana, le biruia si le facea ascultatoare ca pe niste dihanii inhamate. Pentru treaba asta n-avea nevoie de ochi. Carul tras de boi era adus cu fundul pina-n gaura pivnitei. De el se sprijinea o scara groasa - unsa cu sapun ca sa alunece - sau mai multe innadite cap la cap dupa adincimea bascei, scari care mergeau pe girlici in jos pina-n beci. in vasul incercuit in odgoane tari si-ntors cu fundul spre pivnita, se proptea Zahei, care-i facea vint din spate cu smucituri scurte si-l mina spre capul scarii proptita de car. indata ce butoiul se inclina putin si scapata in jos pe talpicile scarii, oamenii incepeau sa strige hooo hooo Orbul apuca in miinile lui capatiiele funiilor cu care era infasurat vasul, il oprea si incepea sa-l struneasca din odgoane, slobozindu-l incetul cu incetul pe scari in jos, dupa voie si dupa cum ii spuneau ajutoarele de pe laturi $i-l ducea asa, ca pe un cal in ham, pina ce butoiul ori zacatoarea atingea nisipul pivnitei, unde se opreau singure. Atunci il dau jos si pe Zahei din car, il coborau in beci ca sa impinga vasul pina la locul hotarit si sa-l ridice pe capatiie.

Treaba asta cu care altii se cazneau o jumatate de zi, cerind plata mare si cinste imbelsugata, el o facea intr-un ceas, cu o usurinta si o indeminare de care se dusese vestea.

II chemau circiumarii de pretutindeni. Dupa isprava urmau betii mari, chefuri crincene.

Iemele era mai slobod si-si aducea aminte de salonul Brindusii, unde nu-i placea. Pezeven-ghea, pe drept suparata, il lasa flamind si aproape il alunga: cu somnul lui greu si sforaiturile ca de viscol o incurca Atunci cadea pe capul hangiilor care-l culcau prin grajduri, in podurile cu fin; asta cind mai puteau sa-l scoale de jos si sa-l scoata din pravalie. Altfel il lasau sa zaca acolo in picioarele musteriilor. in toamnele urmatoare, podgorenii care vindeau vinurile in oras trimeteau intii de-l aduceau la crame, sa le urce butile in care, ca apoi sa coboare cu el impreuna la Braila, unde tot el le capa-tuia prin pivnite. $i nu-l mai lasau din mina. il luau apoi sus la poverne sa le fabrice toata iama tuica si drojdia. Alt lung prilej de bautura neintrerupta, ceas de ceas, bardacuta cu bardacuta.

Asa s-a descumpanit viata orbului, ani si ani in sir, nu le-a tinut socoteala, intre primaveri si veri petrecute la Braila, cu scalda in Dunare si betii la pescarii, si intre toamne si ierni scurse pe nestiute intre cazanele fierbinti ale velnitelor si capul tot mai turlacit de aburii rachielor.

Se dezlantuise din fundurile lui oarbe iarasi omul salbatec al tineretelor lui sturlabate; vechiul pagin, pe care citva timp nenorocirile si ocna izbutisera sa-l biruie si sa-l lege acolo in adinc.

Dragile meleaguri dunarene, cu vinturile lor umede, puternicele ape cu suierul adinc, jocul inotului voinic care necontenit il intinerea, hrana cu peste gustos, bauturile tari, dezmatul chefurilor, toate imprejurarile si ambianta locurilor si oamenilor unde se-ntorsese si poposise, ii rascolisera drojdiile si pusesera la loc stihia lor nebuna, fiara nedomesticita de odinioara, care-l sta-pinise ca un demon.

Atit numai ca insul nou din el, care capatase amara cumintenie a orbeniei, nu fusese rapus. Sta la o parte, intr-un colt din fiinta lui, se uita la cestalalt si astepta. Poate din pricina lui, orbul nu mai bea cu nabadai, nu mai facea scandaluri. Se imbata potolit, se culca apoi linistit si dormea supus ca in ocna.

Din cind in cind visa pe Boieru, ori pe Minza, indemnindu-l de bine. Se scula atunci mihnit, ofta si cel dintii pahar il varsa pe jos pe podele pentru sufletele lor. Se punea apoi serios pe bautura. De altceva nici nu mai avea grija. Umbla in zdrente, pina se indura cineva sa-i zvirle o haina care nu-l incapea, niste pantaloni ce-i veneau doar la genunchi. Minca ici-colo, dormea de pripas, umbla ratacit

Cea din urma zvicnire de interes ce mai veghease in el si l-ar mai fi putut scoate din impotmolirea asta, razbunarea impotriva lui Lagradora, se stinse si ea

Niste sateni din partea locului, sositi cu poame de vinzare si trasi la hanul lui Varza-Acra, l-au cunoscut si i-au povestit sfirsitul grecului. Trecuse peste mosie rascoalele, pe stapin l-au tras in teapa si conacul l-au facut scrum. Vestea l-a naruit mai mult ca zece betii. Si s-a ticalosit mai rau. Dar peste noapte cum se zvircolea tulburat, i s-a aratat in vis Costea bulgarul care i-a spus atit:

- Ma frate, sa multumesti lui Dumnezeu ca n-ai varsat singe de om Si a pierit. Orbul s-a gindit o vreme la vorbele visate. Pe urma le-a uitat.

Trecusera ani multi peste el fara sa-l doboare. Ajunsese insa de nerecunoscut.

Umbla aproape gol. Se umflase afara din cale, parind mai tauros, chelise, dintii i se clatinau, burduful burtii ii atima strins zadarnic de o curea pacatoasa peste camasa sfisiata si imbatrinit, matofit, zvirlit afara din vreme, se tavalea din dealurile podgoriilor pina-n sesul Brailei in toate mocirlele de vin si rachiu ale povemelor si circiumarilor.

Noroc ca nu-l lovise nici o boala. Carnea si oasele lui ca otelul rabdau inca nebuniile neostenite la care le supunea fara mila.

Odata la o povarna lumea adunata povestea despre minunile savirsite de un popa sfint din-tr-un sat de departe. Se dusese vestea si multi auzisera. Se infatisa chiar un patimas, ridicat din-tr-o dambla grea si tamaduit prin puterea rugaciunilor popii.

Orbul asculta cu gura cascata. Deodata se aprinse in el si zbucni dorul dupa minunea vederilor capatate, rivna vietii lui pina iesise din ocna. Trinti hirdaul, zvirli capacul si fara sa mai intrebe, striga rastit:

- Sa ma duceti numaidecit acolo

Din clipa aceea n-a mai pus rachiu, nici tutun in gura. Si nu s-a mai putut face nimic cu el. Insul cumintit dinlauntrul lui, care asteptase intr-un ungher al beznei imputite de bautura, iesi, dete brinci nebunului ce pusese stapinire pe cirma si-i zvirli afara. intr-o clipa Zahei se-ntoarse la sufletul cu care intrase in ocna.

Era intiia minune si nu cea mai mica.

A doua zi, cu un baiat de mina, orbul porni peste sapte coame de muncele, la Popa Fulga din satul Cervoiului.



Partea a IV-a

In satul Cervoiului



Ca mai toate satele cu obirsia in vechime, Cervoiul zacuse amar de vreme departe de lume, pitit intr-o hobaie, razna mult din drumul mare. Patru rinduri de dealuri curmezise, cu grebenele intinse spre munte, se pusesera propta intre el si caile bintuite de urgiile mari ale tarii.

Dar o data cu potolirea veacului, cele citeva familii ce-l alcatuiau isi lasau salasul neguros si ieseau "la linie". Adica se stramutara grabnic si cu totul din cotlonul la adapostul caruia pindi-sera, jos, in lumina luncilor grase, de-a lungul soselei nationale, unde rasuflara.

Numai in citiva ani, cu bastinasii care se puitara peste masura si cu veneticii de adaos, catunul de odinioara ajunse o mindra asezare. Vechea vatra se paragini, uitata. Doar la zile mari, citeva babe si mosnegi mai urcau la bisericuta ramasa sus intre muchiile din cale afara departate, unde se patrundea din ce in ce mai anevoie, printre ripile napadite vara de tiharii, iama de zapezi.

Curind sosi popa cu carte. Asta, ingrozit de cita osteneala si ce primejdii intimpina - odata fusese gata sa-l manince lupii -, chema poporenii. Si cum era inclinat spre pilde le vorbi in til-curi, cam asa:

- Fiilor, voi umblati ca neoamenii, cu buricul tiris.

Oamenii se crucira, uitindu-se nedumeriti unul la pintecul celuilalt. Popa ii privea si zimbea.

- Nu asta, urma el Se cheama ca voi ati iesit de mult din maica voastra care a fost padurea, dar nu v-ati despartit deplin de ea Amai ramas acolo o bucatica, de care stati legati si acum

- Care c aia, parinte? indrazni unul

- Biserica, fiilor. Taiati buricul lung care va tine ca pe niste prunci atirnati de ea. Hai sa facem aici lacas sfint pe potriva noastra.

-Asa e, parinte, se luminara ascultatorii si se invoira.

La indemnul lui, poporenii isi ridicara biserica la indemina. Si cu asta se rupse si cel din urma fiiisor care lega pe ccrvoieni de matca. Peste stravechea obirsic padurea isi intoarse repede viata ei la loc. in linistea atotcuprinzatoare, bordeiele putrezite se facura iar tarina unde isi in-fipsera radacinile fagii, la care cerbii coborau din nou iarna sa le roaza poalele.

Si noua comuna isi vazu inainte de treburi Al doilea preot, dupa moartea celui batrin, nemultumit numai cu slujba de popa, isi strinse enoriasii si le spuse:

- Fratilor, omul nu are numai trup si suflet. Dupa cuvintele Sfintului Apostol Pavel, avem si duh, adica minte. Se cuvine dar sa ne ingrijim si de ea. Copiii nostri trebuie sa deprinda carte. Nu cine stie cita; dupa nevoile de-aici.

Oamenii ascultau bucurosi de vestea noua.

- Haide sa facem scoala, urma preotul. Si pina s-o invrednici statul sa ne-o cladeasca, o deschidem in casa mea; v-o dau cu chirie mica, si am sa dascalesc chiar eu.

Astfel, al doilea popa inalta cervoienilor scoala si le fu intiiul invatator. Al treilea la sir n-a mai spus nici fiilor, nici fratilor. Astrins satul si le-a strigat: - Ma baieti, ascultati-ma si luati-va dupa mine. Ca eu va duc de-a dreptul la spor si la trai bun. Cine-i destept si se tine de mine, n-are sa se caiasca.

Si popa Fulga gospodari comuna cu mina tare, timp de treizeci de ani, si o tiri prin toate virte-jurile politicii. Rind pe rind, liberal, taranist, legionar, filfiise barba-i galbena, steag in furtunile tuturor alegerilor. infiintase banca, durase obste, alcatuise cooperativa. Om de flacari si otel, falnic si frumos tare, toate ispitele tintisera in el. II bintuisera mai ales trei mari patimi: setea de avere, femeile si dragostea de cai. intr-un iures neintrerupt strinsese namet de bani. Agonisise mosie, zidise acareturi. Dupa pilda lui si cu el o data, comuna se luase la intrecere. Gospodarii se imbogateau, cuprindeau pamint, cladeau case boieresti, praseau vite de soi, lacomeau la femei streine.

Cind punea popa ochii lui de haiduc in femeia aleasa, fata ori muierea nu mai scapa. Ca vrabia tintita de hultan, se facea mica, incepea sa tremure, pierdea mintile Cinstite ori desuchia-te, toate mureau dupa el. Ibovnicile se faleau cu pacatele savirsite. Spuneau ca atingerile cu popa le sfintesc. E drept, preoteasa, o femeiusca firava, nu-i daruise prunci. in schimb satul era plin de copii leiti lui. La urma patima de cai le birui pe toate celelalte. Daca-i placea unul, nu se lasa pina nu-l cumpara si, daca se putea, pina nu-l fura.

- Un sfert din singe imi arde a hotie, spunea el, rizind, tovarasilor. Noroc ca mi s-a ales numai asupra cailor Altfel, cine stie ce tilhar de drumul mare m-as fi facut, adaoga scuturindu-si barba.

Pentru asta popa isi tesuse retele de ciraci si ajutoare in care prindea armasarul ochit. Trecut prin zeci de miini, ascuns, schimbat, masluit, telegarul rasarea in grajdul Sfintiei sale, care cum se satura de el, il trecea mai departe, in bilciuri, altora. intr-un rind, niste pagubasi mai isteti prinsera itele, ghibacira gazdele, il urmarira si cind aproape sa-l prinza, popa la aman isi aduse aminte de vechea bisericuta dosita in codri. intr-o clipa a sarit pe armasar, a cotit dupa sat si s-a facut nevazut in valea Cervoiului Cui sa-i treaca prin gind ca vita era gazduita acum in altarul stravechi, cu conovatul legat de pristol? De acum incolo popa n-a avut pentru furtisaguri o alta mai buna ascunzatoare, nebanuita chiar si de cei mai apropiati tovarasi. O manga grozava mincata de ape, cu surpaturi uriase improspatate in fiecare an, tainuia crapatura pe unde se patrundea in albia vaii.




Chiar din gura, firul potecii se taia rupt de viituri. Mai sus, naclait de dudaie, fagasul se-ncur-ca in alunecusuri, se ascundea in izvoare nescurse, se-afunda in bahne de trestie, adevarate serparii unde misunau jivine, serpi de apa cu urechi solzite, salamandrite negre patate cu galben, broaste testoase, sopirle agere si gusteri auriti. Aici puiau vulpile si lupii indragisera meleagurile, semanate cu gramajoare de oase albe, ramasite din ospetele lor. Oamenii nu mai aveau nici un interes sa strabata sihla lasata in voia ei si copiii cu vitele se fereau. in al cincizeci si unulea an al vietii, cu alaiul asta de avere, femei si cai dupa el, popa Fulga, sosit in buza celui de-al doilea razboi, se scula cu indirjire impotriva stapinirii. Zile si nopti, baieti cu par unduios dat pe spate au vegheat la capetele satului, pistoale au clantanit pe deasupra caselor, pina ce popa, impreuna cu alti vreo zece, legati butuc, umflati in bristi, au luat calea Bucurestilor.

Dupa citeva luni, preotul s-a intors acasa pocait. Pe urma o boala mocnita in el s-a aprins, si omul a zacut dus, cu aiureli pe care nu le pricepea nimeni. Vorbea mereu de un cal, poruncea slugilor sa plece sa-l dezlege, sa-i duca apa si ovaz. Si se zbatea aprig, bisguind intruna despre un pristol pingarit

Tirziu, din zacere s-a sculat alt om. Un sfint senin, cu chip uscat si prelung, cu barba senina pina-n briu, si cotonog de amindoua picioarele.

Sta intreg si-n toata firea pina la sale, cu mintile limpezi si duhul ascutit ca si mai inainte. Dar moale, flescait, neputincios de la mijloc in jos, de unde coapsele sfrijite si pulpele uscate atirnau ca doua lemne nefolositoare.

Dupa asta napastele s-au tinut lant. Dar pe el nu l-au mai atins. Trecea strein de lumea asta, afundat in rugaciuni, cu gindul numai in cer. Ochii ramasi tot focosi nu se mai dezlipeau de pe icoane. Cainta doar mai scurma in el genuni de deznadejde, din care se ridica iar cu voinicie.

Veneau unii sa-i spuie ca la banca se descoperisera neorinduieli mari. Altii ca obstea intra in dandanale de puscarie. Ca la cooperativa nu se mai pot acoperi lipsurile si furturile Popa a raspuns de toate pagubele cu averea lui, pe care incurcaturile, procesele, cautarea cu doftorii adusi de preoteasa, i-a facut-o scurt timp puzderii

S-a mihnit putin cind a auzit ca s-a numit preot nou, teolog in locul lui. Dar s-a bucurat pentru sat. intr-un singur an din grozavul popa a ramas un slabanog sarac si dosadit, de mila satenilor Dar el astepta neclintit ingerul care sa-l zvirle in apele tamaduitoare ca pe paraliticul evangheliei.

- Ce se alege de noi, parinte? se caina preoteasa, mutindu-l de pe un capatii pe altul.

- S-alege ce e bun, ii zimbea popa.

- Ne-a luat si livada

- Nu-i nimic, raspundea el, bine ca ne-a ramas casa.

- Dar o sa ne-o ia si pe asta. Ce ne mai ramine? se spaiminta ea

- Ne ramine Dumnezeu, o linistea preotul. in sfirsit durerile din sale scazura si bolnavul putu sa se tirasca de-a busilea prin odaie, sprijinit in miini ca pruncii, cu picioarele tepene, lungite dupa el.

- Poate s-o milostivi Sfintul sa ma ridic si copacel, glumea el.

Dar Sfintul nu s-a indurat si popa, uitat de toti, a ramas ologit pe totdeauna.

Doftorii, dupa ce au vorbit, unii de-o boala veche cu uscarea maduvei spinarii, altii de lovituri tari peste sale, l-au parasit si ei.

Popa isi stramutase insa toate gindurile in alta parte. Puterile lui, prihanite pina atunci, incepura sa se adune din madularele pacatoase. Le simtea cum se ridica din picioarele alergatoare spre riu, din coapsele indragite de cai, din pintecul pingarit de bautura si muieri, cum se subtiaza, se limpezesc si se stramuta intr-un loc din gindurile lui smerite, n-ar sti sa spuie unde, in frunte, la rascrucea ochilor sau in inima? Puterile lui sau ale altuia? Oricum, nu era el stapin pe ele. Ci dimpotriva, le osebea uneori afara, atirnind peste el, gata sa-l cuprinda sau nu, dupa voia lor. Cum le putuse el odinioara cirmui spre rau? Acum ardea sa se-nvredniceasca de ele. Se opintea sa le innoade si se ruga sa se salasluiasca in pacatosul lui suflet.

Preoteasa nu se dumirea. Oamenii dibuiau ceva necunoscut, dincolo de ei. Si lumea incepu sa vie, ca la un izvor. intii pentru un sfat, ori la un indemn. Apoi pentru o rugaciune, la un necaz. Preotul cazut in jilt, cu picioarele de lut nemiscate sub giubea, lasa patrafirul pe crestetul plecat, deschidea Evanghelia si citea, desfacea ceaslovul si spunea molitva. Necajitul pleca imbunat. Unii scapau de betesuguri. Citiva se tamaduira: cei cu duca-se pe pustii mai ales. Cu fiecare din ei popa, smerit, sporea in duh si se inmultea in suflet, agonisind mereu putere, nepasator de razboiul care talazuia pretutindeni. Si zvonul se latea.

Atunci sosi la popa Zahei orbul.

Un om de patruzeci de ani, voinic cit un taur, cu capul mare chel si gogonat ca un bolovan, cu pieptul si pintecul otova de sub grumaz si pina-n vintre in chipul unui boloboc sprijinit pe bulamacele coapselor. Ochii bobosati alburii ca de piatra se clinteau. Si in ciocanul nasului tevile narilor se deschideau ruginite de tutun. Sub ele niste fire tepoase, mustatile, ca la peste.

Hamal de-a lungul tuturor schelelor pina ingheta Dunarea, salahor apoi pe la binalele oraselor, se imbatase in toate circiumile, cintase, uriase, se batuse, pina ce, dupa un chef strasnic, se trezise orb. Bause spirt otravit.

De atunci alergase zadarnic de la spitale la babe, de la vraci la biserici sa-si capete vederile. Cind orbul a nimerit dus de mina la popa, slabanogul sta afara pe prispa si se sorea. La picioarele lui, atirnind gheata in vipiile arsitei, fu calauzit orbul, care cazu si se lovi cu fruntea de turloaile uscate.

- Ce te-aduce, Samsoane, il agrai preotul, privindu-i statura de urias.

- Ma cheama Zahei, parinte, si sint un orb pacatos. Am venit sa-mi dai vederile. Si isi apasa berbecul fruntii in labele nesimtitoare.

- Pai ti le-am luat eu, ca sa le ceri de la mine? il cerca popa.

- Mi le-a luat Dumnezeu, se-nvoi orbul.

- Roaga-te Lui, urma preotul, ca voia e numai la El.

- Si harul la Sfintia ta, starui netulburat patimasul.

- Bine, se invoi popa. isi trecu patrafirul, lua molitvelnicul, se pleca, puse dreapta pe crestetul ratacitorului si ceti plingind, o lunga rugaciune. Plinse si orbul. Apoi se potolira amindoi.

- Mai culca-te putin, ii fi ostenit, il indemna duhovnicul.

Streinul se supuse ascultator ca un dine. Nu se departa, ci se intinse chiar acolo, sub calciie-le batrinului, de-a lungul prispei, si adormi indata. Horeai indelung, se smuci in somn, gemu si se trezi.

- Vrei ceva? il intreba popa. Piine? Apa?

- Nimic. Numai sa-mi mai citesti. De mult n-am mai vazut lumina in somn

- Acum ai vazut-o?

- Am visat-o, facu grav orbul.

- Ce-ai visat?

- Ca vaz

Popa, insufletit, ii citi iar in crestet. Lacramile udara capul orbului, care incovoiat sufla din ce in ce mai greu.

- incep sa zaresc, racni el deodata ca un nebun Popa cutremurat isi ridica dreapta

- Iar mi se intuneca, tipa el. Nu lua mina de pe mine, parinte N-o lua, zbiera din rasputeri orbul. Pune-o la loc.

Preotul, clatinat, cobori palma, o rezema de teasta golasa, si se afunda iar intr-o fierbinte ruga. Sub el orbul plingea domol.

- Cu fiecare lacrima mi se topeste un fir negru de orbenie, spunea el popii. Parinte, nu ma lasa.

- Cum? il intreba cu spaima preotul.

-Asa ca printr-o cirpa prubuluiesc fata pamintului. Ici e ceva, ca o piatra, ori o buturuga.

Si dibui spre scaunelul paraliticului pe care preoteasa stase dupa ce adusese mincare.

Popa nu mai simtea nici spaima, nici uimire. Cufundat intr-o bulboana de mila si dragoste, scapase cartea. Se ruga acum cu vorbele lui, bijbiia cuvinte, alcatuia stihuri, brodea cereri de indurare ce mergeau drept in inima cerului.

Cu mina preotului pe cap, orbul porni sa se miste si se ridica.

- Parinte, vorbi el aprins, te ghicesc asa ca printr-o picla neagra. Uite aici e prispa, si dibui marginea aici e umarul Sfintiei tale, si-i mingiie rasa. Mina popii se plimba o data cu capul orbului, trasa incotro se misca el, parca lipita de crestetul lui. ingrozit, popa izbuti sa si-o smulga. Omul intepeni. Orbise iar. Nu mai stia incotro sa se miste si deznadajduit se prabusi.

Astfel, de sase ori de la amiaza pina-n noapte, preotul cufundat in rugaciuni, cu mina pe capul lui Zahei, il aducea pina la pragul vederii. Si tot de-atitea ori il scapa iar indarat in beznele orbeniei, unde luneca daca-si ridica palma de pe crestetul lui.

Pe urma multe zile de-a rindul incercara minunea, care nu se deschise si ramase numai in mugur. Pina ce se resemnara si popa si patimas, multumindu-se cu atit: din cind in cind popa sa deschiza orbului zarile atingindu-i capul. Ii da astfel citeva naluciri de lumina prin care lumea i se nazarea neguroasa vedenie.

Pentru asta Zahei ramase oplosit in curtea popii, unde umbla acum nestinjenit. Facea citeva treburi grele, cara lemne, scotea apa. isi mesterise cu ajutorul slabanogului o unealta cu care isi cerceta drumul. in virtul toiagului cu care batuse pin-atunci paminrul si vazduhul a legat o rotita de fier, pe care batul aluneca neintrerupt, cobora in gropi, se proptea in piedici, se ridica la po-vimisuri si da astfel veste cu citiva pasi mai inainte despre ce-l intimpina. La nevoie inalta toiagul si cerceta cu el ca si mai inainte vazduhul, in fata si pe de laturi.

Popa de pe prispa il privea cu smerenie. A fost apoi bucurie mare intiia noapte cind orbul lua pe slabanog si-l purta pe brate in casa. A fost destul sa-si rezeme preotul mina de timpla lui, ca Zahei sa mearga fara sovaire de-a lungul salilor, prin usi, drept la patul popii. Dar, dupa ce-si lasa povara, nu mai indrazni sa se clinteasca. Nu stia incotro sa apuce. L-a scos preoteasa de mina. De-atunci popa mereu se gindea la picioarele lui Zahei, la care adaoga ochii sai. intr-o zi orbul se caznea si nu nimerea sa culeaga niste mere scuturate pe jos de vint. Popa de pe prispa il urmarea cu mila si se mihnea. Deodata il chema, il rindui sa se intoarca spre el cu spatele si sa se plece incet. Cind ii veni bine, popa isi incolaci bratele de grumazul lui Zahei, i se salta in circa si-i porunci sa porneasca inapoi la treaba. Orbul astepta o clipa, sovai.

- Pune-mi mina-n cap, sopti popii, ca te tin eu.

Si incopciindu-si bratele la spate, facu din ele o chinga sub sezutul paraliticului, care isi slobozi o mina si i-o lipi pe crestet.

- Acuma imi vine abia ca un iz de lumina. Adaoga si o rugaciune, parinte.

Preotul psalmi tare: "Si toate valurile Tale peste mine au trecut. Toti m-au parasit si lumina ochilor, nici aceasta nu mai este cu mine Scoala, Doamne"

- Acum dibuiesc ca printr-o sita deasa.

- Poti sa-ti dezlegi un brat, eu ma tin numai cu o mina, il indemna popa.

Si Zahei merse de culese cu popa in spate. Uimiti ca doi copii, nu se mai saturau de bucuria noutatii. Orbul intra in grajd, cu mina popii ca o lipitoare in crestet, aduse vacii apa, rindui lemne, colinda curtea.

- Hai, ispraveste, c-ai ostenit, il certa popa, rob in spatele zdrahonului.

- Da de unde! Daca ai sti? Sfintia ta mi-esti aripa, nu sarcina, marturisi el, potrivindu-se sa lase povara pe prispa.

Atit i-a fost orbului, ca sa nascoceasca altceva. Si-a adus aminte cum urca in spate cu stiva de caramizi pe schelele binalelor si a rugat pe preoteasca sa aduca un lemnar. Dupa aratarile lui Zahei, acesta, dintr-o seindura cu o scobitura mai mare in marginea din fata, pe masura salelor orbului, si cu doua mai mici pe laturi, a alcatuit un fel de scaun, la capete cu doua chingi cu care orbul se incingea peste mijloc. Cind a fost gata, popa s-a tirit si, ajutat de orb, s-a asezat in scau-nasul de rezematoarc. Zahei s-a lasat in jos cu spinarea la buza prispei pina l-a ajuns paraliticul de i-a cuprins gitul cu bratele. Orbul si-a incataramat chinga si s-a ridicat. Slabanogul, cu miinile slobode, sedea acum intr-un jilt cu spata, in a carui adincitura intrau salele orbului. Capul popii se sprijinea pe umarul tovarasului, barba i se revarsa pe grumazul de taur, iar picioarele rezemate in celelalte doua scobituri ieseau de o parte si de alta ale subtioarelor orbului.

- Parca as fi un mitropolit pe care-l duce la groapa, glumi popa.

-As! esti un voinic calare Niste zabale in gura mea, un friu in mina Sfintiei tale si ajungem pina la Rusalim, spuse grav orbul.

Din ziua aceea popa avu picioare si Zahei ochi. Se miscau acum peste tot, dar in taina, cind nu-i vedea nimeni, ca sa nu stie lumea. Pina si de preoteasa se fereau. Dar umbletul lor era numai o rugaciune si o slava lui Dumnezeu.

Orbul pretindea ca zareste din ce in ce mai bine. Popa nu-si da seama lamurit, daca in adevar este vederea orbului care, oricit, il cirmuieste? sau sint indreptarile ce-i da el din spate, mici semne fara voie, nebanuite tremuraturi ale degetelor, pe care orbul le-ar pricepe ca pe o limba vorbita picioarelor. Cum graia tot el altadata numai din pinteni armasarului de sub el? Caci de cum i se cobora din circa, zarile orbului se stingeau si omul cadea in aceeasi adinca orbenie de la inceput.

Intr-o dimineata, Zahei cu calaretul in sa, zburda si necheza.



- Tin-te bine, parinte, ca alerg si intru cu Sfintia ta in altar De cind n-ai mai calcat acolo?

- Ce faci? tipa dureros popa, ca si cind l-ar fi izbit cu ceva. Si dintr-un colt intunecat al mintii tisni, arzindu-l, o amintire.

La inceputul rebeliunii tocmai ascunsese in altarul vechii bisericute un armasar nepretuit. Cum uitase de-atunci si pina-n clipa de fata? Ce s-o fi facut vita? Va fi descoperit-o careva? Din-tr-o smucitura cirmi pe Zahei in fundul gradinii, printr-o opintire uriasa a vointei il cirmui peste sosea la manga Cervoiului si il strecura pe deschizatura strimta, spre bisericuta parasita.

Orbul pasea cu chibzuinta, linistit, fara toiag, doar cu bratele intinse inainte si ochii in pamint. Fierbinti, miinile popii ii cuprindeau ca o scufa capul si se coborau spre timple.

- Vezi ceva? il intreba uneori gifiind popa, ca si cind el s-ar fi luptat cu drumul si povara.

- Dibuiesc ceva, parinte.

- Ce?

- Niste pareti verzi. -Si jos?

- Mijeste smirc si se svircoleste poteca. inaintau greu pe serpuisul vaii. Locurile se mai schimbasera, dar popa le cunostea bine. Totdeauna fusese bahna. Acum insa, de multele ploi, apa mustea mai pretutindeni. Calaretul trebuia necontenit sa-si mustruluiasca bidiviul "Stai", "La dreapta", "Apara-te, vine hatis", "Dai in trestii"

Dupa grele ceasuri de cazna si osteneala, in picioare, de-a busilea, cu alunecari, cu cazaturi, iesira in vechea siliste, napadita de copaci. Bisericuta pustie albea insa neclintita, in mijloc. Se soldise numai putin din pricina cutremurelor, o data cu pamintul cutremurat de sub ea. Pentru popa turla ei zbucni deodata din negrul padurii ca stilpul de lumina ce povatuise pe Moise in pustietati. Crezu ca moare de nesatul nerabdarii, pina intra si patrunse in altar. Aici in fata sfintei mese zacea un morman de piele amestecata cu oase. Un lant atirna inca de vertebrele unui git de cal.

Popa, de-ar fi putut, s-ar fi coborit sa care cu gura lui os de os afara isi puse sufletul tot pe pristol, alaturi de potirul gol si de un evanghelier vechi cu scoarte de alama Plinse si se ruga indelung. Apoi se spovedi cu umilinta orbului de toate ticalosiile, isi marturisi pacatele si purcesera sa curete lacasul de pingarire. il maturara, il spalara, indreptara crucea strimbata, pusera la loc icoanele surpate, proptira catapeteasma povirnita intr-o rina. Pina sa sfirseasca ii apuca noaptea.

Hotarira intr-un singur gind sa miie acolo. Nu aveau merinde.

- Cu atit mai bine. Ajunam, zise popa, si slujim vecernia.

Dar biserica se intunecase. Padurea o innopta si mai tare. Luminari nu aveau. Dibuira ici colo, dar trebuira sa se astimpere Sedeau acum, doi orbi napustiti in bezna si plinsera amin-doi in tinda pe lespezile reci. Orbul isi scoase saua si culca pe popa. Dar nici unul nu se odihni. Se zvircolira si tainuira pina la ziua.

A doua zi popa desfacu o lacra din altar si gasi citeva odajdii putrede, care se facura praf in miinile lui. Cauta in strana din dreapta, gasi citeva bucoavne mucede, mincate de cari si de ciuperci Si nu se incumeta sa slujeasca asa cum rivnea. incaleca si plecara acasa.



Aici s-a pregatit pentru toate cele de trebuinta. Si-a strins odajdii, a luat vin si prescuri, a adunat cartile, a pus in traista luminari, tamiie si chibrituri, alaturi de merinde. Si in zorii sim-betei apucara calea Cervoiului si se furisara nevazuti prin crapaturile mangei, in inima vaii.

Strabatura aceleasi pustietati, trecura mostistea, biruira nenumarate piedici si sosira tocmai bine sa slujeasca utrenia.

De cind nu mai rasunase glas de slava aici?

Pe ferestrele sparte zburau speriati porumbeii salbatici, ce gungurisera nesuparati pin-atunci.

Citeva tarce tulburate ii cicalira.

Ciori curioase se ridicara de pe acoperis. Singurele pasarile slavisera in tot acest rastimp pe Domnul, impreuna cu rindunelele ce se iteau neastimparate in golul boltii.

Pe urma dichisira pina seara biserica.

Era o cladire de piatra ctitorita prin al cincisprezecilea veac de un cocon domnesc fugar, care scapase de vrajmasi in cotlonul Cervoiului. Mesteri dalmatini o lucrasera ca pe un giuvaer, cu inalt sart bizantin, arcuita pe stilpi de gresie inflorata. Acum sta sihastra, adincita in mihnirea ei singuratica. Si o invaluia o melancolie salbateca. Ploaia prelinsa pe sub stresinile putrezite punea in ochii sfintilor siroaie de lacrimi curse pina-n pavele. Mucegaiul le mincase chipurile ajunse acum cu barbile verzi, pe tencuiala cu pete de naruiala. Sub capriorii cascati de umezeala, liliecii si rindunelele isi facuse cuiburi. Si gunoiul lor gros minjea lacasul. In pronaos o spartura din acoperis raspundea chiar pe tavan, in pieptul Pantocratorului, din care ploile curgeau ca dintr-o rana.

Popa isi aminti de cristelnita pentru botezuri, in care isi adapase caii furati, si o gasi in pridvor. Era un cazan mare si greu de bronz curat, adus din Italia. Vasul se inalta pe un picior zvelt, in jurul caruia sc-ncolacea, de jos, un sarpe mestesugit sa ajunga sus la buze, unde, dupa ce alcatuia doua toarte, inalta capul odinioara incrustat in ochi cu nestemate, sa priveasca deasupra apei. Pe fata din afara a vasului, doua icoane ciocanite de-a dreptul in bronz, cite una sub fiecare toarta, talmaceau intelesul. In cea dintii Moise inalta sarpele de arama spinzurat pe o stinghie si toti citi ridicau ochii la el se vindecau. in cealalta, Christos zvircolit se rasucea la fel pe crucea sub care se deschideau gropile mortilor inviati. Popa pricepu semnele si le deslusi cu vorbe aprinse orbului. Zahei, ingenuncheat, isi bijbii sarutul pe ele.

Preotul isi aminti cum odinioara, cind intra cu caii, gasea porumbeii insirati pe marginea vasului, oglindindu-se in apa neclintita si gungurindu-si imaginilor rasfrinte Alta data, speriata, tisnise afara o caprioara. Atunci nu se intrebase ce cauta salbaticiunea in lacasul Domnului. Acum se gindea ca, fugarita de lup, gasise scapare acolo. Ca si el

Zahei tiri cristelnita si o potrivi sub tavanul spart, asa ca apa patrunsa prin rana Pantocratorului sa curga jos in cazan

Seara au ajunat. A doua zi, Dumineca, preotul a savirsit plingind infricosatele taine ale liturghiei Cind a junghiat prescura inchipuind trupul mielului, a simtit durerea chiar in sufletul sau inainte de iesirea cu sfintele daruri, popa a cadit cu de-amanuntul toate colturile, scuturind clopoteii tremurati ai cadelnitii. Si iata ca dintr-o gaura, de sub talpa altarului, a iesit un sarpe. Jivina a inaltat capul vioi, s-a bucurat de clinchetele argintii, s-a tirit afara si a stat asa pina la sfirsit

Preotul nu se mai minuna de nimic.



- Ne trimite Dumnezeu si alti poporeni, in lipsa oamenilor, dumiri el pe Zahei. Sa-l primim si pe acesta cu dragoste.

De-atunci, ori de cite ori urcau, nu lipseau sa-i aduca intr-o sticluta putin lapte dulce, pe care-l varsau intr-un blid asezat linga cristelnita.

Sarpele, la auzul clopoteilor de la cadelnita, iesea, se strecura indraznet pina la vas, limpea cu limbuta lui sfirtecata. De citeva ori s-a infasurat pe piciorul cazanului si s-a ridicat aidoma celui de arama pina deasupra apei in care isi oglindea gura galbena. Popa il blagoslovea ca pe un crestin si-i zvirlea cite o bucatica de anafura pe care o mincau furnicile.

Ani de-a rindul cil tinea vremea buna, din primavara pina-n iarna alba, popa, calare pe Zahei, urca macar o data pe saptamina, sa slujeasca in pustietatea Cervoiului. Ramineau uneori zile multe acolo, spre marea ingrijorare a preotesei, care n-a indraznit sa-i intrebe, necum sa-i spioneze ori sa-i urmareasca.

Suiau numai in psalmi si cintare, cu mina tamaduitoare incremenita pe capul orbului.

Acolo, dupa slujba, sfatuiau in liniste, ca doi pustnici.

- Cum vezi tu, ma Zahei, il ispitea popa a mia oara, doar o afla taina.

- Stii parinte, raspundea acesta; adulmec cum adulmeca copoiul urmele vinatului. E si asta un soi de vedere. Ma slujesc nu cu privirea ci de un fel de miros ascuns al ochilor. Urmez izul luminos ramas pe urma ochilor Sfintiei tale care alearga departe, inaintea picioarelor mele Dar afla ca am mai vazut o data, se destainui el.

- Cum? il intreba popa.

- Dupa ce am iesit de prin spitale, m-a cules un staroste de cersetori si m-a asezat la pragul unui biserici. imi da si mie un sfert din ce adunam.

- Pai cum stia?

-Avea prepusii lui acolo, care ne privegheau. Intr-un rind s-a iscat cearta mare intre ei si alt precupet de milogi. Noi, impartiti in doua tabere, ne-am luat la bataie pentru ei. Atunci m-a pocnit un schiop cu cirja peste moalele capului de-am cazut jos in clipa aia am vazut o lumina mare care mi-a bucurat nespus ochii N-a tinut mult, pina a trecut cutremurul izbiturii. Dar sa fi putut as fi sarutat lemnul care m-a luminat macar si numai atit.

Alta data pe orb il bintuiau ginduri streine.

- Nu cumva parinte, noi amindoi alcatuim fiara cea cu doua capete a apocalipsului? Si se infiora

- Nu, il indrepta popa, tu le-ncurci, Zahei. Fiara aceea arc un singur cap si sapte coarne pe el Noi nu aveam la un loc, pe ceste doua devie ale noastre, decit patru urechi lungi si nici un fir de minte dedesubt. Asa ca dinspre partea asta tu sa nu duci nici o grija.

Uneori insa ticluirile orbului il clatinau si pe preot.

- Nu cumva parinte, spunea el, dupa ce auzise povestea lui Tobie orbul, nu cumva ii fi Sfintia ta ingerul care ma cirmuieste la vindecare? Ce-ar fi, se aprindea el, sa aflam pestele cu ficatul tamaduitor? I lai sa-l cautam la Arges ori in Dunare.

- Taci, il certa preotul aspru, nu ispiti pe Dumnezeu. ingerul ti-ar sta de-a dreapta si te-ar calauzi de mina, nu ca mine, cocotat in circa ta, cum stau numai diavolii. Si pe urma ingerul Rafail a insotit nu pe Tobie, ci pe copilul lui, care vedea. Ai tu copii?

- Nu, raspundea orbul, cu nasul in pamint si incepea sa plinga.



Marea placere a orbului era sa-l puie pe popa sa-i vorbeasca despre stele si zodii. De cum se lasa seara se aseza cu fata-n sus si gura cascata asteptind parca sa-i cada una in ochii goi. intorcea capul dupa Ursa Mare, se sucea catre Closca, dibuia cu pleoapele tremurate incotro ii spunea popa ca ar fi Rarita. in serile lungi, cind ii cuprindea timplele cu amindoua palmele si-i sufla in crestet, orbul se indrepta singur spre apus si clipea in razele luceafarului, marc cit un pumn de lumina.

- E frumos ca un ochi de heruvim, spunea el fericit

- il vezi? -il zaresc bine

- Si de unde stii tu cum sint ochii heruvimilor?

- Ei, mi se arata si mie citeodata, da el raspuns tainic, ceea ce infiora pe popa Si dintr-odata se intorcea ca un copil:

- Cum ti-s ochii, parinte?

- Nu mai stiu - se-ncurca popa - i-am uitat

- Tare-as vrea sa-i vad, ofta orbul. Si jinduia sa il atinga cu degetele, dar nu indraznea.



Trecusera asa ani si ani. Razboiul se sfirsise. Se schimbasera stapinirile Ei nu stiau si nu se sinchiseau. Pentru amindoi lumea asta luase alta infatisare, capatase alt inteles. Atit ca femeile veneau lot mai rar, cu tot mai multe scirbe si necazuri. Popa cel nou pe de o parte le impiedica sa mai vie la batrin. Si pe de alta parte nu vrea sa le citeasca slujbe. Nu mai primea pomelnice, alunga pe cei cu acatiste, ridea de citi se rugau sa le faca sfestanii

Dajdii mari se cereau la primarie pentru botezuri, cununii si inmormintari, cit nu putea plati omul cu intreaga sa avere. Mortii se-ngropau fara preot si prohodeala. ii duceau mirenii si la groapa sporovaia citeva vorbe primarul. Moasele luasera obiceiul sa boteze, ele, pe copii la repezeala, cum se nasteau, cu apa din sticla cu aghiazma de sub icoane.

Popa asculta si nu priceapea decit ca asta e voia lui Dumnezeu. Si nu contenea sa impace pe credinciosii strecurati pina la el, cetindu-le si blagoslovindu-i.

Teologul cel tinar pindea. Si, pe neasteptate, cazu peste batrin tocmai cind duhovnicea citi-va credinciosi Se repezi cu turbare si-i imprastie. Apoi, intors la popa, il rusina amenintind ca, daca-l mai prinde ca rasuceste mintile poporenilor, il trimite la puscarie. Si-i propti in poarta un paznic cu pusca in spinare.

Asta a curmat multor amariti calea spre alinare, dar pe duhovnic l-a lasat mai slobod. Nici o grija nu-l mai impiedica sa plece si sa intirzie cit vrea, sus in valea Cervoiului, la locasul min-giierilor. intr-o zi se pomeni cu o femeie tinara. Sarise gardul din spatele ograzii si patrunsese in casa pe usa din dos. Purta in brate un prunc infasat. Ravasita, plinsa, cu glas sugrumat, cazu in genunchi si-l ruga sa-i citeasca si sa boteze copilul. Poate s-o indura Dumnezeu sa-l scape! Orice-ar li, sa nu-l lase sa moara nebotezat, ca un nelegiuit.

Popa se dete inapoia poruncilor stapinirii si se codi.



- Sint preoteasa tinara, se marturisi ea tulburata.

-Atunci sa ti-l boteze parintele, ca pe mine m-a oprit cu asprime

- Nu vrea Nu poate se jalui ea.

- Cum nu vrea?

- E oprit Sfintia ta, nu intelegi?

- Oprit? Se incrunta popa. Cine-l poate opri, odata ce are harul?

- De-ai lui, de cei de la primarie, care l-ar pedepsi daca ar afla, rasufla preoteasa.

- Sa-l boteze in taina, noaptea. N-are sa stie nimeni.

- L-am rugat. Nu vrea Nu mai crede. Mintile lui ratacite se impotrivesc. Nu ma lasa, parinte! Dumnezeu ma trimite la Sfintia ta. As fi alergat la tata, preot si el, daca nu s-ar fi rapus de atitea suparari. Si zbucni in alt ropot de plinsete Popa se inmuie Si de mila, si de o tainica trufie: sa-l biruie pe popa cel tinar Poate chiar sa-l intoarca, aratindu-i puterea lui Dumnezeu. Si o usoara infierbintare lumeasca il inviora. Simtea un alt interes decit cel obisnuit, ca pentru o intrecere. Si-ar da viata ca sa scape copilul. Dar nu pentru copil, ci pentru tata-su, pentru popa cel potrivnic, ca o palma peste obraz. In valmasagul grabnic de simtiri, duhovnicul, fara sa-si dea seama, alesese binecuvantarea ca cea mai ascutita razbunare. Si gura iadului din el se inchise la loc.

Cata pe fereastra spre poarta. Momiia paznicului motaia pe lavita.

Deschise ceaslovul. Ceti molifta de curatenie pentru lehuza, rugaciunea de tamaduire pentru bolnav. Ceru apoi sa desfese pruncul, o papusa de ceara cu ochii in fundul capului, cu narile lipite si buzele arse, il inchina, ii sufla duh, ii puse pe piept, de-a dreptul pe carne, o cruce de argint. Si-i dete viata, asa, de la el.

- Cit o avea semnul lui Christos cu el, nu moare, incredinta el pe mama care ii saruta miinile. infasa-l repede, ii porunci, iesi in drum si asteapta-ma la manga mare a Cervoiului. Trebuie sa-i fac botezul adevarat, cum se cuvine. Aici n-am vas sfintit, nici tihna Dar sa fii tare de inger, sa nu te-nspaiminti de nimic din ce-i vedea Si mai ales sa nu scoti o vorba la nimeni

Femeia, intarita, se scula de jos si pomi. Popa incaleca jiltul si o sosi din urma.

Urcara impreuna cu parca mai putina osteneala si poticneli valea, trecura mostistea, calcara-n picioare trestiile. Femeia, ca o catea credincioasa, nu vedea, n-auzea. Fara alte minti se tinea numai de urma popii si acolo unde ingaduia fagasul se alatura de el, cit s-o loveasca piciorul slabanog in coasta.

Pe magurile inalte plouase de curind. La intrarea lor in biserica stolul de porumbei se oglindea in cristelnita plina cu apa cursa din pieptul Pantocratorului. Popa zimbi ca unui semn bun.

Puse in graba odajdiile, binecuvinta apele, chema de trei ori Duhul asupra lor Intra in altar si lua potirul cu impartasanie, pe care-l aseza la indemina in strana sub care astepta ingenunchiata femeia. In stinga prinse cadelnita si o tremura. La clinchetele ei nu se arata nimic. Popa cadi cu temei, clatinind clopoteii, din ce in ce mai tare, mai nerabdator. De sub coltul birnei sarpele scoase capul. Linced, moale, se tiri putin apoi se opri. Ramase nemiscat, intins ca o funie, cu ochii inchisi. Suferea chinurile napirlirii. Nu se mai bucura de sunet. Poate asteapta hrana

- Unde este laptele? intreba pe Zahei

Orbul se cauta zadarnic in sin. Acolo tinea sticluta, ca sa o aduca de-ajuns de calda. in graba, amindoi uitasera merindele jivinei Popa ruga femeia sa-si descopere pieptul si sa-si mulga sinul in blid. Ea se supuse fara sa cricneasca. Batrinul aseza vasul plin cu lapte cald linga cazan si clatina iar clopoteii Sarpele nu se clintea. Femeia tintita toata asupra copilului nu-l baga in seama. Popa simti ca un abur de semn rau. Dar slujba botezului urma inainte. Puse pe mama sa desfese pruncul si dupa ce ii ridica crucea de pe carnea in care semnul ei se incrustase adinc, il apuca iute cu amindoua miinile si-l cufunda de trei ori in unda rece. Mama, spaimintata, tremura de frigul copilasului, care ofta o data, deschise ochii fara vederi, si ii inchise la loc. II intinse apoi femeii care-l primi in crisma alba, il paturi si-l strinse la piept.

- Pune-l jos pe scutece, o invata preotul, tragindu-se spre strana unde asteptau mirul si impartasania Orbul se pleca pe pamint ca popa sa ajunga sa miruiasca si sa cuminece pruncul.

" Miinile Tale m-au facut si m-au zidit", psalmi el.

- Mai repede, mai repede, tipa deodata femaia cu ochii la copilul gol care se invinetise De ce i-ai scos crucea, se rasti ea la popa Acuma moare

Copilul se incrunta ca un om mare, zbirci fruntea, isi schimonosi obrazul, mai pilpii din piept de citeva ori si, pina sa ajunga la impartasanie, intepeni. Popa tot nu credea Nadajduia in puterile minunii. Se rugase, plinsese atita dar nu mai era de aminat. Trebuia sa sara slujba si sa sara la grijanie. intinse mina sa apuce potirul.

- A murit, zbiera mama. Smuci lesul si o lua la goana afara din biserica, urlind. Popa, izbit de scutecele inviltorate, tulburat de intimplare, scapa jos potirul si sfinta impartasanie se risipi cu zinganit pe lespezi. ingrozit de nespusa faradelege, el isi dete drumul din spatele orbului, se pravali pe pietre, se tiri si purcese sa linga fir cu fir petecul ud de grijanie.

- Ce s-a intimplat, parinte? intreba orbul ingrijorat. Ce s-a spart?

- Stai neclintit acolo, ii porunci popa. Pedeapsa lui Dumnezeu a cazut peste mine

A doua oara, a treia oara a luat linsoarea de la inceput, pina ce s-a zvintat locul de vin si s-a umezit de singele limbii si al buzelor.

- Ce faci, parinte? se nelinisti orbul, care nu pricepea nimic din tiritul si plescaitul batrinului.

- Stai linistit, Zahei, pina te-oi'chema eu M-a parasit Cel de Sus si acum ma bate cu bataia lui cea mai grea.

- Urca-te in spatele meu sa ne bata pe amindoi, se ruga orbul. Dar popa nu se invoia.

- Mai asteapta, Zahei, soptea el. inca putin. Si iar saruta locul care-i ardea gura.

Zahei stiu deodata ca s-a petrecut ceva grozav. Ca se abatuse peste stapinul lui o primejdie mare si nu se mai supuse. Se rasuci usor, bijbii pe jos, gasi pe popa, il ridica in brate si-l inalta peste cap, il intoarse in miinile-i voinice si il aseza ca pe un copil in scaunul de la spate. Bratele paraliticului se incolacira fara voie in jurul grumazului si taria de fier a orbului il imputernici putin.

- Pune-mi dreapta pe crestet, seinci orbul. Dar popa nu-l auzea

Atunci ii descopcie el mina, si si-o puse singur pe cap, tinind-o acolo cu mina sa, se invirti, orbecai si porni in drum calca pe capul sarpelui adormit, care strivit, icni un usor tipat, ca un sughit. Se impiedica apoi de cazan, se izbi de prag ca un om beat gata sa caza si iesi in lumina zilei de-afara ca intr-o bezna.



Cu toata mina preotului pe cap, nu vedea.

- Spune rugaciunea cea mare, parinte, gemu el

-Nu mai stiu, nu mai pot, bolborosi batrinul. Nu mai sint vrednic. Roaga-te tu, Zahei. Pe mine m-a palmuit Dumnezeu. M-am semetit peste masura. Am rivnit sa fac voia mea nu pe a Lui. Orbul se cutremura

- Cearca parinte. indurarea Lui e nemasurata. Preotul ingaima psalmul cel adinc al caintii.

- Vezi, Zahei?

- Nu inca Mai roaga-te, parinte.

Popa, indoit, mai spuse citeva frinturi Stia bine insa ca duhul l-a parasit si darul puterilor s-a pierdut.

- Nici acum?

- Ba parca, il amagi de mila orbul, care simtea toata zbataia celui lepadat. incotro s-o apuc?

- Spre o casa, biigui popa.

- Spre care?

- Spre care ii vrea tu Si nu mai scoase nici un cuvint

Orbul cerca sa apuce valea. Niciodata nu i se pusese atita negru inainte. Toiagul nu si-l luase. Si popa din spate, alta data ca un fulg, il apasa cit un morman de plumb.

- De ce te lasi asa greu, parinte? Pe unde s-o iau, spune-mi!

Dar popa nu raspundea, atirnind din ce in ce mai apasat in spinarea hamalului.

Se opri. isi ridica palma de pe mina de gheata a popii, care-i racise moalele capului Mina acestuia cazu teapana pe linga umarul orbului

Spaimintat, el se suci tot, apuca trupul din spate, il ridica sus si il aduse in fata. il lua in brate, il strinse la piept, il pipai. Era un sloi, inca moale. Lipi urechea de inima tovarasului. Nu mai filfiia nimic in pieptul inlemnit. Lipi buzele pe gura uscata a mortului. Nu mai adia nici o suflare pe unde izvorisera psalmii. indrazni sa-i atinga ochii rivniti, si-i inchise pleoapele. Apoi racni si vru s-o porneasca la goana Unde?

Acasa

"Care casa, il intrebase el"

Si popa nu-i spusese, acasa la preoteasa, ci "unde ii vrea tu" Zahei iar se opri. Acum nu se mai caina, nu se mai tingui. Se potolise. Aseza mortul la loc in circa, bijbii in cumpat drumul spre altar Orbise parca si mai rau, dar ajunse.

Pricepuse ca peste popa cazuse o grea napasta si murise intr-un mare pacat Trebuiau toate ispasite. Macar de el, cit mai e in viata ingenunchie linga pristol, acolo unde sezusera oasele calului mort in chinuri, potrivi bine pe preot in spate, ii apuca miinile, i !e aduna si si le aseza singur pe cap Miinile mortului alunecau mereu Atunci isi sfisie din camasa o bucata de pinza in care le lega, si le potrivi in crestet si le innoda cu legatura sub barba

Si ramase acolo incremenit intr-o metanie naruita, asteptind sa se scoale amindoi la trimbita judecatii de apoi.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Zahei Orbul (fragment)



Opera si activitatea literara Vasile VOICULESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Vasile VOICULESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

Limanul

- citeste textul

Sakuntala

- citeste textul

Vaca blestemata

- citeste textul

Chef la manastire

- citeste textul

Perna de puf

- citeste textul

Lupta cu ingerul

- citeste textul



Poezie

In gradina Ghetsimani

- citeste textul
In gradina Ghetsemani - o meditatie pe tema Legea Iubirii
IN GRADINA GHETSEMANI - comentariu
IN GRA,DINA GHETSEMANI - analiza literara
In gradina Ghetsimani - mitul christic al suferintei
IN GRA,DINA GHETSEMANI - Poezie religioasa - Motivul biblic

Batea la poarta cerului

- citeste textul
Batea la poarta cerului - meditatie pe tema destinului

Calatorie Spre Locul Inimii

- citeste textul
Poezia Calatorie spre locul inimii

Imn Muncii


Poezia Imn muncii

CLXXX (26)

- citeste textul
CLXXX (26) - analiza literara a sonetului

SONETUL CLXX

- citeste textul
SONETUL CLXX - Semnificatia titlului

SONETUL CLXXXIII

- citeste textul
SONETUL CLXXXIII - Ideea poetica si Structura poeziei
Sonet CLXXXIII- semn si semnificatie poetica

GRAI VALAH

- citeste textul
GRAI VALAH - Oda - Structura, semnificatii, limbaj artistic

Sta sufletul fara iubire

- citeste textul



Articole

Despre Vasile Voiculescu

- citeste textul



Povestiri

Lostrita

- citeste textul
Lostrita - povestire romantica - Tema, eroii, conflictul, subiectul
LOSTRITA de Vasile Voiculescu
LOSTRITA - analiza literara
Lostlita - povestire de Vasile Voiculescu
Caracterizarea lui Aliman personaj principal in povestirea fantastica Lostrita
LOSTRITA - valorifica credintele legate de duhurile apelor intr-o poveste de dragoste tulburatoare
LOSTRITA - (subiectul povestirii, elemente folclorice, semnificatia personajelor si a deznodamantului)
APRECIERI CRITICE
Lostrita - o poveste fantastica de dragoste

Ultimul Berevoi


Ultimul Berevoi - o povestire realista

PESCARUL AMIN

- citeste textul
PESCARUL AMIN - comentariu literar - Povestirea fantastica - Semnificatii

In Mijlocul Lupilor


In Mijlocul Lupilor - demonstratie ca e povestire fantastica

Bunavestire

- citeste textul

Mintuirea smochinului

- citeste textul

Zahei Orbul (fragment)

- citeste textul