Vasile Alecsgndri (1818-1890) este creatorul pastelului romanesc, nu numai Ťa specie a genului liric, ci si ca termen literar, deoarece acest cuvant este propriu artelor plastice. Numai in literatura romana pastelul denumeste poezia care contureaza un tablou din natura, peisaje sau momente ale unui anotimp, termenul capatand identitate literara prin titlul pus de Alecsandri acestui ciclu de creatii lirice, aparut in revista "Convorbiri literare" in anii 1868-1869. in studiul "Directia noua in poezia si proza romana" (1872), Titu Maiorescu afirma ca "Pastelurile" constituie "cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturii romane indeobste". Desi Alecsandri a detestat anotimpul friguros, cele mai multe pasteluri descriu "cumplita iarna", careia ii construieste un tablou maret, un adevarat spectacol prin manifestarile stihiilor specifice acesteia.
Pastelul "Viscolul" este integrat editiei de "Opere complete. -Poezii, III" din 1875 si, asa cum ilustreaza titlul, contureaza manifestarea infricosatoare a unui fenomen de natura dezlantuit cu furie si forta nestapanita, o adevarata stihie hibernala.
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poezia este tipica prin constructia clasica din patru catrene organizate pe enumerarea determinantelor verbale sub forma complementelor circumstantiale de loc, care imbina spatiul terestru cu cel cosmic mtr-o singura unitate a dimensiunii.
Strofa intai incepe cu denumirea stihiei hibernale, "Crivatul din meazanoapte", care infricoseaza prin manifestarea sa amenintatoare, idee exprimata printr-o aliteratie onomatopeica, "vajaie prin vijelie", constituind si singura imagine auditiva din aceasta strofa. Urmatoarele versuri sunt dominate de imagini vizuale si motorii, prin care poetul sugereaza forta ingrozitoare cu care s-a dezlantuit viscolul asupra intregii naturi, astfel incat planul cosmic se intrepatrunde cu planul terestru, constituindu-se intr-o singura si unica unitate spatiala. Ca mijloace artistice, aceasta imagine impresionanta este construita prin complemente circumstantiale de loc ce determina verbele sugestive pentru acest fenomen al naturii: "Spulberand zapada-n ceruri de pe deal, de pe campie". Metafora hiperbolizanta "Valuri albe" sugereaza forta cu care sufla crivatul, care asaza zapada intr-un "lung troian", pe care poetul il aseamana, printr-o comparatie, cu "nisipurile dese din pustiul african". Aceasta imagine stilistica este, totodata, un dublu oximoron, unul cromatic - albul zapezii troienite si culoarea terna a nisipului - si altul caloric -gerul, iernii si caldura deserturilor africane. Stihia care provoaeaambele w manifestari ale naturii este vantul puternic, cu efect dezastruos asupra firii incremenite sub viscolul devastator si asupra desertului, pustiindu-1.
Strofa a doua identifica inca din primul vers fenomenul dezlantuit peste intreaga fire, "Viscolul framanta lumea!". Singurele fiinte care se incumet sa infrunte urgia hibernala sunt "lupii suri", care alearga si urla inspaimantati "prin potopul de zapada". intreaga natura este ingrozita de stihia cumplita, pasarile sunt luate de curentul crivatului, "corbii zbor vartej, rapiti de vant", iar plantele "se-ndoaie lovindu-se de pamant". Strofa este dominata de o stare launtrica de infiorare, provocata atat prin personificarea cu nuanta hiperbolica "Viscolul framanta lumea", cat si prin imagini motorii, "Lupii suri ies dupa prada, / Alergand", "Turmele tremura; corbii zbor vartej", "rachitile se-ndoaie" si imaginea auditiva inspaimantatoare, "urland". Strofa a treia incepe infricosator printr-o enumeratie de substantive onomatopeice - "Zberat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaimantate" si de circumstantiale de loc - "de prin codri, de pe dealuri, de prin sate", care creeaza o atmosfera terifianta, viscolul infricosand toata suflarea. Dinamismul vantului devastator este construit prin ritmul sincopat al versurilor, prin propozitii scurte, ca niste rafale, "Noaptea cade, lupii urla", iar senzatia ca natura si-a pierdut contururile, ca a devenit o nemarginire este redata printr-o locutiune adverbiala originala si inedita: "Si-n departe se aude un nechez rasunator". Strofa se termina cu o interjectie, "vai", care sugereaza compasiunea infiorata a poetului pentru oricare "cal si calator" surprinsi de uraganul alb, care are efectul ielelor, al caror dans este vartejul innebunitor.
Ultima strofa ilustreaza ideea specifica finalurilor din pastelurile lui Alecsandri, aceea ca omul poate infrunta stihiile naturii dezlantuite numai cu ajutorul semenilor lui, singura posibilitate de supravietuire fiind solidaritatea umana. Calatorul ratacit noaptea "in viscolire" este fericit atunci cand aude latratul cainilor si "zareste cu uimire" o casa cu "ferestrele lucind", unde este primit cu bucurie de gazdele dornice de a oferi "dulcea ospetie" celor care au nevoie de adapost. De remarcat in aceasta strofa sunt diminutivele cu valoare afectiva, "casuta dragalasa", pentru a ilustra o trasatura recunoscuta a romanului, ospetia.
Prozodia. Versurile lungi, de 15-16 silabe ca tn toate pastelurile, ritmul trohaic si rima imperecheata creeaza un tablou pictural in care predomina miscarea terifianta si emotia profunda provocate de dezlantuirea devastatoare a viscolului.
Prin "Pasteluri", Vasile Alecsandri a atins "gradul cel mai inalt de arta", aceste creatii lirice unice constituind "culmea talentului sau" (G.Varnav-Liteanu - primul critic care a studiat creatia poetuluI).
