Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Toma Alimos - comentariu de Vasile ALECSANDRI



Vasile ALECSANDRI Toma Alimos
Ideea poetica centrala din aceasta frumoasa balada voiniceasca vine sa ilustreze o alta conceptie morala inalta, caracteristica tuturor timpurilor, prezenta in toate marile si micile epopei eroice, de la lliada si Odiseea pana la romanele moderne de aventuri, filmele haiducesti sau western. Ea raspunde instinctului nostru romantic, firii omenesti ce inclina intotdeauna sa admire barbatia, frumusetea fizica si morala a spetei, opuse urateniei, poltroneriei si lasitatii. Din acest punct de vedere, etic si estetic totodata, este aproape indiferenta situarea in timpului istoric a intamplarii, de altfel greu de fixat, date fiind vechimea cantecului si numeroasele suprapuneri de motive. Mai noua intrucatva decat pastoreasca Miorita, ea ar putea data din epoca destramarii oranduirii bazate pe proprietatea in devalmasie a pamantului si a inceputurilor feudalismului. Cantecul batranesc, cules pentru prima data tot de Vasile Alecsandri, nu este insa o imagine analitica a cauzelor care determina comportamentul moral.al oamenilor in imprejurari ce au fost, fara indoiala, mult mai complexe. A le cauta neaparat, a pune adica accentul in primul rand si,-«um s-a facut uneori, numai pe caracterul social al baladei, este o greseala ce ar avea consecinte nedorite in planul evaluarii estetice. Ar insemna sa introducem o cazuistica nepotrivita in analiza unei reprezentari de arta prin excelenta sintetica.

Poetul anonim se supune total legilor interne ale speciei si procedeaza, ca sa spunem asa, schematic, atribuind eroului pozitiv toate calitatile» iar celui negativ toate defectele: haiducul (in alte variante boieruL) Toma Alimos este " nalt la stat, / mare la sfat / si viteaz cum n-a mai stat", iubeste natura, inchina "ulmilor si fagilor", cauta prietenia si tovarasia voioasa la petrecere. Manca, dimpotriva, e "slutul si uratul", "grosul si-artagosul", insul in care s-a trezit instinctul de proprietate. El cere seama pentru incalcarea mosiilor al caror stapan s-a facut:





- D-alei, Toma Alimos, haiduc din tara de jos, nalt la stat, mare la sfat, pe la mine ee-ai catat? Copile mi-ai inselat, florile mi le-ai calcat, apele

"mi-ai tulburat, livezi verzi mi-ai incurcat, paduri mari mi-ai daramat, la sa-mi dai tu mie seama, ia sa-mi dai pe murgul vama.



Simplu de tot, printr-un gest epic ca de cronicar, c notat si momentul culminant al actiunii, cand Toma, invocand pacea si intinzand plosca adversarului sa bea, este atacat miseleste:



Manea stanga si-ntindea, sa ia plosca si sa bea, iar cu dreapta ce-mi facea?

Palos mic ca rasucea, pantecele i-atingea, matele i le varsa si pe cal incalica, si fugea, nene, fugea, vitejia cu fuga!



in cea de-a doua miscare a naratiunii, eroul este pus sa ucida pe lasul asasin, neaparat barbateste:

Maneo, Maneo, fiara rea, vitejia ti-e fuga, ca, de mi-ai junghiat hoteste, mi-ai fugit si miseleste,

Ia mai stai ca sa-ti vorbesc, pagubele sa-ti platesc, pagubele cu taisul, faptele cu ascutisul!

Bine vorba nu sfarsea, murguletu-si repezea si cu sete mi-l lovea; capu-n pulbere-i cadea, iar cu trupul sus pe sea, calu-n lume se ducea.

intr-o varianta din Valcea (vezi: Folclor din Oltenia si Muntenia, II, E.P.L,, 1967, p. 210), intentia e si mai clara:

- Maneo, caine, lifta rea, Tu m-ai taiat fomeieste, Eu te-oi taia voiniceste. Toma vorba nu sfarsea, Palos din teaca-mi scotea, Frumos capu mi-i taia.



Elementul miraculos, vorbirea haiducului cu calul, si cel cva-simiraculos, taria de a-si aduna matele varsate, a se incinge cu braul pe deasupra (in alte variante, a-si coase rana cu atA) si a supravietui pana la pedepsirea raului, vin din contaminarile cu basmul: Toma al lui Mos sau Alimos (prin simplificare prozodicA) este si un Fat-Frumos, mai dramatic insa, mai real, posibil ca existenta istorica.



De ar fi fost ramasa la atat, la simpla povestire a faptului, balada ar fi fost lipsita de valoare poetica. insa, ca in toate productiile folclorice ale genului, schema epica vine sa fie invaluita de aura lirica, afectiva, mai accentuata la inceputul si la sfarsitul poemului. Cantecul debuteaza cu un tablou-preludiu constituit din linii si culori de o mare simplitate si punctat de melodia de tot simpla a versului, prin excelenta oral. Ca sa fie pe deplin simtita si inteleasa, poezia se cere recitata, nu insa actoriceste, ci cu acea solemnitate specifica rapsozilor populari, care se acompaniaza la cobza ori la cimpoi. Abia atunci, cantate, anume banalitati, cum ar fi acel "frumos capul mi-i taia", devin poetice. Folcloristii au demonstrat ca, de fapt, in vechime baladele se produceau ca spectacol. Noi, modernii, nu simtim insa numaidecat nevoia reprezentatiei ca atare (dar ea trebuie neaparat imaginata la citire!) si o punere in scena inabila (de acestea se fac destule cu ocazia festivaluriloR) poate duce la vulgarizarea acestei poezii de rara esenta. Spectacolul - si acesta este lucru interesant de observat - se produce in inchipuirea noastra, ca si in cazul citirii operelor lui Creanga, la sugestia fluentei verbului, a curgerii versurilor, scurte, monorimate adesea, a succesiunii genitivelor si a participiilor intr-o sintaxa de neclintit, asemenea liniilor peisajului in care e infatisat eroul.

Haiducul sade pe o campie verde, la poalele unui munte, langa un put, iar murgul, "priponit in pripoane de argint" (pura sugestie de miracol poetiC), paste in preajma-i. Ritmul este dat de alternanta grupurilor de rime, feminine cu cele masculine, impecabile, fericit stridente pe alocuri, prin cate o asonanta ce da impresia neta de miscare naturala a spunerii:



Foicica fagului, la poalele muntelui, muntelui Plesuvului, "

in mijlocul campului, la putul porumbului, pe campia verde, ntinsa si de cetine cuprinsa, sade Toma Alimos, haiduc din tarade jos

nalt la stat, mare la sfat si viteaz cum n-a mai stat.



Arhaicul perfect compus a stat - cu sensul de a fost - nu realizeaza numai rima, de rara finete si de sugestie fonica in directia statuariei, dar se acorda pe deplin succesiunii genitivelor, de asemenea arhaice, ca pentru a contura tabloul, cu o fermitate desavarsita, ca la primitivii rafinati din epoca impresionismului. Sentimentul naturii pare astfel firesc. El se exprima puternic, insa intr-alt chip, prin comparatie cu poetii moderni, de obicei descriptivi. Ceea ce impresioneaza aici este mereu simplitatea solemna a omului in fata elementelor. Solitudinea eroului, alta decat poza romantica obisnuita, implica acum explozia de viata: miracolul se produce prin inchinarea h cinstea ulmilor si fagilor, brazilor si paltinilor, fratii voinicului;






inchinarc-oi codrilor, ulmilor si fagilor, brazilor, paltinilor, ca-mi sunt mie fratiori de poteri ascunzatori.



in final, dupa consumarea nucleului epic propriu-zis, motivul naturii apare din nou, rotunjind si echilibrand compunerea. intins pe pat de fanisor, in groapa pe care i-o sapa calul, cu flori sadite la cap si la picioare, haiducul este jelit de acelasi codru fratern:



D-alelei, murgutule,

Sapa-mi groapa din picior Si-mi asterne fanisor. Iar la cap si la picioare Pune-mi, pune-mi cate-o floare. la cap floare de bujor, sa mi-o ia mandra cu dor, la picioare busuioc, sa ma planga mai cu foc.

Murgul jalnic rancheza, cu copita ca-mi sapa, groapa mica ca.-i facea, fanisor ii asternea, floricele ca-i sadea cu trei lacrami le stropea.



De tot interesul este sa constatam cum motivul sadirii de plante si flori la mormant are ecouri in poezia culta de cea mai pura esenta, o data cu ceea ce am putaa numi discretia in suferinta. (Bocetul nu presupune "paraie de lacrimi", ca in lamentatiile lui Conachi.) Asa se intampla la Eminescu in Mai am un singur dor si O, mama, unde, ca si in finalul baladei Toma Alimos, lacrimile se varsa ritualic - de unde forta poetica a simbolului - numai pentru a uda plantele sadite pe mormant:



Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi, Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi; La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi.



in sfarsit, trebuie remarcat ca structurarea compozitionala a baladei se realizeaza prin revenirea in chip de, laitrnotiv a fragmentelor mai izbutite din punctul de vedere al fluentei prozodice. Portretul haiducului:



Toma Alimos, haiduc din tara de jos,

nalt la stat, mare la sfat si viteaz cum n-a mai stat, apare prima data in prezentarea generica a rapsodului - in stil indirect - si a doua oara in adresarea lui Manea, fara. ultimul vers ("si viteaz cum n-a mai stat"), nepotrivit in cazul acesta. insa avem toate motivele sa banuim ca poetul popular (sau, in tot cazul, recitatoruL) este foarte putin atent la intelesul cuvintelor, la ceea ce - raportand totul spre pasajul in chestiune - am putea numi caracterizarea personajului prin limbaj. Manea portretizeaza pe Toma Alimos ca toata lumea, cu toate oa-i este dusman, intr-atat de tiranic lucreaza tiparul folcloric asupra spiritului creatorului, dar si asupra contemplatorului operei, in cele din urma.



Schimband ceea ce trebuie schimbat, o situatie asemanatoare aflam in opera lui Creanga, unde toate personajele vorbesc ca autorul lor, in instanta ultima. Consideratiile de acest fel ar duce prea departe discutia: tot ceea ce am voit sa observam este ca si in balada Toma Alimos eposul tinde sa se converteasca in recitativ liric. Un alt fragment, de o perfectiune prozodica absoluta, este acela care vorbeste de consonanta dintre sufletul omenesc si natura, revenind de trei ori, la intervale egale, pe parcursul baladei, ultima data ca un acord solemn, in chip de omagiu adus mortii eroului:



Codrul se cutremura, ulmi si brazi se clatina, fagi si paltini se pleca, fruntea de i-o saruta si cu freamat il plangea.



Solemnitatea, altfel spus: apoteoza in moarte, mai accentuata parca in Toma Alimos decat in Miorita, desi fara vibratia lirica de acolo, este sustinuta totusi si de accentul trohaic sub care sunt puse cuvintele cheie din pasajul citat mai sus: ca-drul, ulmi si fagi si fruntea - toate substantive (trei cu rol de subiect, unul cu rol de complement direcT). Timp in care rima (monorimA) bate insistent pe ultima silaba si este exprimata prin predicate verbale la imperfect: cutremura, clatina, pleca, saruta, plangea. De adaugat ca semantica verbala personifica aproape pe nesimtite si astfel prozo-popeca naturii se produce ca de la sine.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.