Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



  • Vasile ALECSANDRI



    Vasile ALECSANDRI - poza (imagine) portret Vasile ALECSANDRI



    Despre Baraganul

    alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

    BARAGANUL - analiza literara







BARAGANUL - analiza literara de Vasile ALECSANDRI



Vasile ALECSANDRI Baraganul
Dupa cum reiese din nota care o insoteste, poezia a fost compusa la Cannes, in 20 martie 1870, publicata fiind apoi de indata in Convorbiri literare din 1 aprilie, acelasi an. in ciclul Pastelurilor, unde a fost inclusa, Baraganul ocupa un loc oarecum aparte, prin faptul ca nu se inspira din natura Mircestilor, predilecta poetului. Alecsandri vazuse insa Baraganul, macar atunci cand calatorise la Balta Alba1 si ochiul sau de pastelist se lasase furat de intinderea nesfarsitei stepe, aproape salbatice. Contrar romanticilor, atrasi de natura necalcata de civilizatie si in deosebire de rafinatul Odobescu, cel care gustase literatura lui Gogol si dadea in Pseudokynegeticos descrierea de o frumusete clasica aArcadiei valahe, contrar fantastului de mai tarziu - un romantic si el - Panait Istrati1, citadinul Alecsandri manifesta oroarea de gol in fata intinderilor nesfarsite. Pentru el Baraganul este o "savana-ntinsa si cu salbatic nume". Compunand poezia sa in veselul si civilizatul Cannes, poetul evoca "o pustietate goala sub arsita de soare", unde "Nici casa, nici padure, nici rau racoritor/Nimic nu-nveseleste pe bietul calator": Acest horror vacui ii prilejuieste o metafora memorabila, impresionanta prin puterea de concretizare a unei abstractii. Poetul are viziunea unui personaj ingrozitor: Singuratatea muta, sterila, nepatrunsa zace in imensul Baragan, sub focul verii, adormita de horul greierilor. Ea nu se desteapta decat iarna, la suflarea crivatului.

Pastelul lui Alecsandri de asta data e in carbune. Epitetele, concrete sau abstracte, desavarsesc un tablou dezolant: iarba este mohorata, pamantul negru, pustietatea goala, zarea trista, bivolii negri, toamna fara roada, ceaunul fierbe fumegos. Pe fundalul acestui "lung ocean de iarba necunoscuta in lume" se profileaza la orizont cumpana unei fantani singuratice, indoita ca gatul unui strut si completand astfel cadrul unui tablou de gen, cu ceva din Theodor Aman:





Un car cu bivoli negri a stat langa fantana. Vro doi romani in soare s-o sprintena romana incungiura ceaunul ce fierbe fumegos Pe foc, si mai departe un caine roade-un os.

Pe car un copilandru priveste-n departare



Finalul poeziei e oarecum mai prozaic, insa cu totul in tonul general al Pastelurilor. "Veselul Alecsandri", iubitor de civilizatie si de innoiri, cantaret al atator evenimente care au dus la formarea statului roman modern, vede Baraganul traversat de "zmeul cu aripi de foc", falnic, cu "gura lui de fier", trenul, inventia prometeica - aluzie la linia ferata Bucuresti-Cernavoda ce urma tocmai sa se construiasca:

Caruia ii putem alatura acum pe Fanus Neagu si pe Stefan Banulescu.



Mult vesel va fi campul cand vecinica-i tacere Va disparea deodata la glasul de-nviere Ce scoate zmeul falnic - din gura lui de fer Vestind noua rapire a focului din cer!



Desi cu unele incarcaturi verbale si cu o serie de inadvertente lingvistice, inerente epocii si autorului, precum: "in patru parti a lumei", "al grierilor hor", "a iernei vijelii", "pustiele", "salbatic" etc, pastelul se bucura de un echilibru si de o corectitudine clasice pentru poezia romaneasca. Versul iambic, amplu, de sase picioare, confera solemnitate. La aceasta contribuie si rima, imperecheata, terminata in silaba neaccentuata, in primele doua versuri ale fiecarui catren, si accentuata cu regularitate dupa silaba neaccentuata.

E de observat ca pastelurile lui Alecsandri, in marea lor majoritate, sunt compuse in vers trohaic, ceea ce explica, in parte, tonalitatea lor majora. Baraganul, dimpotriva, face parte din categoria celor mai putine scrise in iambi, de unde tonalitatea minora, aproape elegiaca, mai ales in partea de inceput. Ultimele doua strofe, care aduc imaginea trenului-zmeu, invingator al singuratatii si tristetii, nu se abat de la schema: si cu toate acestea accentul de la inceputul fiecarui vers nu mai cade - in aceste strofe - iambic, ci trohaic, ca spre a sublinia optimismul, incredere in puterea atotbiruitoare a omului asupra naturii.

Ah! dul-ce, glo-ri-oa-sa, // si mult stra-lu-ci-toa-re sau:

Mult ve-sel va fi cam-pul // cand veci-ni-ca-i ta-ce-re

Abateri de la schema metrica ideala (lucru de altfel frecvent in poezia modernA) se produc si in alte strofe. Astfel, in versul:

Nici casa, nici padure, nici rau racoritor accentul cade trohaic, pentru a servi repetitia si a pune in relief cuvantul nici, urmat - dupa revenirea la matca iambica in celalalt vers - de adverbul nimic, subliniind imaginea stepei necalcate de picior omenesc. De asemenea, emistihul I din versul 1 al strofei a doua are, in loc de trei accente, numai doua, pentru a evidentia substantivul pustietate, impreuna cu atributul sau goala. Efectul sonor e sustinut apoi de aliteratia diftongilor ea si oa, dispusi trohaic:

Pus-ti-e-ta-tea goa-la ()

Cel mai frapant caz de abatere de la schema metrica initiala se produce tocmai in versul 2 din strofa a treia, versul cel mai dens si mai puternic conturat imagistic:

Sin-gu-ra-ta-tea mu-ta ste-ri-la ne-pa-trun-sa ()

In chipul acesta "personificarea" Singuratatii, realizata in plan lexical prin trei adjective-epitete: muta, sterila, nepatrunsa, este sustinuta fonic prin deplasarile accentelor iambice si totodata prin aliteratiile ta - tea - ta, mu - trun, oscilatiile intre vocalele deschise - sprijinite pe labiodentala surda - si cele inchise sustinute de nazalele hi si n. Un efect asemanator se produce in versul 2 din strofa a cincea, unde pronuntarea in hiat - conform limbii franceze - a cuvantului ocean (o-ce-aN), determinat de adjectivul cu functie de atribut, lung, presupune, mutarea accentului pe prima silaba, ceea ce contribuie la impresia de imensitate spatiala:




Lung o-ce-an de iar-ba ()

Pe langa deplasarea accentelor de la schema iambica, sugestia de curgere fireasca a limbii o dau, in aceasta poezie a lui Alecsandri, si cateva cazuri de enjambement. Ampla, solemna, fraza nu-si poate consuma totdeauna unitatile sintactice in cadrul cate unui vers. Astfel, intalnim predicatul la sfarsitul unuia si subiectul la inceputul urmatorului: strofa a IlI-a f V 1. De mii de ani in sanu-i dormind zace ascunsa 1 V 2. Singuratatea strofa a IV-a ( V 2. Si toamna-i fara roada, s-a iernii vijelii 1 V 3. Cutreiera strofa a Vi-a J V 2. Vro doi romani in soare s-o sprintena romana 1 V 3. incungiura ceaunul

Tot asa, prin rejet, atributiva cade la inceput de vers fata de principala, care sta in precedentul: strofa a IlI-a

V 2. Singuratatea . V 3. Ce-adoarme-n/bcuZ verii strofa a X-a f V 2. Va disparea deodata la glasul de-nvierc

V 3. Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fier.

in acelasi sens aflam un circumstantial de loc la inceput de vers, fata de predicatul propozitiei situat in cel anterior: strofa a Vi-a f V 3. ceaunul ce fierbe fumegos 1 V 4. Pe foc

Nimeni pana la Alecsandri si - s-ar putea spune - nici de la dansul incoace n-a aplicat atat de consecvent si cu atat de remarcabile succese tehnica picturala in poezia de evocare a naturii, cu detasare clasica, de unde sugestia de liniste si "kief la omul care se bucura de viata. La aceasta contribuie rotunjimea si echilibrul in compozitie, conturul net al imaginii, tras cu o mana sigura, de pictor. Alecsandri realizeaza aceasta prin anume repetitii de cuvinte si sintagme, ce nu au totusi nimic din tehnica muzicala simbolista, de asta data fiind solicitat numai ochiul, nu si auzul. Astfel formatia si sistemul de rime din versurile 3 si 4, strofa I:

Nici casa, nici padure, nici rau racoritor Nimic nu-nveseleste pe bietul calator, revine in strofa a VH-a, in aceleasi versuri, 3 si 4:

Nici casa, nici padure, nici rau racoritor Nimic nu se arata pe campul de mohor.

De asemenea, antepunerea adjectivului in primul emistih si in al doilea, din versul 1, strofa I:

Pe cea campie lunga a carei trista zare revine in versul 1, sfrofa a V-a:

Pe cea savana-ntinsa si cu salbatic nume.

Anafora e folosita tot pentru intarirea conturului. Astfel in strofa a IV-a:

Acolo floarea naste si moare-n primavara, Acolo piere umbra in zilele de vara, Si toamna-i fara roada, si-a iernii vijelii.

Antepunerea epitetului determinant - frecventa in epoca la multi scriitori - serveste cu consecventa, si in acest pastel, accentuand impresia picturala, de incremenire solemna a peisajului: "trista zare", "misterios dispare", "bietul calator", "negrul pamant", "a sale mari vartejuri", "al grierilor hor", "a iernei vijelie", "pustiele campii", "cu salbatic nume", "lung ocean", "sprintena romana", "lungi siruri", "tainic calator", "dulce, glorioasa si mult stralucitoare ziua", "mandrul soare", "trista moarte", "multvesel campul", "vecinica-i tacere", "noua rapire".

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.