Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Locul lui Tudor Arghezi in literatura despre Tudor ARGHEZI



Poezie de reflexie filosofica de tip existentialist crestin, Psalmii arghezieni reprezinta insusi centrul dinamic al productiei lirice a poetului. in aceste poeme intitulate generic Psalmi impulsul creator al artistului poate fi identificat cu fundamentala neliniste metafizica a unei fiinte alcatuita din contraste si contradictii. Titlul biblic, cum s-a spus, nu acopera o poezie religioasa in sens traditionalist, un discurs al dreptcredinciosului, nu doar convins de existenta lui Dumnezeu, dar stapanit de nevoia de a-1 venera - asa cum l-au cultivat poetii de la Gandirea^ Tema Psalmilor e totusi relatia cu Cerul, Arghezi miscandu-se printre conceptele misticii ortodo xe cu firescul unui monah. Ca orice spirit atins de "patima cereasca", poetul asteapta izbavitoarea comunicare cu Preainaltul, dar aceasta nu se mai produce. Smerenia si rabdarea - fundamentale virtuti ortodoxe - ii sunt structural inaccesibile. in schimb, un imens orgoliu creator il situeaza in atitudinea, aproape romantica, a titanului care sfideaza cerul. Contorsionata lirica a Psalmilor se infatiseaza ca o lupta cu orgoliul creator. Mai mult decat "intre credinta si tagada" subtitlul acestor poezii ar putea fi intre Smerenie si mandrie (in sensul liturgic al termeniloR). Poetul isi descopera o demiurgica disponibilitate orfica: "As putea vecia cu tovarasie / Sa o iau partasa gandurilor mele / Noi viori sa farmec, noua melodie / Sa gasesc - si stihuri sprintene si grele." "O nelinistita patima cereasca" face "lauta" sa cante singura, dar nu osanale; poetul isi canta propriul Cer, simtindu-se egalul lui Dumnezeu intrucat amandoi coboara infinitul in Creatie.



Precum se cunoaste, "Substanta" lumii e muzicala, asa incat insusi darul Cantarii adevereste constiinta demiurgica a artistului, detinator al cheilor vietii si ale mortii, nemarginirea si atotputernicia lui: "Stiu ca steaua noastra, agera-n Tarie, / Creste si asteapta-n scripca s-o scobor: / Port in mine semnul, ca o chezasie, / Ca am leacul mare-al mortii tuturor." Partea a doua a acestui Psalm pare, cum se intampla in multe poezii argheziene, taiata dintr-un alt poem, scris intr-un alt moment, ca .si cum autorul ar realiza violente colaje de stari launtrice. in realitate, unitatea poemului e perfecta. Urmarea situarii in plan egal cu divinitatea implica refuzul veneratiei si jertfelor randuite pentru toti; acestei "turme" poetul nu-i poate apartine (cum se va vedea si mai limpede in NehotararE). Glasul devine din orgolios, blasfemie. Constiinta nesupusa, dar plina de adevarul divinului, bardul stie totusi care e pretul razvratirii isi il accepta: "Vreau sa pier in bezna si in putregai, / Nencercat de slava, crancen .si scarbit. / Si sa nu se stie ca ma dezmierdai / Si ca-n mine insuti tu vei fi trait." Gestul e de "prometeu crestin" care a smuls cerului Cantecul, pierzand astfel viata vesnica in slava de sus, adica Odihna sufletului; facandu-se pe sine Dumnezeu - prin arta -, el alege pulberea, mizeria trecatorului trup, jalnica vremelnicie.



Atitudinea in raspar a deloc ortodoxului Arghezi se impune si in psalmul Sunt vinovat ca am ravnit - un autoportret de razvratit netemator si orgolios (de asemenea in proximitatea titanului romantiC), aflat intr-o vesnica insurectie, jnotivat de unicitatea absoluta si inalterabila a individului de exceptie. Ca un adagiu tulburator, distihul final situeaza textul in acel spatiu de ambiguitate lirica atat de propriu lui Arghezi, cel mai imprevizibil dintre stihuitorii nostri geniali: "Dar eu, ravnind in taina la bunurile toate, / Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate." Sugestiile metaforice ale acestui psalm sunt de ev misterios si de baladesc medieval atins de aripa Satanei. Tonul suierator si ardenta ("Talhar de ceruri, imi facui solia / Sa-ti jefuiesc cu vulturii Taria") se sting in soapta seaca precum cenusa a recunoasterii Atotstapa-nitorului: "Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate." Aceasta e una dintre cele mai importante trasaturi ale "religiozitatii" argheziene: poetul nu are stupiditatea vreunei perseverente satanice, necum vreo indoiala cu privire la existenta lui Dumnezeu, adresandu-se unui Stapan pe care il contesta dar care ramane mereu Atotputernic, fie ca tace, fie ca vorbeste.

intr-una dintre cele mai frumoase poezii argheziene, al carei prim vers este el insusi un intreg poem, - "Tare sunt singur, Doamne, si piezis!

   " - postura filosofico-religioasa se limpezeste si se umanizeaza. E un psalm al constiintei prea apasate si nerabdatoare, prea active in relatia ei cu Cerul. Viziunea e complet alegorizanta, elegia singuratatii planetare a dizgratiatului aminteste izgonirea din paradis si e transcrisa in imaginea de carrtpie pustie atat de proprie sudului romanesc, pe intinsul caruia cate un copac singuratic se pietrifica in uitare si salbaticire. Daca citim mai atent primele trei strofe observam scanteierile figurilor lirice ale exilului pe pamant, Remarcabilul oximoron "copac pribeag" aduce ca prim termen dezradacinarea rostului pe pamant, neodihna, existenta ca paradox. Marcile lexicale ale pedepsei si supliciului sunt reversul imaginilor edenice: roade -fruct amar, pasari cantatoare - tanjire dupa cantec, culoare - ,jiu am nectare roze de dulceata" parfum

- yfiici chiar aroma primei agurizi". Frunzisul {epos si aspru, umbra de fum, veciile si ceata semnalizeaza singuratatea ca iad al constiintei. Parasit, omul se destrama, tacerea cerului aruncandu-1 intr-un infinit al inconsistentei si orbirii. De data aceasta Dumnezeu e invocat cu familiaritatea tandra a sufletului obidit. Dar cauza trebuie cautata in neputinta omului piezis de a intra in turma pomilor "de rod cu gustul bun."



Partea a doua a poeziei schimba total reprezentarea alegorica; imaginea umilului copac pribeag devine arbore de stele - "nalt candelabru" - "straja la hotarele" dintre cer si pamant, caci un slujitor al cerului se afla intre doua lumi. Versul "in ramurile-ntinse pe altare -" suprapune cele doua viziuni alegorice

- terestra si cdsmica: om-copac, om-candelabru, pentru ca in strofa urmatoare metaforele sa figureze nefireasca rodire, prin opozitia vegetal-mineral: "De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte / Si de-a rodi metale doar, patruns / De grelele porunci si-nvataminte / Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns." Sublima prosternare a ramurilor intinse pe altare n-a trasfigurat spititul, dovedindu-se sterila. Constiinta se afla suspendata intre doua lumi, refuzata de "pamantul", in care nu rodeste, si de Cerul ale carui focuri sfinte o purifica zadarnic, impingand-o spre inuman - a rodi metale doar. "Focul" si "metalul" aspiratiei spre transcendent distrug splendoarea efemera a lumii terestre, inflorirea omenescului. O imensa oboseala sufleteasca degaja aceasta apasatoare stagnare existentiala cata vreme un Dumnezeu indiferent nu reveleaza compatibilitatea celor doua lumi, nici face posibila trecerea din una in alta: "in rostul meu tu m-ai lasat uitarii". Sangerarea din radacini, din strafundul fiintei implantata in lutul din care suntem facuti, e urmata de o rugaciune, am zice dintre cele mai comune, daca Arghezi n-ar rasuci termenii intr-un mod cu totul neasteptat. Se solicita asistenta divina, "povata cea buna" a Domnului, prin mesagerul cunoscut - ingerul, ca in rugaciunile copiilor, El e inchipuit, in ipostaza canonica din iconografie, dand povete, cum se spune in cel mai banal limbaj pietist al copiilor. "ingerasul" e numit insa, cu proaspata candoare, "pui de inger", ca o blajina lighioana de pe pamant, si proiectat intr-o fulguranta feerie mistica prin contopirea infinitei suavitati selenare cu albul angelic -priveliste a sacrului, limpede si eliberatoare, in contrast cu aceea initiala a solitudinii: "Sa bata alb din aripa la luna, / Sa-mi dea din nou povata ta cea buna." Arghezi stie ca cel atins de gratia divina vorbeste cu ingerii. Pendulatia sufletului intre dezamagire, istovire, neincredere si nadejde transcrie de fapt miscarea curenta a constiintei crestine, mereu cazand si mereu ridicandu-se, nicicand odihnita in Pacea pe care doar sfintii o dobandesc, ci numai in palide sau vii sperante. Riscul de a ramane la jumatate de cale, marea dilema a constiintei religioase a poetului, e exprimat mai transant in Ruga mea e fara cuvinte: "Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune, / Nici omul meu nu-i, poate, omenesc." Primejdia de a-si pierde "omenescul" fara a dobandi "cerescul" - tema de rezistenta a ciclului poetic, ia in Nehotarare forma unei meditatii febrile sub presiunea unei deliberari ultimative: "imi voi ucide timpul si visurile, deci". Jertfa crestina si rasplata ei sunt privite cu scepticism, smerenia e inteleasa ca injosire, ca ratare a zborului celui care isi va pastra mereu doar invelisul de omida. Monologul interior aseaza de la inceput un imens semn de intrebare asupra folosului renuntarii. Omul stie ce i se cere, ce pret urias constituie iesirea din timpul uman, anularea bucuriilor terestre. Ceea ce-1 tulbura e, pe de o parte, bogatia insusirilor menite sa-1 faca a straluci chiar in aceasta lume pe care trebuie s-o abandoneze ("Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur / Si tatuat cu fulger, sa nu-nving? sa nu lupt?"). Viata duhovniceasca cere o altfel de lupta si o altfel de izbanda, pe care poetul le ignora cu desavarsire. Nebun pare lumii obisnuite misticul si batjocura ei il bucura, fiindca il ajuta sa se apropie de Dumnezeu, eliberandu-se de patimi, in vreme ce eului liric din Nehotarare, care se simte daruit cu energii astrale, a cadea victima desconsiderarii omenesti i se pare intolerabil, ca de altfel si renuntarea la demersul orgolios al cunoasterii. Acestui spirit ii lipseste cheia de bolta a vietii mistice - iubirea. De aceea relatia canonica cu cerul e pusa in termenii unui negot dezavantajos si cu deosebire, riscant. De fapt ipostaza canonica ii este improprie, cum vom descoperi in finalul poeziei. Reapar metafore ale indiferentei fata de omenesc a "cerurilor reci", similare "rodirii de metale". Rasplata - marea comuniune mistica - pare neconvingatoare, aproape derizorie: "Un om, trudit si-acela, imi va deschide maine / Mormantul pomenirii cu mana-i preacurata, / Ca sa ma franga-n soare, schimbat prin moarte-n paine, / Si fratilor din urma, soptind sa ma imparta." Iata cum intelege poetul identificarea cu lisus, dupa o nedreapta, pentru el, imitare a Domnului prin suferinte si renuntari; nimic glorios. Numai cel care se afla in harul divin poate simti fericirea nepamanteasca, incomparabila a acestei comuniuni mistice. Dar eului orgolios si lacom de toate bucuriile vietii pamantesti tocmai acest har nu i-a fost acordat.



Pe de alta parte, drumul spre cer, pe cat de aspru, pe atat de primejdios, nu e niciodata insotit de certitudinea mantuirii. A renunta la afirmarea unei sclipitoare personalitati pentru un cer ferecat, pentru un extaz mereu de neatins, iata riscul. Marturisitorul "nehotararii" nu e un neinitiat. A cunoscut efortul ascetic si are competenta masurarii lui: "Dar ziua care trece si ma raneste-n treacat / imi umileste carja si-mi incovoaie crinii, / Si inima urmeaza s-atarne ca un lacat / Cu cheile pierdute, la portile luminii." intr-adevar, numai cu puteri sufletesti uriase omul poate iesi din zadarnicia timpului; dar caderile zilnice, preaomenestile intristari ale clipei, cele mai neinsemnate inconstante ii dovedesc mereu neputinta de a se rupe de vremelnicie - acestea sunt ranile primite "in treacat" (nu mari incercari, ci marunte caderI) care umilesc sprijinirea in credinta ("Carja") si slabesc virtutile puritatii dobandite prin eliberarea de pacate ("Crinii"). Imaginea poetica are simplitatea mistica a viziunii biblice. intelegand ca nu poate iubi indeajuns, ca inima nu-i va deveni o mare de lumina, adica de dragoste, prin a carei "largire" sa patrunda in imparatia cereasca (potrivit conceptiei mistice ortodoxE), poetul admite cu intristare ca se afla pe o cale mai degraba inchisa. Plastica extraordinara a versurilor e conexa limbajului filocalic (al acelor texte pe care se sprijina traditia crestina rasariteanA). Inima neinstare de atata iubire cata se cere patrunderii in transcendent nu va mai fi cheie ci lacat al portilor slavei ceresti. Fara iubire, sufletul ramane inchis, iar comunicarea lui cu cele vesnice, imposibila.



in sfarsit, ultimul argument al departarii de modelul mistic e intelegerea necanonica a trairii in timp. Un ravnitor la ceruri vede in lume doar zadarnicie cu un termen modern - absurd, dar cel ce ni se confenseaza -. nascut sa poarte pe pamant coroana stelara a omului de exceptie - intelege rostul zilei si pretul de a ti-o trece, sensul vietii, fiindca absolutul ii e accesibil nu in neclintitul timp universal liturgic, ci in universalitatea creatiei. E o alta deschidere a inimii, un alt mod de a birui moartea: "Deschide-mi-rte, suflet, prin sapte ochi de flaut, / Si cantecul si viata si moartea sa le-inece." In astfel de clipe ale jubilatiei creatoare poetul se simte un soi de Dumnezeu.

La fel de putin ortodoxa sete de dezlegare a ultimelor taine indeparteaza spiritul arghezian de bunatatile harului, mentinandu-1 insa in buna vecinatate a unor personaje biblice ale caror interogatii provocatoare dovedesc legaturi directe cu cerul. Excluzand o relatie mediocra cu divinitatea, obstinatia cautarii lui Dumnezeu exclude fireste obedienta conventionala, putand lua chiar forme violent contestatare.

"Nengenunchiata firii pe pamant" este mintea care nu vrea insa a fi coborata servil in dogma, ci sa strabata Nepatrunsul. in psalmul Ruga mea e fara cuvinte perseverenta scrutarii transcendentului devine exploziva, asteptarea revelatiei - patimasa. Strafulgerarea de metafore, cu semnificatii incerte, din strofa a patra ia coloratura mistica. Alternanta intuneric-lumina serafica, misterul metafizic si taina infiorata a asteptarii in obstinanta fagetare a nepatrunsului (efort intaritor, caci demersul cognitiv se reface din propriul lui esec: "Sageata noptii zilnic varfu-si rupe / Si zilnic se-ntregeste cu metal") creeaza o atmosfera de subtil fior a preintampinarii harului ceresc. Ipoteza panteistica ("in care-anume floare si tulpina / Dospeste sucul fructului Sau cald?") e una intre altele; lirismul arghezian se dispenseaza de "concluzii", de stari finale, de limpezimi depline, fiind mai mult decat oricare altul o rotire de pajura in jurul intrebarii. Taina cupei mistice se conjuga cu aceea a sufletului - receptacol al divinului, care asteapta "aratarea" acestuia dinauntrul sau; constiinta tanjeste dupa marea comuniune - Cina Domnului - dar acest sacru festin e pregatit cu prea mare nerabdare, ca o masa asternuta inainte de ceasul ei, intr-atat de lung pare timpul asteptarii: Cercul intrebarilor unui spirit bogat ca o gradina incarcereaza o salbatica si pura neliniste transcendentala:. "Sunt, Doamne, prejmuit ca o gradina, / in care paste-un manz."



Avid de certitudine, poetul il cauta pe Dumnezeu pentru credinta sau pentru tagada. Nu pare a fi vorba de dilema credinta-apostazie (renuntare publica la o religiE) cat mai ales de teama de o divinitate dezamagitoare, teama ca "soimul meu cel cautat" n-ar corespunde adevarului divin, Verbul e sfidator prin insasi alegorizarea cinegetica de substrat pagan; divinul e vanat; a-1 dobori, a-1 ucide in suflet, ar insemna o autosuprimare prin sfaramarea "visului din toate cel frumos" al inimii. De aceea cautarea e plina de primejdii, spaima, disperare, fiindca ne vorbeste acum un insetat de supunere inaintea Adevarului, care nu vrea "sa iasa biruitor". Tensiunea dintre credinta si tagada nu e a glacialitatii rationale, ci e teroarea unei posibile surpari interioare, infruntata eroic. Facandu-se firesc trimiterea la Toma "necredinciosul", trebuie precizat ca Apostolul Toma nu s-a indoit nici o clipa de existenta Domnului ci numai de faptul ca ceilalti Apostoli l-ar fi vazut dupa moartea Sa. in acest sens credem ca se cuvine inteles textul; poetul nu accepta sa adore un Dumnezeu care nu i se arata, sa creada tot ce-i spune dogma, fara revelatie, uitand blanda mustrare a lui Iisus: "Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!

   " Aburul liric al strofei a treia, sugerand divinul ca frumusete salbatica sclipind in fulgerari acvatice ori siderale, e poate mai convingator decat grindina intrebarilor. Tema e nesfarsita istorie a revelatiei (inscrisa in textele sacrE) la care psalmistul se vrea participant direct. De aceea el se desprinde de toposurile religiozitatii populare naive, descoperind Dumnezeul aspru si razbunator din Vechiul Testament, pe care il interpeleaza cu o familiaritate agresiva, mai mult din exasperanta "trida" sufleteasca decat din vreo impietate. Pierdut in evanescentele unei mereu incomplete prezente divine, poetul se regaseste intruna intre posibilitatea revelatiei complete -"putinta" si traditia canonica - "amintire", care nuTl satisface. Permanentele afirmatii-negatii ("Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti"; "si esti si nici nu esti") - sunt polarizarile efervescentei launtrice ravasitoare. inchisa in infinitul intrebarii, faptura abandonata, "uitata" de Cel Preainalt nu poate fi decat intr-o stare de "pribegie", in neasezarea omului caruia i se j^fuza rostul, ca sens revelat.



in stil esoteric e scrisa intre doua nopti Daca sub influenta imagisticii eclesiastice, prin "odaie" intelegem "camara sufletului" ("a inimii"), textul se refera la o imersiune in adancimile eului retras din valtoarea vietii. Coborarea in cautare duhovniceasca de sine disloca "pamantescul", ce se aduna in muntele de pacate pentru care a patimit Iisus. ia strafundul sufletului se afla Dumnezeu, dar el e la fel de impenetrabil pentru ratiune ca si cand s-ar gasi la incomensurabile departari. "S-a ridicat la geamuri, pamantul pana sus. / Cat lumea-i era piscul, si-n pisc plangea Iisus. // Sapand s-a rupt lopata. Cel ce-o stirbise, iata-1, / Cu moastele-i de piatra, fusese insusi Tatal." in aceasta viziune absenta comunicarii cu divinitatea devine halucinanta. intrucat intoarcerea in lumea profana nu mai e posibila, constiinta ramane suspendata intre doua "nopti": adancul luminii il refuza pe temerar, pamantul ii pare pustiu, fiindca intoarcerea la sine fara scanteia divina e totuna cu golul sufletesc: "Si m-am intors prin timpuri, pe unde-am scoborat. /Si in odaia goala din nou mi-a fost urat." Chiar aceasta noapte launtrica - pustietatea locuirii numai cu sine insusi, la marginea lumii profane de zbucium si pedeapsa, provocase fantastica aventura. "Imitarea lui Iisus" nu e cu putinta. Una singura e Steaua Mantuitorului - caci numai El Unul poate lua asupra-i pacatele lumii; pentru o sfortare similara e tarziu in ceruri - cartile sacre nu au pagini albe, totul s-a incheiat: "Si am voit atuncea sa sui si-n pisc sa fiu. / O stea era pe ceruri. In cer era tarziu."






"Vecinul meu a strans cu nendurare", in acidul stil pamfletar arghezian, specific Peizajelor din ciclul 1907, pare o variatiune pe tema "bogatului nemilostiv", cand de fapt psalmul acesta trateaza zadarnicia, biblicul vanitas vanitatum. intr-adevar, totul e desertaciune si vanare de vant (vezi EcclesiastuL): avere, putere, faima. Cosmarul putrefactiei galopante a trupului suna insa ca un sarcasm disperat, pentru ca nu o morala religioasa sustine acest text ci un lamento pentru conditia umana. Arghezi a scris cea mai ametitoare poezie a uratului din literatura noastra. Dar in cruzimea antitezelor sale ("Faci dintr-un imparat / Nici praf cat intr-un presarat, / Cocolosesti o-mparatie mare / Ca o foita de tigare. / Dintr-o stapanire semeata / Ai facut putina ceata") nu se strecoara melancolia inteleptului fara iluzii, ci scrasnirea surda a impietatii daca nu chiar a revoltei fata de arbitrarul divin. Psalmul se incheie intr^-o apocaliptica expresie a putinatatii timpului omenesc simtit ca secunda anterioara mortii intr-un spatiu cotidian inexpresiv: "Paretele-i veacul patrat. / Si treapta e veacul in lat, / Si seara e toata vecia. / Si cand le darami, trimiti clipa / Sa-si bata aripa / Dedesubt, / Musca muta a timpului rupt." (se parafrazeaza vag texte populare despre timpul lumii de dincolO).



Confesiune exploziva, Ruga de vecernie afirma o individualitate ne-limitata, atotcuprinzatoare: "in mine se desteapta o-ntreaga omenire". Pulsatia sufletului multiplicat in contrarii e insusi omenescul in inteles arghezian: "De unde-aceasta piatra cu fete de noroi / Si scaparand cu focuri de-azur si de rubine?": - se intreaba Poetul amintindu-ni-I pe omul dostoievskian, dar el se vrea doar cantareiul - identificat cu cei ce invartesc securea ca si cu cei ce desfoaie crini, arta nepretinzand virtute ci adevar; el cere pacea si rabdarea creatiei - acesta e cerul sau, conditia salvarii. Asumandu-si intreaga umanitate ca si cum lumea s-ar sfarsi o data cu el, artistul nici nu poate avea datoriile morale curente. Pentru a-si implini menirea si a "lumina", el trebuie sa-si potoleasca patimase aptitudini proteice in calmul reflectarii.



Modul in care omul se raporteaza la moarte conditioneaza pozitia lui fata de divin. Duhovniceasca si De-a v-ati ascuns exprima atitudini contrare. Duhovniceasca e poemul tenebrelor singuratatii cosmice in universul devastat de moarte. Greu de precizat daca vocea lirica vine de aici sau din lumea cealalta. Groaza de moarte confrunta constiinta cu un Tarziu terifiant, ca si cand nefireasca ei supravietuire urmeaza sa inceteze instantaneu, precum in intoarcerea lui Fat-Frumos din Tinerete fara batranele. in final, nalucile groazei smulg un strigat disperat care este al umanului crucificat de Moarte. Acest apocrif scenariu, nascut de deznadejde, e in afara oricarei idei de inviere si de salvare. Merita urmarita pe fiecare clapa a expresiei lirice simfonia obscura a groazei de a muri. Un intuneric amenintator, compact si greu, nestrabatut de nici 6 licarire de speranta in lumina Creatorului, evoca spaima cea mai veche a omenirii - spaima de neant. Treptat, absenta luminii in cer si pe pamant (fara luna, fara lumanarE), subliniata de repetarea prepozitiei, devine primejdios iminenta. Stihia infricoseaza prin indeterminarile proprii neomenescului: fara somn, fara zgomot, fara pas. Lumile se confunda. Demult disparuta mama e strigata dintr-o reactie universala in clipe de panica. "Mica" -un atribut insolit ("Mama buna, mama mica!

   ") denumeste faptura micsorata prin decorporalizare, indepartare in timp si tandretea celui infricosat. Senzatia de" tarziu in lume intuneca funest imposibila intoarcere protectoare a spiritului matern, fiindca moartea, stergand toate urmele viului securizam, a desfiintat din temelii pamantul. Avem astfel negativul luminoasei (prin comparatiE) De-a v-ati ascuns, in care fiecare "pleaca" in ceasul randuit, iar viata se scurge dulce-amara cu o virtuala speranta de "intoarcere", intr-atat de puternice sunt rosturile ei neclintite. in Duhovniceasca inspaimanta descrierea sistematica a radicalitatii destramarii. Anafora toii, din aceeasi sfera expresiva cu fara, consemneaza eufemistic disparitia, gradand-o pana la zdrobitorul "Toti au murit de tot." - care nu lasa nici o iluzie. Fara Dumnezeu e scris acest text in care concretetea descompunerii mediului proxim impresioneaza cu atat mai dureros cu cat caldul cuib domestic (cainele, cucuruzii, busuiocul, duzii, stiubeiele, plopii, randunelele, lastunii - ograda - reprezinta cel mai rezistent adapost in fata neantului. Detaliul realist al mortii cainelui, numit banal, "Grivei", sau regionalismul "cucuruzii" sensibilizeaza perceptia disparitiei nedrepte a unui umil si anonim paradis campestru. O afluenta de vocabule ale pustiirii (a cazut, s-au starpit, s-au uscat, au zburat, s-au pierdut, pustii, caramizii, s-au povarniT) culmineaza cu teribilul "A putrezit ograda" Pe de o parte socheaza ideea ca pamantul, insusi, matca vietii vesnice, a putrezit, pe de alta parte ograda, termen, in limba comuna, asociat impropriu cu a putrezi, conoteaza eterogenitatea cotidiana a vietii terestre; ograda nu poate putrezi decat intr-o catastrofa cosmica. Anafora, aici figura de stil a obsesiei, vizeaza interogativa spaima de necunoscut. Constiinta anticipeaza destramarea postuma, cu ea tot universul va cadea in rteant: "Aici nu mai sta nimeni / De douazeci de ani / Eu sunt risipt prin spini si bolovani / Au murit si numarul din poarta / Si clopotul si lacatul si cheia." Distrugerea lumii e inregistrata, cum s-a vazut, in treptele, acum coboratoare, ale Creatiei: uman, animal, vegetal, mineral. Sugestia de intimitate cu neantul atinge apogeul in perceperea spatiului exterior incalcat: "Ei!

    cine strabatu livada" si a dezvelirii gandului - ultima baricada doborata de agresorul necunoscut, ajuns in chiar celula viului: "Si se uita prin intuneric la mine / Si-mi vede cugetele toate." in ultima strofa omul muribund (cu "limba aspra ca de cenusa", imobil si insetat ca cei raposatI) devine imaginea vie a patimei Rastignitului, cunoscuta sub numele de ecce homo (cuvinte rostite de Pilat din PonT), denumirea generica. in pictura universala pentru panzele care il infatiseaza pe Iisus purtand cununa de spini si batjocoritorul vesmant regal cu care l-au imbracat soldatii: "Uite sange, uite slava. / Uite mana, uite otrava." - durere, glorie, har ceresc, ura - suma splendorii si mizeriei umane. Infantilizarea sub amenintarea mortii ne duce la incheierea ca in acest poem omul apare ca un neajutorat prunc rastignit de neantul "cu. degetul lui ca un cui". Nimic mai anticrestin, mai lipsit de speranta. Dar cu o ultima zvacnire de viata, omul refuza supliciul suprem al disparitiei, dezerteaza, cautand refugiul, oricat de absurd, in bratele "vecinului", ale semenilor la fel de muritori. Toate intelesurile mghelice sunt ultragiate in aceasta contemplare a identificarii - Hristos in sensul de a suferi supliciul condamnarii la disparitie: "Mi-e limba aspra ca de cenusa. / Nu ma mai pol duce, / Mi-e sete. Deschide, vecine, / Uite sange, uite slava / Uite mana, uite otrava. / Am fugit de pe Cruce. / Ia-ma-n brate si ascunde-ma bine."



De-a v-ati ascuns desfasoara alegoricul raspuns, in gama ludic-melancolica, la consacrata alegorie mioritica. in meditatia argheziana paleta vietii se uniformizeaza blajin sub semnul egalizator al mortii: "E un joc viclean de batrani / Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine, / Joc de slugi si joc de stapani, / Joc de pasari, de flori, de cani, / Si fiecare il joaca bine" (gradatia raspunde obsesieI). intreaga poezie este de fapt un eufemism al mortii, menit sa ocroteasca prin filtrarea suferintei. Transpunerea alegorica se incheaga din nemarginita iubire de ceilalti; doar viata ca iubire intre oameni, cunoaste protectia divina - ea e masa sub coviltirele lui Dumnezeu. "intr-o zi piciorul va ramane greu, / Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa" - exprima poetul oroarea calma fata de oprirea vietii. Tonul linistitor, suspect de sfatos, e principalul izvor al emotiei, prin subtextul lui grav si dureros. Razbat totusi, codificate, cateva sarcasme: "Si fiecare il joaca bine", "din cateva sfinte tremuraturi / Au ispravit jocul, frumos." Sfintele Scripturi devin doar o poveste buna pentru "copii", in care se moare "frumos". Si aluzia la invierea lui Lazar e, in contextul acesta, sceptica. Certitudinea, evident falsa, a invierii, inteleasca voit naiv ca intoarcere pe pamant pentru continuarea vietii intrerupte, e un transparent eufemism consolator. Ca de obicei la Arghezi, splendoarea vietuirii in aceasta lume e rustica, in parametrii existentei traditionale. Seninatatea de aici vine - din increderea straveche in perenitatea gospodariei- taranesti cu rosturile ei neschimbate. Eufemizarea melancolica a mortii, prin alegorica plecare cu intoarcere mereu amanata e strabatuta insa de fiorii unei dureri retinute ("Si, voi ati crescut mari, / V-ati capatuit, / V-ati facut carturari, / Mama-mpleteste ciorapi si pieptari, / Si tata nu a mai venit") care izbucneste in imprecatia finala, rostita din preaplinul iubirii, caci moartea inseamna despariire: "Puii mei, bobocii rnei, copiii mei!

    / Asa este jocul. / il joci in doi, in trei, / il joci in cate cati vrei. / Arde-1-ar focul!

   ". Strofa din urma elibereaza expresia directa a unei afectiuni ravasitoare, ca un spasm de plans, si refuzul de a accepta moartea dincolo de orice inteleapta impacare cu.legea firii.





Poezia e adanc reflexiva fiindca, peste sensurile amintite, se degaja conceperea omului ca prunc fara aparare - copil - in fata grozavului adevar al vremelniciei sale, al parasirii acestei lumi, inspre care nemaiexistand intoarcere, nici o inviere nu poate alina. Paradisul lui Arghezi e desigur pamantul, statornicia modesta si regala a familiei. Configuratia ideala a dragostei pe pamant e casa.



Ruga de seara inlocuieste interogarea divinitatii ca persoana cu adoratia nemarginirii cosmice. Energia Infinitului, desigur demonica, urmeaza a fi captata de creatorul identic dumnezeirii; se invoca virtutea bramilor, in nazuinta spre absolutul creatiei artistice, care cutreiera-spiritul poetului.

Cuvantul care a creat lumea este acum verbul artei - putere demiurgica prin care Creatia imperfecta, coruptibila, se desavarseste. Daca fata pamantului se schimba prin cuvant, versul nu va fi nicicand act gratuit, ci apocaliptic si izbavitor: "O!

    da-mi puterea sa scufund / O lume vaga, lancezanda. / Si sa tasneasca-apoi, din fund / O alta, limpede si blanda." Ca si in alti psalmi ai cutezantei antidogmatice, aici izbavirii ii ia locul seninatatea dizolvarii in nemarginire; e smerenia pe care si-o recunoaste artistul. in Ruga deseara, spiritul conectat la infinitatea galactica, o divinizeaza intr-o retorica fierbinte si interiorizata totodata. Vesnicul mit e acum viata vesnica a universului coborata in carte, in cuvantul scris de mana omului. E un tom neincheiat, la care se pot adauga file noi (spre deosebire de Sfintele ScripturI) - suferinte prefacute in floare. Frapeaza o neasteptata metafora a artei: uscat profil floral de lacrima: "Si-nghite-ma intreg, in haos, / Umil, senin si multumit / Ca las in urma mea repaos, / Si-o foaie noua de adaos / La cartea Vesnicului mit, / in care visul mi-e strivit / Ca un vlastar de margarit."



Cuvinte potrivite se incheie cu Incertitudine, poemul dezmarginirii (deloc expresionistE), al contopirii cu infinitul, ca descatusare de tarana si intalnire cu sideralul divin; infinit care contine de fapt puterile creatiei, din care luceferii si "genele lui Dumnezeu" coboara inspiratoare, si numai semnatura aminteste identitatea mundana a autorului, risipit in vesnicia cosmica indumnezeita. Aspectul usor ludic nu trebuie sa insele asupra gravitatii acestei arte poetice paradoxal intitulata, pentru un sfarsit de volum deschis de apasatul Testament, Incertitudine. Numele e "adunat" la sfarsitul cartii ("Si semnez / Tudor Arghezi"), dat ca intr-o conventie candida si fara importanta. Mesajul testamentului, era mai ales social, innobilat de deschideri ontologice; aparea ideea de justitie prin arta, care e o perfida instanta, sublimarea realitatii prin magnifica inspiratie si migala de artizan. Poetul e in Testament inmugurirea ramurei obscure, daruind frumuseti insidios justitiare, ranind si pedepsind, sublimand uratenia si raul, in fine, compensand astfel veacuri de existenta larvara a unui popor intreg. Vindicativul Testament e o poezie a memoriei, Nehotarare, a puritatii uitarii de sine prin cufundarea in vesnicia frumusetii, analoga infinitului celest. Versul "Deschid cartea: cartea geme" aminteste acea, tot nocturna, stare eminesciana sub vraja lunii, cand durerile sunt simtite ca-n vis. Penultima strofa pare destinata autorului Scrisorii I. Testamentul e arta poetica a misiunii artistului si a catharsisului istoric: "Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte / Si izbaveste-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor.") Prin poezie, care intemeiaza o noua era ("Ea e hrisovul vostru cel dintai") - cultura scrisa a dezmostenitilor - artistul isi gaseste identitatea, aceeasi cu a neamului de robi. Are puterea de a preface raul social si abjectia, patimile omenesti primare in hrana spirituala. Aceasta carte se impune ca un manifest - un memento pentru urmasi; e o imponderabila piatra de hotar a maniei, cuvant pe care cade accentul ultimului vers. Frumusetea e fructul Maniei. Un astfel de crez rostit cu religiozitate se naste din certitudini. Acestei radicalitati a Testamentului i se aseaza ca o contrapagina poemul incertitudiniii creatorului, bland absorbit de profunzimile albastre. Imponderabil, gandul inverseaza spatiile - pamantul artistului e sus "iarba atarna la fereastra". Primind roua stelara, sufletul in extaz (fara emfaza expresionistA), e un "burete". Metaforele se rotesc in jurul slavei. Umanul se sublimeaza in divin, divinul coboara, in sfarsit, in uman (nu brazda cade in calimara, ci genele lui DumnezeU) ca izvor de inspiratie; poetul, uitand orice trufie, este prin arta muta a ascultarii receptacol a toata Creatia: "Deschid cartea: cartea geme, / Caut vremea: nu e vreme. / As canta: nu cant si sunt / Parc-as fi si nu mai sunt. // Gandul meu al cui gand este? /in ce gand, in ce poveste, / imi aduc aminte, poate,/ Ca facui parte din toate?" Aceste doua arte poetice, cuprinzand ca doua coperti Cuvintele potrivite se distanteaza intr-atat fiindca intre ele s-au resfirat Psalmii Gandul inaltat spre abisul de sus a,subtiat spiritul. Pulsul vietii interioare din expresia psalmica argheziana e perpetua pulsatie a liturgicului insatiabil; . insa liturghia artistului nu-si afla un Dumnezeu pe masura. Poetul va ajunge la o "religie" proprie, si in suferinta neodihnei va cuprinde laolalta Pamantul si Cerul intr-o singura imbratisare, coborandu-1 pe cel dintai - fiindca "lumea" e "pardosita cu lumina", inaltandu-1 pe cel de-al doilea a carui "iarba albastra" "atarna la fereastra". E, intr-un fel, o intoarcere pe cai personale la spiritul ortodox profund.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2018 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.