Sinteze literare

STRATIFICAREA LIMBII



Planuri, niveluri, stratificare*

Scopul lingvisticii structurale este descoperirea unitatilor invariante, descrierea si clasificarea lor, precum si analiza relatiilor dintre unitati.

Pentru a descrie faptele de limba, se porneste de la raportul fundamental care caracterizeaza structura limbajului, raportul dintre cele doua laturi: materiala si ideala. Distinctia dintre aceste doua laturi, facuta de multa vreme in istoria filosofiei si a lingvisticii, a fost exprimata clar de F. de Saussure in capitolul despre natura semiotica a limbajului. El arata ca exista doua laturi, signifiant si signifiA©, legate indisolubil; acestea sunt privite mai ales formal (in special in capitolul consacrat valorii lingvisticE).

Analiza celor doua planuri a fost adancita mai ales in cadrul scolii glosematice. AŽnsa glosematicienii, mai mult decat Saussure, s-au preocupat de aspectul formal al laturilor limbii. Teoria clasicaa€� despre cele doua planuri a fost elaborata de L. Hjelmslev, care numeste latura de signifiA© continut, iar cea de signifiant expresie (vezi Continut si expresie, II B 1 A).

Trebuie sa precizam ca notiunea de plan lingvistic are uneori un sens mai larg, folosindu-se pentru nivelele limbii. De exemplu, J. Kuryťowicz vorbeste de plan fonetic si semantic, B. Trnka, de plan fonologic, sintactic si suprasintactic1.

Planul expresiei reprezinta deci latura sonora a limbii; el poate fi abordat din punctul de vedere al substantei. Aceasta constituie obiectul de cercetare al foneticii si se studiaza cu metode experimentale etc. Daca substanta fonetica e privita din punct de vedere functional, se obtin formele, studiate de fonologie.

Studierea planului continutului este mult mai complexa, deoarece exista dificultati chiar in privinta definirii substantei continutului. Aceasta este socotita de multe ori procesul gandirii; gandirea nu exista insa in stare pura, ea capata o organizare speciala in cadrul sistemului semantic. Continutul limbii este reprezentat de structura semantica, iar unitatile care constituie aceasta structura sunt sensurile cuvintelor.

Cele doua planuri ale limbii, desi alcatuite din substante total opuse, au la baza aceleasi principii de organizare in ambele planuri, unitatile sunt alcatuite din fascicule de trasaturi distinctive. Aceste trasaturi sunt puse in lumina prin raportul de comutare, conform caruia o modificare dintr-un plan atrage dupa sine o modificare in planul opus. Astfel, schimbarea in planul expresiei din pat / bat atrage dupa sine schimbarea in planul continutului; invers, inlocuind pe A„scauna€� cu A„masaa€�, prin schimbarea din planul continutului se produce implicit o modificare a expresiei.

AŽn structura limbii, unitatile nu exista in stare pura, ele se combina pentru a putea exprima mesajul lingvistic. Aceasta combinare nu se face la intamplare, ci conform unui principiu fundamental a€“ stratificarea. Conform acestui principiu, o unitate de un anumit rang este formata dintr-o combinare de unitati de rang imediat inferior sau chiar dintr-o singura unitate. Rezulta din definitie ca structura limbii se prezinta sub forma de etajea€�, de nivele, organizate in mod ierarhic. Aceasta ierarhie consta in faptul ca fiecare unitate superioara este diferita din punct de vedere functional de o unitate inferioara. Totusi unitatile au si trasaturi comune: fiecare unitate inferioara este minimala in cadrul unitatii superioare, sau se poate identifica cu ea. Analizand unitatile pe baza principiului stratificarii, se constata ca numarul unitatilor difera de la un nivel la altul: cel mai putin numeroase sunt fonemele; pe masura ce trecem de la un nivel inferior la un nivel superior, numarul unitatilor creste: morfeme sunt mai multe decat foneme, cuvinte mai multe decat morfeme, iar numarul enunturilor este practic infinit.

Aceasta ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operatii de analiza, intrucat in sirul vorbirii unitatile nu apar in cadrul unei structuri etajate, ci al unor relatii de incluziune, unitatile de un anumit rang incluzand pe cele de rang inferior.

Dupa manifestarea unitatilor pe planuri si nivele, ele sunt monoplane sau biplane (unilaterale si bilateralE). De exemplu, fonemul este unitate fundamentala monoplana care apartine planului expresiei. Ea poate fi definita numai prin raportare la planul opus, adica prin corelarea cu planul continutului.

Nivelele de organizare a limbii pe baza principiului stratificarii sunt urmatoarele: a. Nivelul trasaturilor distinctive

AŽn planul expresiei este vorba de trasaturile distinctive ale fonemului. Acestea pot fi descrise substantial. De exemplu, se poate arata ca p este alcatuit din labialitate, surditate, oclusivitate. AŽn planul continutului se vorbeste din ce in ce mai mult de trasaturi distinctive semantice, numite seme. De pilda, o unitate semantica cum este A„scauna€� poate fi analizata cu trasaturile: cu spate, cu picioare, pentru o persoana, pentru a se aseza, fara brate (vezi Unitatile limbii, II C 1). Trebuie aratat ca trasaturile distinctive reprezinta ultimul rezultat al analizei lingvistice2. Ele constituie nivelul cel mai de jos al structurii lingvistice, care reflecta clar paralelismul de organizare a celor doua planuri. AŽn nivelul trasaturilor distinctive se vede saltul de la substanta la invariante lingvistice. Datorita functiei limbii ca mijloc de comunicare, substanta capata statut de trasaturi distinctive, care se stabilesc prin raportul dintre cele doua planuri, expresie si continut, adica prin comutare. b. Nivelul unitatilor monoplane: fonemul si semantemul

AŽn planul expresiei avem a face cu fonemele, care sunt unitati alcatuite din elemente apartinand nivelului imediat inferior, adica din trasaturi distinctive. AŽn planul continutului, unitatile, la randul lor, sunt alcatuite din trasaturi distinctive semantice (semE). Pentru a desemna aceste unitati ca fascicule de seme, se foloseste adesea termenul de semantem. AŽn timp ce fonemele sunt mai mult sau mai putin pe acelasi plan, ca natura si ca mod de organizare a trasaturilor, semantemele cuprind trasaturi foarte diferite, avand diverse grade de abstractizare.

Se disting doua mari categorii de astfel de trasaturi semantice: lexicale si gramaticale. De exemplu, semantemul A„baiata€� este alcatuit din mai multe trasaturi lexicale; comutand trasatura A„sex masculinA” cu A„sex feminina€�, ajungem la alt semantem, A„fataa€�. Sensurile gramaticale sunt mult mai abstracte. Pentru a desprinde trasaturile invariante ale acestora, este necesara studierea acceptiilor realizale in diferite imbinari. De exemplu, se pot stabili trasaturile distinctive ale cazurilor, cum este acuzativul; acesta se defineste prin trasatura de proiectare si prin absenta trasaturii de selectie, prezenta in nominativ, precum si prin lipsa orientarii existente in cadrul dativului3. c. Nivele biplane

I±. Nivelul morfemelor. Morfemele sunt alcatuite din unitati de rang inferior. AŽn planul expresiei, morfemele sunt un ansamblu de foneme (-se - ca morfem al mai mult ca perfectuluI). Cand morfemul este alcatuit dintr-un singur fonem, nivelul imediat inferior este alcatuit din trasaturi distinctive (-e ca morfem al pluraluluI). AŽn planul continutului, morfemele lexicale sunt alcatuite din semantemele lexicale (lucr- din lucra inseamna A„a face o anumita actiunea€� etc.), cele gramaticale, din continutul gramatical corespunzator (-se- indica mai mult ca perfectuL). AŽn planul continutului, morfemele nu fac decat sa preia semantemele.

Cand unitatile sunt folosite intr-un nivel imediat superior, ele se realizeaza, de obicei, sub forma de variante. Astfel, in cadrul morfemelor, fonemele se realizeaza ca variante combinatorii4. De exemplu, intr-un cuvant ca langa, fonemul /n/ se realizeaza sub forma variantei velare [I·], determinate de vecinatatea consoanei urmatoare, care este velara A„prin naturaa€�. Acest fenomen este foarte important, pentru ca el arata cum, ridicandu-se de la un nivel la altul, o unitate isi pierde din individualitate in ansamblul din care face parte. Vorbitorul acorda atentie complexului sonor in intregul lui si realizeaza mai putin alterarile unitatilor componente. Exista un model normal de realizare a ansamblului, acela care se foloseste cel mai frecvent; in el, unele unitati inferioare se realizeaza in forma lor de baza ca fonemul /l/ in langa; vocala urmatoare este insa nazalizata [in], la fel [I·] este velar, [g] si [a] sunt normal apropiate de structura lor fonologica A„puraa€�.

AŽntre cele doua planuri exista o deosebire importanta din punctul de vedere al numarului de nivele manifestat pana aici: pe de o parte, in planul expresiei exista trei trepte a€“ trasaturi distinctive, foneme, morfeme ca expresie; pe de alta parte, in planul continutului nu exista decat doua trepte a€“ trasaturi distinctive si semantemele care reprezinta continutul morfemelor. Aceasta este valabil in procesul vorbirii, in care un morfem prezinta un singur sens. AŽn sistem insa, de multe ori, un morfem are mai multe intelesuri (drept A„fara ocola€�, drept A„cinstita€�), ceea ce face ca problema stratificarii sa fie asemanatoare cu cea din planul expresiei. O alta deosebire intre cele doua planuri consta in aceea ca, in planul expresiei, morfemul are o realizare lineara, este o insiruire de foneme pronuntate succesiv, pe cand in planul continutului avem a face cu o realizare simultana a tuturor trasaturilor. Se vorbeste in astfel de cazuri de o asimetrie intre cele doua planuri (vezi Continut si expresie, II B 1 A).

Morfemele pot fi studiate din mai multe puncte de vedere. Latura de continut lexical e studiata de semantica, iar latura de expresie a morfemelor cu multiplele ei variatii constituie, dupa A. Martinet5, obiectul morfologiei. De exemplu, in paradigma prezentului, variatii de morfem ca pot-, poat-, put- sunt studiate de morfologie. b. Nivelul cuvantului. Morfemele se combina intre ele pentru a forma cuvinte ca unitati de rang superior. Existenta cuvantului ca unitate structurala de sine statatoare a fost mult discutata6. Desi nu exista o definitie unitara, lingvistii continua totusi sa foloseasca acest termen. Asa cum un morfem poate fi format dintr-un singur fonem sau din mai multe, tot asa exista cuvinte alcatuite dintr-un singur morfem (paT) sau din mai multe (prelucraseM). Morfemele, in cadrul cuvantului, se realizeaza prin variante. Domeniul cel mai important al realizarii morfemelor ca variante de expresie ale cuvantului e alcatuit de numeroasele alternante aparute in flexiunea nominala si verbala (masa a€“ mese, port a€“ purtaM).

AŽn cadrul cuvantului, morfemele se prezinta intr-o succesiune lineara, atat in planul expresiei, cat si in planul continutului. Aceasta succesiune corecteaza asimetria de care s-a vorbit mai sus7.

Conform traditiei, cuvantul e studiat de lexicologie. Aceasta, in general, face abstractie de morfemele gramaticale incluse in cuvant, in timpul vorbirii. De exemplu, in prelucrasem, un lexicolog vede numai partea lexicala, neglijand morfemele gramaticale (-a-, -se-, -M). AŽn schimb, el studiaza partea lexicala in mod analitic, distingand -pre- ca prefix si lucr- ca radacina, interesandu-se de continutul lor semantic, atat separat, cat si sintetic. g. Nivelul enuntutului. Problema nivelului superior cuvantului este foarte controversata. S-a propus ca unitate superioara sintagma, imbinare de cel putin doi termeni semnificativi. Dar structura binara a sintagmei contrazice principiul stratificarii, conform caruia o unitate de un anumit rang poate fi formata si dintr-o singura unitate. Traditional, nivelul intermediar intre cuvant si propozitie este partea de propozitie. Spre deosebire de sintagma, aceasta ar satisface principiul stratificarii, prin aceea ca o parte de propozitie este alcatuita dintr-un sir de cuvinte sau chiar dintr-un singur cuvant.

Pentru a mentine discutia in cadrul nivelelor de baza, putem socoti, ca nivel superior cuvantului, enuntul, si, in acelasi timp, se poate admite existenta unor subnivele sau nivele intermediare, precum si a unora mai cuprinzatoare.

Stabilirea exacta a nivelelor si a subnivelelor trebuie facuta pentru fiecare limba in parte, cele comune majoritatii limbilor fiind analizate mai sus.

Din cele discutate, rezulta ca ierarhia nivelelor limbii se prezinta schematic astfel:



Se constata ca nivelele de sub 1 nu exista singure in limba: trasaturile distinctive sunt ultimul rezultat al analizei, iar fonemul se foloseste izolat numai cand coincide cu un semnificant al morfemului; semantemul nu exista niciodata in stare pura. La nivelele de sub 2 expresia si continutul coexista in aceleasi unitati.

AŽn trecerea de la 1 la 2 se realizeaza deci un salt calitativ, prin aparitia nivelelor de unitati bilaterale. Primele sunt morfemele, iar segmentarea enuntului in astfel de unitati este ceea ce A. Martinet numeste prima articulare. AŽntr-adevar, vorbitorul este preocupat de acest nivel al segmentarii care cuprinde unitati semnificative. Analiza morfemului in unitati distinctive de expresie, in foneme, este mai mult o operatie de laborator; ea este ceea ce A. Martinet numeste cea de-a doua articulare.

Nu putem epuiza aici toate problemele legate de trasaturile proprii unitatilor de un nivel sau altul (pentru aceasta vezi Unitatile limbii, II C 1). Important este doar mecanismul stratificarii, al producerii unitatilor dintr-un nivel din unitati de rang imediat inferior, precum si participarea lor la alcatuirea unor unitati de rang imediat superior.

Pe acest principiu se bazeaza si analiza in constituenti imediati (vezi Metode moderne, I B 2 C), care se reda sugestiv printr-un arbore de la nivelul cel mai inalt pana la nivelul semnificativ minimal al morfemelor. Structural, nivelele au o organizare arborescenta, care merge mai departe decat analiza in constituenti imediati:





S

S = secventa, enunt c = cuvant (exista n cuvinte intr-o propozitiE) m = morfem (exista n morfeme intr-un cuvanT) f = fonem (exista n foneme intr-un morfeM) s = semantem (exista n semanteme intr-un morfem polisemantiC) ts = trasaturi distinctive (exista n trasaturi distinctive intr-un fonem sau semanteM)

________________________________________

* Subcapitol din volumul: Acad. Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistica generala, 1972, p. 199a€“204.

1 Vezi comentariul la V. HoÅ™ejÅti, Les plans linguistiques et la structure de l'enoncA©. ,,Philologica Pragensiaa€�, 1961, nr. 4, p. 13.

2 Benveniste, ProblA¨mes, p. 119a€“131.

3 Vezi P. Diaconescu, Le systA¨me casuel en roumain, CLTA, p. 37.

4 Vezi E. Vasiliu, Limba, vorbire, stratificare, SCL. X, 1959, 3.

5 Vezi Martinet, A‰lA©ments, p. 106.

6 Ibidem, p. 115 si urm.

7 S. Stati, Analiza unitatilor de continut, PLG, IV.

Copyright © 2009 - 2012 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.