Sinteze literare

Obiectul lingvisticii*

A§ 1. Limba; definitia sa

Care este obiectul integral si totodata concret al lingvisticii? AŽntrebarea este deosebit de grea si vom vedea mai departe din ce motiv; sa ne limitam aici sa aratam in ce consta aceasta dificultate.

Alte stiinte opereaza cu obiecte dinainte date, care pot fi considerate apoi din diferite puncte de vedere; in domeniul nostru, nimic asemanator. Cineva rosteste cuvantul frantuzesc nu: un observator superficial va fi inclinat sa vada in el un obiect lingvistic concret; dar cercetandu-l mai atent va gasi aici, succesiv, trei sau patru lucruri complet diferite, dupa modul in care il priveste: ca un sunet, ca o expresie a unei idei, ca un corespondent al latinescului nudum etc. Nu numai ca obiectul nu precede punctul de vedere, dar s-ar spune ca punctul de vedere este acela ce creeaza obiectul; de altfel, nimic nu ne spune dinainte ca unul din aceste moduri de a considera faptul luat in discutie este anterior sau superior fata de celelalte.

Oricare ar fi punctul de vedere pe care-l adoptam, fenomenul lingvistic prezinta intotdeauna doua fete care isi corespund una alteia, fiecare fata neavand valoare decat prin cealalta. De exemplu :

1A° Silabele pe care le articulam sunt impresii acustice percepute de ureche, dar sunetele nu ar exista fara organele fonatoare; astfel, un n nu exista decat prin corespondenta acestor doua aspecte. Nu putem reduce limba la sunet, si nici desparti sunetul de articularea bucala; reciproc, nu putem defini miscarile organelor fonatoare, daca facem abstractie de impresia acustica [].

2A° Dar sa admitem ca sunetul ar fi un lucru simplu: oare el este cel care alcatuieste limbajul ? Nu, el nu este decat instrumental gandirii si nu exista pentru el insusi. Aici apare o noua si redutabila corespondenta: sunetul, unitate complexa acustico-vocala, formeaza, la randul sau, cu ideea o unitate complexa, fiziologica si mentala si asta nu este inca totul:

3A° Limbajul are o latura individuala si o latura sociala, si nu o putem concepe pe una fara cealalta. Mai mult:

4A° AŽn fiecare moment el implica, totodata, un sistem stabilit si o evolutie; in fiecare moment, el este o institutie actuala si un produs al trecutului. La prima vedere pare foarte simplu sa distingem intre acest sistem si istoricul sau, intre ceea ce este si ceea ce a fost; in realitate, raportul care uneste aceste doua lucruri este atat de strans incat este greu sa le separi. Oare problema nu ar fi mai simpla daca am considera fenomenul lingvistic la inceputurile sale, daca a€“ de exemplu a€“ am incepe prin a studia limbajul copiilor (a€¦)? Nu, caci este foarte gresit sa credem ca, in materie de limbaj, problema originilor difera de aceea a conditiilor permanente (a€¦); deci nu putem iesi din acest cerc vicios.

Astfel, din orice latura am aborda problema, obiectul lingvisticii nu ni se ofera integral; peste tot intalnim aceeasi dilema: sau abordam o singura latura a fiecarei probleme si riscam sa nu percepem dualitatile semnalate mai sus; sau, daca studiem limbajul din mai multe laturi deodata, obiectul lingvisticii ne apare ca o gramada confuza de lucruri heteroclite, fara nici o legatura intre ele. Cand procedam astfel, deschidem poarta mai multor stiinte a€“ psihologie, antropologie, gramatica normativa, filologie etc. a€“, pe care le separam net de lingvistica, dar care, prin folosirea unei metode incorecte, ar putea revendica limbajul ca fiind unul dintre obiectele lor (a€¦).

Dupa parerea noastra, pentru a face fata tuturor acestor dificultati, nu exista decat o solutie: trebuie sa te plasezi mai intai pe terenul limbii si sa iei limba drept norma a tuturor celorlalte manifestari ale limbajului. AŽntr-adevar, printre atatea dualitati, numai limba pare a fi susceptibila de o definitie autonoma si ofera un punct de sprijin satisfacator pentru spirit.

Dar ce este limba ? Pentru noi, ea nu se confunda cu limbajul; ea nu este decat o parte determinata, esentiala a€“ ce-i drept a€“ din el. Este, totodata, un produs social al facultatii limbajului si un ansamblu de conventii necesare, adoptate de corpul social pentru a ingadui exercitarea acestei facultati de catre indivizi. Luat in intregul sau, limbajul este multiform si heteroclit; intersectandu-se in acelasi timp cu mai multe domenii: fizic, fiziologic si psihic, el apartine atat domeniului individual, cat si domeniului social; el nu se lasa clasificat in nici o categorie a faptelor umane, pentru ca nu stim cum sa-i definim unitatea.

Limba, dimpotriva, este un tot in sine siun principiu de clasificare. De indata ce ii dam primul loc printre faptele de limbaj, introducem o ordine naturala intr-un ansamblu care nu se preteaza la nici o alta clasificare.

Acestui principiu de clasificare i s-ar putea aduce obiectia ca exercitiul limbajului se bazeaza pe o facultate pe care o detinem de la natura, in timp ce limba este un lucru dobandit si conventional, care ar trebui sa fie subordonat instinctului natural si nu invers. lata ce putem raspunde.

Mai intai, nu s-a dovedit nicidecum ca functia limbajului, asa cum se manifesta ea cand vorbim, este in intregime naturala, ca aparatul nostru fonator ar fi facut pentru vorbit asa cum picioarele noastre sunt facute pentru mers. Lingvistii sunt departe de a se fi pus de acord in aceasta privinta. Astfel, pentru Whitney, care asimileaza limba cu o institutie sociala ca toate celelalte, ne folosim de aparatul fonator ca instrument al limbii din intamplare si din simple motive de comoditate: oamenii ar fi putut alege, la fel de bine, gestul, si ar fi putut folosi, in locul imaginilor acustice, imaginile vizuale. Fara indoiala ca aceasta teza este prea absoluta; limba nu este o institutie asemanatoare, din toate punctele de vedere, cu celelalte [a€¦]; in plus, Whitney merge prea departe atunci cand spune ca omul a ales organele vocale din intamplare; intr-un fel, ele ne-au fost impuse de natura. Dar lingvistul american pare a avea dreptate in punctul esential: limba este o conventie, si natura semnului asupra caruia s-a convenit este indiferenta. AŽn problema limbajului, chestiunea aparatului fonator este deci secundara.

Aceasta idee ar putea fi confirmata de o anumita definitie a ceea ce se numeste limbaj articulat. AŽn latina articulus inseamna membru, parte, subdiviziune intr-o suita de lucruria€�; in materie de limbaj, articularea poate sa desemneze fie subdiviziunea lantului vorbit in silabe, fie subdiviziunea lantului semnificatiilor in unitati semnificative; acesta este sensul in care se spune, in germana, gegliederte Sprache. Pornind de la aceasta a doua definitie, am putea spune ca nu limbajul vorbit este natural pentru om, ci facultatea de a constitui o limba, adica un sistem de semne distincte ce corespund unor idei distincte.

Broca a descoperit ca facultatea de a vorbi este localizata in cea de a treia circumvolutiune frontala stanga; este un argument folosit si el pentru a se atribui limbajului un caracter natural. Dar se stie ca aceasta localizare a fost constatata pentru tot ceea ce se raporteaza la limbaj, inclusiv scrierea; aceste constatari, adaugate la observatiile facute pe diferitele forme de afazie prin lezarea acestor centri de localizare, par sa indice: 1A° ca diferitele tulburari ale limbajului oral se intretes in foarte multe feluri cu acelea ale limbajului scris; 2A° ca in toate cazurile de afazie sau de agrafie este atinsa nu atat facultatea de a emite anumite sunete sau de a trasa anumite semne, cat aceea de a evoca printr-un mijloc, oricare ar fi el, semnele unui limbaj ce functioneaza conform anumitor reguli. Toate acestea ne fac sa credem ca peste functionarea diferitelor organe exista o facultate mai generala, aceea care comanda semnelor, si care ar fi facultatea lingvistica prin excelenta. AŽn felul acesta ajungem la aceeasi concluzie ca mai sus.

Pentru a atribui limbii primul loc in studiul limbajului, putem folosi si argumentul ca facultatea a€“ naturala sau nu a€“ de a articula cuvinte nu se exercita decat cu ajutorul instrumentului creat de colectivitate; deci nu e iluzoriu sa spunem ca unitatea limbajului este data de limba.

A§ 2. Locul limbii intre faptele de limbaj

Pentru a gasi in ansamblul limbajului sfera care corespunde limbii, trebuie sa ne plasam in fata actului individual care ne permite sa reconstituim circuitul vorbirii.

Acest act presupune cel putin doi indivizi; este numarul minim cerut pentru ca circuitul sa fie complet. Fie deci doua persoane, A si B, care isi vorbesc una alteia:



A B

Punctul de plecare al circuitului se afla in creierul uneia, de exemplu al lui A, unde faptele de constiinta pe care le numim concepte sunt asociate cu reprezentarile semnelor lingvistice sau cu imaginile acustice ce servesc la exprimarea lor. Sa presupunem ca un concept dat declanseaza in creier o imagine acustica corespunzatoare: este un fenomen in intregime psihic, urmat la randul sau de un proces fiziologic: creierul transmite organelor fonatiunii un impuls corelativ imaginii; apoi undele sonore se propaga din gura lui A la urechea lui B: este un proces fizic. Dupa aceea circuitul se prelungeste in B intr-o ordine inversa: de la ureche la creier, transmisie fiziologica a imaginii acustice; in creier, asociere psihica a acestei imagini cu conceptul corespunzator. Daca B vorbeste la randul sau, acest nou act va urma a€“ de la creierul sau la cel al lui A a€“exact acelasi drum ca si primul si va trece prin aceleasi faze succesive, pe care le vom figura dupa cum urmeaza:



Aceasta analiza nu pretinde ca este completa; s-ar mai putea distinge: senzatia acustica pura, identificarea acestei senzatii cu imaginea acustica latenta, imaginea musculara a fonatiunii etc. Nu am tinut seama decat de elementele considerate esentiale; dar figura de mai sus ne ingaduie sa distingem de la inceput partile fizice (unde sonorE) de cele fiziologice (fonatiunea si auditiA) si de cele psihice (imagini verbale si conceptE). Este, intr-adevar, capital sa remarcam ca imaginea verbala nu se confunda cu sunetul si ca ea este psihica la fel ca si conceptul care ii este asociat.

Circuitul, asa cum l-am reprezentat, poate sa se mai imparta:

A) intr-o parte exterioara (vibratia sunetelor care se propaga de la gura spre urechE) si o parte interioara, ce cuprinde tot restul;

B) intr-o parte psihica si o parte nonpsihica, cea de a doua cuprinzand faptele fiziologice al caror sediu se afla in organe, ca si faptele fizice exterioare individului;

C) intr-o parte activa si o parte pasiva: este activ tot ceea ce merge de la centrul de asociere al unuia dintre subiecti la urechea celuilalt subiect, si pasiv tot ceea ce merge de la urechea acestuia la centrul sau de asociere;

D) in sfarsit, in partea psihica localizata in creier, putem numi executiv tot ceea ce este activ (c a†’ I) si receptiv tot ceea ce este pasiv (i a†’ C).

Trebuie sa adaugam o facultate de asociere si de coordonare, care se manifesta de indata ce nu mai este vorba de semne izolate; aceasta este facultatea care joaca cel mai mare rol in organizarea limbii ca sistem [].

Dar, pentru a intelege bine acest rol, trebuie sa iesim din actul individual, care nu este decat embrionul limbajului, si sa abordam faptul social.

AŽntre toti indivizii legati astfel prin limbaj, se va stabili un fel de medie: toti vor reproduce a€“ nu exact, ci aproximativ a€“ aceleasi semne unite cu aceleasi concepte.

Care este originea acestei cristalizari sociale? Despre care din partile circuitului poate fi vorba? Caci este probabil ca ele nu participa toate in mod egal la acesta.

Partea psihica poate fi indepartata de la bun inceput. Cand auzim vorbindu-se o limba pe care nu o cunoastem, percepem bine sunetele, dar, neintelegandu-le, ramanem in afara faptului social.

Partea fizica nu intra nici ea in intregime in joc: latura executiva ramane in afara, caci ea nu tine niciodata de masa; ea este intotdeauna individuala, si individul este intotdeauna stapanul ei; o vom numi vorbire.

Prin functionarea facultatilor receptiva si coordonativa se formeaza la subiectii vorbitori amprente care ajung sa fie la toti aproape aceleasi. Cum trebuie sa ne reprezentam acest produs social pentru ca limba sa apara perfect desprinsa de rest? Daca am putea cuprinde suma imaginilor verbale inmagazinate de toti indivizii, am ajunge la legatura sociala care constituie limba. Este o comoara depusa de practica vorbirii in subiectii ce apartin uneia si aceleiasi comunitati, un sistem gramatical ce exista virtual in fiecare creier, sau mai bine zis in creierele unui ansamblu de indivizi; caci limba nu este completa la nici unul, ea nu exista in chip perfect decat vorbita de masa.

Separand limba de vorbire, separam in acelasi timp: 1A° ceea ce este social de ceea ce este individual; 2A° ceea ce este esential de ceea ce este accesoriu si mai mult sau mai putin accidental.

Limba nu este o functie a subiectului vorbitor, ea este produsul pe care individul il inregistreaza in mod pasiv; ea nu presupune niciodata premeditare, si reflectia nu intervine aici decat pentru activitatea de clasificare [].

Vorbirea este dimpotriva, un act individual de vointa si de inteligenta, in care putem distinge: 1A° combinatiile prin care subiectul vorbitor utilizeaza codul limbii pentru a-si exprima gandirea personala; 2A° mecanismul psihofizic care ii ingaduie sa exteriorizeze aceste combinatii.

Trebuie sa facem observatia ca am definit lucrurile si nu cuvintele; distinctiile stabilite nu au deci a se teme de anumiti termeni ambigui care nu corespund intocmai intre ei dintr-o limba in alta. Astfel, in germana Sprache inseamna limbaa€�si limbaja€�; Rede corespunde aproximativ cu vorbirea€�, dar ii adauga sensul special de discursa€�. AŽn latina sermo inseamna mai curand limbaja€�si vorbirea€�, in timp ce lingua inseamna limbaa€�, si asa mai departe. Nici un cuvant nu corespunde exact uneia dintre notiunile precizate mai inainte; este motivul pentru care este zadarnica orice definitie data in legatura cu un cuvant; sa pornesti de la cuvinte pentru a defini lucrurile este o metoda inadecvata.

Sa recapitulam caracteristicile limbii:

1A° Ea este un obiect bine definit in ansamblul heteroclit al faptelor de limbaj. O putem localiza in portiunea bine determinata a circuitului unde o imagine auditiva se asociaza cu un concept. Ea este partea sociala a limbajului, exterioara individului, care prin el insusi nu poate nici sa o creeze si nici sa o modifice; ea nu exista decat in virtutea unui fel de contract incheiat intre membrii comunitatii. Pe de alta parte, individul are nevoie de o ucenicie pentru a o cunoaste; copilul nu si-o asimileaza decat treptat. Ea este ceva atat de distinct, incat un om lipsit de facultatea vorbirii isi pastreaza limba, daca intelege semnele vocale pe care le aude.

2A° Limba, distincta de vorbire, este un obiect pe care il putem studia separat. Noi nu mai vorbim limbile moarte, dar putem foarte bine sa ne insusim organismul* lor lingvistic. Stiinta limbii nu numai ca se poate lipsi de alte elemente ale limbajului, dar ea nu este posibila decat daca aceste alte elemente nu intervin.

3A° AŽn timp ce limbajul este heterogen, limba astfel delimitata este de natura omogena: ea este un sistem de semne unde nu este esentiala decat unirea dintre a€“ sens si imaginea acustica si unde cele doua parti ale semnului sunt in egala masura psihice.

4A° Limba, nu mai putin decat vorbirea, este un obiect de natura concreta si acest lucru reprezinta un mare avantaj pentru studiu. Semnele lingvistice, desi esential psihice, nu sunt niste abstractii; asociatiile ratificate prin consimtamantul colectiv, si al caror ansamblu alcatuieste limba, sunt realitati care isi au sediul in creier. Pe de alta parte, semnele limbii sunt, ca sa spunem asa, tangibile; scrierea le poate fixa in imagini conventionale, in timp ce este cu neputinta sa fotografiezi, in toate detaliile lor, actele vorbirii; fonatiunea unui cuvant, oricat de scurt ar fi el, reprezinta o infinitate de miscari musculare extrem de dificil de cunoscut si de figurat. AŽn limba, dimpotriva, nu exista decat imaginea acustica, si aceasta poate sa se traduca intr-o imagine vizuala constanta. Caci, daca facem abstractie de aceasta multitudine de miscari necesare pentru a o realiza in vorbire, fiecare imagine acustica nu este, asa cum vom vedea, decat suma unui numar limitat de elemente sau foneme, susceptibile la randul lor sa fie evocate printr-un numar corespunzator de semne scrise. Aceasta posibilitate de a fixa lucrurile privitoare la limba face ca un dictionar si o gramatica sa poata fi reprezentari fidele ale ei, limba fiind depozitul imaginilor acustice, iar scrisul forma tangibila a acestor imagini.

Copyright © 2009 - 2012 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.