Sinteze literare

Exista doua acceptii majore ale conceptului de lectura: una restransa ce ia in considerare comunicarea scriptica, cealalta, extinsa, care se refera la orice tip de comunicare (semiotica se constituie intr-o stiinta a comunicatiiloR). Etimologic, termenul de a€œlecturaa€� provine din leg i radacina indoeuropeana cu sens de impreunare, reunire, in lb. greaca leg a€“ ein, latinescul tarziu : lego a€“ ere = a lega cu ochii a€“ legere oculis.

Desi, nu odata, s-a acreditat ideea ca lectura s-ar identifica, in buna masura, cu actiunea cititului, intre lectura si citire sinonimia nu e absoluta. Cuvantul a€œcitirea€�, provenit din limba slava desemneaza o receptare nespecializata. Pe de alta parte, lectura este o receptare specializata care presupune decodificarea. Orice lectura e o decodificare, insa inversul nu e adevarat decat in anumite conditii. AŽn textele literare, relatia semnificant a€“ semnificat nu e nici stabila, nici univoca. Textul e polisemie, deschis, ambiguu. Relatia dintre lectura si receptare pare a fi aceea dintre general si particular. Multi cercetatori considera receptarea ca fiind supraordonata, iar lectura subordonata. Deosebirea pertinenta dintre receptare si lectura apartine mai degraba domeniului intensiv decat celui extensiv.

Receptarea e un concept mai apropiat cercetarii actuale decat lectura. Scoala de la Konstanz, prin cativa dintre reprezentantii ei, intre care Jauss si Iser, are o contributie deosebita la teoria receptarii. Lectura pentru Jauss are a face cu efectul produs conditionat de text, iar receptarea cu semnificatia data semnului de destinatar. Notiunea de lectura privilegiaza ceea ce textul contine, pe cand notiunea de receptare ceea ce subiectul retine.

Lectura reprezinta un sistem specific de abordare a textului, un sistem de interpretare orientat pe mai multe nivele continute in opera. Ea este de asemenea un act intelectual prin care se cauta sensurile inscrise in codul textual, deci e o hermeneutica a textului.

A citi inseamna a construi un univers imaginar, plecand de la derivate a€“ cuvintele. Nazuinta operei de a supravietui trebuie pusa in acord in actul lecturii cu istoricizarea pentru ca lectura e un act personal. Actul lecturii impune cu necesitate Textul (operA) care ne duce la teoria codurilor.

Lectura a€“ receptarea este cum spuneam o operatie care implica o disciplina foarte actuala, suprasolicitata a€“ hermeneutica, avand totusi o venerabila traditie; disciplina exegetica aplicata initial textelor sacre, mesajelor divine, oculte (oracolE), profetii, declaratii criptice, ermeticE), hermeneutica isi largeste sfera aplicabilitatii asupra altor texte profane: juridice, filologice, literare a€“ respectiv asupra acestora se realiza o exegeza care urmarea descifrarea celor mai tainice simboluri ale textului. Bunaoara, Mircea Eliade realizeaza o hermeneutica a universurilor religioase arhaice, in sensul ca aceste universuri sunt constituite a€“ constata el a€“ din hierofanii a€“ manifestari ale sacrului exprimate in simboluri, mituri, fiinte supranaturale.

Aceste fenomene sunt percepute de hermeneutul M. Eliade sub forma unor structuri ca elemente solidare ale unui limbaj prereflexiv, ce necesita o exegeza, o hermeneutica aparte (particularA). Hermeneutica ar urmari intr-o prima instanta creatia, traditia si sensurile textelor sacre, urmarindu-se invatamintele acestor texte, intelesul realitatii ultime. Hermeneutica are si intelesul de metoda de studiere a acestor sensuri, efortul de a surprinde perfectibilul chiar si acolo unde discursul textual-cultural e imperfectibil. Ea ambitioneaza sa ofere exegeze, interpretari "sigure" necontroversabile, obiective. Or, hermeneutica a€“ ca metoda de exegeza ce aspira la adevaruri demonstrabile a€“ are si un grad de subiectivitate care tine de persoana ce pune in act procesul hermeneutic.

Paul Ricoeur distinge intre interpretarea subiectiva si obiectiva, situarea interpretului in insusi sensul de interpretare indicat de text. O conditie sine qua non a procesului hermeneutic este situarea permanenta a exegetului, a hermeneutului in planul de referinta al textului interpretat.

Faptele religioase ori metaforice nu pot fi interpretate in termeni psihologici. "Nici un text nu poate fi interpretat dintr-o alta perspectiva decat cea originara si originala".

A doua conditie este concilierea validitatii si pluralitatii interpretarilor a€“ luarea unei decizii legitime in cazul divergentei, fixarea caracterului de arbitraj al conflictului interpretarilor.

Se accepta si de catre hermeneutica polivalenta interpretarilor. Acest principiu al polivalentei interpretarilor este admis de hermeneutica atat in exegeza arhetipurilor, simbolurilor si miturilor cat si in hermeneutica filosofica.

AŽncadrarea noilor interpretari intr-unul din tipurile traditionale impune inca si in Evul mediu interpretarea literara, alegorica, morala, anagogica (misticA). Orice text sacru sau profan are o semnificatie care depaseste sensul strict literal, o semnificatie ascunsa, iar hermeneutica este calea de a ajunge la aceasta semnificatie. Miturile si in genere orice fenomen religios nu pot fi pe deplin intelese in sensul lor literar, fiindca ele au inevitabil o semnificatie ascunsa, subinteleasa (hypA³nosA³I). Orice fenomen religios consituie prin el insusi un cifru, un purtator de mesaj ce se cere descifrat.

Universul intreg, ritmurile cosmice a€“ privite din perspectiva semnificanta a€“ se dezvaluie a fi cifrate. Aceste cifruri trebuie descifrate, decodate, deci ele presupun o hermeneutica.

Hermeneutica si cei ce o practica au vocatia patrunderii dincolo de aparente a analogiilor si simbolizarii. Spiritul hermenutului este stapanit pana la saturatie de un pansemantism.

Limbajul (semnuL) este pentru H. Gadamer si Emilio Betti insusi orizontul ontologiei hermenutice (pt. M. Eliade limbajul uman constutie doar forma "textuala" a limbajului cosmic universal si secret a€“ alegorii, simboluri, legendar, emblematic etc.).

Hermenutica este chemata sa descifreze aceste univers de semne si semnficiatii, tradus printr-o serie infinita de mesaje care asteapta sa fie decodate si interpretate (analogia dintre exegetii antici, care interpretau oracolele de la Delfi si hermeneutii modernI). Poetii in antichitate erau considerati pastratorii, printr-un fenomen de anamneza, ai memoriei primordiale a sensurilor pierdute. Pansimbolismul ca expresie a artelor, religiei, filosofiei, constituie inca o justificare a hermeneuticii globale, totale sau universale.

Fantoma cititorului (a lectoruluI) bantuie toate teoriile consacrate mai mult sau mai putin receptarii. Wayne Booth, in Retorica si fictiune, vorbeste explicit de implicarea cititorului autor in actul creatiei/lecturii.Se dezvolta o directie semiotico-structuralista si una hermeneutica. Studiile lui R. Barthes din Communications 8 vorbesc de un autor material, care nu se poate confunda cu naratorul. Todorov evoca perechea "imagine a naratorului" a€“ "imagine a autorului". G. Genette schiteaza teoria despre voci si despre focalizare, dupa care J. Kristeva ajunge la "productivitatera textuala". Maria Corti vorbeste despre autor si cititor implicat (cf. Principii ale comunicarii literarE) si evident notiunea de cititor model (EcO).

Se pune problema unui "autor ca mod de a fi al discursului" a€“ camp de coerenta conceptuala si unitate stilistica (cf. M. FoucaulT). Aceasta insitenta asupra teoriei lecturii devine o obsesie ce marcheaza Zeitgeist-ul epocii noastre.



Istoria esteticii poate fi redusa la o istorie a receptarii, ea a fost insotita mereu de aesthesis a€“ cele doua dimensiuni ale creatiei poesis si aestesis asociindu-si katharsis-ul. O orientare in planul interpretarii/receptarii o are si estetica aristotelica a a catharsis-ului, apoi estetica pseudo-longiniana a sublimului, esteticile medievale ale viziunii, recitirile renascentiste aritote, esteticile sublimului din secolul al XVIII-lea, apoi estetica kantiana, numeroase estetici contemporane (fenomenologia, hermeneutica, esteticile sociologice, estetica interpretarii a lui PareysoN).

Robert Holub in Reception Theory (1984) gaseste antecedentele cercetarii Scolii de la Konstanz in notiunile formaliste de artificiu, de extraviere si de dominanta, apoi in notiunea lui Ingarden de opera ca schelet sau schema ce trebuie completata prin interpretarea destinatarului.

Semiotica a€“ a tinut si ea de momentul programatic a€“ multiplica referirile la interpret, incepand cu semioticile clasice si pana la cele moderne (a se vedea retorica greaca si latina, programatica sofista, reforma aristotelica, semiotica augustiniana a€“ care intelege procesul de semnificare in raport cu ideea pe care semnul o produce in mintea interpretului.

Semiotica comunicatiilor a€“ consfatuirea de la Perugia (1965) a€“ se apleaca asupra raporturilor dintre televiziune si public reargumentandu-se faptul ca pentru a defini mesajul televiziv si efectul lui trebuia studiat nu numai ceea ce mesajul spune in functie de codurile propriilor lui emitenti, ci si ceea ce el spune sau poate sa spuna in functie de codurile destinatarilor. Aici s-a formulat si conceptul de "decodificare aberanta".



Deschiderea operei constituie conditia inevitabila a oricarui consum estetic. Ideea ca forma dotata cu valoare estetica este deschisa chiar si atunci cand artistul nu intentioneaza sa comunice un continut ambiguu, reprezinta de fapt o intuitie a romanticilor.

Functia modelului structural in receptarea operei este strict operativa si permite elaborarea unor omologii formale a€“ respectiv descrierea unor fenomene diverse cu instrumente omogene si transpunerea diverselor niveluri culturale in serii paralele omoloage.

Iar codul este o structura elaborata in forma de model si ca regula subiacenta intr-o serie de mesaje concrete si individuale care i se adecveaza si care comunica numai daca se raporteaza la ea (structurA). Orice cod poate fi comparat cu alte coduri prin elaborarea unui cod comun, mai simplificat si mai cuprinzator. Din simplificare in simplificare, visul structuralitatilor este la la limita acela de a identifica Codul Codurilor a€“ Ur a€“ Codul - care-i permite sa regaseasca ritmuri si cadente analoage in interiorul oricarui comportament uman, cultural, biologic a€“ reducerea oricarui fapt cultural si biologic la acelasi mecanism generativ. Codul codurilor ca termen ultim se refuza sistematic pe masura ce analiza fixeaza (decodeazA) mesaje in care el apare fara a se epuiza prin ele si a se lasa captat.

AŽn anii '60, teoriile receptarii s-au nascut ca reactie la rigiditatile anumitor metodologii structuraliste care se ambitionau sa investigheze opera de arta sau textul in obiectivitatea lui de obiect lingvistic.

Astazi se mai simte opozitia dintre o abordare generativa (regulile de producere a unui texT) si abordarea interpretativa. AŽn mediile hermeneutice se articuleaza o triehatomie si anume aceea dintre interpretare in sens de cercetare a unui intentio auctoris, interpretare ca investigare a unei intentio operis si interpretare ca impunere a unei intentia lectoris. Aceasta initiativa a cititorului a capatat dimensiuni neobisnuite.

Disputa clasica se inchega inainte de toate pe marginea opozitiei a doua programe:

A) trebuie sa cautam in text ceea ce autorul a voit sa spuna;

B) trebuie cautat in text ceea ce acesta spune dindependent de intentiile autorului sau.

Numai acceptand ce de-al doilea termen al opozitiei se putea articula ideea, de fapt, convingerea, ca trebuie cautat in text ceea ce el spune in raport cu propria-i coerenta contextuala si cu situatia sistemelor de semnificare la care se raporteaza. Cautand in text ceea ce acesta spune, indiferent de intentiile auctoriale, intervine o problematica noua, si anume aceea a cititorului. Pentru a codifica um mesaj verbal sunt necesare niste competente nu numai lingvistice, ci si de contextualizare a textului si a actului lecturii.

Notiunea de context echivaleaza cu sistemul de referinte implicite sau explicite de care cititorul se serveste pentru a construi sensul. Contextul primar (inerent, spontan, constituind o conditie primara a oricarei receptarI) se distinge de contextul secundar, adoptat prin decizia cititorului avizat unui anumit tip de lectura. AŽntr-o enumerare, fie ea si sumara, tipurile de lectura sunt:

1) lectura liniara, facuta de regula inertial, din rutina; textul e parcurs secvential sau in intregime, ramanand in actul lecturii la primul nivel de intelegere a textului, cel literal. Acest tip de lectura nu il angajeaza pe cititor in straturile de profunzime ale textului;

2) lectura receptiva, o varianta ameliorata a lecturii liniare, caracterizata prin parcurgerea integrala a textului, o parcurgere facuta cu suplete si receptivitate; o lectura intensiva si analitica, asimilatorie. O forma a lecturii receptive ar putea fi numita lectura asociativa;

3) lectura literara, considerata o varianta a lecturii receptive si asociative. Strategia abordarii textului e aici conditionata de specificitatea acestuia (roman clasic, modern, postmodern etc.). Cititorul are si in acest caz o atitudine depragmatizata, de consimtire la spatiul fictiunii;

4) lectura informativa, globala; aceasta e un tip de lectura selectiva care vizeaza obtinerea unei idei de ansamblu asupra textului. Cititorul selecteaza un cuvant cheie, un motiv literar, un grup nominal cu functie tematica incercand sa inteleaga mesajul textului;

5) lectura exploratorie consta in recuperarea unui simbol sau a unui grup de simboluri predeterminate din ansamblu unui text;

6) lectura de cercetare consta iin recuperarea unor informatii la o tema data. Acest tip de lectura e, in cele din urma, o varianta a celei exploratorii;

7) lectura rapida vizeaza rationalizarea mecanismelor perceptive si ameliorarea comprehensiunii spre a obtine performante superioare atat in plan cantitativ, cat si calitativ.



Cheile de lectura



Angajat in procesul de negociere a sensului, cititorul cauta niste semnalari specifice, niste repere care sa-I usureze decodarea mesajului acestuia (a textuluI). Cheile de lectura au un spectru variat: unele de uz general, altele sunt specializate (cf. G. Genette: paratextul, titlul, discursul de escorta pot fi o cheie de lecturA). Genul de scriitura e foarte important in declansarea comprehensiunii textului, constituind un orizont de asteptare pentru cititori. Genul poate fi recunoscut printr-o serie de indici extra-textuali, dar contine si marci intratextuale (poezia se deosebeste de prozA). Alteori marcile genului se releva pe parcursul lecturii, precum in cazul povestirii a€“ nucleele actantiale, momentele subiectului, intriga, deznodamantul etc.

Cuvintele cheie devin si ele niste indici in actul lecturii. Acestea sunt niste locuri de coagulare semantica de-a lungul lantului verbal. Ele joaca rolul unor centre de control semantic (si motiviC) de la care pleaca fluxuri de semnificatie.

Alte chei de lectura pot fi si semnalarile emfatice, o categorie aparte de inserturi de tip metatextual prin care autorul isi face cunoscuta opinia in mod explicit. AŽn cazul acestor semnalari se urmareste anularea distantei dintre referentialitate si fictionalitate. Inserturile sunt: asertive (contin declaratii de intentie, asertiunI), preventive (anunta ce va fi enuntat ulterioR), rezumative, concluzive si evaluative. Reduplicarile sunt si ele receptate ca facand parte din categoria cheilor de lectura. Ele sunt niste reiterari sub forma contrara a nucleului epic in cadrul aceleiasi opere (e cazul formelor epiculuI).

Am mai putea aminti si superstructurile tematice, utilizate in publicitate, reportaje, fapte diverse. Cele mai frecvente superstructuri schematice sunt succesiunea, comparatia, enumeratia, descrierea etc.

AŽn actul lecturii apare institutia lectorului care are rolul de a performa, evalua si coopera cu textul. Orice text se adreseaza unui destinatar, fie numit, fie nenumit (dar prezumat intr-un mod mai clar sau mai ambiguU). Fara destinatar (cititor-lectoR) adica fara subiectul care sa transforme ansamblul de semne intr-un continut de sens, textul nu exista decat ca virtualitate, ca suport material al unei incarcaturi simbolicea€œ (Paul Cornea, Introducere in teoria lecturii, editia a II-a, Editura Polirom, Iasi, 1998).

Lectorul are menirea de a intelege, de a afla ce vor sa spuna semnificantii si interpretarea lor. Comprehensiunea lectorului (cititoruluI) depinde in primul rand de capacitatea lui intelectuala, dar si de gradul in care stapaneste codurile, de ceea ce se numeste competenta lectoralaa€œ (cf. Paul Cornea, op. cit.). Lectorul are menirea de a evalua, de a lua atitudine fata de textul pe care-l performeaza din punct de vedere afectiv (reactii emotivE) si axiologic (judecati de valoarE). O a treia functie a lectorului este cea numita cooperativa (cf. Umberto EcO), functie ce rezulta din primele doua; de vreme ce finalizarea actului de comunicare scriptica depinde de competenta si de structura personalitatii, e de la sine inteles ca emitentul unui text va lua in considerare ambii parametri, chiar si in faza elaborarii. Strategiile scriiturii sunt determinate si de prezumtivii cititori carora li se adreseaza autorul.



Atitudinile cititorului in procesul lecturii

Cititorul se proiecteaza in actul lecturii cu intreaga sa personalitate: 1) avem o atitudine proiectiva in sensul integrarii cititorului in discursul autorului; 2) o atitudine de comentare ce vizeaza sondarea structurilor textului in liniile sale principale. A comenta nu e tot una cu a interpreta, ci a parafraza, a ordona. Atitudinea comentatoare e insotita de: 3) atitudinea interpretativa; este momentul cheie al decolarii de la istorisirea autorului, unde se realizeaza un proces de simbolizare, la universul imaginat de cititor si la istorisirea acestuia, la metatext; 4) atitudinea poetica sau formala are in vedere proprietatile specific literare ale textului. Aici intra in discutie codurile care fac ca un text sa fie text de fictiune (cf. literaritatea textului la Roman JakobsoN). Atitudinile acestea implicate in lectura sunt conexe. Ele alcatuiesc un cadru general propice lecturii, altfel spus aceste atitudini atmosferizeaza si constientizeaza actul lecturii. Acest proces are o complexitate determinata de structura textului, de nivelele acestuia, de multimea codificarilor literare, de tipologia diversa a cititorului. Un model unic de lectura, o grila de decodare a textului nu exista.

Traseul general al lecturii cuprinde inevitabil patru momente in care relatiile de semnificare devin niste relatii de comprehensiune: 1. istorisirea autorului; 2. universul imaginar creat de autor; 3. universul imaginat de cititor; 4. istorisirea cititorului (metatextuL). Cel mai important act al lecturii se fixeaza in trecerea de la 2 la 3; acum se produce saltul, decolarea de la universul autorului la cel al cititorului. Aceasta trecere este un proces de simbolizare a textului care are doi poli: polul artistic (2) si polul estetic (3). Polul artistic apartine creatorului, iar cel estetic cititorului (cf. W. IseR). Polul artistic este inconjurat ca un balon de orizontul de asteptare al cititorului. Polul artistic contine in sine germenele de activare a lecturii. Ceea ce e virtual sau potential in text, prin lectura devine manifest.



Teoriile receptarii se bazeaza actualmente pe o tipologie lectorala de o mare varietate denotativa.

1) Lectorul alter-egoa€œ este primul cititor al textului unde instanta auctoriala se suprapune cu cea lectorala. Lectura coincide aici cu facerea textului, iar elaborarea scriptica se transforma in lectura. Dedublarea depinde de capacitatea disocierii celor doua activitati.

2) Lectorul vizat (destinataruL) e cel pe care-l are in vedere nemijlocit emitentul unui text. E cazul tipic al corespondentei ori al textelor explicit adresate unei anumite categorii de cititori.

3) Lectorul prezumtiv (numit de unii teoreticieni si ideaL) e cel pe care autorul il revendica fara a-l cunoaste. Acest lector e o proiectie a narcisismului auctorial, un construct fantasmatic de substitutie.

4) Lectorul virtual, mai mult implicit (cf. Wolfang IseR) ori lectorul model, cum e numit de Umberto Eco, este un tip de lector, un construct abstract. Prestatia lectorului model coincide cu intentia auctoriala. Textul, daca e bine structurat, presupune competenta cititorului, dar o si creeaza, controland felul in care sunt actualizate semnificatiile.

5) Lectorul inscris (empiriC) e cititorul propriu-zis, dotat cu o identitate socio-culturala precisa. E cel care citeste efectiv textul (fie ca i-a fost destinat sau nU), performandu-l si evaluandu-l in functie de cunostinte, predispozitii, interese, circumstante.

6) Exista cel putin doua categorii de lectori reali care fac exceptie de la regula manipularii textului. Acestia sunt criticul si expertul. Ei fac lecturi avizate cu un grad inalt de competenta, avand si rolul de a-si motiva opiniile. Expertul (cercetatoruL) ca un om de stiinta; el e filolog, istoric literar, comparatist.

Dintre tipurile de lector amintite, doua au o importanta deosebita, anume, lectorul virtual si cel real. Primul e obiect de interes pentru cercetarile hermeneutice, ori fenomenologice, iar al doilea intra in sfera cercetarilor psihologice si sociologice. Lectorul e privit ca o functie si nu ca persoana (cf. CulleR), ca depozitar al codurilor si strategiilor decodificarii. Insomnia lectorului se materializeaza in descoperirea parametrilor semnului integral construit.

Teoria codurilor, dupa D, W. Fokkema, cuprinde cinci sisteme de simboluri bazate pe acordul aprioric dintre surse si destinatar:

1) codul lingvistic il dirijeaza pe lector sa citeasca textul intr-o anumita limba;

2) codul literar il activeaza pe lector sa citeasca textul ca literatura, ca pe un text ce trebuie fictivizat (blocarea predispozitiilor angajate in real in favoarea imaginaruluI);

3) codul generic indica cititorului sarcina de a-si activa asteptarile legate de gen;

4) codul perioadei sau socio-codul activeaza cunostintele noastre de cititori in vederea receptarii conventiilor unei perioade sau a unei comunitati semiotice specifice;

5) codul idiolectal al autorului se constituie pe baza trasaturilor definitorii si recurente ale scrierilor autorului, trasaturi ce impun un stil.

Semiotica receptarii se ocupa de o semioza in care sunt antrenati trei subiecti: semnul, obiectul sau si interpretantul. Aceasta relatie triadica se poate explica prin procesul comunicarii dintre cele trei intentii ale oricarui text pe parcursul traseului strabatut de la emitent la destinatar. Vom avea prin urmare o intentio auctoris, o intentio textus si o intentio lectoris care impreuna implinesc semioza lecturii si receptarii.

Copyright © 2009 - 2012 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.