LINGVISTICA STRUCTURALA
INCEPUTURILE LINGVISTICII
Preocuparea pentru studiul limbii s-a nascut in antichitate, concretizandu-se mai intai sub forma unor lucrari de gramatica, alcatuite de indieni in secolele al V-lea - al IV-lea-i.e.n. si a unor idei si teorii emise de cativa mari filosofi greci, cf. [11].
1. In India primele cercetari lingvistice raspundeau nevoii de a explica textele imnurilor vedice (compuse, probabil, intre secolele al XVIII-lea si al XV-lea i.e.n.), in care cititorul indian se izbea mereu de dificultatea de a intelege unele cuvinte si forme gramaticale arhaice, iesite din uz. Limba sanscrita, in care au fost scrise marile epopei Ramayana si Mahabharata, era relativ deosebita de limbile indiene vorbite in jurul anilor 500-400 i.e.n., si necesita explicatii. Cea mai insemnata lucrare de gramatica indiana ii apartine lui Panini (secolul al IV-lea i.e.n.).
2. In vechea Elada, preocuparile lingvistice au avut de la inceput un caracter speculativ pronuntat, fiind axate pe doua probleme teoretice:
A) natura limbajului, originea numelor pe care le poarta obiectele, legatura dintre cuvinte si obiecte;
B) legatura dintre Iimba si gandire, structura logica a limbajului. Pot fi citati aici filosofi ca Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, precum si sofisti, stoici, epicurei, care s-au ocupat in scrierile lor de asemenea aspecte. Dar, tot in Grecia, unele lucrari consacrate studiului limbii s-au nascut si din nevoi practice, fie ca ne referim la pregatirea oratorilor (importanta retoricii in antichitate este binecunoscutA), fie ca e vorba de explicarea limbii epopeilor homerice (studiata mai ales de filologii de la Alexandria, in secolele al III-lea - al II-lea i.e.n.).
In secolele care au urmat acestei perioade de inceput, si pana in secolul al XIX-lea, cand lingvistica se constituie ca stiinta autonoma, cercetarile asupra limbii au fost orientate in trei directii.
1. Prima este descrierea unei limbi, intr-o anumita perioada din istoria ei. Mai intai atentia s-a concentrat asupra limbii scrise, a textelor Iiterare, apoi limba vorbita a fost si ea atrasa in sfera de preocupari a gramaticilor. (Prima lucrare importanta de acest tip a fost scrisa de un anonim, in secolul al III-lea e.n. si este cunoscuta sub denumirea de Appendix Probi. Autorul consemneaza unele diferente dintre latina literara si latina vorbita, asa-numita "latina vulgara").
Descrierea presupune o grupare a faptelor, si astfel au aparut trei ramuri ale stiintei limbii: fonetica, gramatica, lexicologia (studiul cuvinteloR)1. In privinta foneticii, e interesant de remarcat ca pana in epoca moderna (secolul al XlX-leA), cercetarile cele mai amanuntite si mai riguroase raman cele ale vechilor indieni (care au servit drept model [] in Evul Mediu pentru arabI). Ei au clasificat sunetele din punctul de vedere al articulatiei, au studiat influenta reciproca a sunetelor in lantul vorbirii, silaba, si au intuit notiunea de fonem (a carei prima denumire este cuvantul indian sphotA). Pentru cercetatorii din antichitate (indieni si, mai ales, greci si romanI) e caracteristica pana la un punct confuzia dintre sunete si litere.
In ceea ce priveste gramatica, a aparut distinctia dintre morfologie si sintaxa (dintre acesti doi termeni numai al doilea apartine antichitatiI)2, o atentie speciala acordandu-se, la greci si la romani, stabilirii modelelor de declinare si de conjugare (asa-numitele "paradigme") si distinctiei dintre formele si constructiile "corecte" si "incorecte" (de aceea se vorbeste despre caracterul normativ al gramaticilor antice si al celor alcatuite in veacurile urmatoare, dupa tiparul loR). Ca o ilustrare a punctului de vedere logic din care erau abordate problemele descrierii limbii, trebuie citate clasificarile cuvintelor in parti de vorbire. Astfel, Platon distinge numele (cuvant care poate fi subiect al unei judecatI) si verbul (cuvant care poate fi predicat al unei judecatI). Ulterior, filosofii stoici au deosebit cinci parti de vorbire: nume proprii, nume comune, verbe, conjunctii si articole. Alta clasificare, folosita mult si in epoca moderna, cu mici modificari, ii apartine filologului alexandrin Dionysios Thrax (secolul al II-lea i.e.n.): substantiv, adjectiv, pronume, numeral, articol, verb, adverb, prepozitie, conjunctie, interjectie. (La Dionysios Thrax, substantivul si adjectivul formau o singura parte de vorbire, in schimb exista, ca o categorie aparte, participiul; interjectia a fost adaugata de gramaticii latinI).
Cercetarile asupra vocabularului au dus la alcatuirea unor liste de cuvinte (numite glosarE), cuprinzand termeni arhaici, iesiti din uz, sau dialectali si la redactarea unor lucrari consacrate omonimelor si sinonimelor (in amandoua privintele, meritele apartin grecilor din perioada clasica si elenisticA).
Vreme de mai multe secole, in Grecia si Italia, numerosi filosofi si filologi au luat parte la o polemica ramasa celebra: forma sonora a cuvintelor e conditionata de insusirile obiectelor denumite (teoria "naturala") sau, dimpotriva, nu are legatura cu obiectele, este arbitrara si a devenit simbolul lor ca urmare a unei conventii stabilite intre oameni (teoria "contractuala")?
2. A doua directie pe care se plaseaza studiile de limba pana la constituirea lingvisticii stiintifice este adoptarea punctului de vedere istoric.
Ideea ca limbile evolueaza, se schimba, a aparut tot ca un rezultat al cercetarilor filologice, care, in explicarea textelor literare, trebuiau sa compare formele arhaice cu cele contemporane. Dandu-si seama de mobilitatea limbii, filosofii stoici au sustinut ca, la inceputurile lui, limbajul era alcatuit din cuvinte al caror inteles fonetic era determinat de obiectele denumite, dar ca ulterior aceasta legatura s-a pierdut. Primul gramatic vechi la care ideea transformarii necontenite a limbii apare cu destula claritate este romanul Varro (116-27 i.e.n.).
Timp de 1800 de ani, studiul evolutiv al limbii n-a facut progrese remarcabile, ramanand deci mult in urma dezvoltarii lingvisticii descriptive. Singurul domeniu in cercetarea caruia punctul de vedere istoric a fost utilizat mai mult si cu unele rezultate valoroase este etimologia, care i-a preocupat pe greci si pe romani. Totusi, majoritatea explicatiilor date de ei in privinta felului cum au evoluat sunetele si sensurile cuvintelor discutate sunt naive sau fanteziste.
3. A treia directie a fost determinata de folosirea punctului de vedere comparativ. Antichitatea a ignorat aproape cu desavarsire problema legaturilor dintre limbi, a asemanarilor si deosebirilor dintre ele, iar ideea ca exista limbi inrudite nu apare nici macar sub o forma embrionara. O exceptie o constituie unele observatii ale aceluiasi Varro, care depasesc limitele limbii latine, referindu-se, printre altele, la limbile etrusca si greaca. Din comparatia vocabularului latin cu cel grec, Varro ajunge la ideea, importanta si fecunda, ca cuvintele trec de la un popor la altul prin imprumut.
Aplicari importante ale punctului de vedere comparativ apar abia in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Abordand problemele limbii prin prisma logicii - conform unei conceptii care isi are radacinile, asa cum am aratat, la filosofii greci - o serie de invatati, mai ales din Franta, au emis ideea ca gramatica este forma de exprimare a regulilor logicii. Intrucat acestea sunt identice la toate popoarele, diferitele idiomuri nu sunt decat aplicari particulare ale unor principii universale si imuabile. In consecinta, se pot alcatui gramatici valabile pentru toate limbile, gramatici numite rationale sau universale. Drept model a servit faimoasa gramatica de la Port Royal (1660), bazata pe comparatia dintre limbile greaca, latina, ebraica, franceza, italiana, spaniola, germana si engleza.
A doua aplicare importanta, mult mai exacta din punct de vedere stiintific si mai rodnica prin dezvoltarile si perfectionarile ulterioare, a fost studiul comparativ legat de ideea ca exista limbi inrudite, adica limbi care provin dintr-un izvor comun care s-a diversificat. Aceasta idee s-a nascut din nevoia de a explica asemanarile care exista, de pilda, intre limbile slave (comparate intre ele de savantul rus LomonosoV) sau intre latina, greaca si sanscrita (fapt rermarcat, printre primii, de francezul CoeurdouX).
CONSTITUIREA LINGVISTICII STIINTIFICE
Lingvistica stiintifica se naste in primul sfert al secolului al XlX-lea, o data cu crearea metodei comparative-istorice, cf. [11]. Ea este rezultatul unei sinteze a datelor obtinute prin cercetarile anterioare, sinteza in care se imbina punctul de vedere descriptiv cu cel istoric si comparativ: descrierile tot mai amanuntite (facute sub forma de gramatici si dictionarE) ale limbilor vechi si noi, din Europa si Asia, confirma ideea ca limbile evolueaza neincetat, iar comparatia dintre diferite limbi dovedeste ca unele seamana destul de mult intre ele. Descrierea combinata cu studiul istoric duce la concluzia ca aceste graiuri asemanatoare nu sunt altceva decat rezultatul procesului de diversificare a unor limbi mai vechi, cunoscute si studiate din texte.
La baza acestei sinteze stau doua principii utilizate pana astazi in cercetarea lingvistica: 1) invelisul sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul pe care il exprima (in terminologia moderna, acest principiu se numeste "arbitrarul semnului lingvistic"). Asa stand lucrurile, de cate ori constatam ca, in doua sau mai multe limbi, acelasi inteles e redat in forme relativ asemanatoare, similitudinea se datoreste fie faptului ca aceste limbi au un "stramos" comun, fie imprumutarii cuvintelor respective dintr-o limba in alta. Alegerea unei explicatii in defavoarea celeilalte se face in baza celui de-al doilea principiu si anume 2) regu-laritatea schimbarilor fonetice. Acest principiu arata ca, de obicei, un anumit sunet se schimba in acelasi fel in toate cuvintele unde are aceeasi pozitie (e initial, final, intervocalic, interconsonantic, e accentuat sau nu etc.). De exemplu, l latin se schimba in r romanesc ori de cate ori este precedat si urmat de o vocala (sole devine soare, sale devine sare etc.). In fiecare limba exista reguli specifice de schimbare a sunetelor, de pilda i latin, daca este asezat la inceputul cuvantului si e urmat de o vocala, se transforma in j romanesc, ğ italienesc si h spaniol (iocari devine rom. jucare, it. giocare, respectiv sp. jugar, citit hugar, tot asa cum iudicare devine rom. judecare, it. giudicare, respectiv sp. jugaR). Atunci cand cuvintele comparate respecta aceste reguli specifice de evolutie, tragem concluzia ca sunt inrudite, in schimb cand regulile sunt incalcate, e probabil ca ne aflam in fata unor cuvinte imprumutate.
Descoperirea regulilor de corespondenta intre sunetele limbilor inrudite (de pilda, j romanesc corespunde cu ğ italienesc si cu h spaniol, si toate trei cu i latin initial urmat de vocalA) face posibila reconstituirea unor cuvinte disparute, neatestate in texte. De exemplu, chiar daca n-am cunoaste cuvantul latin nocte "noapte", i-am putea presupune existenta comparand intre ele noapte din romaneste, cu notte din italiana si noche din spaniola, si aplicand regula de corespondenta: (rom. pt - it. tt - sp. cH) - lat. ct, pe care o descoperim din numeroase echivalente de tipul (opt - otto - ochO) - octo.
Atunci cand cuvantul latin nu e atestat, lingvistii il reconstituie pe baza regulilor de corespondenta fonetica, pornind de la formele din limbile romanice. De pilda, textele latine nu ne-au pastrat cuvantul genuculus, dar ii presupunem existenta bazandu-ne pe genunchi din romana, genou din franceza, ginocchio din italiana. Cuvintele reconstruite se scriu cu semnul * (asterisC) inainte (in cazul citat aici *genuculuS). Justetea reconstructiei - si deci valabilitatea metodei - a fost uneori confirmata prin descoperirea in textele latine a cuvantului reconstruit de lingvisti. Asa s-a intamplat cu muttum, reconstruit prin compararea formelor din franceza, provensala si catalana (in fr. mot "cuvant"). Acum muttum se scrie fara asterisc.
In a doua jumatate a secolului al XlX-lea, metoda comparativa-istorica a fost folosita aproape exclusiv pentru a deduce, din comparatia limbilor indo-europene (latina, greaca veche, sanscrita, armeana clasica, vechea slava etc.) sunetele si formele limbii din care se trag toate aceste idiomuri inrudite, limba pentru cunoasterea careia nu dispunem de nici un text. Folosul principal al metodei a fost insa faptul ca a stimulat cercetarea istorica a limbilor si a permis explicarea stiintifica a evolutiei lor.
Alaturi de numele lui Fr. Bopp, care a publicat in 1816 prima lucrare de gramatica comparativa-istorica3, trebuie citati lingvisti ca J.
Grimm, Fr. Diez, W. von Humboldt, A. Schleicher, precum si reprezentantii de frunte ai scolii neogramaticilor (H. Osthoff, K. Brugmann, H. Paul, W. Meyer-LübkE), care au perfectionat considerabil metoda comparativa-istorica. Activitatea lor se intinde pe mai bine de un secol. Pe o treapta superioara se ridica studiul limbilor, din acest punct de vedere, datorita lucrarilor lingvistilor contemporani A. Meillet (1866-1936), J. Kuryłowicz (n. 1895-1978) si E. Benveniste (n. 1902-1976) [r. ed.].
Se poate spune ca metoda comparativa istorica domina studiul limbii aproximativ intre 1816 (anul aparitiei cartii lui Fr. BopP) si 1916 (cand se publica lucrarea Curs de lingvistica generala a lui F. de SaussurE). Desi unele lucrari importante aparute in acest interval sunt in primul rand descriptive, nota dominanta in acesti o suta de ani este i s t o r i s m u l, atentia specialistilor concentrandu-se asupra explicarii cat mai detaliate si mai exacte a felului cum au evoluat limbile inrudite. Descrierea limbii intr-o anumita perioada, de pilda a limbilor moderne in faza lor actuala, se facea - si uneori se face inca - prin prisma istoriei lor, adica in functie de etape de mult depasite. De exemplu, in numeroase gramatici ale limbii franceze se vorbeste de declinarea si de cazurile substantivelor (nominativ le pčre "tatal", genitiv du père, dativ au père, acuzativ le pèrE) numai pentru ca declinare si cazuri existau in flexiunea substantivelor in latina si, intr-o masura redusa, in franceza veche. (De fapt, in franceza moderna substantivele nu sunt flexibile dupa caz, nici la singular, nici la plural, fiind caracterizate prin cate o singura forma, de pilda cheval "cal" - chevaux, "cai"; adesea singularul e identic cu pluralul, chiar daca se scrie diferit: père - pèreS).
In aceasta prezentare sumara si, prin forta lucrurilor, incompleta a istoricului lingvisticii pana la aparitia structuralismului, mai trebuie amintite doua metode de cercetare cu rezultate deosebit de valoroase, si anume:
1. Geografia lingvistica, adica metoda de studiere a graiurilor unei limbi cu ajutorul hartilor: ramificatiile teritoriale (dialecte, subdialecte, graiurI) se cerceteaza, de obicei, prin anchete la fata locului, apoi se intocmesc harti ale tinuturilor cercetate, harti pe care se noteaza repartizarea geografica a cuvintelor, a pronuntarilor si formelor gramaticale. Foloasele aplicarii geografiei lingvistice privesc atat lingvistica descriptiva, cat si, mai ales, lingvistica istorica. Drept creator al metodei este considerat elvetianul J. Gilliéron (1854-1926). De fapt, procedeul cartografierii faptelor de limba a fost utilizat si inaintea lui, dar fara ca de la prezentarea pe harti a ramificatiilor unei limbi sa se ajunga la o conceptie, la o teorie (cum a fost aceea elaborata de Gilliéron pe baza atlasului lingvistic al Frantei, alcatuit de el si publicat in primul deceniu al secolului al XX-leA).
2. Fonetica instrumentala, adica metoda de cercetare a sunetelor cu ajutorul unor aparate. Ea a luat nastere tot la inceputul secolului al XX-lea [r. ed.] si a progresat necontenit, pe masura perfectionarii instrumentelor puse la dispozitie de tehnicieni. Studierea amanuntita a modului de producere a sunetelor (fonetica articulatorie sau geneticA) si a calitatilor acustice ale lor (fonetica acusticA) - auxiliar pretios al lingvisticii descriptive - a aratat ca acelasi cuvant nu e pronuntat exact la fel de doi vorbitori si ca nici macar acelasi vorbitor nu pronunta in acelasi mod de doua ori un anumit cuvant. Concluzia aceasta trebuie considerata ca un puternic stimulent pentru crearea unei noi ramuri a foneticii (fonetica functionala sau fonologiA), a carei aparitie coincide cu nasterea lingvisticii structurale.
