Geneza conceptului. Cadru originar
Spatiul si conceptul de literatura au o bogata teorie incepand cu antichitatea. In intelesul curent conceptul de literatura cuprinde "ansamblul operelor scrise" care se valideaza estetic. Aceasta acceptiune este relativ noua, apartinand secolului al XVIII-lea, cand impactul scientismului pozitivist a cuprins si literatura, dintr-o nevoie de sistematizare si totalizare a fenomenelor din sfera scrisului artistic.
In sec. al XX-lea asistam la o presiune asupra poeziei (considerata a tine de esenta literaturiI) venita din partea unor genuri literare care se afla la interferenta genurilor/arhigenurilor canonice. Aceste noi si vechi genuri vin din partea discursului jurnalistic, din teatru, cu un pronuntat accent pe formele experimentale si din "literatura" de factura intima, acele genuri ale "bigraficului" (scrisorile, jurnalul, memoriile etc.) care impun un nou cod al fictionalitatii (vezi erudita lucrare a lui Eugen Simion, Fictiunea jurnalului intim, Editura Univers, Bucuresti, 2001, 3 volumE).
Geneza conceptului (mai degraba a preconceptuluI) o gasim in limba latina, unde littera desemna termenul de literatura, avand un corespondent greaca veche, gramma - grammatike, de unde prin calc lingvistic latinii au ajuns la literatura. Eruditii antichitatii folosesc cuvantul de scriitura (CicerO), gramatica, filologie (Quintilian, SenecA), alfabet (TacituS), stiinta, eruditie (TertuliaN). Aceste sensuri atribuite termenului de literatura se mentin pana in Evul Mediu, incat multa vreme cuvantul litteratura circula ca un dublet semantic al termenului litterae. Pentru poeticienii Antichitatii si eruditii Evului Mediu cuvantul "literatura" acopera si absoarbe tot ce tine de utilizarea alfabetului.
Conceptul modern de literatura descrie si valorifica aspectul estetic al creatiei literare; literatura ca arta a cuvantului, in specificitatea ei poetica, a literaritatii/literalitatii sale. Pana in secolul al XVIII-lea aceste trasaturi erau denumite prin termenul Poezie (lat. Poesis, gr. Poiesis = creatiE). Termenul de poezie cuprindea toate creatiile ce aveau ca mijloc de realizare semnul lingvistic, creatii ce aveau ca element comun folosirea tehnicilor prozodice (ritmul, metrica, muzica derivata din metricA).
Aristotel, in Poetica, clasifica poezia in epopee, tragedie si comedie, amintind, fara a se ocupa de ele, si versurile ditirambice intonate in cinstea lui Dyonisos, din care, in timp, va lua nastere genul liric. Versificatia, metrica devin pentru poezie (cea tragica, comica sau epopeicA) o conditie determinanta, nu insa si suficienta. El exclude din spatiul poeziei textele stiintifice, medicale ale lui Empedocle.
In perioada de sfarsit a Antichitatii, ca urmare a impactului deosebit al Poeticii lui Aristotel, Diomede (sec. IV) imparte poezia in dramatica, epica si lirica. In timp si mai ales in epoca lui Goethe si, mai apoi, a romantismului, aceasta clasificare devine canon. Multa vreme ceea ce nu era scris in versuri era considerat a fi neartistic, vulgar. Opere devenite peste veacuri celebre ca Don Quijote a lui Cervantes, Gargantua si Pantagruel a lui Rabelais, erau considerate la inceputul circulatiei lor ca apartinand unui spatiu al scrierilor marginale, un gen de literatura populara fara valoare artistica. Dezvoltarea genului romanesc a dat un nou impuls receptarii estetice a acestor eposuri de exceptie. In sec. al XIX-lea romanul va cunoaste o dezvoltare deosebita devenind un gen proteic, dialogic si plurilingv, infirmand astfel prejudecata ca ar fi o creatie de extractie joasa.
Poezia romantica, abolind canonul pluritatii genurilor, incepe sa absoarba pana la a inlocui conceptul de literatura, opus celui de stiinta. Este perioada in care literatura isi reduce sfera de cuprindere la creatiile originale ale spiritului, creatii avand o certa valoare artistica.
Multa vreme, chiar si la inceputul sec. al XIX-ea, conceptul de literatura e inca generos si permeabil. Gustave Lanįon introduce in a sa Istorie a literaturii franceze filosofi, oratori, istorici etc. In vremuri apropiate noua Istoria literaturii engleze a Universitatii din Cambridge include intre paginile ei literatura stiintifica si filosofica, politica si economica, ziare, reviste, scrisori particulare, dari de seama de calatorie, cantece de strada etc. Incepand cu a doua jumatate a sec. al XIX-lea literatura e definita mai ales din perspectiva estetica.
Se produce in teoria literaturii atunci cand gloseaza asupra creativitatii literare o mutare de accent inspre poezie care, datorita poetilor romantici, va denumi literatura in totalitatea ei, liricul fiind perceput ca un gen originar, iar poezia expresia unui imaginar in care emotia armonizeaza discursul poetic, refuzand analogonul mimetic.
Poezia moderna devine un spatiu lingvistic de o diversitate deconcertanta care provoaca deruta si inhibitia receptorului. Cu cat limbajul critic devine mai nuantat, mai sofisticat, cu atat discursul liric se lasa prins intr-un cod al interpretarii. Se pune intrebarea daca exista o esenta, o suma de invariante atemporale ale modului lingvistic aparte in care se constituie substanta poeziei. Un raspuns imediat induce o relativizare a problemei. Intre un da si nu sau si da si nu recurgerea la argumentul discursului poetic pare a clarifica intr-o oarecare masura lucrurile. O poeta ca Sapho si Sylvia Plath isi pot gasi locul intr-o antologie a textului liric de mare cuprindere desi sunt poete aflate nu numai la o mare distanta in timp, dar si estetica poeziei lor se reclama de la viziuni lirice diferite dincolo de temele si motivele textualizate.
O alta intrebare care solicita atentia exegetului de poezie este daca textul liric e un fenomen de deformare semantica, de deviere si abstragere de la normele standard ale limbii. Cei mai multi raspund afirmativ la aceasta intrebare, luand in calcul o mai veche conceptie despre retorica figurilor. Daca avem in vedere poezia ultimelor decenii ale sec.XX, un gen de poezie ce refuza conotatia metaforica, suntem pusi in situatia de a ne schimba conceptiile mai vechi despre lirica si lirism, in sensul ca poeticitatea de care vorbea Roman Jakobson, ca expresie a autoreferentialitatii, este inlocuita in poezia anglo-americana cu un limbaj mai direct, referential, care deschide o noua dimensiune a discursului liric, dimensiunea tranzitiva. Iata un text apartinand americanului Joel Oppenheimer ce poarta titlu, ca un gen de omagiu, Pentru William Carlos Williams: "Sunt furios ca / mai exista / zile de nastere / si totusi ei / imi spun ca / esti pe moarte / ca / atunci cand ne-am despartit / ultima oara nu credeam / ca o sa ne mai revedem / (in acelasi / timp imi spun / ca esti / nelinistit / gelos -/ ca abia / te mai poti / folosi / de mana dreaptA) / Mai imi spun / ca ai fi imbatranit / ca atunci cand / scrii vreo poezie / nu-ti dau pace / pana nu-i / asiguri / ca nu va fi ultima" (Lirica americana contemporana, traducere si prefata de Virgil Teodorescu si Petronela Negosanu, Bucuresti, Editura Albatros, 1980, p.236). Textul nu se mai lasa descris printr-o retorica a figurilor, in sensul ca, desi simtim ca lucrurile spuse nu tin de o discursivitate comuna a limbajului, ele, versurile, au un mare grad de referentialitate, apropiat retoricii epistolare, cu mentiunea ca dispunerea grafica recomanda textul a fi receptat ca o poezie. Cuvintele contin totusi o tensiune lirica aparte prin impactul lor imediat asupra receptorului. Prin poeti ca cel din care am citat sau T.S. Eliot, E.E. Cummings, dar si Kavafis, Mandelstam, Pessoa, poezia universala a iesit din canonul de extractie simbolista intrand intr-o modernitate postmoderna ce-si centreaza tensiunea poetica pe valentele mai degraba denotative ale limbajului. Atentia criticii de poezie nu va mai merge inspre stabilirea indicilor de baza ai unui tip istoric de poezie, ci va veghea in cercetarile sale (cf. G. GenettE) sa obtina "un precipitat estetic intranzitiv", apt sa defineasca poezia ca limbaj privilegiat, nu in sens metafizic. Teoriile traditionale ale poeticii ne spun ca poezia e o producere in care regasim conventiile formale (rima, ritm, eufonie vocalica si consonanticA), ceea ce intr-un anume fel face din poem "un obiect impersonal, al carui eu si tu sunt constructe poetice. Faptul, insa, ca untext este un poem nu este in mod necesar rezultatul proprietatilor sale lingvistice, iar incercarile de fundamentare a unei teorii poetice in functie de proprietatile speciale ale limbajului unor poeme au fost sortite esecului" (Jonathan Culler, apud Gh. Craciun , Dimensiuni tranzitive in poezia moderna, Editura Paralela 45, 1998, p. 14). Acest esec n-a fost asumat de poetii si poezia moderna, desi practica textuala lirica vine sa argumenteze esecul care in cele din urma devine o schimbare de paradigma lirica, de canon. Poezia unor poeti ca T.S. Eliot, Olson, O'Hara, cu toata renuntarea la metafora clasica, nu e mai transparenta in pofida gradului mai mare de referentialitate, fiindca aparenta insignifianta si chiar banalitate a limbajului e scoasa din sfera contingentului, a simplei valori de intrebuintare si proiectata in zona esteticului.
Gradul de deformare a limbajului standard, natura si calitatea acestei deformari, abolirea sau postularea acestui spatiu semantic in care expresivitatea artistica poate coincide cu referentialitatea, toate acestea devin indicii semnificative pentru determinarea unor tipologii de limbaje poetice. Enuntand teoria referitoare la conditionarea limbajului poeziei de functia poetica a limbajului, R. Jakobson nu absolutizeaza aceasta conditionare, in sensul ca si celelalte functii (referentiala, emotiva, conativa, fatica si metalingvisticA) sunt implicate in producerea si receptarea textului. Functia poetica ramane dominanta in orice tip de poezie desi anumite genuri poetice valorizeaza si celelalte functii amintite.
In privinta functiei poetice, ea produce sens prin "proiectarea principiului echivalentei de pe axa selectiei pe axa combinarii" (Roman Jakobson, Lingvistica si poetica in Probleme de stilistica, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964, p.95). De aici existenta in orice text apartinand liricului a unor paralelisme fonetice (ritmul si prozodia care impun versurilor o identitate sonora repetabilA), sintactice, semantice (metafora si metonimia au rolul de a echivala imaginile, diferite doar in aparenta ca senS). Chestiunea care se ridica este daca orice poezie, versificata sau nu, se supune acestui triplu etalon al similaritatilor fonetice, sintactice, semantice. Poezia dicteului automat, suprarealista, caracterizata prin maxima spontaneitate, nu se supune acestui principiu jakobsian.
In Teoria expresiei poetice (1952), poetul si teoreticianul spaniol Carlos Bonsoņo analizeaza limbajul poetic prin grilele unei hermeneutice psihologice si psihologizante. Acesta elaboreaza cateva concepte operationale ca substituit (notiune echivalenta cuvantului obisnuit, denotatiV), substituent (figura, procedeu, mijloc artistic semnificanT); modificatul si modificantul, alte doua constante ale raportului eu liric - text - realitate - cititor, sunt introduse in teoria sa ca fiind intr-o relatie de interdependenta cu primii doi termeni. Adept al existentei unei esente a poeziei, in traditia lui Vico, a lui Croce, Bonsoņo echivaleaza poezia ca o expresie a literaritatii, a poeticitatii, cu literatura in intregul ei, poeticul fiind considerat ca o constanta nu numai a poeziei, respectiv a literaturii, ci si a limbii ca instrument de comunicare. Cand Bonsoņo vorbeste despre o "expresie proprie" a poeziei, el se refera la faptul ca pentru poet substituirea (utilizarea figuriloR) nu este o operatie inginereasca, tehnica, ci produsul unei intuitii obscure in care limbajul se adecveaza la natura configuratiei psihice individuale ce trebuie comunicata. Limbajul figurat, emotiv, e adevaratul limbaj al poeziei.
Bonsoņo reconsidera si conceptul de mimesis. Poezia moderna "nu este irealista" (cf. Hugo FriedricH), ea nu creeaza o lume noua, necunoscuta, aberanta. Ea reproduce in grade diferite de rafinare realitatea omenescului, natura subiectiva individuala, acele componente psihice in care se poate citi reflexul unei atitudini fata de viata si de un context istorico-social (Carlos Bonsoņo, op. cit., p.144). Aceasta poezie "irationala" in esenta ei, desi realista, este in ultima instanta mimetica, e vorba aici de un inteles nou al mimesisului care presupune transcendenta realului in imagini vizionare, simbolice. Irationalismul nu inseamna la Bonsono cultivarea unei poezii a iratiunii, ci a emotiei care e superioara judecatii.
Literatura ca text. Intertextualitatea
Termenul text" vine din latinescul "textus", pe filiera franceza, si denumeste termenii sau frazele care constituie o scriere sau o opera. In cercetarile semiotice acceptiunile textului sunt foarte diferite. Multi semioticieni definesc textul ca un aparat translingvistic, punand in relatie un cuvant care informeaza direct cu diferitele tipuri de enunturi anterioare sau sincronice. Textul se defineste autonomie si limitare. In terminologia lui Hjelmslev textul este un sistem conotativ (conotatie = ansamblul caracteristicilor unui obiect; denotatie = denumirea obiectului care trimite la concepT). Critica moderna a preluat termenul de conotatie care se refera la restrangerea sau la extinderea sensului unui cuvant in functie de context.
Textul a facut obiectul unor analize retorice, narative si tematice. Structuralismul defineste textul ca pe un mod de functionare a limbajului, textul fiind creator si producator de sens. In aceasta acceptiune textul prelucreaza limba, este o producere si o transformare a sensului, deci o structurare, mai mult decat o structura. Dupa filosoful existentialist-marxist Althuser, textul e "o structura cu contradictii multiple si inegale". El nu este o unitate cu structura inchisa, ci lucreaza asupra altor texte, fiind considerat ca o absorbtie si transformare a mai multor texte anterioare. Fiecare text se afla intr-un raport plurivalent cu alte texte.
In contextul noilor orientari teoretice asupra problematicii textului, gruparea de la Tel-Quel ocupa un loc aparte. In conceptia miscarii telqueliste, in spatiul unui text, mai multe enunturi luate din alte texte se incruciseaza si se neutralizeaza. Deci textul ca producere va cauta sa formalizeze mai degraba structurarea decat structura. Gerard Genette, intr-o celebra lucrare, Introducere in arhitext. Fictiune si dictiune., facand o hermeneutica a textului si a genurilor literare, propune conceptul de arhitext, respectiv arhitextualitate, prin care intelege " acea relatie de includere care uneste fiecare text cu diversele tipuri de limbaj de care apartine", adica cu genurile si determinarile lor, tematice, formale, modale, cu alte cuvinte "relatia dintre text si arhitextul sau", dintre opera particulara si tipul sau modelul oarecum ideal, teoretic, al textului ca realitate literare. Arhitextul, sustine Genette, ar fi chiar obiectul poeticii, in timp textul ca opera individualizata ar constitui terenul de cercetare al criticii literare. Teoreticianul francez intrebuinteaza si alti termeni raportati la text - arhitext precum: intertextualitate, paratextualitate (reunind tipurile de semnale accesorii ca titlul, subtitlul, prefata, notele etc.), metatextualitatea (ce vizeaza domeniul comentariului, al relatiei criticE), hipertextualitatea (numind acea literatura de gradul al doilea, deci textele derivate din texte preexistentE).
Arhitextualitatea tine de domeniul mai cuprinzator al transtextualitatii sau al transcendentei textuale. Ea ar reprezenta "tipul cel mai abstract si mai implicit", acoperind perceptia generica a unui text. In opinia Mariei Corti fenomenul desemneaza un "ansamblu de categorii generale sau transcendente, tipuri de limbaj, moduri de enuntare, genuri literare etc., de care apartine fiecare text singular".
Grupul de la Tel-Quel se intreaba in ce masura lingvistica poate servi la elaborarea unei teorii a productivitatii textuale. Dupa ei, lingvistica ar deservi mai degraba intr-o a doua etapa (dupa ca in prealabil a stimulat-O) analiza practicii textuale. Abordarea textului ca producere este mai aproape de gramatica generativa decat de teoria generala a lingvisticii: "Stiinta a semnului si a schimbului, lingvistica se eclipseaza in fata semioticii inteleasa ca stiinta a producerii textuale". Functionarea limbajului in practica textuala, precum si problema specificitatii limbajului poetic, duce implicit la dihotomia limbaj poetic-autoreferential / limbaj vizual-referential. Dialogul limbajului poetic cu alte practici, cu alte texte, da acestuia anumita forta ideologica. Limbajul poetic acorda intaietate semnificantului, ceea ce-l scoate de sub tutela modelului semnului si al comunicarii.
Pentru J. Derrida "intotdeauna semnificatul este deja in postura de semnificant", intr-o semiotica a carei lege fundamentala o rezuma astfel: "orice proces de semnificare este un joc formal de diferente". Semnificantul este pus deci in pozitie de generator. La nivelul semnului distinctia dintre semnificant si semnificat se pastreaza, dar "ceva functioneaza ca semnificant pana si in semnificat". Concurenta, substituirea si chiar dislocarea ideii de literatura de catre text este din ce in ce mai frecventa. Literatura nu formeaza in fond decat "un singur text" (Roland BartheS), orice text este literatura, natura textului si a mesajului verbal literar fiind identice. Textul traduce ideea de specific literar, putand fi artistic (I. LotmaN), poetic (M. RiffaterrE), estetic (H.F. PletT), in sensul ca acestor calitati le corespunde o forma particulara de text si scriitura, o structura textuala specifica.
Textualitatea astfel definita epuizeaza ideea de artisticitate, poeticitate sau esteticitate literara. Analogia literatura/ text /totalitate de texte face ca poeticitatea, respectiv literaritatea, sa fie descoperite in orice fel de text.
